|
Am mai
spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca
nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument
"copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu
resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult
Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta
poveste. Sursa acestui articol este
aici
16. ALCHIMISTII
DIN GRADINA
Un lucru
la care putini oameni s-ar fi gandit cu doua-trei generatii in urma:
alchimistii medievali, tinta a atator batjocuri din cauza incapatanarii
lor de a transforma un element chimic in altul, sunt astazi pe cale de
a-si lua o surprinzatoare dar binemeritata revansa, iar asta tocmai
datorita plantelor.
La
inceputul ultimului secol al celui de-al doilea mileniu, un tanar
breton foarte studios, care voia sa se dedice cu toata ardoarea
carierei stiintifice, a bagat de seama ceva cam ciudat la puii care
umblau in toate partile prin ograda casei parintesti. Scurmand mereu
dupa obiceiul lor acestia pareau sa ciuguleasca foarte bucurosi
bucatele minuscule de mica, o materie stralucitoare pe baza de siliciu
care se afla din abundenta in regiunea respectiva si pe care puii o
gaseau, iata, si in pamantul din curtea unde cresteau. Avand notiuni
destul de temeinice pentru acel timp in legatura cu mineralogia si cu
stiintele naturii in general, tanarul nostru, care se numea Luis
Kervran, a fost foarte intrigat de faptul acesta, caruia n-a putut sa-i
gaseasca absolut nici o explicatie si pe care, s-o spunem de la
inceput, n-ar fi fost in stare pe atunci sa i-l explice nimeni.
Recurgand la analiza chimica a resturilor de la masa, Kervran a
constatat ca in oasele puilor si in zgarciurile lor nu se gasea nici
urma din acest mineral, la fel in pene, fulgi, gheare sau piele. Nici
cand a prelevat probe din absolut toate partile corpului si din toate
organele interne, toate in stare proaspata, n-a putut afla nici cea mai
slaba urma. Un alt lucru care il intriga peste masura era faptul ca
gainile faceau oua cu coaja foarte tare si cu un aspect cat se poate de
sanatos, analiza acesteia indicand un continut ideal de calciu, numai
ca aceasta materie era absolut deficitara in solul din intreaga
regiune, din care cauza si recoltele erau slabute iar deficitul de
calciu din sol se reflecta fara gres si in compozitia chimica a
plantelor. Iar Kervran era in asemenea masura tributar principiului ca
un element chimic e un element chimic si se poate combina in fel si
chip cu alte elemente, ramanand insa mereu acelasi, incat avea sa-i
trebuiasca multa vreme pana in ziua cand sa indrazneasca sa afirme un
lucru stupefiant: un element chimic se poate converti in alt element
chimic!
Citind
romanul Bouvard si Pecuchet al lui Gustave Flaubert, tanarul Kervran
retinu o referire facuta in aceste pagini la celebrul chimist frances
Louis-Nicolas Vauquelin, care „calculand cat calciu contine orzul cu
care isi hraneste gaina, a descoperit ca in coaja oului se afla un
surplus. Cu alte cuvinte, era vorba aici de o nastere a unei materii,
dar in ce fel anume se nastea materia asta, aici nimeni nu putea da un
raspuns."
Oprindu-se
indelung la aceste randuri, Kervran a decis sa repete si el experienta
lui Vauquelin si a ajuns la aceleasi concluzii: calciul din coaja oului
il depasea cantitativ pe cel aflat in hrana gainii, ceea ce nu putea fi
explicat. Din moment ce o gaina era in stare sa fabrice, intr-un fel
sau altul, calciu in propriul ei corp, asta insemna nici mai mult nici
mai putin ca tot ce cunostea omenirea in materie de chimie trebuia pus
sub un urias si zguduitor semn de intrebare.
La finele
celui de-al XVIII-lea secol, un contemporan al lui Vauquelin, marele
Antoine Lavoisier, considerat unanim drept „parintele chimiei moderne"
enuntase celebrul principiu dupa care „in Univers nimic nu se pierde,
nimic nu se castiga, totul se transforma". Toti marii chimisti de dupa
Lavoisier cadeau fara discutie de acord asupra faptului ca elementele
se puteau deplasa pentru a da nastere la noi si noi combinatii, fara
insa a se putea transforma unele in altele. Acest adevar fusese
demonstrat de milioane si milioane de experiente, asa ca nimeni nu se
gandea ca un asemenea principiu fundamental al chimiei mai putea fi pus
la indoiala, asa cum nimeni nu se indoieste ca un numar, oricat de mare
ar fi, terminat intr-o cifra divizibila cu doi, va fi si el divizibil
cu doi.
Numai ca
lucrurile aveau sa se dovedeasca in buna masura diferite de aceste legi
care le pareau tuturor batute in cuie. La inceputul secolului al
XX-lea, zidul in aparenta nepatruns din jurul atomului a suferit prima
fisura, o data cu descoperirea radioactivitatii. S-a demonstrat atunci
pentru prima oara in istoria stiintei ca exista un numar destul de mare
de elemente chimice, de ordinul zecilor, care sub influenta anumitor
factori se pot transforma in cu totul altceva, fapt ce parea sa intre
intr-o violenta contradictie cu legea conservarii materiei, cunoscuta
si recunoscuta de toata lumea. Radiul, de exemplu, element chimic cu
proprietati radioactive, se converteste in energie electrica, termica,
luminoasa, care nu sunt elemente chimice, e drept, dar si in plumb sau
heliu, care sunt. O data cu dezvoltarea impetuoasa a fizicii nucleare,
omul a fost in stare sa izoleze anumite elemente chimice care lipseau
de pe celebra tabela, numita si tabloul periodic al elementelor, pe
care o alcatuise genialul taran rus Dimitri Mendeleev. Fascinant este
tocmai faptul ca autorul acestei sistematizari le rezervase locuri
precise pe tabela sa, considerand ca unele poate ca disparusera din
timpuri imemoriale din diferite motive, iar altele nici nu existau
probabil in stare naturala.
Ernest
Rutherford, fizicianul englez care a vorbit cel dintai de posibilitatea
ca in interiorul atomului sa existe ceva si mai mic, pe care el l-a
botezat nucleu, a aratat in anul 1919 ca, prin bombardarea unor
elemente cu particule alfa - asemanatoare atomilor de heliu deposedati
de electroni - aceste elemente se pot converti in altele, iar aceste
bombardamente au continuat pana in zilele noastre, fiind folosita o
artilerie din ce in ce mai grea. Numai ca aceste brese, din ce in ce
mai largi, se pare ca nu sunt suficiente pentru a determina lumea
oamenilor de stiinta sa declare caduc principiul lui Lavoisier,
intrucat este vorba de optzeci si ceva de elemente fara proprietati
radioactive. in marea lor majoritate, chimistii sunt astazi convinsi ca
nu este cu putinta sa se ajunga la crearea unui nou element prin
reactii chimice, desi, pe de alta parte, aceiasi chimisti sutin cu
tarie ca absolut toate reactiile care se produc in orice materie vie
sunt de natura strict atomica, dupa cum afirma toti, chimia este
singura disciplina care poate si trebuie sa explice tot ce tine de
viata.
