18. INSECTICIDE IRADIANTE

Am mai spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este aici

Simoneton isi inchipuia o zi când medicii, inarmati in loc de stetoscoape cu receptoare ultrasensibile, vor pune diagnosticul in baza simplei examinări a frecventelor emise de organele bolnave si isi vor vindeca pacientii administrându-le vibratii sănătoase. si iată că ideea aceasta, care la vremea ei a părut multora o ticneală sau in cel mai bun caz o glumă bună, pare a fi mai aproape de realitate decât de fictiune.

Pe la finele secolului al XlX-lea, doctorul Albert Abrams, fiul unui bogat comerciant din San Francisco, mostenind de la tatăl său o avere considerabilă care-l făcea milionar, se hotări să o lichideze si să se stabilească in Germania, la Heidelberg, unde să studieze medicina de avangarda. intr-o vara, aflându-se in vacanta la Napoli, a avut ocazia sa asiste la o scena al carei protagonist era marele tenor Enrico Caruso, care facea in fata unui grup de prieteni si cunoscuti o demonstratie inedita: ciocnind usor cu unghia un pahar de cristal, obtinea un sunet, o anumita nota muzicala, dupa care, dându-se câtiva pasi inapoi, spargea tandari paharul emitând aceeasi nota, cu absoluta fidelitate. Aceasta demonstratie l-a impresionat profund pe tânarul american, care incepu sa se gândeasca daca nu cumva aici se ascundea un fenomen fizic inca necunoscut si daca acest fapt nu putea fi folosit la vindecarea pacientilor sai. Sa nu uitam ca Facultatea de medicina din Heidelberg era cunoscuta pe atunci pentru spiritul sau receptiv fata de orice era nou, lucru care provoca, bineinteles, nedumeriri si ostilitate.

intors la studii, unde era ferm decis sa culeaga toti laurii posibili si sa obtina medalia de aur care se decerna absolventilor cu adevarat straluciti, Abrams deveni unul din apropiatii profesorului Sauer, care se apucase, cu mult inainte ca Ghiurvici sa descopere „radiatiile mitogene", sa intreprinda o serie de experiente bizare legate de plante. Sauer ii povesti lui Abrams ca, atunci când pusese niste arpagic, uitase câtiva bulbi neingropati in apropierea unei brazde pline. Peste doua zile a bagat de seama ca arpagicul rasarise deja, dar ca firele de ceapa verde aflate in partea dinspre bulbii uitati afara aratau altfel decât cele din alte parti ale brazdei. in zilele urmatoare fenomenul deveni si mai limpede, intrigându-l pe Sauer, care nu stia care ar putea fi explicatia exacta. La auzul acestei intâmplari, Abrams se gândi ca putea fi vorba de radiatii de o natura necunoscuta emise de radacinile de ceapa si isi zise ca nu era exclus sa existe o legatura ascunsa intre acestea si paharele de cristal sparte unul dupa altul de Caruso la Napoli.

Dupa absolvirea stralucita a studiilor de medicina la Heidelberg, Abrams se intoarse in Statele Unite si se dedica studiului patologiei la Facultatea de medicina a Universitatii Stanford, al carei rector avea sa devina peste un timp. inca de pe atunci era unanim considerat un diagnostician de inalta clasa, care stapânea admirabil arta percutiei: administrând in timpul consultatiilor lovituri usoare si scurte diferitelor zone ale corpurilor pacientilor, el provoca anumite rezonante in baza carora isi facea o parere precisa asupra naturii diferitelor afectiuni. intr-o zi, cineva a lasat in functiune aparatul de radiografiat din cabinetul sau fara ca el sa stie, iar rezonantele obtinute din trupurile pacientilor erau mai infundate. Intrigat de aceasta constatare, el ceru unui pacient sa se aseze in alta pozitie si observa ca nuanta aceasta a sunetelor nu intervenea decât atunci când pacientul se afla asezat intr-o anumita pozitie fata de axa nord-sud. Parea sa existe o legatura intre câmpul geomagnetic si câmpurile electromagnetice ale indivizilor, asa cum observase si Pittman in timpul experientelor sale de la Alberta asupra semintelor. Ceva mai târziu, Abrams a avut ocazia sa constate ca acelasi fenomen se producea, chiar si cu aparatul inchis, in simpla prezenta a unui barbat bolnav de cancer al buzei.

Dupa mai multe luni de cercetari pe persoane afectate de diverse maladii, Abrams ajunse la concluzia ca fibrele nervoase situate in regiunea epigastrica reactionau prin contractii usor sesizabile la stimulii pe care li-i oferea un aparat radiografie asezat la câtiva metri distanta, iar in cazul pacientilor atinsi de o forma sau alta de cancer contractiile erau permanente, cu exceptia cazurilor când bolnavul era intins pe directia nord-sud. De aici, Abrams trase concluzia ca in primul caz contractiile se datorau unei energii radiante care emana din aparatul cu raze X, iar in cel de-al doilea ca acelasi tip de contractii se datora unui raspuns la reactia moleculelor traversate de vibratii care, in totalitate, constituiau tumoarea canceroasa.

intr-o zi, Abrams il lua cu el la facultate pe valetul sau Ivor si ii ceru sa se aseze cu fata spre vest pe estrada, cu bustul gol. Apoi incepu sa-i aplice procedeul in care era un maestru necontestat, percutia, insistând in zona de deasupra ombilicului si atragând atentia studentilor sa inregistreze cu maximum de precizie sonoritatea notei obtinute in felul acesta. Apoi il invita pe unul din ei sa puna in contact o proba de tesut canceros, pregatita din timp, pe fruntea lui Ivor pe care el, in tot acest timp, il ciocanea fara intrerupere in aceeasi zona de deasupra ombilicului. Toti cei de fata fura surprinsi sa constate ca, in clipa când contactul s-a stabilit, sunetele limpezi de pâna atunci isi schimbara total sonoritatea, capatând brusc un timbru infundat si confuz, care disparea imediat ce contactul cu pricina era intrerupt, pentru a reaparea imediat ce studentul il refacea. Fireste ca toti trasera aceeasi concluzie, anume ca fibrele musculare se contractau brusc, afectând sonoritatea normala, specifica unui organism sanatos, pentru ca imediat dupa aceea sa se destinda si sa permita abdomenului lui Ivor sa emita din nou sunete sanatoase! inlocuind insa tesutul canceros cu unul atins de tuberculoza, percutia executata in zona plamânilor nu detecta absolut nici o schimbare de nuanta sau de nota, in schimb in aceeasi zona de deasupra ombilicului se inregistrara modificari similare ca in cazul contactului cu tesutul canceros. Abrams nu putu sa traga de aici alta concluzie decât aceea ca unde necunoscute inca, emise de tesuturile bolnave, puteau fi absorbite si inregistrate cu fidelitate de corpul omenesc sanatos si sa afecteze natura tesuturilor acestuia pe toata durata contactului.

Dupa alte câteva luni de munca intensa, Abrams fu in masura sa demonstreze ca se produceau o serie de „reactii electronice", dupa cum le-a numit el, sub influenta cancerului, a tuberculozei, a malariei sau in cazul existentei in organism a streptococilor, reactii care puteau fi observate pe diferitele regiuni ale torsului unei persoane aflate in perfecta stare de sanatate, ca in cazul lui Ivor. Iar aceste concluzii ii obligau pe medici sa renunte la teoria atotputernica dupa care boala ar fi un fenomen de natura celulara. Dupa opinia lui, aceasta s-ar datora faptului ca nu celula, ci componentele ei moleculare cunosc o alterare a structurii lor, mai exact o schimbare profunda in numarul si in dispunerea electronilor, carora moleculele le imprima caracteristici observabile la microscop abia intr-o faza ulterioara a evolutiei bolii. Care sunt cauzele producerii acestei alterari? Abrams nu a putut da atunci un raspuns la aceasta intrebare si, din nefericire, nu-l poate da nimeni nici astazi. Convingerea lui a ramas insa aceea ca intr-o zi va fi cu putinta sa se descopere forte capabile sa corecteze acest fenomen, pe care el il considera o aberatie intramoleculara, si poate chiar sa il previna, impiedicând astfel declansarea bolii.

