|
Am mai spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este
aici
19. RATIUNEA, STAPANA MATERIEI
In anul
1934, deci cu aproximativ doua decenii inainte de agitatia iscata de
sistemul U.K.A.C.O., Guyon Richards publica in Marea Britanie o lucrare
intitulata Lantul vietii. Guyon Richards era doctor in medicina si
dobandise o experienta vasta in calitatea lui de medic sef al unui
intreg district care depindea de Serviciile medicale ale Indiilor.
il
stimulasera in mod deosebit teoriile unui coleg, capitanul Sanders,
care ii vorbise indelung despre efectele ionizarii, fenomen prea putin
cunoscut, si mai ales despre rezultatele cu totul remarcabile ale
acesteia in vindecarea bolilor. Sanders, medic militar cu vechi state
de serviciu, era extrem de receptiv la tot ce era nou si nu statea
niciodata in cumpana sa trateze cu toata seriozitatea orice inovatie pe
care cei din jurul lui o declarau grabiti sarlatanie, fiindca se putea
foarte bine sa fie vorba de stiinta adevarata. Tehnica aceasta noua, a
utilizarii ionizarii in terapeutica, avea sa ia in curand un avant
nemaipomenit in cateva tari europene, in special in Germania si in
Rusia, ramanand practic necunoscuta in altele. Incitat de Sanders,
Richards incepu sa se preocupe din ce in ce mai intens de ionizare,
simtindu-se, dupa propria lui expresie, „rapit de electricitate",
astfel incat intreprinse un studiu riguros si amanuntit al plantelor si
al oamenilor, bolnavi sau sanatosi, servindu-se de un galvanometru.
Richards auzise si el cate ceva despre Abrams si despre osciloclastul
acestuia, insa nu avea incredere prea mare in asa ceva, intrucat
principiile functionarii acestuia nu puteau fi explicate cu precizie,
dar pe de alta parte considera suparator faptul ca publicitatea facuta
in jurul acestei chestiuni era absolut subiectiva, atacand fara sa
infatiseze lumii medicale tot ce se stia in aceasta privinta.
Inconvenientele descoperirii lui Adams puteau fi remediate prin
cercetari serioase ale unor oameni competenti, dar se crease o stare de
spirit nefavorabila, lucru cu care Richards nu era de acord.
Cartea
Lantul vietii, publicata de el, infatisa lucrurile in asa fel incat
starni interesul pentru „radionica" in randurile mai multor medici
intreprinzatori, care se aratara dornici sa cunoasca mai multe despre
aceasta noua tehnica, pe care ar fi vrut s-o experimenteze. Cativa
dintre ei se grupara, vrand sa vada exact ce se putea face, si ajunsera
imediat la concluzia ca aveau nevoie de un inginer in stare sa-i
secondeze in fabricarea ciudatelor materiale necesare pentru aplicarea
unor tehnici medicale cu totul noi. Inginerul acesta, un adevarat
„Hyeronymus englez", fu aflat dupa multe cautari in persoana lui George
De La Warr, inginer civil si om foarte dotat in materie de
parapsihologie.
La
aproximativ un an de la disparitia din discutii a sistemului
U.K.A.C.O., despre care de altminteri nu auzisera niciodata, De La Warr
si sotia lui, Marjorie, specializata in osteopatie, realizara mai multe
instrumente imbracate in huse protectoare din piele neagra, care din
aceasta cauza fura numite de colaboratori si cunoscuti „cutiile negre"
si in cursul experimentarii carora isi dadura seama ca se putea
modifica cresterea unei plante bolnave sau subalimentate dirijand spre
ea o energie radianta care sa strabata un sistem de lentile, ceea ce
confirma tezele lui Hyeronymus privitoare la refractabilitatea
energiei, despre care nici De La Warr, nici sotia lui si nici
colaboratorii lor nu auzisera vreodata.
Ca si cei
trei asociati din grupul U.K.A.C.O., sotii De La Warr obtinura
rezultate incurajatoare nu numai prin simpla iradiere directa a
plantelor, ci si supunandu-le unui val de radiatii care ajungeau la
acestea printr-o frunza sau prin intermediul unei fotografii a lor.
Numai ca, desi rezultatele erau vizibile, natura acestor fapte ramanea
inca o enigma. Tot ce puteau spune era: „inca nu e cu putinta in
momentul de fata sa spunem daca meritele ii revin aparatului, emulsiei
fotografice sau amandurora". Dupa opinia lui De La Warr, emulsia pe
negativ primea radiatiile luminoase emise de planta, dar si alte
radiatii a caror natura precisa inca ramanea necunoscuta. Se parea de
asemensa ca ar exista dovezi in privinta existentei unei relatii intre
planta si o frunza a ei, rupta si dusa in alta parte, sau chiar intre
planta si lichidul extras din frunza respectiva, ca in cazul
pacientului si al picaturii de sange analizate de Ruth Drown. Iata ce
scrie despre aceste lucruri George De La Warr: „Se pare ca orice
molecula de materie este capabila sa produca un foarte mic voltaj
electric care ii este caracteristic si care „transmite" aproape ca un
minuscul emitator-receptor radio. Un grup de molecule este prin urmare
capabil sa transmita o schema generica. Asta inseamna ca un semnal emis
de o planta sau de o fiinta omeneasca este strict individual si ca
fiecare planta sau persoana va inregistra o emisiune dupa propria ei
schema generica. Tocmai acesta este momentul in care intervine rolul
fotografiei, deoarece este de crezut ca emulsia pe negativ pastreaza
schema generica a obiectului fotografiat si ar putea fi indusa sa
iradieze la randul ei in calitate de purtatoare. Astfel, introducand in
circuit fotografia unei plante, este posibil ca planta sa fie afectata
de la distanta."