Sa ne
intoarcem insa la observatiile atat de importante ale lui Kervran.
Acesta, ajuns inginer si biolog si doctor in stiinte, n-a uitat
fascinantele afirmatii ale lui Vauquelin, pe care le verificase si el
candva, chiar daca numai cu mijloacele improvizate pe care le avea la
dispozitie pe atunci. Hotari sa repete experienta lui Vauquelin,
folosind insa de data asta tehnici incomparabil superioare. Se apuca
deci sa hraneasca o gaina numai cu orz, calculand cu maximum de
precizie continutul in calciu al oricarei cantitati si masurand apoi cu
grija calciul aflat in coaja oualor si in gainatul pasarii. Concluzia a
fost ca gaina elimina de patru ori mai mult calciu decat ingurgitase.
impartasind colegilor sai biochimisti aceste observatii, Kervran le
starni mirarea, e drept, dar acestia gasira repede solutia: desigur ca
gaina, hranita cu calciu sub nivelul necesitatilor ei, lua calciu din
propriul ei schelet. Numai ca o asemenea explicatie i se parea lui
Kervran mai mult decat nesatisfacatoare. in primul rand ca numai
intr-un caz de forta majora organismul ar fi cedat din calciul deja
existent in el, ceea ce ar fi dus in foarte scurt timp la decalcifierea
totala a organismului respectiv, iar in al doilea rand concentratia de
calciu era considerabila si in gainat, iar aici argumentul cazului de
forta majora cadea cu totul. Gaina nu si-ar fi risipit prosteste
calciul din sistemul osos numai din ambitia de a da peste cap
socotelile cercetatorilor. Pentru a vedea totusi cum stau lucrurile, a
hranit gaina cu alimente din care extrasese in mod deliberat calciul
si, intr-adevar, peste patru-cinci zile coaja oualor devenise mai moale
iar in gainat nici urma de asa ceva. Numai ca imbogatind in potasiu
alimentatia gainii, aceasta a dat chiar de a doua zi oua cu coaja tare,
iar in gainat au reaparut semnele calciului. Hranita in continuare cu
boabe de orz din care fusese extras numai calciul, fara sa se elimine
si potasiul in care aceasta cereala este foarte bogata, calitatea cojii
de la oua nu s-a modificat prin nimic si nici continutul in calciu al
dejectiilor. Singura concluzie logica era aceea ca organismul gainii
era in stare sa converteasca in calciu potasiul pe care il ingera.
Vrand sa
stie mai in amanuntime la ce stadiu ajunsesera cercetarile in aceasta
privinta, Kervran se apuca sa studieze amanuntit lucrarile mai vechi si
dadu de date care ii trezira cel mai viu interes. Cam pe vremea cand
Vauquelin, aflat la o varsta mai inaintata si suferind, se hotarase sa
se retraga din activitatea stiintifica, un englez, William Prout, se
apucase de studierea sistematica a variatiei cantitatilor de calciu la
oua in timpul clocirii si ajunsese la concluzia ca, la eclozionare,
numai in corpurile puilor se afla de patru ori si jumatate mai mult
calciu decat se aflase initial in continutul oualor si ca procentajul
calciului aflat in coaja era foarte putin diminuat.
Concluzia
lui Prout era ca se petrecea un proces de constituire endogena a
calciului, pe baza altor elemente chimice aflate in continutul oului,
adica in albus si in galbenus. Iar uluitoarele lui constatari datau
dintr-o vreme cand oamenii de stiinta habar n-aveau de atom, spune
Kervran, iar transmutatia atomica era ceva pe care nici chiar cele mai
luminate minti ale timpului n-ar fi putut-o intelege daca s-ar fi gasit
cineva care sa se apuce sa le-o explice.
Cautand si
mai in urma pe firul acestor lucruri, Kervran afla de la un prieten
care ii cunostea preocuparile ca inca prin 1600 un chimist flamand,
Jean-Baptiste Helmont, facuse o experienta cu totul obisnuita.
Umpland un
vas mare de ceramica cu pamant literalmente ars in cuptor, la
temperaturi inalte si timp de cateva zile, el rasadise in vasul acesta
un pui de mesteacan caruia timp de cinci ani nu i-a oferit alta hrana
decat apa de ploaie sau, in caz de seceta prelungita, apa distilata. La
sfarsitul acestei perioade, dezradacinand arborele si cantarindu-l, a
constatat ca acesta castigase in greutate optzeci si doua de kilograme
si ca greutatea pamantului din vasul de ceramica nu scazuse, ba chiar i
s-a parut a fi ceva mai mare, desi nu era sigur ca diferenta asta nu se
putea datora umiditatii mai ridicate acum decat cu cinci ani in urma,
cand cantarise pamantul in stare absolut uscata. Foarte incurcat de
aceste constatari, Helmont isi spunea ca cresterea in greutate a
arborelui nu se facuse in nici un caz pe seama cantitatii de pamant,
dar cum stateau lucrurile cu adevarat nu se putea lamuri. Cel mult, isi
spunea el, copacelul sa fi transformat in lemn, coaja si radacini apa
chimic pura pe care o avusese drept unica sursa de hrana.
Atentia
lui Kervran fu atrasa si de o adevarata extravaganta vegetala,
Tillandsia, o bromeliacee epifita care poate creste chiar numai pe fire
de cupru, fara nici un contact cu solul. Daca este arsa, cenusa ei nu
contine absolut nici un fir de cupru sau de vreun compus al acestuia,
in schimb prezinta o concentratie ridicata de oxid de fier si de alte
substante, luate in aparenta din aer.
Un alt
cercetator care fusese frapat de asemenea lucruri, francezul Henri
Spindler, a observat ca alga numita Laminaria era inzestrata cu
misterioasa putere de a produce iod, deci tot un element chimic, chiar
daca traieste intr-un mediu in care nu se afla absolut nici unul din
compusii acestuia. Gandindu-se si el, asemeni multora, ca cercetatorii
mai vechi cunosteau multe lucruri pe nedrept uitate, care s-au putut
dovedi in multe cazuri folositoare, Spindler se apuca sa rascoleasca
prin rafturile cele mai prafuite ale vechilor biblioteci cautand
lucrari mai vechi pe care nimeni nu le mai cercetase de decenii si avu
surpriya sa dea peste experienta efectuata cu mult timp in urma de un
neamt pe nume Vogel, care se apucase sa semene cateva graunte de creson
intr-un ghiveci, pe care il acoperise mai apoi cu un clopot de sticla.
Clopotul acesta era ridicat numai o data pe zi sau la doua zile, si
atunci numai pentru foarte putin timp, cat era necesar pentru ca planta
sa fie udata. Singurul fel de apa folosita era distilata de mai multe
ori, nici macar apa de ploaie. Cand planta ajunsese la maturitate,
adica peste cateva luni, Vogel o arsese si, efectuand analiza chimica a
cenusii, ajunsese la concluzia ca aceasta continea sulfuri in cantitate
dubla fata de cata se gasea in semintele de la inceput. De unde acest
spor? Continutul in sulf al pamantului din ghiveci era zero si la
inceputul experientei si la sfarsit, prin asta intelegandu-se absenta
totala a oricarui compus. Tot cu ocazia acestor investigatii prin
biblioteci, Spindler dadu de alt lucru care ii retinu atentia. Putin
timp dupa amintita experienta a lui Vogel, doi englezi, anumel Lawes si
Gilbert, care lucrau la celebrul Institut de cercetari agricole din
Rothamsted, descoperisera ca plantele pareau sa extraga din sol mai
multe elemente chimice decat parea acesta sa contina, la cele mai
amanuntite analize.