Dupa un timp, Abrams isi dadu seama ca radiatiile emise de un specimen patologic puteau fi transmise, asemeni electricitatii, printr-un cablu de cupru, cu conditia insa ca acesta sa nu depaseasca lungimea de 1,80 m. Atunci când un medic neincrezator il provoca sa localizeze cu precizie focarul de tuberculoza care il transformase din medic in pacient, Abrams ii ceru sa tina lipit de frunte un disc de cupru, conectat printr-un cablu la un alt disc, tot de cupru, pe care un student i-l plimba usor pe piept pâna când percutia efectuata cu grija inregistra dintr-o data modificari de timbru. Desi nedumerit, medicul-pacient fu silit sa recunoasca deschis ca Abrams localizase focarul de infectie cu o precizie remarcabila, de ordinul a doi sau trei centimetri, fara ajutorul razelor X.

Faptul ca trunchiul unui om sanatos reactiona astfel nu la unul ci la mai multe specimene patologice, il facu pe Abrams sa se gândeasca la posibilitatea ca intre diferitele afectiuni sa existe si diferente manifestate in lungimile de unda ale semnalelor emise de cutare sau cutare maladie. Amintirea paharelor lui Caruso ii staruia mereu in minte, iar faptul ca acestea se spargeau numai la nota pe care ele insele o emiteau daca erau ciocnite usor cu unghia il facuse sa inteleaga de ce aceia dintre studenti care nu aveau o perfecta ureche muzicala nu erau in stare sa invete metoda percutiei, in pofida laudabilelor lor eforturi, pe când ceilalti se familiarizau rapid cu ea si inregistrau rezultate excelente. Acest grav inconvenient se cerea remediat printr-un aparat care sa analizeze frecventele lungimilor de unda respective, ceea ce insemna un avantaj enorm si pentru cei mai buni studenti, a caror ureche, oricât de fina ar fi fost, nu putea percepe decât in mica masura deosebirile dintre sunete. Dupa luni intregi de munca incordata, cu ajutorul profesorilor de fizica de la aceeasi universitate Stanford, aparatul fu pus la punct si primi numele de „reflexofon". Am vazut noi insine acest aparat, care seamana mult cu un reostat, aparat electric utilizat ca rezistenta variabila care serveste la modificarea intensitatii curentului. Reflexofonul lui Abrams este capabil sa emita sunete de tonalitate variata, cu un cadran care indica cu maximum de precizie tonalitatea respectiva, ceea ce elimina necesitatea percutarii unui anumit punct de pe corpul pacientului si inlatura orice coeficient de hazard, chiar daca medicul este cu totul lipsit de simt muzical.

Punerea in functiune a acestui aparat a insemnat un pas urias in dificila arta a diagnosticarii. Era acum suficienta o simpla privire aruncata pe cadran si pozitia acului indica fara eroare frecventa specifica bolii detectate: 55 pentru sifilis, 58 pentru existenta unui sarcom si asa mai departe. Vrând sa verifice o data in plus eficacitatea reflexofonului, Abrams ii ceru asistentului sau sa amestece intre ele esantioanele, dar rezultatele ramasera si dupa aceea la fel de precise ca inainte. Sa amintim ca si astazi reflexofonul, la aproape trei sferturi de secol de la nasterea lui, functioneaza impecabil iar diagnosticele puse cu ajutorul lui sunt de o precizie uimitoare.

Astfel incât e lesne de inteles ca descoperirea lui Abrams nu numai ca o lua cu decenii intregi inaintea a tot ce se stia in aceasta privinta, dar contrazicea multe din principiile considerate sacre de medicii de pe tot globul. „Noi, ca medici, nu avem dreptul sa nu tinem seama de progresele inregistrate in alte domenii ale stiintei, in special in fizica, iar a separa entitatea umana de alte entitati ale universului fizic comporta un risc pe care constiinta noastra profesionala nu ne ingaduie sa ni-l asumam", a declarat Abrams, numai ca cei mai multi dintre confratii sai nu l-au inteles, asa cum avea sa se intâmple peste nu mult timp si cu Lakhovsky sau Crile. Nici macar atunci când facu in fata colegilor sai de breasla demonstratii practice, dovedind ca aparatul sau permitea diagnosticarea sigura a bolii numai pe baza unei simple picaturi de sânge a pacientului, Abrams nu avu mai mult succes, ba chiar se auzira murmure de protest in rândurile asistentei, care considera asta ca fiind ceva absurd sau de domeniul fantasticului. Refuzul confratilor de a accepta aceasta tâmpenie fu categoric, desi Abrams a mai facut o demonstratie, de data aceasta de-a dreptul stupefianta: prin reflectarea efectelor inregistrate de un reflexofon pe un altul, dotat cu trei reostate calibrate in unitati de 10, de 1 si de 1/25, se putea determina cu maximum de precizie nu numai natura bolii de care era afectat pacientul in cauza, ci chiar stadiul exact de evolutie! Tot degeaba, fiindca manevrarea atâtor dracovenii noi si nemaivazute cerea atâta bataie de cap incât asistentii din sala au fost de-a dreptul furiosi.

Astfel incât aceasta descoperire epocala a lui Abrams a ramas aproape necunoscuta, singurii care credeau in ea fiind stundentii sai, care, promotie cu promotie, au parasit bancile facultatii luând cu ei si cunostintele legate de folosirea acestui aparat atât de simplu si de usor de confectionat.

Numai ca tenacele Abrams nu s-a oprit aici cu investigatiile sale, ci a ajuns si la alte concluzii, de-a dreptul uimitoare: examinând o picatura de sânge de la o pacienta afectata de un cancer la sân, pe care n-o vazuse niciodata, el si-a putut da seama la care din sânii femeii se localizase tumoarea. Consultând-o apoi pe pacienta respectiva prin percutia efectuata asupra altei femei, perfect sanatoase, a ajuns la aceeasi concluzie si, examinând-o apoi clinic pe pacienta, s-a convins ca ambele concluzii anterioare fusesera exacte. Prin acelasi procedeu, Abrams a ajuns la depistarea cu maximum de precizie a unui focar de tuberculoza sau a oricarei alte boli, fie ca era vorba de afectiuni ale plamânilor, fie ca focarul se afla in intestine, in vezica urinara sau in cea biliara, intr-o vertebra sau in oricare alta parte a corpului.

intr-o zi, Abrams demonstra in fata studentilor sai reactia declansata de sângele unei paciente atinse de malarie si, la un moment dat, se intoarse brusc spre ei spunând: „Ia sa vedem, cred ca sunteti aici cam patruzeci de medicinisti, prin urmare tot atâtia viitori medici si fara indoiala ca absolut toti veti prescrie unui pacient atins de paludism cutare sau cutare medicament pe baza de chinina. Dar ar putea vreunul dintre dumneavoastra sa ne dea o explicatie stiintifica pentru alegerea chininei ca mijloc terapeutic?" Cum nici unul din studenti nu se grabea sa raspunda, Abrams lua câteva cristale de sulfat de chinina si le puse in aparat in locul probei de sânge, obtinând o nota ce corespundea perfect celei a malariei. Dupa care aseza in recipient proba de sânge infestat de paludism si un cristal din cele folosite anterior, invelit insa intr-un petic de hârtie de matase. De data aceasta nota obtinuta suna nespus de limpede, indicând o stare de sanatate perfecta, lucru imposibil, intrucât era stiut de toti cei aflati de fata ca sângele era infestat, lucru dovedit cu numai câteva minute inainte. Cum toti ramasesera absolut dezorientati, Abrams le sugera ca ar fi trebuit sa se gândeasca la un lucru foarte simplu: radiatiile emise de chinina anulau total radiatiile emise de moleculele de sânge infestat. in aceste conditii, a adaugat el, suntem obligati sa luam in considerare ipoteza ca efectul chininei asupra paludismului s-ar datora actiunii unei legi electrice inca necunoscute, care trebuia sa faca deci obiectul unor cercetari intense. Deoarece, efectuând tot in fata studentilor alte si alte experiente cu sânge bolnav, provenind de la pacienti atinsi de diferite afectiuni, si cu antidotul cunoscut pentru fiecare din acestea, rezultatele fura de fiecare data identice. Sa mentionam ca noi insine am asistat la o experienta similara, convingându-ne pe viu de efectele mercurului asupra unei picaturi de sânge provenind de la o persoana bolnava de sifilis.

Abrams s-a gândit ca, daca reusea sa puna la punct un emitator de unde de genul unei statii de emisie radiofonica, in stare sa altereze caracterul undelor emise de organismul bolnav de friguri sau de sifilis, de exemplu, arunci ar fi fost in stare sa le anihileze la fel de eficace si fara sa mai recurga la chinina sau la mercur.