Aceasta
teorie era departe de a fi fara fisuri, dar rezultatele indiscutabile
obtinute prin aceste manevrari ale radiatiilor erau cel putin de natura
sa starneasca mirarea. Constienti de faptul ca prezenta unor organisme
vii in sol constituie un factor primordial al bunastarii acestuia,
sotii De La Warr se intrebau acum daca nu puteau trata chiar solul prin
intermediul microorganismelor ascunse in el, prin schemele energiilor
radiante care echivalau, pare-se, cu elementele nutritive. Vrand sa
verifice mai indeaproape cum stau lucrurile, hotarata sa realizeze
clisee ale pamantului din gradina lor de legume, sa trateze cu radiatii
cliseele si sa planteze pe urma legume in portiunile de gradina
respective, ca sa vada ce iese de aici.
Prima
incercare avu drept obiect niste verze. Experimentatorii alesera doua
parcele mici, situate la distanta de vreo treizeci de metri una de alta
pe terenul din jurul laboratorului lor si se apucara sa inlature tot
stratul nutritiv de la suprafata, pe care il framantara bine,
amestecandu-l si maruntindu-l insistent, pana la completa omogenizare,
astfel incat compozitia chimica sa fie aceeasi peste tot. Pusera apoi
pamantul la loc pe cele doua parcele, obtinand o identitate perfecta a
structurii solului, si lasara sa treaca o saptamana, pentru ca pamantul
sa se mai taseze putin. in ziua de 27 martie 1954 semanara varza pe
ambele parcele, cu seminte din acelasi plic, supunand insa in
continuare cele doua parcele unor tratamente diferite: varza de pe una
din parcele era ingrijita dupa regulile obisnuite ale gradinaritului,
insa fara nici un adaos de ingrasaminte, in timp ce a doua parcela
beneficia de tratamente speciale, constand in expunerea la radiatii a
fotografiei ei in camera obscura din laborator. Timp de doua saptamani,
intre verzele rasarite pe cele doua parcele nu s-au inregistrat
diferente notabile, fapt care pe sotii De La Warr ii cam descuraja,
facandu-i sa se gandeasca daca nu cumva ideea lor era gresita. Apoi, pe
neasteptate, verzele de pe parcela speciala se facura dintr-o data mai
mari si incepura sa creasca intr-un ritm accelerat care tinu pana la
sfarsitul lui iunie, cand fotografiile luate cu circa patru saptamani
inainte de ajungerea lor la maturitate demonstrau ca verzele din
parcela tratata crescusera de trei ori mai repede decat celelalte, care
aratau si ele destul de frumos.
incurajati
de acest succes, George De La Warr si sotia lui hotarara sa repete
experienta la o scara mai mare. Observand cu atentie plantele din
gradina lor, ajunsera la concluzia ca intr-un colt al acesteia mazarea
crestea atat de uniform incat era limpede ca solul avea o omogenitate
aproape perfecta. Scoasera deci mazarea si pregatira tot terenul acesta
pentru o noua cultura, impartindu-l in mici loturi egale, cincisprezece
la numar, din care sase fura fotografiate de sus, cam de la inaltimea
zborului unei pasari, si tratate in laborator, pe fotografie, timp de o
luna incheiata. Doua loturi fura lasate fara nici un tratament special,
iar celelalte sapte, tot netratate, jucau rolul de zona-tampon. La
inceputul lui august cei doi soti rasadira nouazeci de fire de
conopida, o varietate timpurie, rezistenta la frig, cate sase fire de
fiecare lot. Loturile tratate pana atunci, timp de o luna, fura din nou
fotografiate, cu rasadurile pe ele, iar fotografiile fura supuse
aceluiasi tratament, in fiecare zi pana la sfarsitul experientei, adica
pe la mijlocul lui ianuarie, cand se considera in general ca zapada si
gheata opresc temporar orice crestere a plantelor cultivate de cu
toamna. Dand zapada la o parte si scotand toate conopidele, le
cantarira sub supravegherea doctorului E.W. Russell, expert la
Departamentul agricol al Universitatii Oxford, care asistase la absolut
toate fazele operatiunii, de la bun inceput. Concluzia indubitabila:
greutatea medie a unei conopide tratate era mai mare cu 81 la suta
decat a celor crescute pe celelalte loturi.
Nu mai
incapea acum nici o indoiala ca se aflau pe drumul cel bun, astfel
incat decisera sa trateze o gradina din Old Boars Hill, aflata tot in
apropiere de Oxford, la trei kilometri de laboratorul lor. impartira
suprafata acesteia in patru patrate si semanara peste tot o varietate
de fasole cu frunze late, fotografiind un singur patrat si supunandu-i
fotografia la aceleasi tratamente cu radiatii, de la inceputul lui mai
si pana la sfarsitul iui august 1955. Spre sfarsitul experientei,
plantele din zona tratata erau mai inalte decat celelalte cu
aproximativ douazeci si cinci de centimetri si gemeau de pastai mari si
grele. Cantarirea productiei arata un spor de peste 80 la suta in
favoarea sectorului tratat. Sotii De La Warr aproape ca se obisnuisera
cu asemenea performante, astfel incat obtinerea unor rezultate similare
cu niste terenuri situate de data aceasta tocmai in Scotia practic nu
i-a mai impresionat ca primele verze din gradina din jurul
laboratorului.
in anul
urmator, adica in 1956, cei doi soti se axara pe cercetarea unei alte
probleme pe care o considerau de o extrema importanta: daca o substanta
inerta, iradiata in prealabil si amestecata in sol, putea sa reflecteze
modelele de energie nutritiva si sa actioneze astfel asupra semintelor
in perioada de germinatie si asupra viitoarelor plante. Alesera drept
substanta inerta vermiculita, un silicat micaceu care prezenta un dublu
avantaj: era inert din punct de vedere chimic si insolubil in apa.