Timp de
saptesprezece ani, echipa din Rothamsted a cultivat trifoi pe un teren
care era cosit de doua sau de trei ori pe an, fiind arat, grapat si
semanat din nou tot cu trifoi, o data la patru ani, fara absolut nici
un adaos de ingrasamant. Acest teren dadu recolte atat de bogate incat,
la sfarsitul celor saptesprezece ani, Lawes sir Gilbert calculara, pe
baza cantitatilor cosite si a continutului chimic al trifoiului, ca se
consumasera din sol 2850 kilograme de calciu, 1350 kilograme de
magneziu, 2350 kilograme de potasiu, 1350 litri acid fosforic in stare
pura, in afara de cantitatea de azot care, tinand cont de faptul ca
plantele o mai putusera absorbi si din aer, putea fi redusa la numai
2850 de kilograme. O socoteala simpla arata ca e vorba de mai bine de
zece tone de substante nutritive pe care trifoiul le consumase si care,
teoretic, trebuiau acum inapoiate pamantului, care in mod normal ar fi
trebuit sa fie cu totul secatuit. Numai ca analiza extrem de amanuntita
si de multe ori repetata a acestuia, pe baza unor probe ridicate anual
din diferite puncte ale suprafetei in cauza, arata ca pamantul are o
compozitie normala. De unde proveneau atunci toate aceste minerale?
Intrigat si el de aceasta enigma tulburatoare, Spindler dadu peste
experientele mai vechi ale unui savant german din Hanovra, baronul
Albrecht von Herzeele, care publicase in 1873 o carte de-a dreptul
revolutionara, intitulata Originea substantelor anorganice. Cartea
aceasta demonstra ca plantele, departe de a se multumi cu ceea ce
extrag din sol sau absorb din aer, creeaza in permanenta materie. Von
Herzeele nu facea afirmatii gratuite, ci se baza pe nenumarate
experiente efectuate cu inalta precizie stiintifica si analize
riguroase ale materiei vegetale vii, toate indicand o inexplicabila
crestere a continutului de potasiu, fosfor, magneziu, calciu si sulfuri
nu numai in organismul plantei, ci chiar in samanta pusa la incoltit in
apa distilata, in timp ce alte seminte, tinute la pastrare, aveau un
continut cu mult mai redus in aceste elemente, in cazul unora chiar
zero .Contrar principiului conservarii materiei, care ar fi cerut ca
plantele cultivate in apa distilata sa contina exact aceeasi cantitate
de minerale pe care o continusera si semintele din care se nascusera,
analizele lui von Herzeele dovedeau dimpotriva ca produsul mineral
obtinut prin arderea acestor plante crestea serios si la fel stateau
lucrurile si cu toate elementele chimice componente, inclusiv cu
azotul, din care sa nu uitam ca o mare parte era pus in libertate in
procesul arderii.
Von
Herzeele si-a dat seama printre altele si de faptul ca plantele pareau
in stare sa transforme, intr-un mod suspect de asemanator cu
principiile alchimistilor din Evul Mediu, fosforul in sulf, calciul in
fosfor, magneziul in calciu, acidul carbonic in magneziu si azotul in
potaziu.
Privind
astazi aceste lucruri cu ochii omului de la sfarsitul mileniului al
doilea, intelegem ca lucrarile acestui extraordinar savant ar fi putut
propulsa fara indoiala stiinta cu un secol inainte, numai ca ciudatenia
capriciilor soartei a vrut ca si ideile lui sa cunoasca aceeasi raceala
din partea contemporanilor sai. Multi il considerau pe von Herzeele un
scrantit care profaneaza templul stiintei cu bazaconii, care nu erau
bune nici macar de adormit copiii, care stiau si ei ca fenomenele
biologice se puteau explica la nivelul atomului numai si numai pe baza
legilor chimiei. Nu era pentru prima oara cand cu un geniu vizionar se
intamplau asemenea lucruri, astfel incat nu e cazul sa ne miram ca
extraodinarele carti ale lui von Herzeele nu si-au gasit niciodata un
loc, nici macar unul modest de tot, pe rafturile bibliotecilor
stiintifice de mare renume.
Spindler,
entuziasmat de cele citite in cartile lui von Herzeele, atrase atentia
colegilor sai asupra acestor lucruri uluitoare.
Unul din
acestia era Pierre Baranger, stralucit profesor si totodata si director
al laboratorului de chimie organica al scolii Politehnice din Paris,
institutie de invatamant celebra in toata lumea, fondata in 1794, care
de-a lungul existentei sale a dat armate intregi de ingineri si de
oameni de stiinta de inalta clasa. Baranger, deja cunoscut prin cateva
lucrari de chimie foarte temeinice, se hotari sa reia experientele lui
von Herzeele spre a le verifica, iar asta s-a soldat cu o activitate
care a durat mai bine de un deceniu, prilejuindu-i bucuria de la
inceput, ca toate observatiile lui von Herzeele nu numai ca se confirma
in mod stralucit, dar, privite si interpretate acum de Baranger cu
mijloacele timpurilor noastre, par a duce la concluzii considerate de
natura sa revolutioneze cu totul fizica atomica. inca in ianuarie 1958,
Baranger a prezentat primele concluzii in fata unui auditoriu de inalta
tinuta stiintifica, format din reputati chimisti, biologi, fizicieni si
matematicieni, in cadrul unui simpozion tinut la Institutul national
din Geneva. Atunci, nefiind inca nici el pe deplin convins de
autenticitatea tuturor acestor lucruri, care contraziceau flagrant o
serie de principii de care nimanui nu-i trecea in cap sa se indoiasca,
Baranger a pastrat un ton prudent, marginindu-se sa arate ca, pornind
de la descoperirile tulburatoare ale lui Herzeele, ajunsese la
concluzii care, daca erau urmarite mai departe, ar fi putut face ca „un
anumit numar de teorii sprijinite pe o baza experimentala insuficienta,
sa se dovedeasca inexacte".
Era o
atitudine dictata in primul rand de etica profesionala a omului de
stiinta, o atitudine pe care o regasim si in interviul acordat mai
tarziu, in legatura cu aceleasi chestiuni, prestigioasei publicatii
Science et vie: „imi dau seama foarte bine de faptul ca aceste
rezultate ale mele par oricui de-a dreptul inacceptabile. si totusi ele
exista. Am luat absolut toate masurile de precautie pentru a reduce la
minimum coeficientul de hazard, am repetat toate experientele de
nenumarate ori. Am facut aceleasi si aceleasi analize chimice ani de-a
randul si de fiecare data cu aceleasi rezultate, iar rezultatele
acestea le-am verificat cu ajutorul altor specialisti, care nu erau la
curent cu obiectivul cercetarilor mele. Am folosit toate metodele
cunoscute si am recurs la diversi colegi care sa efectueze si ei
aceleasi experimente, gandindu-ma mereu ca greseam eu undeva si
rezultatele erau false tocmai din cauza acestor greseli, pe care altii
nu le vor repeta. Am incercat posibilul si imposibilul si nu mai exista
nici o iesire. Trebuie sa ma inclin in fata evidentei: plantele cunosc
secretul pentru care alchimistii de odinioara si-ar fi vandut sufletele
fara sa mai stea o clipa la indoiala. in fiecare zi si in fiecare
clipa, sub ochii nostri, ele opereaza netulburate transmutatia
elementelor."