Desi considera la inceput ca o asemenea realizare depasea net posibilitatile tehnicii timpului, Abrams se puse pe treaba cu aceeasi indârjire pe care o punea in tot ce facea si, cu ajutorul unui prieten pe nume Samuel O. Hoffmann, reusi sa fabrice aparatul conceput, caruia ii dadu numele de osciloclast, ceea ce inseamna „spargator de oscilatii", adica de unde, de la verbul elin klazein, care inseamna „a sparge". Hoffmann, colaboratorul lui Abrams la realizarea acestui aparat, era un inginer radiofonist considerat de multa lume ca genial, care isi avusese zilele lui de glorie in anii primului razboi mondial, când elaborase o metoda unica de detectare, chiar de la distante foarte mari, a zeppelinelor germane care s-ar fi putut indrepta spre coastele americane sa le bombardeze, metoda preluata apoi pe tacute de englezi, care au realizat pe baza ei radarul folosit astazi practic in orice tara de pe glob. Osciloclastul realizat de Abrams si Hoffmann emitea unde specifice capabile sa vindece maladiile care afectau organismul uman, fie alterând fie anulând radiatiile emise de diferite boli. Din 1919, Abrams a inceput deci sa predea studentilor sai si folosirea acestui aparat, pe care nu numai tinerii discipoli, ci si el insusi il considera ca tinând aproape de domeniul miracolului: nici el nu le putea explica exact cum stateau lucrurile, important era insa ca se obtineau vindecari certe, care puteau fi constatate pâna si de cei mai sceptici dintre ei.

in 1922, Abrams se hotari sa publice in Physico-Clinical Journal date legate de imprejurarile care-i permisesera sa stabileasca o premiera de domeniul fantasticului: punerea diagnosticului prin telefon, pacientul aflându-se la kilometri intregi de cabinetul sau, unicul material fiind o picatura de sânge prelevata de la bolnav de catre un felcer aflat lânga el si cu ajutorul careia s-au putut masura sarcinile vibratorii la aparatele din cabinet. Acest lucru indreptati Asociatia medicilor americani sa dea frâu liber resentimentelor generale impotriva lui, astfel incât in organul de presa al acestui for stiintific aparu un articol insultator la adresa lui Abrams, fiind declarat sarlatan care injoseste nobila arta a medicinei in loc de a o sluji in mod onest, asemeni confratilor sai. Scandalul trecu Oceanul Atlantic si ajunse pâna in Anglia, prin intermediul lui British Medical Journal, care il raspândi si in alte tari europene, astfel incât Europa cunoscu pentru prima oara numele lui Abrams legat de eticheta de impostor si escroc. Degeaba se auzira si voci care luau apararea americanului, firma asta odata pusa era greu de schimbat, chiar daca una din aceste voci era una de indiscutabila autoritate, apartinând lui insusi sir James Barr, stralucit profesor universitar si fost presedinte al Asociatiei britanice de medicina, care folosea cu excelente rezultate metodele lui Abrams in tratarea pacientilor sai: „Dumneavoastra, domnilor - scria el persiflându-i pe redactorii de la British Medical Journal - nu prea aveti obiceiul sa citati foaia care apare in America sub numele de Journal of the American Medical Association, privind-o cu superioara retinere, dar acum va repeziti sa-i cântati in struna cu atâta furie incât faptul devine suspect si ridicol. Ar fi fost de dorit ca alegerea domniilor voastre sa cada asupra unui subiect mai acatarii decât defaimarea unui confrate, intrucât asemenea tirade jignitoare la adresa unui om care ar trebui sa insemne pentru dumneavoastra o eminenta autoritate, in fata careia sa va plecati cu adânca veneratie, sunt de-a dreptul lamentabile. Ar fi fost onest din partea unei reviste ca cea in coloanele careia publicati sa cerceteze mai intâi adevarul, daca nu-l stie. Dupa modesta mea opinie, doctorul Abrams este cel mai mare geniu al profesiunii noastre si in nici un caz nu trebuie tratat astfel de niste ignoranti de teapa dumneavoastra."

Barr declara totodata ca intr-o zi „desteptii de redactori ai revistelor medicale si desteptii de medici de peste tot vor fi nevoiti sa plece in jos nasurile lor obraznice si sa recunoasca deschis ca teoria vibratiilor elaborata de Abrams inseamna mai mult decât ar fi putut visa cineva vreodata, orice ar spune despre asta pletora de imbecili care nu vor sau nu sunt in stare sa vada mai departe de vârful nasului".

Cel mai de seama merit al lui Abrams este acela de a fi descoperit ca absolut tot ce este materie vie este si radioactiv, astfel incât undele astfel emise pot fi captate in spatiu, servindu-se de reflexele umane ca de detectori, si de asemenea ca in toate cazurile de boala zonele afectate pot fi detectate cu precizie in trupul bolnavului datorita sunetului mai infundat pe care il emit.

Abrams a murit in 1924 si, in semn de omagiu inedit, ziarul Scientific American a publicat timp de optsprezece numere consecutiv atacuri extraordinar de vehemente la adresa lui, insinuând in special ca raposatul fabricase blestemata aceea de „cutie" cu care se umpluse de bani vânzând-o unor medici fraieri care se luasera dupa insanitatile lui si care, la rândul lor, omorau pe capete pacientii neinformati cu privire la sarlatania lui Abrams, care facuse o avere uriasa cu escrocheria lui. Nimeni nu s-a gândit sa pomeneasca alt lucru, de data asta adevarat, anume ca Abrams, care fusese milionar inainte de a pleca la Heidelberg, nu numai ca nu vazuse nici un ban de pe urma inventiei sale, dar ii scrisese deja de mai multi ani lui Upton Sinclair, unul din putinii aparatori ai sai din presa americana, rugându-l sa faca public faptul ca el nu cerea nici un ban din partea nici unui institut medical care voia sa foloseasca sau sa perfectioneze „cutia" lui si ca interzicea prin testament mostenitorilor sai sa perceapa bani de pe urma acestei inventii.

Acelasi Scientific American mai uita sa scrie despre faptul ca Abrams nu incasase in toata viata lui nici macar un dolar drept onorariu pentru consultatii, pe care le acorda gratuit, iar salariul sau de profesor universitar si indemnizatia considerabila de rector al Universitatii Stanford mergeau intotdeauna in conturile societatilor de binefacere, el traind din mostenirea ramasa de la tatal sau.

Astfel incât tevatura stârnita in jurul acestei asa-zise escrocherii a speriat de-a dreptul pe multi medici si le-a taiat cheful de a incerca osciloclastul lui Abrams, cu exceptia generatiilor de medici formati de el sau a unei mici categorii de chiropracticieni cu ridicat spirit de independenta, sau „medici fara medicamente", cum le placea lor sa se autodenumeasca.

La vreo douazeci si cinci de ani dupa moartea lui Abrams, unul din medicii acestia, care ca prin miracol mai gaseau pacienti sa se dea pe mâna lor in ciuda curentului net defavorabil care domina opinia generala, unul din medicii acestia, spuneam, a primit vizita unui oaspete la care nu s-ar fi asteptat. Medicul in cauza isi avea cabinetul in zona Golfului San Francisco, iar musafirul se numea Curtis P. Upton, inginer civil cu diploma obtinuta la Princeton si fiu al unui fost asociat al lui Thomas Edison.

Inginerul Upton, pasionat pâna la ultima fibra a fiintei lui de fizica, in special de mecanica si de electricitate, auzise de aparatul raposatului Abrams si, departe de a-l socoti si el o escrocherie cum era considerat in continuare, se gândise daca nu cumva l-ar fi putut folosi in scopuri foarte putin legate de medicina, dar la fel de folositoare omului: combaterea parazitilor in agricultura. Contactul cu medicul fara medicamente se datora prin urmare dorintei sale de a sti cât mai multe despre misteriosul aparat al lui Abrams, aparat de care auzise de multe ori, pe care toata lumea il injura cu spume la gura, dar despre care nimeni nu era in stare sa-i spuna cum arata sau in ce mod functioneaza.