Tratara aceasta substanta vanturand-o intr-un fascicul de raze emise de
un aparat de tip radionic, folosit in general in terapeutica, dupa care
o amestecara, in proportie de doi la unu, cu boabe de secara, cu
seminte de pir si cu seminte ale altor plante, semanand aceste
amestecuri in cutii diferite. Stabilira ca martori alte cutii,
identice, cu absolut acelasi sol si acelasi amestec, numai ca
vermiculita era in acestea netratata cu radiatii. Rezultatele fura de-a
dreptul spectaculoase: greutatea plantelor din primele cutii era cu 186
la suta mai mare decat cele corespunzatoare lor, crescute in
cutiile-martor, iar continutul de proteine al celor dintai era cu peste
270 la suta mai mare. Vrand sa verifice aceste cifre incredibile, cei
doi apelara la serviciile unei ferme experimentale, care obtinu
aceleasi rezultate, verificate stiintific.
Cum de
aceste lucruri se auzi destul de repede, o firma horticola de renume
intra in legatura cu sotii De La Warr, cerandu-le sa efectueze aceste
experiente si pe terenurile ei si punandu-le celor doi la dispozitie
diferite seminte pe care ei sa le trateze cu aceeasi vermiculita.
Experimentul fu reluat, numai ca aparatura de masurat a firmei in
cauza, extrem de precisa si manuita de specialisti de inalta
competenta, nu mai dadu rezultatele fenomenale de pana acum, desi
cifrele erau in orice caz vizibil mai mari. Fara sa se descurajeze, cei
doi trecura in revista absolut toate diferentele dintre cele doua
situatii, cautand sa stabileasca motivele acestui semiesec, asa ca
ajunsera la ipoteza ca plantele raspunsesera nu radiatiilor emise de
aparatele lor, ci prezentei umane implicate in acest proces, oricat ar
fi parut de aberanta aceasta supozitie. Ca sa fie totusi cu inima
impacata, refacura aceleasi experiente, efectuand insa ei insisi
absolut toate operatiunile de ingrijire a culturii respective si, spre
surprinderea intregului personal al firmei, rezultatele aparura din
nou, la fel de spectaculoase. Inutil insa, deoarece profesionistii
firmei, cu toate silintele lor vrednice de lauda, nu reusira sa le
reediteze, astfel incat devenea evident rolul hotarator al factorului
uman. Aceasta concluzie ii determina pe sotii De La Warr sa recurga la
un experiment absolut inedit. Apelara din nou la cutiile cu ajutorul
carora facusera primele experiente cu vermiculita si le umplura din nou
pe toate cu un amestec identic cu cel de data trecuta, mintindu-i pe
oamenii care erau pusi sa le ude si sa le ingrijeasca zilnic ca unele
din cutii aveau vermiculita tratata si altele netratata si chiar
aratandu-le cu precizie care erau cutiile respective, desi in realitate
vermiculita era netratata in toate cutiile. in cutii fusesera semanate
boabe de ovaz care nu aveau cum primi alta hrana decat aceea pe care
le-o furniza solul, numai ca in cutiile considerate de ingrijitori ca
avand vermiculita tratata plantele rasarira mai repede si crescura mai
mari si mai viguroase, depasind net randamentul celor crezute de ei
inerte. Faptul ca persoana care se ocupa de o planta e convinsa ca
aceasta va creste mai repede parea sa actioneze extrem de eficace
asupra cresterii plantei in chestiune. De aici, George De La Warr trase
o concluzie de-a dreptul zguduitoare: sufletul omenesc putea afecta
procesele formarii celulelor!
insa cand
il contacta pe unul din fizicienii cei mai renumiti din Marea Britanie
si ii infatisa aceasta importanta experienta, avansand ipoteza
existentei unei energii universale care poate fi mobilizata de ganduri
ce se armonizeaza cu ea, acesta ii raspunse cu asprime: "Nu cred o iota
din toate astea, domnule De La Warr. Ca sa admit ca dumneavoastra
sunteti in stare sa modificati prin propriile dumneavoastra procese
mentale numarul atomilor dintr-o planta in crestere, ar insemna sa
declar nul absolut tot ce tine de conceptia noastra despre materie. Ar
fi ceva de-a dreptul absurd."
La aceste
cuvinte, De La Warr i-a raspuns: „intr-adevar, cred ca tocmai asta
trebuie facut, chiar daca e vorba de o reconsiderare din temelii a
tuturor cunostintelor noastre in aceasta privinta. De exemplu, cum ar
putea fi incorporata aceasta energie in ecuatiile matematice? si cum va
trebui privita de acum inainte insasi legea conservarii energiei?" La
care savantul in cauza a ridicat din umeri.
Cand a
inteles ca de fapt, pentru a face plantele sa creasca mai repede, era
suficient sa le roage si sa faca in asa fel incat ele sa simta
rugamintea lui, De La Warr publica in ziarul sau, Mind and Matter, un
articol prin care ii ruga pe cititori sa-i infatiseze dovezi care sa
poata fi folosite in argumentarea rezultatelor lui, rezultate aflate
intr-o atat de neortodoxa contradictie cu teoria atomica materialista
cvasioficiala.
Articolul
descria un procedeu in cincisprezece puncte, din care unul din cele mai
importante consta intr-un lucru cat se poate de simplu:
experimentatorul trebuia sa-si umple mana cu seminte, de exemplu de
fasole, si sa recite o binecuvantare in tiparele religiei lui, pe un
ton respectuos si de reculegere profunda. Urmarea publicarii acestor
lucruri a fost destul de neasteptata, intrucat cititorii au primit cu
cel mai viu interes procedeul in chestiune, in schimb prelatii catolici
au sarit ca arsi, declarand maniosi ca era curata blasfemie ca un ins
care nu fusese investit cu harul duhovnicesc sa se apuce sa rosteasca
el binecuvantari. Raspunsul plin de duritate al Bisericii a fost acela
ca mirenii trebuiau sa se multumeasca sa se roage lui Dumnezeu sa le
dea binecuvantarea lui, nu s-o dea ei, fie si unor boabe de fasole. Asa
ca De La Warr, care nu voia sa mai intre in conflict si cu clerul, a
batut imediat in retragere si si-a numit procedeul intr-un mod care sa
nu supere pe nimeni: „Accelerarea ritmului cresterii vegetale prin
proiectarea mentala a unei energii nedeterminate".