Peste un
deceniu si mai bine, Baranger avea sa constate fara putinta de dubiu un
alt lucru: punand la germinat seminte de leguminoase intr-o solutie
slaba de sare de mangan, manganul dispare aproape imediat si in locul
lui apare fierul. A repetat aceasta experienta de nenumarate ori si in
conditii din cele mai felurite, dar de fiecare data rezultatul a fost
acelasi. Pornind sa cerceteze amanuntit acest fenomen care contrazice
flagrant legi chimice considerate imuabile, a descoperit o retea
intreaga de fenomene dintre cele mai complexe care duceau la
transmutatii ale elementelor chimice din continutul semintelor, precum
si factori de influentare a acestora, cum ar fi perioada germinarii,
genul de lumina de care beneficiaza semintele si chiar fazele lunii,
lucru la care nu s-ar fi gandit nimeni.
Pentru a
intelege mai bine caracterul revolutionar al acestor descoperiri,
trebuie sa tinem seama de faptul ca specialistii in fizica nucleara
sustin ca pentru asigurarea stabilitatii elementelor sunt necesare
niste „energii de fixare" de-a dreptul gigantice, de care alchimistii
de pe vremuri nu aveau cum dispune si de aceea nici n-au reusit
vreodata sa realizeze transmutatia, pentru obtinerea careia s-au
chinuit secole de-a randul. Numai ca plantele opereaza fara nici o
greutate aceeasi transmutatie, intr-un proces necontenit si intr-un mod
care scapa deocamdata cu totul oamenilor de stiinta. si cel mai
important lucru este ca ele nu au nevoie de acele fabuloase cantitati
de energie presupuse in fizica moderna de fisiunea atomului. Cel mai
mic fir de iarba, cea mai neinsemnata papadie sunt in stare sa
realizeze fara nici o bataie de cap ceea ce alchimistii zilelor
noastre, pe care noi ii numim fizicieni sau specialisti in fizica
nucleara, sustin cu indarjire ca nu se poate si nu se poate.
Vorbindu-ne
despre cercetarile sale intr-o convorbire recenta, calmul si extrem de
prevenitorul profesor Baranger ne-a spus: „De peste douazeci si cinci
de ani predau chimia la scoala politehnica si conduc laboratorul de
chimie al acestei institutii, iar acest laborator, va rog sa ma
credeti, nu este nici pe departe o grota a ignorantei si nici nu are
ceva comun cu pseudostiinta alchimiei. Numai ca niciodata n-am
confundat respectul firesc pe care omul de stiinta trebuie sa-l
nutreasca fata de descoperirile inaintasilor sai cu tabuurile pe care
le impune conformismul intelectual. Pentru mine, orice experienta bine
condusa este un omagiu adus adevarului stiintei, chiar daca rezultatele
ei sunt de natura sa socheze convingeri vechi si adanc inradacinate.
Mai mult decat atat, insusi rezultatul experientelor ma incita sa il
controlez minutios, cu toate mijloacele pe care le permite un laborator
modern, si sa repet experienta de un numar de ori care sa faca
rezultatul absolut de necontestat din toate punctele de vedere,
inclusiv statistic. si tocmai asta am facut si in legatura cu
transmutatia elementelor chimice in interiorul organismului plantei."
Adancind
aceste experiente, Baranger a stabilit ca anumite varietati de
mazariche, cum este de exemplu cea din Cerdagne, puse la incoltit in
apa distilata si lasate sa creasca, nu-si modifica deloc continutul in
fosfor si potasiu. in schimb, aceleasi seminte, puse intr-o solutie de
saruri de calciu, ajung la o variatie extrem de ridicata, ajungand sa
contina fosfor si potasiu pana la zece la suta, iar calciul creste in
continutul lor in ambele cazuri.
La o
intalnire cu un grup de ziaristi care semnau rubricile de stiinta ale
unor publicatii de mare tiraj din Franta si din alte cateva tari
europene, Baranger a remarcat neincrederea care domnea in randurile
interlocutorilor sai, toti oameni cu o inalta pregatire in materie de
stiinta dar tributari unor principii invatate in primele clase si care
acum ii faceau sa fie sceptici. Afirmatiile lui au facut totusi
auditoriului o impresie adanca: „inteleg cat se poate de bine,
domnilor, ca aceste rezultate va mira si chiar va fac sa va simtiti
contrariati. Pentru ca si eu le consider surprinzatoare. Mai inteleg de
asemenea si ca cei mai multi dintre dumneavoastra cauta cu febrilitate
in minte unde se poate ascunde eroarea care m-a condus pe mine la
asemenea rezultate ce va par absolut nestiintifice si imposibile si pe
care nu le puteti accepta. Va marturisesc ca aceeasi eroare am cautat-o
indelung si cu infrigurare, nu numai eu ci si colaboratorii mei, dintre
care unii sunt oameni cu un prestigiu stiintific recunoscut iar altii
promit sa le calce pe urme. N-am gasit-o nici eu, nici ei. Fenomenul,
chiar daca pare absurd si inexplicabil, chiar daca se afla in afara
legii stiintei, exista si nu poate fi negat: plantele pot realiza si
realizeaza intruna transmutatia elementelor chimice."
Fara
indoiala ca experientele lui Baranger aveau nu numai aceasta latura, a
nesupunerii fata de niste legi unanim acceptate, ci si darul de a-i
deranja teribil pe conservatori, aflati si in aceasta lume, a oamenilor
de stiinta, intr-un numar surprinzator de mare. Marturisim chiar ca e
adevarata minune ca acest savant nu a fost etichetat si el, ca atatia
altii, drept ticnit sau sarlatan dornic de publicitate ieftina si de
fonduri care sa-i permita continuarea tampeniilor si a gogoritelor lui.