Asa se face ca, dupa familiarizarea cu osciloclastul lui Abrams si cu reflexofonul inventat tot de acesta, in vara anului 1951 inginerul Upton si un bun prieten al sau, William J. Knuth, electronist de talent din Corpus Christi, statul Texas, strabateau nesfârsitele câmpii plantate cu bumbac in zona Cortaro-Marana din apropierea orasului Tucson din Arizona. in mijlocul unui lan de vreo douasprezece mii de hectare, cei doi dadura jos din camion aparatura adusa cu ei si in special o cutie ciudata, cu tot felul de butoane si cu antena telescopica pe deasupra, care ar fi putut fi un aparat de radio portativ, dar care nu era. Ambitia celor doi depasea ambitiile lui Simoneton si ale lui Mclnnes: voiau sa ajunga sa actioneze asupra unui câmp de bumbac, dar nu direct, ci prin intermediul unor... fotografii.

Pe un „platou receptor" conectat la baza instrumentului lor de capetenie cei doi asezara o fotografie a câmpului in chestiune, luata din elicopter, iar alaturi de aceasta pusera un reactiv chimic cunoscut pentru efectele sale distrugatoare asupra gargaritei bumbacului. Butoanele aparatului erau fixate in pozitii anume, precis calculate pe baza datelor stabilite cu mare grija. Scopul acestui demers era acela de a scapa bumbacul de gargaritele care faceau aici adevarate ravagii, insa fara a recurge la stropirea plantatiei cu insecticidele cunoscute, impotriva carora se auzeau deja ridicându-se voci. Baza teoretica a sistemului pe care voiau sa-l aplice cei doi ingineri era mai trasnita decât absolut tot ce se enuntase vreodata pe pamânt in materie de plante si de agricultura. Ideea fundamentala era aceea ca ar fi existând o identitate intre compozitia moleculara si atomica a reactivului si o entitate inca neclara, care insa va face ca reactivul sa emita intr-o frecventa identica cu cea a obiectelor reprezentate in fotografie. Aceleasi lucruri le afirmase Bovis cu vreo doua decenii mai inainte, numai ca inginerii nostri nu auzisera de ele. Afectând fotografia cu ajutorul unui reactiv cunoscut pentru puterea lui distrugatoare asupra gargaritelor, cei doi americani voiau sa imunizeze bumbacul de pe plantatie impotriva ravagiilor facute de insecte. Cantitatea de reactiv chimic era atât de mica in raport cu suprafata fotografiei incât cei doi isi spuneau ca acesta va functiona intr-un mod inrudit cu homeopatia cunoscuta de mult dar ajunsa la moda in acei ani.

Homeopatia este o forma de tratament inventata de Christian Samuel Hahnemann, nascut in orasul Meissen din Saxonia, in 1755. Medic capabil si chimist eminent, recunoscut ca atare in lumea stiintifica a timpului, lingvist, traducator de lucrari de medicina si autor al unui repertoar farmaceutic complet, Hahnemann a intrat in conflict cu autoritatile medico-farmaceutice ale Saxoniei din cauza afirmatiei sale ca, prin administrarea de mici doze din agentul raspunzator de imbolnavirea pacientului, se poate obtine vindecarea acestuia. Hahnemann descoperise acest principiu printr-o pura intâmplare: contesa de Chinchon, sotia viceregelui spaniol al indepartatului Peru, fiind atinsa de friguri, fusese vindecata de un vraci peruan cu o infuzie din scoarta unui arbore din flora specifica acelei zone, scoarta cunoscuta pentru puterea ei de a ucide, dând celui intoxicat exact simptomele malariei.

Numai ca vraciul i-o administrase contesei sub forma unei infuzii extrem de slabe, apelând in tot timpul tratamentului si la ajutorul zeitatilor precolumbiene, carora le-a atribuit ulterior intregul merit. Cazul facuse mare vâlva si de atunci calugarii spanioli au inceput sa desfaca aceasta marfa, cunoscuta sub numele de „scoarta de Chinchona", contra echivalentului greutatii ei in aur pentru cei bogati, gratis pentru saraci.

Auzind de intâmplarea aceasta, Hahnemann isi spuse ca nu atât zeii invocati de vraci o facusera bine pe ilustra pacienta, ci mai curând scoarta arborelui cu pricina, iar asta il facu sa se gândeasca daca nu cumva aici s-ar putea ascunde un principiu valabil si pentru alte boli. Astfel incât incepu sa studieze sistematic tot felul de plante, ierburi, scoarta diferitilor copaci, ba chiar si alte substante, cum ar fi de exemplu veninul de sarpe, toate de natura sa provoace simptomele unor boli cunoscute. Administrând pacientilor sai doze infinitezimale din aceste adevarate otravuri, el reusi in scurt timp mai multe vindecari de-a dreptul miraculoase. Cu ajutorul belladonei, de exemplu, se putea vindeca scarlatina, iar mai apoi isi dadu seama ca tot belladona constituia remediul ideal si pentru alte boli. Deditelul vindeca admirabil rujeola si gripa. Numai ca marea descoperire abia avea sa urmeze: aplicând remediul in chestiune intr-o doza mult mai mica, diluata in proportie de unu la un milion, tratamentul devenea mult mai puternic iar eficacitatea de-a dreptul incredibila. Mai târziu, Rudolf Hauschka avea sa explice acest fenomen avansând urmatoarea ipoteza: admitând ca materia este o condensare sau o cristalizare a fortelor cosmice, acestea, prin insasi natura lucrurilor, actioneaza cu mult mai mare putere daca sunt eliberate de invelisul lor material si stânjenitor, asemeni duhurilor atotputernice din O mie si una de nopti, care nu se pot manifesta daca sunt ferecate in vase pecetluite, dar care capata puteri inimaginabile când scapa de acolo.

Hauschka era de parere ca o parte din secretul lui Hahnemann consta chiar in ritmul atent pastrat in care isi scutura dilutiile, ritm apropiat de cel al batailor inimii, care era de natura sa-si exercite si el influenta asupra fiintei umane, careia ii elibera sufletul din strânsoarea trupului.

Numai ca un medic ca Hahnemann, care nu folosea niciodata nici lanteta si nici ventuzele, nu prescria lipitori si nici clisme ca toti respectabilii sai confrati, se intelege de la sine ca nu putea sa nu-si ridice in cap toata suflarea medicala din jurul lui. Daca ar fi omorât cu zemurile lui chioare câtiva pacienti, toate ar fi fost in regula, numai ca el ii vindeca unul dupa altul si asa ceva nu se putea ierta. Confratii il pârâra deci autoritatilor ca sarlatan si necunoscator al stiintei medicale, drept care stapânirea deschise la iuteala o ancheta impotriva lui. Greu de tot a cântarit si dusmania de moarte a farmacistilor, carora generalizarea metodelor lui Hahnemann le-ar fi luat pur si simplu pâinea de la gura. Colac peste pupaza, doctorul Hufeland, medicul personal al lui Goethe, se apuca sa publice câteva consideratii elogioase la adresa acestei metode noi care, pe cât se parea, era mult mai sigura si mai eficace. Asta a pus capac la toate, asa ca nefericitul Hahnemann se vazu dat in judecata de corporatia farmacistilor (o asociatie foarte asemanatoare celor de astazi, care in fiecare an propun medicilor sute si sute de noi preparate sub forma de pastile, injectii, picaturi sau frectii care mai de care mai miraculoase) astfel incât, dus in fata judecatorilor, nefericitul fu condamnat la interdictia de a-si mai exercita profesiunea si, cum farmacistii considerau ca asta nu era de ajuns, fiindca el isi putea trata foarte bine pacientii pe furis, tribunalul pronunta si sentinta ceruta de reclamanti: exilul pe viata.

Sa ne intoarcem insa la Upton si Knuth si la fotografia cu care voiau sa faca gargaritele sa-si ia talpasita din lanurile de bumbac. Sa spunem drept de la bun inceput: in tot tinutul din jurul orasului Tucson nu exista nici un om in stare sa parieze macar pe un cent contra zece mii de dolari ca aiureala asta ar fi fost buna la ceva. Numai ca cei doi ingineri isi vedeau inainte de treburile lor, obtinând si fotografii ale unui teren intins de circa o mie sase sute de hectare, proprietatea lui Cortaro Management Company, una din cele mai importante producatoare de bumbac din Arizona si din Statele Unite. Directorii acestui adevarat colos acceptasera un pariu de un milion cu cei doi ticniti, facându-si socoteala simpla ca, daca aparatul atât de putin complicat al acestora ar fi fost in stare sa-i scape de insectele care le aduceau anual pagube de mai bine de un milion de dolari, atunci puteau pierde cu draga inima milionul pariat, fiindca tot faceau o economie considerabila, de treizeci de mii de dolari cât costau insecticidele si operatiunile de pulverizare.