Un
asemenea lucru nu putea trece neobservat, astfel incat o sumedenie de
cititori se apucara sa-si binecuvanteze de zor boabele inainte de a le
insamanta, cu rezultate mai bune sau mai rele. stirea despre acest
sistem trecu oceanul si ajunse in Statele Unite, unde reverendul
Franklin Loehr se apuca sa faca nu mai putin de sapte sute de
experiente privitoare la efectele rugaciunilor asupra plantelor. Aceste
experiente au fost efectuate de o suta cincizeci de oameni cu profunde
sentimente religioase si cu folosirea a douazeci si sapte de mii de
seminte ale multor specii de plante, totul sub auspiciile Fundatie
pentru cercetari religioase din Los Angeles. Descrierea tuturor acestor
experiente si a rezultatelor lor a facut obiectul unei carti publicate
de Loehr sub numele de Puterea rugaciunilor asupra plantelor.
in aceasta
carte Loehr arata ca s-au inregistrat sporuri de pana la 20 la suta
prin simplul fapt ca unul sau mai multi oameni au evocat imaginea
mentala a plantelor in cauza, prospere si crescand in conditii ideale.
Cazurile citate in aceasta directie erau atat de numeroase si erau
insotite de fotografii atat de concludente incat era greu ca
afirmatiile lui sa fie combatute. Au fost in schimb ignorate. Marele
public a privit cu destula retinere, e adevarat, aceste lucruri, dar
oamenii de stiinta pur si simplu au ridicat din umeri, spunand ca nici
Loehr si nici oamenii care lucrasera cu el nu aveau vreo pregatire
stiintifica, iar metodele folosite de ei pentru masurarea cresterii
efective a plantelor erau primitive si nu puteau fi luate in
considerare.
Dar daca
acest punct de vedere era general in lumea oamenilor de stiinta, asta
nu inseamna ca era si unanim. Dr. Robert N. Miller, care se ocupa
intens de cercetarea stiintifica industriala si fusese pana nu de mult
profesor de chimie aplicata la scoala tehnica superioara a statului
Georgia, una din cele mai solide institutii de invatamant superior din
Statele Unite, se apuca in 1967 de o serie de experiente inedite,
pentru care se asocie cu sotii Ambrose si Olga Worrall, ale caror
talente de tamaduitori erau celebre in America. Miller, care locuia in
Atlanta, capitala statului Georgia, le ceru sotilor Worrall, care
stateau in Baltimore, deci la mai bine de noua sute de kilometri
distanta in linie dreapta, sa-si concentreze gandul asupra firelor lui
de secara. Pentru a masura ritmul de crestere al acestora, Miller era
pregatit sa aplice o metoda extrem de precisa, elaborata si
perfectionata de dr. H.H. Kleuter, de la Ministerul agriculturii al
SUA, metoda care permintea masuratori de pana la 1/40 milimetri pe ora.
Primele
masuratori aratara o crestere spectaculoasa, in medie de 0,15 milimetri
pe ora. Vrand sa stabileasca insa cu maximum de precizie cum stau
lucrurile, Miller le telefona sotilor Worrall rugandu-i sa se
concentreze asupra secarei lui la orele noua scara, dupa ora oficiala.
Ei bine, exact la ora stabilita, curba graficului care inregistra
ritmul de crestere facu un salt urias in sus si, desi sedinta de
concentrare a partenerilor din Baltimore nu a durat decat un minut,
graficul ramase constant, astfel incat a doua zi de dimineata, la orele
opt, se constata o crestere cu 84 la suta mai ridicata in intervalul
respectiv decat cea normala. in seara urmatoare rezultatele fura de-a
dreptul incredibile: in loc sa creasca peste noapte cu un milimetru si
jumatate, plantele crescusera cu aproape paisprezece milimetri! in fata
unor asemenea fapte, Miller se gandi ca aici se putea afla o
posibilitate serioasa de masurare a efectului gandului asupra materiei,
prin folosirea acestei tehnici experimentale de extrema sensibilitate,
care se vadea a nu fi o utopie.
Modul in
care spiritul uman poate actiona prin intermediul unor aparate
radionice de tipul U.K.A.C.O., ca ale lui Hyeronymus sau asemeni
„cutiilor negre" ale sotilor De La Warr ramane inca neexplicat. Lucru
surprinzator, John Campbell, redactorul publicatiei Astounding Science
Fiction, devenita ulterior Analog Science Fiction/Science Fact,
constata prin anii' 50 ca o diagrama a circuitului lui Hyeronymus
executata in tus negru functiona la fel de bine ca aparatul insusi.
„Circuitul dumneavoastra electronic - ii scria el lui Hyeronymus -
reprezinta o schema de relatii. Caracteristicile ei electrice sunt
accesorii si pot fi cu totul lasate la o parte."
Un alt
nume veni sa se adauge celor care se aplecau asupra acestor chestiuni
destul de tulburi si de socante: Frances Farrelly, care conducea
propria ei scoala de tehnicieni pentru laboratoare medicale. Dupa ce
aprofundase temeinic tehnica folosirii instrumentelor radionice, sub
patronajul fundatiei create de Arthur M. Young, inventatorul
elicopterului Bell, energica directoare ajunse la concluzia ca
instrumentele in discutie nu erau absolut necesare pentru atingerea
unor rezultate concrete. Pe vremea aceea Frances Farrelly colabora
foarte strans cu un medic de pe Harley Street din Londra si a observat
ca daca se indrepta spre un pacient tinand mainile intinse, putea simti
in propriul ei corp unde anume era hiba din corpul pacientului.