Cum am avut noi insine inalta onoare de a-l cunoaste personal pe
profesorul Baranger si de a discuta cu domnia sa in mai multe randuri,
ne-am convins de firea sa placuta si de modul plin de tact in care stie
sa prezinte pana si lucrurile cele mai inacceptabile, astfel incat
credem ca succesul i s-a datorat in mare masura si acestor remarcabile
insusiri personale. Am indrazni chiar sa credem ca, daca ar fi facut
publice rezultatele in cauza pe un ton de sfidare la adresa
scepticilor, declarandu-i prosti sau babe sclerozate care nu vor sa
vada mai departe de varful nasului, succesul afirmatiilor sale ar fi
fost indoielnic, iar daca la mijloc ar mai fi fost si niste interese
financiare la scara mondiala, ca in cazul produselor chimice de uz
agricol, soarta sa ar fi jost pecetluita inca inainte de a fi apucat sa
deschida gura. Din fericire insa, lucrurile nu au stat asa, presa l-a
prezentat publicului cu rezerve, e adevarat, dar fara ostilitate, iar o
publicatie de talia revistei Science et vie a putut chiar face
afirmatii net favorabile, ca aceea ca fizica nucleara a atins un stadiu
in care exista deja patru teorii diferite si contradictorii cu privire
la nucleul atomului, toate patru sustinute de argumente ce nu pot fi
trecute cu vederea, astfel incat orice om cu judecata limpede isi da
seama ca lucrurile sunt departe de a fi elucidate si a lua in
considerare faptele prezentate de profesorul Baranger nu e deloc o
prostie, ci o dovada de spirit stiintific receptiv si temeinic. in
afara de asta, mai sustine pe buna dreptate Science et vie, adevaratul
secret al vietii nu a fost inca descoperit, iar asta poate tocmai din
cauza ca nimeni nu s-a apucat sa-l caute in locul care s-ar putea sa
fie ascunzatoarea sa atat de bine pazita, nucleul atomului astfel
incat, se naste de la sine intrebarea cat se poate de legitima daca
viata, care pana acum a fost unanim considerata drept expresie a unor
fenomene chimice si moleculare, nu isi are cumva radacinile in
tainitele cele mai ascunse ale nucleului, pe care fizica atomica, iar
nu chimia, are misiunea de a le afla.
Totusi,
extraordinarele decoperiri ale lui Baranger au facut destul de putina
valva, in special pentru ca aplicabilitatea lor practica este, cel
putin deocamdata, destul de redusa, iar marele public este sensibil in
special la descoperirile stiintifice cu mare impact asupra problemelor
economice. Totusi, se apreciaza ca s-ar putea folosi practic tocmai
insusirea plantelor de a aduce in sol elemente chimice pana atunci
inexistente si necesare altor plante care in lipsa acestora ar avea de
suferit. Iar asta se pare ca poate fi de natura sa influenteze serios
cam tot ce se stie pana in acest moment despre pamanturile lasate in
paragina, despre rotatia culturilor, asolamente, ingrasaminte sau
fertilizarea in cutare sau cutare mod a solurilor sterile, asa cum a
avut bucuria sa constate Friend Sykes, cand a dat de greu, pe terenul
sau din Wiltshire. in afara de asta, se mai intrezareste inca o
posibilitate cu care si profesorul Baranger este de acord: nimic nu ne
impiedica sa cercetam posibilitatea plantelor de a produce metale rare,
atat de necesare industriei, in special celei farmaceutice, care ar
putea fi total revolutionata de aceste lucruri. Mai mult decat atat,
plantele s-ar putea sa ne ajute sa descoperim taina transformarii
semiatomice, pe care deocamdata nu suntem in stare s-o realizam in
laborator in lipsa particulelor de un potential energetic fantastic,
asa cum nu putem realiza la temperaturi obisnuite sinteza unei
nenumarate game de produse de tipul alcaloizilor de exemplu, pe care
plantele le produc fara nici o dificultate chiar si la temperaturi
destul de scazute.
Sa ne
intoarcem insa la Henri Kervran, de la care au pornit toate aceste
descoperiri ce s-ar putea sa duca intr-o zi la lucruri pe care astazi
nu le putem prevedea decat in mica masura. Acesta, cu toate ca mai tot
timpul ii era rapit de activitatile sale stiintifice, nu a rupt cu
totul legatura cu viata de la tara, asa ca atentia i-a fost atrasa de
un fenomen pe care agronomii il cunosc de mult timp, numai ca lui i s-a
parut ca aici s-ar putea ascunde lucruri tulburatoare. Citind o carte
aparuta in Franta in 1960, intitulata Magneziul si viata si apartinand
lui Didier Bertrand, Kervran fu frapat de faptul ca atunci cand
recoltam graul, porumbul sau cartofii, de exemplu, toate elementele
nutritive pe care le gasim in ele sunt rapite, fireste, solului din
care au fost extrase. Cum pamantul arabil contine, in mod obisnuit,
intre 30 si 120 de kilograme de magneziu la hectar, Betrand facea o
ocoteala simpla din care reiesea ca acest element ar trebui, in mod
normal sa dispara de pe orice teren arabil, dupa numai cativa ani de
cultivare pe el a graului, a porumbului sau a cartofilor, considerate
printre plantele cele mai avide de aceasta substanta. Numai ca
lucrurile nu stau deloc asa, ba chiar dimpotriva, se citeaza cazurile
unor intinse zone din China, din Egipt sau de pe valea Padului, din
Italia, unde solurile raman intruna extrem de fertile, in pofida
faptului ca de milenii sunt exploatate de agricultori, ceea ce e
limpede ca a dus la extragerea din sol a unor cantitati de-a dreptul
incalculabile de magneziu. Acest fapt l-a pus pe Kervran pe ganduri si
l-a facut sa se apuce de cercetari intense, intrucat se prea putea ca
plantele sa fie in stare sa dea peste cap toata tabela lui Mendeleev si
sa faca magneziu din calciu sau carbon din azot, astfel incat pamantul
sa le poata hrani pe toate, in ciuda consumului urias.
Cu
indrazneala si cu franchetea specifice bretonilor, Kervran publica in
1962 o carte, Transmutatii biologice, prima dintr-o serie de lucrari ce
aveau sa deschida perspective cu totul nebanuite asupra a tot ce
inseamna fiinta vie. Kervran nu se da la o parte sa afirme sus si tare
ca se asteapta la reactii violente din partea celor care cred in
chimizarea agriculturii, care vor fi zgaltaiti zdravan de cele aflate
in cartea lui, dar ca putin ii pasa de parerile lor. De asemenea, ii
face cu ou si cu otet pe medicii care stabilesc regimul alimentar al
pacientilor lor pe baza unor calcule care tin exclusiv de chimie, ceea
ce-i trimite pe bietii oameni direct pe lumea cealalta, in afara
cazurilor cand organismele lor sunt suficient de sanatoase ca sa
reziste acestor agresiuni parafate de medici. Este adevarat ca el nu
contesta principiul lui Lavoisier, caruia ii recunoaste valabilitatea
in materie de reactii chimice, numai ca se ridica suparat cand se
sustine ca toate reactiile care se produc intr-un organism viu sunt de
natura strict chimica, ceea ce ar insemna ca viata nu poate fi
explicata decat in termenii acestei stiinte. Dupa ce ii pune la punct
pe partizanii acestei viziuni, Kervran avanseaza ideea ca analiza
chimica nu poate da decat o viziune partiala si prin urmare falsa
asupra proprietatilor biologice ale unei substante.
Astfel, el
declara ca principalul scop pe care si-l propune, printre altele,
cartea sa, este urmatorul: „Sa aratam ca materia poseda o insusire inca
neidentificata, o insusire care nu tine nici de chimie si nici de
fizica nucleara, asa cum arata aceste discipline in momentul de fata.