Prin toamna, revista Weekend Reporter din Tucson publica un titlu cu litere de-o schioapa pe prima pagina: „Pariu de un milion de dolari: plantatorii sunt buni de plata!" Urmau amanuntele pe doua pagini, cu date despre aparatul electronic antiparazit de tip Buck Rogers care ingaduise firmei Cortaro Management sa-si sporeasca randamentul de bumbac la hectar cu aproape 25 la suta fata de media recoltelor obtinute in Arizona. Presedintele lui Cortaro Management Company, W.S. Nichols, declara oficial ca bumbacul astfel protejat de metoda lui Upton si Knuth daduse si un plus de 25 la suta la samânta: „Aici s-ar putea sa fie vorba de rolul polenizator al albinelor, care anul acesta nu au mai fost alungate sau ucise de insecticidele pe care pâna acum le adminstram plantatiilor noastre." Nichols sublinia inca un lucru, anume ca oamenii angajati la diferite lucrari adusesera la cunostinta disparitia aproape totala a serpilor pe toate parcelele supuse acestui tratament nemaiauzit.

Pe coasta de est a Statelor Unite, unul din fostii colegi de la Princeton ai lui Upton, anume Howard Armstrong, care se specializase in chimie industriala si avea deja la activ numeroase inventii, se hotari sa incerce in Pennsylvania metoda experimentata cu atâta succes si cu atâta profit de prietenul sau in Arizona. Fotografie si el din avion un lan intins de porumb atacat de un parazit de origine japoneza, taie un colt cu foarfeca si aseza restul fotografiei pe platoul receptor al aparatului bioradiant al lui Upton, la un loc cu o cantitate redusa de rotenon, substanta extrasa dintr-o planta asiatica lemnoasa, cataratoare si cu miros placut, pe care japonezii o numesc roten, substanta respectiva fiind recunoscuta pentru efectele ei ucigatoare asupra insectelor care atacasera lanul in discutie.

Dupa câteva tratamente repetate de durata redusa, intre cinci si zece minute, cu butoanele aparatului fixate la frecventele specifice, un recensamânt meticulos al parazitilor arata ca 80-90 la suta din ei erau morti sau pur si simplu disparusera de pe parcelele astfel tratate, in timp ce pe terenurile situate in portiunea reprezentata de coltul taiat cu foarfeca, aceiasi paraziti nu dadeau semne ca i-ar fi deranjat ceva.

La aceasta experienta a asistat si B.A. Rockwell, directorul compartimentului de cercetari de la Pennsylvania Farm Bureau Cooperative Association din Harrisburg, care dupa aceea a scris :„Sa distrugi parazitii de la o distanta de treizeci si cinci de kilometri fara nici un pericol pentru oameni, plante sau animale, asta este, cred eu, ceva inca neegalat si de neexplicat de catre ceea ce numim noi controlul stiintific al insectelor daunatoare pentru agricultura. Pentru un om ca mine, cu nouasprezece ani de experienta in domeniul cercetarii, chestia asta pare ireala, imposibila, fantastica si dementa. si totusi, un control riguros efectuat de mine si de colaboratori ai mei a demonstrat intr-un mod indiscutabil ca proportia insectelor moarte era de zece la unu pe tarlalele tratate."

Aceste succese nesperate ii determinara pe Upton, Knuth si Armstrong sa-si uneasca talentele si iscusinta intemeind o societate care unea si initialele numelor lor, anume U.K.A.C.O. Inc. Scopul acestei societati fireste ca nu era altul decât acela de a-i scapa pe fermieri de musafirii nepoftiti cu ajutorul acestei metode noi, pe cât de simpla si de ieftina pe atât de inexplicabila si pentru ei insisi; in ciuda caracterului ei misterios, metoda nu intâmpina rezistenta, ba chiar fu sprijinita de generalul Henry M. Gross, unul din oamenii cei mai cu greutate din Harrisburg, seful Comitetului director al Serviciului de stat pentru selectie din Pennsylvania.

Pe coasta de vest, Upton si Knuth semnara un acord cu patruzeci si patru de fermieri carora sa le apere plantatiile de anghinare impotriva aiuritei, viermele alb al gramineelor (finea granella), care ii adusese in pragul disperarii, distrugându-le recoltele din ce in ce mai rau, de la an la an. „in caz de neobtinere a rezultatelor, beneficiarii nu vor onora contractele", era prevederea expresa. Numai ca toti fermierii platira dinainte câte doi dolari si jumatate de hectar, intrucât intreprinzatorii specialisti ramasesera intre timp lefteri si nu aveau un sfant cu care sa inceapa lucrarile. E drept ca suma aceasta era un nimic fata de onorariile cerute de societatile specializate in pulverizarea insecticidelor din avion. Acelasi B.A. Rockwell noteaza: "Aceasta participare a fermierilor la cheltuieli mi se pare dovada cea mai limpede a valorii procedeului U.K.A.C.O. din toate câte am observat eu, fiindca e lucru stiut ca fermierul american e om foarte chibzuit si nu scoate niciodata vreun ban decât daca e ferm convins ca va avea un câstig real de pe urma lui. Iar aici nu a fost vorba de un caz izolat, ci de mai bine de patruzeci de insi."

Rockwell, care era incredintat ca se nastea astfel o orientare cu totul noua in materie de lupta impotriva insectelor, se intelese cu mai multi fermieri sa intreprinda impreuna o lunga serie de experiente sub controlul lui.

Asa stateau lucrurile când metoda U.K.A.C.O. pentru protejarea culturilor fara folosirea de insecticide ajunse la urechile celor din statiunea de cercetare din Beltsville, statul Maryland, statiune ce tinea direct de Ministerul american al agriculturii. Fireste ca o asemenea isprava le stârni tuturor curiozitatea in gradul cel mai inalt, astfel incât unul din specialistii de aici, doctorul Truman Hienton, se deplasa personal la Harrisburg pentru a sta de vorba cu generalul Henry M. Gross, ca sa afle mai multe despre dracia asta despre care oameni seriosi spuneau ca exista, dar care era ceva de necrezut. Hienton si doi colegi ai sai, amândoi doctori in stiinte si specialisti de clasa, ajunsera la Harrisburg, unde le fu dat sa auda ca principiul pe baza caruia functiona masinaria celor trei asociati era ceva cam neclar, care parea totusi oarecum ruda cu undele radio, desi de fapt nici asta nu era decât o presupunere. si intr-adevar se pare ca lucrurile cam asa stateau, fiindca atunci când l-au intrebat pe Howard Armstrong, unul din membrii grupului, pe ce lungimi de unda emitea aparatul lor, acesta a ridicat din umeri si a raspuns cu toata sinceritatea ca habar n-avea.

Se pare totusi ca nu lungimile de unda erau importante, ci rezultatele concrete, fiindca in vara lui 1951, trecând ca in fiecare vara pe la vechii si credinciosii lor clienti, fermierii, trimisi marilor firme specializate in tratarea cu insecticide a terenurilor se vazura dati afara pe poarta, dovada ca eficacitatea sistemului U.K.A.C.O. si preturile derizorii erau argumente serioase de tot. Peste putin timp, mai toti agricultorii din zona manevrau ei insisi, cu rezultate cât se poate de bune, aparatele pe care li le lasase Armstrong la plecare, când cei trei electronisti se plictisisera si voisera sa mai schimbe aerul. si nu e greu de inteles ca imensul angrenaj format din magnatii chimiei americane s-a unit, suparasi de concurenta neloiala pe care o reprezentau cei trei pigmei, cu fotografiile si cu cutiile lor nenorocite. Masinaria perfect pusa la punct s-a declansat si a inceput sa functioneze impecabil, ziarele au inceput sa publice tot mai des articole denigratoare, dupa sistemul cu care industria englezeasca de produse chimice il anihilase deja pe sir Albert Howard. Cel mai dur din toate atacurile a fost lansat de Agricultural Chemicals, revista care devenise purtatoarea de cuvânt a concernelor producatoare de fertilizante chimice, de ierbicide si de insecticide, care in ianuarie 1952 califica sistemul U.K.A.C.O. drept fraudulos.