„incepeam sa folosesc instrumentul medical in capul meu, cu alte
cuvinte numai mental", spune ea. incepand de atunci, Farrelly a inceput
sa puna diagnosticele nu numai dispensandu-se de aparatura radionica,
ci si renuntand cu totul la practicile radionice, inclusiv la picatura
de sange, la fotografie sau la alte tehnici de acest gen. Imaginea
mentala a organismului pacientului i se intiparea perfect in minte si
asta ii era suficient pentru stabilirea unui diagnostic care se dovedea
intotdeauna corect.
in anul
1973, Farrelly a fost invitata sa participe la un congres international
de „psihotronica", neologism inventat de cehi, gazdele acestei
intruniri, spre a desemna efectele energiei mentale asupra materiei.
Lucrarile congresului s-au tinut in imensa cladire din Praga a
Asociatiei lucratorilor feroviari unde, in timpul unei sedinte, unul
din participanti a constatat ca-i lipseste portofelul. in cateva
minute, Frances Farrelly si-a demonstrat din plin aptitudinile,
localizand cu precizie obiectul pierdut, anume intr-un dulap dintr-o
incapere neumblata, unde il dosise o femeie de serviciu. Femeia se
temuse sa tina portofelul la ea, gandindu-se ca politia avea sa inceapa
o ancheta severa, asa ca il pitise intr-un loc unde era prea putin
probabil sa-l caute cineva, cu intentia de a-l recupera cand lucrurile
aveau sa se mai linisteasca.
Cazul
acesta starni fireste mare senzatie, asa ca chiar a doua zi Farrelly fu
supusa la o adevarata proba de foc de un profesor universitar renumit,
membru al Academiei cehe de stiinte, care ii ceru, in fata unui public
numeros, sa stabileasca originea si varsta unei bucati de roca pe care
i-o puse in fata. Dupa ce medita temeinic si isi puse multe intrebari,
Farrelly raspunse ca fragmentul in cauza provenea dintr-un meteorit si
era in varsta de aproximativ 3.200.000 de ani, ceea ce corespundea
exact cu concluziile trase, dupa investigatii indelungate si
amanuntite, de expertii cehi in mineralogie.
Cat timp a
stat in Anglia, Farrelly se simtea imboldita de curiozitate asupra
faptului ca sotii De La Warr pareau sa fi detectat, cu ajutorul
procedeelor lor radionice, existenta la fiecare planta vie a unei
pozitii critice, dependenta pare-se de campul magnetic terestru in
momentul in care planta incoltita apare din sol. Cand firul in cauza
este rasadit in asa fel incat sa creasca in continuare in aceeasi
pozitie, ele se vor dezvolta mult mai bine decat altele, rasadite fara
a se tine seama de orientarea aceasta. Acest fenomen a fost observat,
independent, si de Hyeronymus, care a constatat ca indicatiile date de
cadranele aparaturii lui radionice erau la maximum cand planta era
rasucita intr-o anumita pozitie fata de punctele cardinale.
George De
La Warr si sotia lui mai constatara un lucru demn de atentie, anume ca
o planta este aureolata de o schema de radiatii care depinde tocmai de
raportul pozitiei plantei fata de campul geomagnetic. in interiorul
acestei scheme, sau retele, pot fi detectate anumite noduri, care se
pot localiza cu ajutorul unui detector transportabil prevazut cu o
sonda si cu o placa de frecare asemanatoare celor care intrau in
componenta aparaturii radionice.
in Anglia,
Farrelly constata ca, doar cu ajutorul unui simplu pendul, putea sa
localizeze in schema geometrica in forma de dom din jurul unui arbore,
noduri de energie in stare sa impresioneze un film special, de tipul
celor folosite in tehnica razelor X.
Acest camp
energetic poate fi comparat, intr-o anumita masura, cu un camp
magnetic, intrucat amandoua pot fi detectate prin radiestezie. Autorii
cartii de fata au avut ocazia sa asiste la Lorton, in statul Virginia,
la o demonstratie bazata pe extraordinara sensibilitate la campuri
magnetice a lui Wilhelm de Boer, un Rutenmeister, adica specialist in
manuirea pendulului. Wilhelm de Boer locuieste la Bremen, in Germania,
dar a dat curs invitatiei adresate de dr. Zaboj Harvalik de a veni in
Statele Unite special pentru un sir de asemenea experiente. in decursul
celei la care am asistat noi, dr. Harvalik i-a cerut lui de Boer sa
traverseze un camp magnetic care putea fi intrerupt sau declansat cu
ajutorul unui comutator. De fiecare data cand campul magnetic era in
actiune, bagheta tinuta delicat de degetele lui de Boer tremura usor,
rasucindu-se incet, dar se oprea indata ce campul magnetic nu mai era
sub tensiune.
Cu
ajutorul aceleiasi baghete, de Boer poate masura aurele arborilor sau
ale oamenilor. La inceput, el se departeaza de obiectul atentiei lui,
de exemplu un stejar mare si gros, pentru a se apropia apoi incet. Cand
ajunge la aproximativ sase metri, varful pendulului tinde sa se
indrepte in jos. in cazul unui arbore mai mic, de Boer trebuie sa se
apropie mai mult pana sa obtina aceeasi reactie. „Aceasta energie care
emana din trupul unui stejar puternic poate spori pentru un timp
limitat vitalitatea unui individ", ne-a declarat de Boer, care a facut
in fata noastra o experienta extraordinara: a masurat aura lui
Harvalik, care se desfasura in jurul acestuia pe o raza de aproximativ
trei metri, dupa care, cerandu-i subiectului sa tina imbratisat un
trunchi de stejar timp de doua minute, aceeasi aura ajunsese la
dimensiuni duble. De Boer marturiseste ca o mare contributie la aceasta
descoperire au avut-o faptele citite de el intr-o carte despre viata
lui Bismarck, „cancelarul de fier", care in fiecare zi, dupa sfatul
medicului sau personal, tinea in brate trunchiul cate unui copac timp
de o jumatate de ora, fapt care realmente il reconforta dupa oboselile
epuizantei lui munci.