Asta nu inseamna insa ca intentia noastra este sa intentam in cele ce
urmeaza un proces legilor chimiei, ci doar unei erori grave si de
netagaduit pe care o comit cu seninatate inconstienta chimistii si
biochimistii atunci cand vor sa aplice cu orice pret aceste legi,
intr-un mod inca neverificat cum trebuie si intr-un domeniu unde chimia
nu este dumneaei vioara intai. E drept ca intr-o ultima faza
rezultatele ar putea fi de ordin chimic, dar rolul acestei stiinte se
limiteaza de fapt la a constata transmutatia, pe care chimistii nu
numai ca nu sunt in stare s-o realizeze, ci nici macar s-o explice cat
de cat, drept care nici n-o admit."
Lucrurile
nu aveau sa se opreasca insa aici. intr-o carte remarcabila, Natura
substantei, Rudolf Hauschka merge si mai departe decat Herzeele si
Kervran si face afirmatia de-a dreptul stupefianta ca viata nu trebuie
cercetata cu mijloacele chimiei intrucat ea nu este un rezultat sau un
efect al unor combinatii de elemente, ci dimpotriva, preceda aceste
fenomene si este, prin urmare, cauza iar nu efectul lor. Materia,
sustine Hauschka, este un precipitat al vietii. „Nu este mult mai logic
sa consideram ca viata a existat cu mult inaintea materiei si ca era
produsul unui cosmos spiritual preexistent?"
Adept al
principiilor „stiintei spirituale" introduse de Rudolf Steiner,
Hauschka pare a fi intr-o oarecare masura interpretul acesteia atunci
cand afirma ca elementele chimice, asa cum le cunoastem noi cu
mijloacele de care dispunem astazi, sunt deja cadavre, reziduuri ale
formelor vietii, nu stau la baza acesteia asa cum ne inchipuim noi. Pot
obtine chimistii carbon, oxigen, hidrogen sau magneziu dintr-o planta,
ei nu vor fi niciodata in stare sa obtina o planta pornind de la toate
substantele pe care aceasta le contine. „Tot ce este viu este supus
mortii, dar nimic din ceea ce traieste nu s-a nascut din moarte",
afirma Hauschka.
Repetand
unele din experientele de odinioara ale lui Herzeele, el si-a dat seama
ca plantele pot nu numai sa creeze materie pornind de la lipsa oricarei
materii, cum se intampla cu cele puse sa creasca in apa distilata, ci
chiar „pot sa eternizeze materia, parcurgand astfel in sens invers
drumul crearii ei; tocmai asta inseamna de fapt emergenta si disparitia
materiei in alternanta ritmica, adeseori in vizibila legatura cu fazele
lunii."
intalnit
de noi la Paris, Henri Kervran, om acum in varsta dar cu o sanatate
infloritoare, placut, direct si foarte dispus sa ne lamureasca o serie
de lucruri care ne interesau, ne-a declarat ca, dupa parerea lui care
se transforma pe zi ce trece in convingere, procesul germinatiei
semintelor, in care se opereaza sinteza enzimelor prin transmutatia
elementelor deja continute, are loc cu un consum de energie care ar
putea fi urias, numai ca noi nu-l putem percepe. Experientele repetate
pe care le-a intreprins de mult timp l-au convins ca fazele lunii au
aici un rol determinant si n-ar fi exclus ca tocmai in acest fenomen sa
se afle dezlegarea tainei sursei de energie a plantelor .Multi
botanisti sustin de mult timp ca aici e vorba de caldura si umiditate
ca samanta, daca dispune de asa ceva, e pe drumul cel bun si nu mai are
nevoie de altceva ca sa incolteasca. „stiu ca nu exista dovezi
inatacabile in aceasta privinta, asa ca teoria mea nu se sprijina decat
pe deductii logice. Ca exista forte inca neexplicate, exercitate de
luna in functie de fazele ei asupra germinatiei, este un lucru pe care
eu il consider dovedit cu varf si-ndesat, asa ca nu cred sa fie ceva
ilogic atunci cand se sustine ca s-ar putea ca tocmai luna sa furnizeze
semintelor energia necesara pentru incoltit. Iar aceasta energie, daca
tinem cont de ceea ce se intampla in laboratoarele de fizica nucleara,
s-ar putea sa fie gigantica, numai ca noi nu suntem dotati cu
mijloacele necesare pentru a o detecta. Nu putem nega de la inceput
existenta unui lucru numai pentru ca nu-l vedem, nu-l simtim si nu-l
putem masura. Un mare naturalist si teozof din Austria, Rudolf Steiner,
a vorbit candva despre niste energii care ar fi de fapt niste forte
cosmice eterne, cum le spunea el, si care nu se poate sa nu existe. E
destul sa ne gandim ca sunt multe plante care nu germineaza decat
primavara, oricata apa si oricata caldura le-am oferi noi in celelalte
anotimpuri. Am auzit ca exista varietati de grau care nu incoltesc
decat atunci cand ziua incepe sa creasca, adica dupa solstitiul de
iarna. Unii au incercat sa provoace incoltirea de cu toamna, in
laborator, prelungind ziua cu lumina artificiala, dar foarte putine
seminte s-au lasat pacalite."
Kervran
atrage atentia asupra unui lucru care s-ar zice ca este de multe ori
trecut cu vederea: noi nu stim in realitate ce este materia. Nu stim
din ce e facut un proton sau un neutron si tot ce se sporovaieste
intruna pe tema aceasta are mai curand rolul de a ne masca ignoranta
decat de a spune ceva. Dupa parerea lui, ar fi posibil ca in interiorul
nucleului atomic sa se afle forte si energii in cantitati fabuloase si
de naturi absolut necunoscute noua, drept care ar trebui, spune el, sa
ne indreptam eforturile in directia faptelor care produc transmutatia
in organismul vegetal si in cel animal, fie ca e vorba de folosirea
aici a unor energii imense, fie ca acest fenomen se realizeaza pe baza
unor forte atat de mici incat nu pot fi captate nici de cea mai fina
aparatura. Astfel incat aceste cercetari atat de necesare trebuie sa
aiba in vedere nu numai posibila identitate dintre acest fenomen si
cele stabilite de fizica nucleara ci si domeniul interactiunilor extrem
de slabe ca forta si intensitate, care nu prezinta nici o garantie in
privinta aplicabilitatii legilor acceptate asupra conservarii energiei
sau chiar a principiilor valabile in directia existentei unui
echivalent masa/energie.
Fizicienii
gresesc, declara Kervran, atunci cand sustin ca legile fizice care se
aplica materiei, vie sau inerta, sunt aceleasi. Sunt printre ele, de
exemplu, unele cu o entropie negativa, o forta careia i-ar reveni rolul
de a constitui materia, este o imposibilitate, deoarece al doilea
principiu al celei de-a doua dinamici a lui Carnot cu privire la
degradarea energiei implica numai principiul unei entropii pozitive,
stiut fiind ca starea de baza a materiei este haosul si ca orice exista
se deterioreaza si devine dezordine, iar acest fenomen se face cu
consum de caldura, nu cu vreun castig.