Rockwell, care devenise adept trup si suflet al noului sistem, nu a incercat niciodata sa nege existenta unor nereusite, pe care le explica prin existenta unor factori de natura electrica - tevile de irigatie verticale, cablurile de inalta si chiar de joasa tensiune, transformatoare etanseizate defectuos, garduri electrificate, aparate radar - sau prin natura solului.

Lucrurile insa incepura sa se complice. in 1952 porumbul fu tratat cu aceasta metoda, in timpul perioadei de crestere, pe 568 de hectare apartinând unui numar de 61 de fermieri, terenurile fiind impartite in 81 de parcele, in cinci comitate. 78.360 de fire de porumb fura examinate periodic, bucata cu bucata, de reprezentantii unei noi grupari, Fundatia homeotronica, si de numerosi functionari ai Biroului pentru agricultura al statului Pennsylvania, la care se adauga si un reprezentant al biroului similar al statului Ohio.

in aceste imprejurari, Armstrong auzi ca armate intregi de reprezentanti ai fabricantilor de insecticide, insotiti de delegati ai Ministerului agriculturii de la Washington, umblasera din ferma in ferma ducând munca de lamurire cu toti plantatorii care se convertisera la procedeul U.K.A.C.O si silindu-se sa le bage in cap ca la mijloc era vorba de o escrocherie organizata. Când vreunul din fermieri indraznea, cum s-a intâmplat de mai multe ori, sa raspunda ca el e multumit de escrocheria asta organizata, care nu-l costa mai nimic si il scapa de insecte, intervenea reprezentantul ministerului, care, de la inaltimea functiei sale, arunca amenintari pe care omul era nevoit sa le ia in seama: suprimarea creditelor sau anularea licentei de a desface cutare sau cutare produs al fermei, ca fiind realizat prin mijloace suspecte. Devenea de asemenea din ce in ce mai limpede ca si statiunea de cercetari din Beltsville, desi initial aratase un interes pur stiintific fata de aceste fapte, baga acum bete in roate cât putea, lucru usor de inteles daca avem in vedere faptul ca imensa corporatie a producatorilor de substante chimice exercita presiuni uriase asupra guvernului pentru ca acesta sa interzica pur si simplu tehnica U.K.A.C.O. Argumentul cel mai puternic, in realitate un santaj de cea mai grosolana speta, era acela ca, prin lichidarea acestei industrii uriase, milioane de americani care lucrau in fabricile de produse chimice sau in stufoasa retea de distribuire sau de aplicare a acestora aveau sa ramâna pe drumuri. Campania furibunda dezlantuita impotriva noului sistem era atât de bine orchestrata incât atunci când membrii societatii U.K.A.C.O. cautara sa-si onoreze contractele cu clientii, acestia refuzara ingroziti. Zone intregi erau impânzite de agenti ai fabricantilor de chimicale, de agenti ai Ministerului agriculturii sau ai fiscului. Cu asemenea forte bietii oameni nu mai aveau curaj sa se puna, astfel incât metoda Upton-Knuth-Armstrong schiopata.

intre timp cererea de brevetare a acestei inventii fu respinsa, „din cauza lipsei unor dovezi concrete pe care sa le poata constata expertii cei mai competenti". Upton facu imediat recurs, prezentând un memoriu justificativ de douazeci si doua de pagini in care arata ca „este dificil sa definim cu precizie natura si mecanismul acestei noi metode", dupa care adauga: „Procedeul include studiul si folosirea anumitor surse fundamentale de energie care sunt capabile sa actioneze asupra atomilor, asupra electronilor si, evident, asupra celulelor, prin frecventa de rezonanta specifica a puterii lor armonice, proces ce permite punerea in evidenta a frecventei caracteristice a fiecarei particule de materie, sub o polaritate controlata intr-un câmp magnetic in miscare."

in sprijinul tezei lor, inventatorii citau lucrarile unui eminent savant, dr. Edward Purcell, care in 1952 primise, alaturi de Felix Bloch, Premiul Nobel pentru fizica. Purcell publicase de curând in Science News Letter un articol despre frecventele de rezonanta caracteristice ale elementelor puse in rezonanta in câmpuri magnetice date, iar cei trei invocau pe larg acest articol ca argument teoretic de prestigiu de necombatut. Ei se mai refereau si la alte cercetari, de data aceasta ale lui Bloch, care reusise, printr-un proces numit de el „inductie nucleara", sa transforme particulele atomice in ceea ce corespundea, de fapt, transmitatorilor radiomicroscopici ale caror emisii, mult marite, puteau fi percepute prin intermediul amplificatoarelor. Upton nu se indoia ca „tratamentul radiotonic", cum botezasera ei metoda U.K.A.C.O., folosea acelasi gen de energie la care se referea si Bloch si, cum sublinia el, „aceasta inca nu a fost recunoscuta de catre stiinta, in special sub aspectul largilor ei posibilitati de aplicare la structurile moleculare complexe ale vietii vegetale si animale".

Upton se baza pe scrierile lui George Washington Crile si ale lui Harold Saxton Burr pentru a-si sustine teza, dupa care lucrarile specialistilor si detectarea de potential cu ajutorul unor aparate extrem de sensibile dovedisera deja de mult timp existenta unor diferite variatii de potential electronic la fapturile vii si posibilitatea de a masura aceste variatii.

Cum toate aceste argumente nu avura deloc darul de a schimba ceva din decizia de respingere a cererii de brevetare, generalul Gross puse in miscare toate relatiile sale, care ajungeau in consiliile de administratie ale celor mai mari societati din Statele Unite. Reusi sa atraga atentia asupra acestui conflict si unor oameni de stiinta foarte influenti sau unor inalti functionari guvernamentali, ca Vannevar Bush, consilier pentru probleme de stiinta al presedintelui Eisenhower. Numai ca, atunci când Gross le expuse tuturor oamenilor cu putere de decizie la care ajunsese reusitele extraordinare ale sistemului celor trei electronisti, bazat pe ideea ca fiecare particula poseda propria ei frecventa generica, idee sustinuta cu atâta dârzenie de Crile, interlocutorii ramasera consternati si considerara ca una ca asta nu era cu putinta.

Când Gross le sugera, plin de tact, sa vina la Harrisburg sa discute cu fermierii care fusesera beneficiarii metodei si sa-si poata face o parere la fata locului, toti acesti domni se aratara foarte ocupati; Gross nu avu mai mult succes nici macar pe lânga directorul Fundatiei Carnegie din Washington, care ii trânti in fata ca nu exista in toata electronica ceva care sa faca credibila o asemenea nastrusnicie ca acest U.K.A.C.O.

Dr. Williard F. Libby, inventatorul tehnicii de datare cu ajutorul carbonului 14, care peste putin timp avea sa fie distins cu Premiul Nobel pentru chimie, se arata la fel de putin incurajator dar probabil lucid atunci când, ascultându-l pe Gross, ii raspunse ca cercetarile asupra „cutiei" lui Abrams ar necesita un buget de cel putin un milion de dolari, pe care nimeni n-ar fi dispus sa-i investeasca in asa ceva. Este cert ca impotriva metodei U.K.A.C.O. se urzise nu o obisnuita conspiratie a tacerii, pe care numai simplele presiuni exercitate asupra guvernului de marile trusturi producatoare de chimicale n-o mai pot explica. Cu toate ca dovezi palpabile nu exista, generalul Gross si-a dat seama ca grija extraordinara a guvernului de a inabusi aceasta afacere fara sa faca vreun zgomot era justificata, probabil, de ratiuni de stat de cea mai mare stringenta: din moment ce prin simpla otravire a unei fotografii, urmata de o emisie radiofonica, se putea obtine moartea aproape instantanee a milioane si milioane de insecte care atacasera plantele de pe câmpul fotografiat, era limpede ca metoda putea fi folosita ca mijloc de nimicire in masa, putând fi aplicata unor mari concentrari de trupe sau unor populatii civile din zone intregi, in timp de razboi sau chiar si de pace. Ca sa nu mai vorbim de aplicarea imediata pe care i-ar fi gasit-o, fara indoiala, o multime de insi care ar fi vrut sa scape, pe tacute si fara riscul de a fi descoperiti vreodata, de cutare sau cutare dusman incomod. Ajungea o simpla fotografie!