Harvalik a
emis ipoteza ca s-ar putea ca aura masurata de Boer sa nu fie decat
aceeasi pe care oamenii inzestrati cu calitati de medium o detecteaza
in jurul diverselor persoane. De aceste fapte se ocupasera amanuntit
doi cercetari britanici, dr. Walter Kilner si Oscar Bagnall, care
fusesera intrigati in special de faptul ca aura aceasta pare sa se
departeze uneori mult de corpul care o emite. Harvalik sustine: „Noi nu
stim cu precizie in ce consta aceasta aura mai vasta, dar ce e sigur
este ca ea nu poate fi analizata intr-un laborator de fizica, cel putin
nu in momentul de fata".
inca e
greu de spus daca exista o identitate intre campurile masurate de Boer
si cele surprinse de Frances Farrelly, care a reusit sa le capteze pe
pelicula fotografica, unde s-au putut observa „nodurile" de energie.
S-ar parea ca atunci cand substanta materiala care emite campul
respectiv se scindeaza in mai multe bucati si campul insoteste in
continuare diferitele parti care raman in contact, chiar la distanta.
Acest fapt l-a facut pe De La Warr sa se intrebe daca, prelevand un
butas dintr-o planta si ingropandu-l in pamant, acesta va mai beneficia
de radiatiile emise de planta-mama sau va avea de suferit din cauza
absentei acestora. A trecut imediat la experimentarea acestei
chestiuni, constatand ca, daca planta-mama ramane in viata la locul ei,
butasul prelevat prinde radacini intr-un timp dat, in vreme ce, daca
aceeasi planta este arsa complet, cu radacini cu tot, fenomenul se
declanseaza mult mai lent, iar noua planta rezultata va fi mai plapanda.
Experientele
lui De La Warr au ajuns si la urechile lui J.I. Rodale, care s-a apucat
sa le repete spre verificare, ceea ce s-a soldat cu un succes deplin.
El urmarea in special sa vada daca exista vreo legatura intre
planta-mama si butasul plantat pentru ca acesta sa se prinda bine si sa
creasca normal. Iar rezultatele au demonstrat ca butasul prospera
atunci cand planta-mama este in viata, indiferent de distanta care ii
separa. Iar daca asa stau lucrurile, conchide Rodale, atunci inseamna
ca si alte entitati vii, inclusiv copiii nostri, beneficiaza de
radiatiile protectoare emise de mamele lor, ca tot radiatiile pot sta
la baza dragostei la prima vedere si realmente exista oameni care emit
radiatii benefice pentru plante.
Ca din
mainile unui tamaduitor se degaja energie - fapt pomenit si in textele
crestine despre Iisus Christos - si ca aceasta energie este de natura
sa favorizeze si cresterea si sanatatea plantelor, pare sa fie
demonstrat si de cercetarile intreprinse de dr. Bemard Grand,
biochimist angrenat in programele de cercetari de la Allan Memorial
Institute of Psychiatry al Universitatii McGill din Montreal, care a
facut o serie de experiente pe seminte aflate in timpul procesului de
germinatie. Aducand „controversele asupra tamaduitorilor" in
laboratorul sau, Grand a realizat cateva experiente amanuntite cu
ajutorul unui imigrant ungur, Oszkar Estebany, fost colonel in armata
horthysta si participant activ la revolutia din Ungaria din 1956
impotriva ocupatiei rusesti a tarii sale. Estebany isi daduse seama de
puterile sale miraculoase de tamaduitor chiar in timpul revolutiei si,
reusind dupa intrarea in Ungaria a tancurilor sovietice sa se refugieze
peste ocean, si-a continuat aici activitatea, ajutandu-l si pe Grand la
efectuarea experientelor amintite.
Aceste
experiente, extrem de riguros controlate, au fost descrise in Journal
of the Society for Psychical Research si in International Journal of
Parapsychology si au starnit adevarata consternare: atat germinarea
semintelor cat si nasterea tesuturilor clorofiliene ale plantei astfel
nascute pot cunoaste o accelerare considerabila fata de plantele-martor
prin simpla udare a lor cu apa dintr-o sticla inchisa ermetic, pe care
insa Estebany o tinuse in prealabil catva timp in palme, transmitandu-i
astfel din energia lui.
La
inceputul experientelor lor, efectuate cu toata seriozitatea si in
prezenta mai multor specialisti de inalta tinuta, Grand se putuse
convinge ca era suficient ca Estebany sa puna putin mana pe o cusca de
sarma in care se afla inchis un soricel ranit, fara sa atinga absolut
deloc soricelul, pentru ca micul pacient sa se vindece surprinzator de
repede, mult mai repede decat s-ar fi vindecat daca ar fi fost tratat
cu medicamente sau daca ar fi fost lasat sa se faca bine singur, in
virtutea legilor naturii. Administrandu-le unor cobai alimente din care
fusese extrasa orice urma de iod si alcatuind din ei un lot
experimental si unul martor, Grand a constatat ca aceeasi atingere a
custii de mana lui Estebany era suficienta pentru a incetini
considerabil aparitia gusii la cobaii din lotul experimental, in timp
ce la cei din lotul-martor gusile cresteau vertiginos. Cand cobaii din
ambele loturi au inceput sa fie hraniti cu alimente cu un continut
normal de iod, aceeasi simpla atingere a fost de natura sa duca la
disparitia mult mai rapida a gusilor celor din lotul experimental.
Atunci i-a
venit lui Grand ideea sa vada daca puterile lui Estebany aveau darul de
a influenta si germinatia semintelor si cresterea plantelor. Simplul
fapt ca Estebany tinea in mana recipientul cu apa cu care aveau sa fie
udate apoi semintele iar mai pe urma plantele rasarite din ele era de
natura sa duca la o crestere mai rapida si la obtinerea unor exemplare
mai viguroase.
Grand se
intreba atunci daca asemenea rezultate puteau fi obtinute si de alti
subiecti in afara de Estebany si, din numerosii pacienti ai clinicii
unde isi desfasura activitatea, selectiona o tanara de douazeci si sase
de ani, atinsa de o depresiune nevrotica reactionala, si un alt
psihopat de treizeci si sapte de ani, dupa care se hotari sa aleaga si
pe un alt treilea, care fu un barbat in varsta de cincizeci si doi de
ani care nu prezenta nici o afectiune psihica.