Contrar
opiniei fizicienilor, Wilhelm Reich sustinea ca acumulatorii realizati
de el insusi pentru inmagazinarea energiei careia ii daduse numele de
„orgon" inregistrau in permanenta o crestere de temperatura la partea
lor superioara, ceea ce constituie o dovada a inexactitatii celei de-a
doua legi a termodinamicii. Desi a demonstrat acest fenomen chiar in
fata lui Einstein, in casa lui din Princeton, si desi acesta din urma a
recunoscut existenta faptelor, fara a putea insa sa le explice, Reich
era considerat, sa nu uitam, drept nebun.
Ideea de
la care porneste el este aceea ca materia este creata pe baza unei
energii pe care el a numit-o orgon; ca, in anumite conditii specifice,
ea se degaja dintr-un orgon eliberat de masa lui, si ca aceste conditii
anumite nu sunt nici rare, nici neobisnuite. Toate acestea duc cu
gandul la posibilitatea ca in materia vie, sub nivelul chimiei
moleculare clasice a lui Lavoisier, sa existe un nivel mai profund de
chimie nucleara unde se asociaza si se disociaza nucleonii, cele doua
particule constitutive ale nucleului atomului. La nivel molecular,
combinatiile degaja caldura. La nivel nuclear insa, se produce
degajarea unei energii mult mai puternice, cum ar fi cea a fisiunii sau
a fuziunii, ca pentru bombele A si H. Numai ca nu gasim inca nici o
explicatie a faptului ca aceste energii prodigioase nu se degaja si pe
parcursul transmutatiilor biologice.
Science et
vie sugereaza ca, pe masura ce intr-o bomba se produc reactiile
nucleare plasmatice, asa cum se produc si in reactoarele nucleare si in
stele, trebuie sa existe si un gen de reactie total diferit, specific
vietii, care realizeaza fuziunea cu mult mai mult calm. Aceasta revista
foloseste o comparatie foarte sugestiva, cu un seif pe care il putem
deschide cu dinamita sau pur si simplu folosind cifrul, cu conditia
insa, fireste, sa-l cunoastem. Ca si broasca seifului, nucleul se poate
arata incapatanat atunci cand incercam sa-l fortam si dimpotriva, poate
fi surprinzator de docil atunci cand e luat cu binisorul. Secretul
vietii, asa cum si l-au inchipuit generatii si generatii de vitalisti,
ramane un secret asemeni combinatiei broastei seifului. Delimitarea
dintre animat si inanimat trebuie cautata la nivelul manipularii
inchizatorii nucleare. Se pare ca, daca omul inca mai are nevoie de
dinamita pentru a o deschide, plantele si celelalte organisme vii
cunosc combinatia cifrului si o folosesc usor si cu rezultate la care
noi, deocamdata, nu avem acces.
Kervran
si-a pus si intrebarea daca microorganismele ar putea face fertil
nisipul. La urma-urmei, spune el, humusul exista azi si datorita
materiilor organice, insa a fost o perioada cand el nu aparuse pe
suprafata planetei.
Iar asta
ne face sa ne intrebam daca nu cumva Wilhelm Reich se afla pe drumul
descoperirii secolului arunci cand declara ca a observat la microscop
basicute energetice sau „bioni", care nu erau vii dar erau „purtatoare
de energie biologica". Orice materie, inclusiv nisipul, expusa la
temperaturi suficient de ridicate si avand posibilitatea de a se umfla,
este supusa fenomenului de dezintegrare veziculara, scrie Reich, iar
aceste infime vezicule se pot dezvolta ulterior, transformandu-se in
bacterii.
Kervran,
unul din cei mai proeminenti oameni de stiinta din Franta acestui
sfarsit de mileniu, care deja a abandonat de multi ani cariera
universitara pentru a se dedica fara sovaire celei de alchimist, se
intreaba de ce reactiile pur chimice, cum ar fi banala combinatie a
unui atom de hidrogen cu unul de oxigen intr-o eprubeta, nu se produc
decat la temperaturi si presiuni foarte ridicate, in timp ce
organismele vii sunt in stare sa realizeze linistite aceleasi fenomene
la temperatura mediului ambiant si la presiuni normale. Aici, spune el,
s-ar parea ca intervin catalizatorii biologici cunoscuti sub numele de
enzime, despre al caror rol mai avem deocamdata foarte multe lucruri de
aflat.
in 1973,
in publicatia anuala a prestigiosului Institut national de chimie
industriala din Rouen, in numarul consacrat in intregime temei
„Alchimia - vis sau realitate?", Kervran publica un studiu in care
arata ca microorganismele sunt o concentrare a enzimelor. Cand acestea
opereaza transmutatia elementelor, operatiunea nu se efectueaza
printr-o simpla legatura cu electronii periferici pentru formarea de
lanturi, ca in chimia clasica, ci printr-o alterare fundamentala a
nucleelor elementelor.
S-a
observat faptul ca cel mai adesea transmutatia are loc asupra primelor
douazeci de elemente de pe tabela lui Mendeleev. in afara de asta, se
pare ca fenomenul este legat intr-un fel sau in altul de prezenta
hidrogenului. E lucru demonstrat ca transmutatia potasiului in calciu
se realizeaza prin adaugarea unui proton de hidrogen si se pare ca nici
in alte cazuri lucrurile nu difera prea mult. Kervran considera ca
fenomenele pe care le descrie si datele pe care le ofera ii vor infuria
fara indoiala pe chimisti, fiindca e vorba nu numai de o deplasare de
electroni in straturile atomice periferice si de lanturile moleculare
care se afla la temelia disciplinei dumnealor, ci de o alterare a
insasi organizarea structurala a atomilor, produsa, culmea nerusinarii,
prin activitatea enzimelor in materia vie. si, cum aceste fenomene se
produc chiar in interiorul nucleului atomului, cu siguranta ca aici nu
mai poate fi vorba de chimie, ci de o noua stiinta! Faptul ca fisiunea
atomului in natura se produce, spune Kervran, de-a lungul vietii
„biotice", microorganismele constituie astfel motorul principal al
naturii in privinta mentinerii echilibrului solului de la suprafata
planetei.
Tot dupa
teoria lui Kervran, exista transmutatii care din punct de vedere
biologic sunt benefice dar exista si altele, care prezinta mai curand
primejdii, unele din ele foarte serioase. si, cum acestea din urma pot
fi combatute, inseamna ca toata stiinta despre sol, sau cel putin
capitolele privitoare la deficientele acestuia, se afla sub un mare
semn de intrebare si se cer revizuite fundamental. Folosirea
ingrasamintelor chimice poate duce la distrugerea in organismele
plantelor tocmai a elementelor de care ele au imperioasa nevoie pentru
a putea creste in mod normal si mai ales sanatoase. Privitor la acest
aspect, Kervran se refera la lucrarile unui cercetator american care,
fara sa fi stiut nimic despre teoriile lui despre transmutatiile
biologice, remarcase faptul ca atunci cand continutul in potasiu al
porumbului hibrid este prea ridicat, cel de molibden tinde sa scada
mult, ajungand practic sa dispara. intrebarea fireasca pe care si-o
pune Kervran: „Care sunt cantitatile optime ale acestor doua substante
in organismul firului de porumb si mai ales care este raportul lor
ideal?" Fiindca, afirma tot el, „aceasta chestiune nu pare sa fi fost
studiata deloc asa cum s-ar cuveni, mai ales ca nu exista alternative,
intrucat valorile s-ar putea sa difere nu numai de la specie la specie,
cum stim noi, ci chiar intre diferitele varietati ale aceleiasi specii,
ceea ce schimba fundamental datele problemei".