Astfel incât tehnica U.K.A.C.O. fu ingropata cu mare grija sub valul gros al uitarii si conspiratia tacerii, orchestrata de organisme specializate in asa ceva, facu sa nu se mai auda nimic despre metoda asta blestemata, pe care unii incepeau s-o numeasca „radionica".

si totusi, sfârsitul acesta nu era in realitate decât un inceput, un inceput cu radacini ceva mai vechi.

Cu trei decenii inainte de framântarile pe care le iscase metoda lui Upton, Knuth si Armstrong, tânarul inginer Galen T. Hyeronymus, care fusese unul din primii detinatori ai unei licente de operator radio amator inainte de primul razboi mondial si lucra acum la Societatea de electricitate din Kansas City, fu contactat de un vecin al sau, un medic linistit si retras, pe nume Planck, care il ruga sa-i execute diverse piese pentru anumite instrumente probabil medicale, care insa cereau o precizie extraordinara, cum ar fi niste lamele de metal argintat de dimensiuni foarte riguroase si niste bobine cu spirele perfect asezate. Tânarul inginer fu intrigat de scopurile in care aveau sa fie folosite piesele acestea, dar Planck ii raspunse evaziv ca era in relatii cu un medic din San Francisco, un adevarat geniu, cu care spera sa colaboreze cât mai fructuos in vindecarea unor boli grave cu ajutorul unei aparaturi cu totul noi. Nu-i spuse nici cine era geniul medical din San Francisco si nici nu-i dadu amanunte in privinta scopului in care aveau sa fie folosite piesele pe care ii ceruse sa i le confectioneze. Dupa putin timp, intâmplându-se ca Planck sa moara, vaduva lui il ruga pe Hyeronymus sa vina sa vada laboratorul acestuia, care semana mai curând a atelier, si sa spuna daca n-ar fi amator sa cumpere câte ceva din instrumentele de tot felul care incurcau locul sau daca n-ar sti pe cineva dispus sa dea niste bani pe ele. Abia acum, intrând pentru prima oara in laboratorul lui Planck, Hyeronymus intelese in ce scopuri folosise raposatul aparatura la a carei confectionare il ajutase si el, si afla tot acum si numele medicului genial din San Francisco - Albert Abrams.

in timpul acesta, o tânara si vioaie chiropracticiana, adica medic fara medicamente, din Los Angeles, dr. Ruth Drown, lucra de zor la perfectionarea aparaturii lui Abrams. Inventia cea mai surprinzatoare fu realizarea unui sistem care permitea fotografierea organelor interne si a tesuturilor pacientilor sai numai pe baza vinei singure picaturi din sângele acestora, chiar daca pacientul in cauza se afla la sute de kilometri distanta. Lucru inca si mai surprinzator, tehnica aceasta ingaduia obtinerea unor fotografii in sectiune ale organelor respective, fapt pe care razele X nu-l puteau realiza. Desi reusise, printr-o intâmplare absolut inexplicabila, sa breveteze aceasta inventie in Anglia, dr. Drown s-a izbit in SUA de o opozitie crâncena. Oficiul federal pentru controlul alimentelor si al medicamentelor ii respinse cererea de inregistrare a brevetului, declarând ca masinaria asta este de domeniul stiintifico-fantasticului si confiscându-i pe loc totul. Pentru a justifica acest gest, care putea fi o gaselnita de prim rang pentru ziare, acesti domni invitara urgent la fata locului câtiva reporteri ai revistei Life, care prezentara in numarul urmator acest aparat ca o curata sarlatanie, astfel incât dr. Ruth Drown capata o stare de depresiune nervoasa care avu un sfârsit fatal. Acest geniu neinteles muri in scurt timp, purtând o eticheta infamanta.

inainte inca de acest tagic deznodamânt, in timp ce Drown lucra inca de zor in California la perfectionarea aparatului de la care avea sa i se traga sfârsitul, un alt adept al lui Abrams, doctorul George W. Wiggelsworth din Chicago, incerca sa imbunatateasca prin mijloace originale „cutia" maestrului, solicitând pentru asta ajutorul fratelui sau, inginer electronist de mare capacitate, care la inceput considerase ca „osciloclastul" e o simpla aiureala cu care niste oameni seriosi nu aveau nici un motiv sa-si bata capul. Numai ca pâna la urma se lasa si el convins de eficacitatea acestui aparat si incerca sa imbunatateasca functionarea acestuia inlocuindu-i rezistentele prin condensatori, ceea ce insemna un mare progres, deoarece acum se puteau face reglaje de mare finete. Wiggelsworth numi aparatul astfel imbunatatit „patoclast", adica distrugator de boli, iar medicii care recursera la folosirea lui, destul de putin numerosi, se grupara intr-o mica Asociatie patometrica.

intre timp, Hyeronymus se apucase intens de studiul detaliat al energiilor necunoscute emise nu de tesuturi sanatoase sau bolnave, ci de metale. Vrând sa aprofundeze acest studiu, el aduna câteva obiecte de argint cum ar fi niste linguri vechi si strâmbe, o solnita si câteva mici bijuterii sterpelite de la sotia lui, pe care le duse si le ingropa undeva departe, in mijlocul preeriei din Kansas.

Stabilind riguros coordonatele punctului unde se afla ingropat acest material, Hyeronymus incepu sa lucreze, cum spunea el insusi, „in sens invers", adica incercând sa ajunga pâna la emanatii. Numai ca avu alarmanta surpriza de a constata ca, din când in când, din argintul ingropat nu emana nici un fel de energie, astfel incât de fiecare data se intreba daca nu cumva peste mica lui comoara daduse vreun om care nu se indurase s-o lase acolo. Numai ca fiecare din aceste pauze era urmata de o reluare a emisiei de energie, mai puternica decât inainte, ceea ce putea insemna multe.

Inteligenta eclectica a lui Hyeronymus il facu sa se intrebe daca emisia de energie inceta cu adevarat, sau era vorba pur si simplu de imposibilitatea captarii ei din cauza unei schimbari de directie. Ar fi fost posibil ca radiatiile sa nu se mai indrepte in sus, unde le-ar capta negresit aparatele aflate permanent in functiune, ci spre centrul planetei, adica exact in directia opusa. Ca sa se convinga cum stau lucrurile, lua o bara de otel imbracata in cupru si merse cu ea in preerie, infigând-o in pamânt in pozitie inclinata, asa fel incât sa ajunga pâna dedesubtul micului depozit de obiecte de argint, apoi urmari ce se intâmpla. Când vârful barei era la acelasi nivel cu argintul sau dedesubtul acestuia, aparatul conectat la capatul ramas afara al barei indica un plus de energie. Când insa tragea de bara in sus, astfel incât capatul infipt in pamânt sa se afle la un nivel superior nivelului argintului, nu se inregistra nici o schimbare.

Repetând aceasta operatiune timp de saptamâni intregi, ca sa fie sigur ca orice posibilitate de hazard era eliminata, Hyeronymus isi dadu seama ca energia emisa de obiectele de argint parea sa-si schimbe directia timp de câteva ore, la anumite intervale. Facând un grafic al acestor schimbari, concluzia fu aceea ca intervalele erau de aproximativ saizeci de ore, cu alte cuvinte fenomenul se producea cam la doua zile si jumatate. incercând sa stabileasca fenomenele exterioare care ar fi putut sta la baza acestor fapte, inginerul nostru consulta mai multe lucrari printre care si un almanah de astronomie si ajunse la concluzia ca acest interval era in vizibila legatura cu anumite momente din ciclul schimbarilor fazelor lunii. Descoperirile lui Pfeiffer in legatura cu influenta exercitata de fazele lunii asupra plantelor pareau acum sa se aplice in egala masura si metalelor, desi lucrurile se cereau investigate mai indeaproape.

Cercetari ulterioare asidue cu metale ingropate in pamânt il convinsera pe Hyeronymus ca cele constatate pâna aici nu fusesera pura intâmplare. Aceste energii necunoscute erau vizibil influentate ca si cele descoperite de Abrams, de atractia magnetica. Sa ne amintim ca alti doi cercetatori, un medic ca Mesmer si un om de laborator ca Reichenbach, redescoperisera legatura care uneste magnetismul mineral de „magnetismul animal".

Hyeronymus banuia ca energia necunoscuta emisa de metale ar fi, intr-un fel oarecare, dependenta de lumina soarelui sau mai bine-zis de radiatiile acestuia. Era indiscutabil ca se putea transmite prin cablu, conectarea barei de fier acoperit cu cupru la aparate statea dovada. si astfel se nastea intrebarea daca aceasta forma de energie era de natura sa influenteze cresterea plantelor.