Grand
urmarea sa afle daca apa tinuta in mana de un om sanatos putea accelera
cresterea unei plante in aceeasi masura cu cea tinuta de o nevropata
sau de un psihopat. Puse asadar apa cu o mica concentratie salina in
trei sticle mari, pe care le incredinta celor trei subiecti cu
rugamintea de a le tine in mana timp de o jumatate de ora, dupa care
uda, separat, trei minuscule loturi de cateva zeci de seminte de orz.
Un al patrulea lot, la fel de mic, ramanea lotul-martor. Operatiunea fu
repetata de mai multe ori, timp de cateva saptamani, si avu rezultate
la care Grand nu se asteptase. Firele udate cu apa provenita de la
barbatul sanatos se dezvoltasera admirabil, depasindu-le net pe cele
udate cu apa tinuta de cei doi pacienti si chiar pe cele de pe micul
lot martor, care fusese udat cu apa avand aceeasi concentratie salina
redusa, dar fara sa fie tinuta in mana de nimeni. Apoi existau
diferente si intre plantele udate cu apa tinuta de cei doi pacienti:
firele udate cu apa de la bolnava erau mai dezvoltate decat cele udate
cu apa provenind de la barbatul de treizeci si sapte de ani si, contrar
asteptarilor lui Grand, acelasi orz, udat cu apa tinuta de femeia
bolnava, era usor superior celui de pe lotul martor.
Interveneau
aici, probabil, factori pe care Grand abia acum si-i explica. Atunci
cand inmanase psihopatului sticla, rugandu-l s-o tina catva timp,
acesta executase masinal ceea ce i se spusese, fiind vizibil ca nu
avusese absolut nici o reactie, nici o emotie, nici o mirare. in schimb
femeia, intrigata la inceput, ceruse explicatii, dupa care, convinsa ca
e vorba de ceva serios, dovedise cel mai viu interes pentru operatiunea
respectiva si isi manifestase o buna dispozitie neta. Grand chiar
notase ca bolnava luase sticla pe genunchi, leganand-o in felul in care
o mama si-ar fi leganat copilul, de unde concluzia lui ca factorul
important pentru reusita experientei tine nu atat de diagnosticul bolii
cat de starea de spirit in care se afla pacientul atata timp cat tine
sticla in mana. intr-o dare de seama amanuntita prezentata in fata unei
sedinte a Societatii americane pentru cercetari fizice, Grand a aratat
ca o atitudine negativa din partea subiectului, fie ca era vorba de o
stare de depresiune, de anxietate sau de ostilitate, fie ca era la
mijloc simpla indiferenta, modifica in mod defavorabil solutia din
sticla, astfel incat folosirea acesteia la udatul plantelor producea o
inhibare a cresterii celulelor.
Grand si-a
dat seama ca aceasta experienta putea avea implicatii mult mai ample
decat simpla udare a unor fire de orz. Daca buna dispozitie a unei
persoane poate influenta solutia dintr-o sticla pe care aceasta o tine
in mana, atunci se putea presupune si ca starea de spirit a unei
gospodine sau a bucatarului unui restaurant in exercitiul functiunii
sale poate duce la modificarea calitatii mesei pregatite. isi aduse
aminte ca citise despre obiceiul respectat la multe popoare, de a nu
ingadui femeilor aflate in perioada ciclului menstrual sa patrunda in
incaperile unde se facea branza, intrucat domnea convingerea ca
prezenta lor va strica iremediabil calitatea produsului. De asemenea,
isi mai aminti ca femeile aflate in aceasta stare erau sfatuite sa nu
puna legume la murat, sa nu faca dulceata si sa nu incerce sa bata
albusul de ou pentru prajituri. Se spunea de asemenea ca florile din
glastra aflata intr-o incapere unde locuieste o femeie au mult de
suferit in zilele cu pricina. Explicatia data de regula acestor fapte
era aceea ca prezenta anumitor substante specifice sangelui menstrual
era de natura sa produca perturbatii in activitatea culturilor
bacteriene, dar Grand se gandi ca era vorba mai curand de o stare de
spirit negativa a femeii in cauza, care actiona defavorabil asupra
activitatilor enumerate. Iar asta insemna transformarea stravechiului
precept biblic privitor la „femeile necurate" in adevar stiintific
verificat. De altminteri este stiut ca framantatul painii, operatiune
privita ca avand un caracter sacru, la multe popoare nu era lasat, pe
vremuri, pe seama femeilor, ci era executat numai de barbati,
indiferent de starea fiziologica a nevestelor lor.
Fapt este
insa ca subiectul radiatiilor si al rolului jucat de gandirea umana
asupra diferitelor domenii, ca si eventuala ei interactiune cu
diferitele aparate radionice inventate de De La Warr, Hyeronymus,
Drown, Abrams si altii, se situeaza deocamdata la limita dintre fizica
si metafizica, intr-un fel de tara a nimanui care separa aceste doua
domenii.
Hyeronymus
a marturisit autorilor acestei carti: „Oare forta si manipularea ei
apartin in mod fundamental domeniului fizicii? stim ca exista persoane
cu puternice calitati de medium, ca Frances Farrelly de exemplu, care
pot obtine rezultate fara sa recurga absolut deloc la ajutorul vreunui
aparat. si, cu toate acestea, exista altii care par a avea mult de
castigat de pe urma instrumentelor radionice, chiar daca sunt foarte
inzestrati in directia parapsihologiei, cum stau lucrurile cu sotii De
La Warr."'
intr-un
articol, unic in felul sau, publicat sub egida Academiei de
parapsihologic si de medicina si intitulat Radionica, radiestezie si
fizica, profesorul William A. Tiller, coordonatorul Departamentului de
stiinte materiale al Universitatii Stanford, care petrecuse un an in
Anglia si studiase fenomenele radionice in laboratoarele lui De La
Warr, propune un model care poate explica functionarea procesului:
„Ideea fundamentala in radionica este aceea ca fiecare individ, fiecare
organism sau fiecare bucata de materie emite si absoarbe energie
printr-un camp de unde unice, dotat cu anumite caracteristici
geometrice de frecventa specifice radiatiilor. Este vorba de un camp de
forte care se manifesta in jurul oricarei forme de materie, insufletita
sau neinsufletita. Se poate stabili aici o comparatie nu lipsita de
interes cu atomul fizic care emite in permanenta energie
electromagnetica sub forma de unde, datorita miscarii sale oscilatorii
bipolare si vibratiilor sale termice. Cu cat materialul in cauza este
mai complex, cu atat schema sa de unde va fi si ea mai complexa.