Vrând sa se lamureasca asupra acestei chestiuni, Hyeronymus facu rost de câteva cutii captusite cu aluminiu pe care le aseza in beciul casei sale din Kansas City, unde domnea un intuneric absolut. Conecta câteva din cutiile acestea la o sursa de apa si le bransa pe fiecare, prin cabluri individuale de cupru, la placi metalice asezate afara in curte, in bataia soarelui. Celelalte cutii ramasera fara legatura cu exteriorul. Apoi puse in toate cutiile grâu si astepta rezultatele. Iar acestea fura pe masura asteptarilor lui: in primele cutii firele rasarira robuste si de un verde sanatos, in timp ce in celelalte grâul a incoltit, e adevarat, dar firele erau subtiri, bolnavicioase si mai cu seama fara nici o umbra de verde.

Aceste lucruri il condusera pe Hyeronymus la o concluzie revolutionara, anume aceea ca, indiferent de natura precisa a agentului care duce la formarea clorofilei, nu este vorba de lumina solara insasi, ci de ceva care este asociat cu ea si care, spre deosebire de lumina, se putea transmite prin cablu. Acest ceva ramânea deocamdata o enigma, intrucât nu se putea sti absolut nimic despre frecventa lungimii de unda electromagnetica in care se deplasa si nici macar daca intre aceasta energie misterioasa si spectrul electromagnetic exista vreo legatura.

Pe masura ce confectiona noi instrumente medicale si le incerca, Hyeronymus era din ce in ce mai convins ca energia pe care o indicau mereu aparatele sale nu era un fenomen legat de electromagnetism. Iar certitudinea sa fu deplina atunci când descoperi ca aparatul insusi, lasat in lumina soarelui, era blocat de scurtcircuite, asa cum se intâmpla, de exemplu, cu un aparat de radio cufundat in apa.

Aceasta descoperire schimba cu totul datele problemei, astfel incât Hyeronymus realiza un analizor special, prevazut initial cu lentile iar apoi cu prisme, cu ajutorul caruia reusi identificarea a numeroase elemente de pe tabela lui Mendeleev, datorita radiatiilor captate de analizor. Devenea limpede faptul ca energia, traversând o prisma, se comporta intr-un mod aproape identic cu lumina, singura deosebire constând in aceea ca unghiurile de refractie ale energiei sunt mult mai ascutite. Descoperirea cea mai importanta fu insa alta, anume faptul ca energia emanata din diferite elemente chimice da unghiuri de refractie care difera intre ele, iar clasificarea elementelor dupa aceste unghiuri de refractie ducea la aceeasi ordine in care ele erau asezate in tabela lui Mendeleev, dupa continutul nucleului fiecaruia. Faptul ca un element putea fi identificat dupa simpla frecventa a radiatiilor emise de el il convinse pe Hyeronymus ca bolile puteau fi intr-adevar vindecate cu aparatul lui Abrams si cu toate cele care ii urmasera, variante din ce in ce mai perfectionate ale aceluiasi model, vindecarea producându-se „prin atacarea cu radiatii a energiei de legatura care mentine grupate structurile moleculare".

Frecventa de emanatie, sau unghiul de refractie, pastreaza o proportie riguroasa cu numarul de particule cuprinse in nucleul unui element, arata Hyeronymus. Amplitudinea frecventelor, sau a unghiurilor de refractie ale substantelor complexe, ar putea duce astfel la dezvaluirea continutului lor. Cât despre energia astfel emisa, aceasta, contrar energiei electromagnetice, nu se atenueaza in mod invers proportional cu patratul distantei dintre ea si sursa. Radiatiile ei nu se manifesta decât pe o anumita distanta care depinde de obiectul care constituie sursa, de directia in care se manifesta si chiar de ora la care se intreprind masuratorile. Exista si anumiti factori care provoaca variatii ale cantitatilor de radiatii emise, cum ar fi ceata, fumul sau orice alt factor de natura sa duca la modificari in densitatea aerului din atmosfera, asa cum se intâmpla cu intensitatea luminii, care este si ea afectata de o multime de factori.

Vrând sa explice aceasta emisie de radiatii, Hyeronymus a recurs la o formula destul de putin limpede: „Este o energie care asculta de anumite legi ale electricitatii, dar nu de toate, si de anumite legi ale opticii, dar nu de toate." Drept care, pentru a evita repetitia si frazele lungi, el a denumit-o inventând cuvântul „eloptica", o combinatie intre cele doua denumiri ale domeniilor fizicii de care parea sa tina seama aceasta noua energie, electricitatea si optica.

Energia eloptica, conchide el, desi absolut independenta de energia electromagnetica, are totusi, din anumite puncte de vedere, o serie de asemanari cu aceasta. in baza diferentelor nete aflate de el, a tras si concluzia ca spectrele lor de frecventa sunt in mod necesar legate. Se hotari deci sa se refere la energia eloptica, sub toate lungimile ei de unda, ca la un „mediu bun" care, cum scrie el, „ar putea fi unul si acelasi cu cel pe care electronistii si fizicienii il numesc „eter", daca nu cumva e vorba de armonii mult mai inalte decât cele atribuite in mod obisnuit eterului".

Otto Rahn, stralucitul bacteriolog a carui carte despre radiatiile emise de organismele vii stârnise atâta animozitate printre confratii sai cu un deceniu mai inainte, examina amanuntit procedeele lui Hyeronymus si ii repeta cu migala toate experientele, scriindu-i apoi acestuia: „Din faptul ca radiatiile cuprind secretul vietii trebuie sa intelegem ca si secretul mortii sta ascuns tot in ele. in momentul de fata foarte putini oameni iau in serios aceasta chestiune si sunt si mai putin numerosi cei ce cunosc toate faptele legate de ea. Tendinta generala careia i se supun acestia imi pare aceea ca initiatii sa nu divulge tot ce stiu si sa lase sa rasufle doar ceva informatii care ar putea fi aplicabile imediat, dar limitat, in combaterea bolilor. Spre deosebire de acest punct de vedere pe care eu il consider ingust si meschin, descoperirile dumneavoastra lasa sa se intrevada orizonturi extrem de vaste, poate cel putin tot atât de vaste ca cele deschise de descoperirea energiei atomice. Pentru ca, asemeni acesteia, descoperirea dumneavoastra ar putea fi folosita atât spre binele omenirii, cât si la distrugerea ei."

in anul 1949, Hyeronymus isi vazu brevetata inventia sub nr. 4482773, brevetul fiind acordat pentru „detectarea emanatiilor produse de materiale si masurarea cantitatii acestora". Urma brevetarea aceleiasi inventii in Canada si in Anglia.

Veni totusi o experienta care constitui pentru el o revelatie zguduitoare. impreuna cu unul din membrii grupului U.K.A.C.O., s-a dus la o ferma unde a ales trei fire de porumb afectate de câte un vierme parazit. Protejând cele trei fire in asa fel incât viermii sa nu poata fugi, Hyeronymus incepu sa trateze plantele cu ajutorul emitatorului sau radionic, cu emisii de câte zece minute pe ora, timp de trei zile fara intrerupere, douazeci si patru de ore din douazeci si patru. La sfârsitul experientei, doi din cei trei viermi erau nu numai morti, ci transformati intr-un adevarat terci, in timp ce al treilea inca mai traia, desi era limpede ca nici lui nu-i mergea deloc bine. Insistând asupra lui inca douazeci si patru de ore, vânjosul exemplar isi urma semenii, iar dupa inca doua zile, din el nu mai ramasese decât o usoara urma de umiditate pe tulpina plantei.

Puterea ucigatoare a radiatiilor il nauci de-a binelea pe Hyeronymus, care intelegea acum ca, vrând sa slujeasca stiinta, realizase un mijloc de distrugere pe lânga care bomba atomica nu era decât o jucarie nevinovata. ingrozit la gândul ca in câteva zile intreaga omenire putea fi lichidata cu aparatura lui, el hotari sa nu dezvaluie niciodata si nimanui alcatuirea aparatelor sale si modul lor de functionare, decât, poate, in ziua când avea sa intâlneasca cercetatori de inalta tinuta stiintifica si mai cu seama morala, carora sa le ceara sa continue alaturi de el cercetarea posibilitatilor precise de aplicare a descoperirii sale numai spre binele omenirii.

inapoi la cuprins sau mai departe