Organismele vii, cum ar fi de exemplu omul, emit un spectru de unde de
o extraordinara complexitate, din care anumite parti se afla in
legatura cu diferite organe si sisteme ale corpului."
Tiller
sustine ca daca cele cateva sute de mii sau milioane de celule care iau
zilnic nastere in corpul nostru ar ajunge sa se formeze intr-un camp
polarizat prin procedee radionice, atunci este neindoielnic ca ele ar
creste intr-o configuratie mai sanatoasa, care ar fi de natura sa
slabeasca puterile unui eventual camp de o structura anormala sau
daunatoare sanatatii. Un tratament continuu si bine condus ajunge sa
influenteze structura organelor corpului omenesc si astfel conditiile
de instalare a bolii sunt eliminate.
Un alt
cercetator, dr. Andrija Puharich, expert de prima mana in materie de
toxicologie si de telepatie, accepta si el ideea ca gandul omenesc are
anumite puteri speciale. Cu cativa ani in urma, Puharich a demonstrat
limpede puterea de manifestare a fortelor oculte sau mentale, intr-un
mod care a socat si a ingrijorat lumea fizicienilor, a psihologilor si
a oamenilor de stiinta in general. Sa mentionam ca Puharich este
autorul a doua carti de exceptie, Ciuperca blestemata, lucrare ce
trateaza amanuntit despre efectele unor plante halucinogene, cum ar fi
o specie de cactus cunoscuta sub numele de peyotl, iar asta cu mult
inainte ca drogurile de tip marijuana sau LSD sa devina o amenintare
grava la adresa sanatatii unor generatii intregi, si Dincolo de
telepatie, aparuta cu zece ani mai inainte ca cineva sa se fi gandit la
posibilitatea ca acest fenomen sa fie totusi ceva serios si vrednic de
luat in seama. Comunitatea oamenilor de stiinta ramasese la opinia
cvasiunanima ca aici era vorba de mofturi si de insanitati debitate de
escroci, dar Puharich a intreprins in aceasta directie o serie de
studii care obliga pe orice om de buna credinta sa priveasca lucrurile
dintr-un cu totul alt punct de vedere. El a descoperit un medium cu
adevarat remarcabil in persoana unui tanar israelian pe nume Uri
Geller, ale carui insusiri au zguduit sute de persoane care au asistat
la experientele respective si au dat fiori de teama celor mai multi din
oamenii de stiinta receptivi la ce este nou.
Ziarista
Connie Best a scris despre Geller un articol intitulat Omul care
spulbera stiinta, in care citeaza si cuvintele rostite intr-un cerc
restrans de Puharich: „Noi incercam sa punem la punct un model pentru a
explica in mod concludent felul in care se poate realiza separarea
atomilor. Exista teorii microfizice de anihilatie si asa mai departe,
dar in toata lumea nu exista nici o teorie, oricat de nefondata,
capabila sa explice acest fapt la scara macroscopica. Cum ati putea
separa toti acesti atomi, sau sa-i comprimati in asa fel incat ei sa
devina invizibili si nedetectabili tocmai datorita micimii lor, sa-i
pititi in cine stie ce ungher in care nici cea mai sofisticata
aparatura sa nu mai poata da de ei, si apoi sa-i recuperati si sa-i
asamblati din nou?"
Geller
poate nu numai sa influenteze intr-un mod de-a dreptul miraculos ceea
ce numim noi lumea neinsufletita, ci si entitati tinand de cea animata.
in prezenta unor martori de indiscutabila credibilitate, el a pus mana
pe un boboc de trandafir timp de nici cincisprezece secunde, iar atunci
cand si-a luat-o de pe el, bobocul era trandafir ca toti trandafirii,
inflorit din plin. Connie Best comenteaza faptele astfel: „Fizica este
o stiinta precisa, pe care n-o putem intoarce si rasuci dupa vrerea
noastra. si totusi Uri Geller gaseste in zidurile groase si temeinice
ale acestei stiinte destule fisuri ca sa se strecoare prin ele si sa
faca un boboc de trandafir sa infloreasca in cateva secunde. El
sfideaza pur si simplu fizica si o sileste sa tina seama de puterile
zise „paranormale" ale sufletului. si atunci ne dam seama ca fizica va
trebui modificata, dar pana la ce punct? Daca cifrele pe care le dau
cele mai fine aparate de masura sunt influentate de gandurile si de
dorintele nemarturisite ale celor care lucreaza cu ele in laborator,
daca simpla prezenta a unui cercetator este suficienta ca sa supere si
sa enerveze particulele subatomice, atunci nu e logic sa ne intrebam ce
se petrece cu noi si ce ne asteapta?"
Asa cum a
declarat inainte de moarte genialul Nikola Tesla, stralucitul savant si
inventator sarb stabilit in Statele Unite: „in ziua cand fizica va
incepe sa cerceteze lucruri care nu tin, pare-se, de fizica, ea va
progresa intr-un singur deceniu de o mie de ori mai mult decat a
progresat in sutele de ani de pana acum."
Iar asta ne face sa ne gandim daca nu cumva ne si aflam in pragul acelui deceniu.
inapoi la cuprins sau mai departe
|
|