Chiar daca
intr-o zi s-ar ajunge la situatia in care nu s-ar mai putea oferi
plantelor nici un ingrasamant, natural sau artificial, care sa contina
potasiu, asta n-ar fi nici o nenorocire, sustine Kervran, iar
agricultorii vor fi salvati de microorganismele care vor realiza cu
usurinta aceasta materie deficitara pornind de la calciul aflat in
general din abundenta. Din moment ce s-a ajuns la producerea pe scara
industriala a mucegaiurilor si a drojdiilor speciale din care se extrag
penicilina si alte antibiotice, atunci de ce n-am recurge si la
producerea in aceeasi maniera si a bacteriilor in stare sa efectueze cu
atata usurinta transmutatia elementelor chimice? inca dinainte de 1970,
la Cherry Hill, o mica localitate din statul New Jersey, doctorul
Howard Worne a fondat o societate numita Enzymes Incorporate, in ale
carei laboratoare microorganismele sunt supuse bombardamentului cu
strontiu 90. Aceasta operatiune produce in ele schimbari de o asemenea
natura incat dupa asta ele sunt in stare sa realizeze transmutatia
carbonului radioactiv, deci extrem de nociv, in carbon ultilizabil, iar
asta se intampla prin simpla ingerare de catre ele a carbonului
radioactiv, urmata de eliminarea celui nou. in ultimul timp, doctorul
Worne a pus la punct o alta afacere, in New Mexico, de asta data la
scara industriala si pare-se cu rezultate exceptionale, inclusiv sub
raportul rentabilitatii. Este vorba de utilizarea microorganismelor la
degradarea biologica rapida a gunoaielor si a deseurilor provenind de
la abatoare, pe care micii "muncitori" le transforma in timp record
intr-un humus de calitate exceptionala, pentru care fermierii din
statele din vest platesc bani frumosi, ca unii ce se vad nevoiti sa-si
refaca urgent terenurile agricole, si in gaz metan care este livrat pe
bani la fel de frumosi statelor unde problema energiei se pune cu atata
acuitate. Este adevarat ca fenomenele transmutatiei biologice sunt inca
insuficient si incomplet cunoscute marii majoritati a cultivatorilor
din Statele Unite si din destule tari ale lumii, cu exceptia Germaniei
si a Elvetiei, unde aceasta chestiune a cunoscut o publicitate bine
pusa la punct de autoritati. Cu toate acestea, fenomenele in cauza par
sa fi fost anticipate din instinct de partizanii agriculturii
biologice, care si-au dat seama mai de mult ca omul trebuie sa
plateasca pentru increderea prea mare pe care a avut-o in chimie
intr-un context biologic. Agricultura bazata pe chimia anorganica
clasica, subliniaza Kervran, a dat gres peste tot. Exemplul cel mai
frecvent este cel al nefericitului stat Illinois, unde recoltele
miraculoase de porumb, care ajunsesera sa sfideze orice imaginatie,
pareau a fi vesnice si unde astazi guvernul american e silit sa recurga
la subventii masive pentru fermierii ruinati. S-a ajuns la situatia
paradoxala in care fermierul este platit ca sa nu-si lucreze pamantul,
sa-l lase sa se regenereze un an si apoi, in locul ingrasamintelor
chimice care intre timp s-au dezintegrat in buna masura, sa-l
fertilizeze natural. La fel stau lucrurile in Germania, Olanda, Elvetia
sau Franta, unde se aloca de la buget sume imense pentru regenerarea
intr-un mod asemanator a terenurilor. Daca Germania a fost intotdeauna
o tara supusa unei crize endemice de alimente, in primul rand de
cereale, devenise prin anii '60 una din superproducatoarele globului la
aproape tot ce insemna productie agricola, iar asta numai datorita
ingrasamintelor chimice. Numai ca in felul acesta pamantul ei, care
niciodata nu a excelat prin fertilitate, a ajuns sa se degradeze intr-o
asemenea masura incat in momentul de fata se cheltuiesc sume fabuloase
pentru refacerea lui si se preconizeaza introducerea unui sistem de
agricultura cu totul nou, pe baze strict naturale, cu folosirea drastic
limitata si strict controlata a oricaror substante chimice, tinzandu-se
la eliminarea lor totala intr-un viitor mai apropiat poate decat s-ar
crede. Cat despre Franta, pilda vie avuta in permanenta sub ochi, au
fost viticultorii, detinatori ai unor retete stramosesti de ingrasare a
terenurilor viilor lor cu gunoi de grajd. Acestia s-au ferit de la bun
inceput de ingrasamintele chimice, desi pareau foarte avantajoase, si
au ramas la vechile lor metode, pentru simpulul motiv ca nu stiau cum
sa calculeze cantitatile si perioadele in care produsele nou aparute
trebuiau administrate. Vinurile frantuzesti au ramas astfel in
continuare cele mai bune din lume, in timp ce Italia, care a ajuns
prima la capitolul cantitate, da vinuri din ce in ce mai slabe
calitativ, care nu mai rezista la invechit si fermenteaza in sticle
chiar si dupa trei sau patru ani, ceea ce nu se intampla cu vinurile
frantuzesti. Conservatorismul podgorenilor a fost un bun exemplu pentru
toti, astfel incat Franta a ramas tara europeana unde chimizarea
agriculturii a prins cel mai putin, mai putin poate decat in oricare
tara dezvoltata, asa ca se explica de ce calitatea tuturor produselor
provenind din aceasta tara a fost in ultimele decenii din ce in ce mai
competitiva pe piata mondiala, carnea de pasare sau de vita exportata
de francezi fiind intotdeauna cotata cel mai bine la bursa mondiala a
alimentelor.
Fenomenul
acesta a fost benefic intr-o masura mult mai mare decat am fi inclinati
s-o credem. in timp ce americanii au turnat cu nemiluita fertilizante
chimice pe pamanturile lor, obtinand initial recolte astronomice si
ajungand apoi sa abandoneze suprafete imense, pierdute pentru
agricultura, Europa a trecut mult mai incet la chimizarea terenurilor.
Cu toate acestea, arata Kervran, chiar daca folosirea produselor
chimice a atins cote mult mai mici decat in Statele Unite, asta nu
inseamna ca tarile europene au fost ferite cu totul de nenorociri. in
special parazitii au facut si aici adevarate ravagii, fara sa existe o
proportie intre actiunea lor si cantitatile reduse de fertilizante
artificiale. Cresterea actiunii lor parazitare, spune Kervran, este o
consecinta directa a tulburarii echilibrului ecologic. „Pedologii de
formatie clasica si agronomii convinsi ca intre biologie si chimie se
poate pune semnul egal, nu pot sa conceapa ca nu tot ce se gaseste in
plante s-ar afla in pamant in momentul insamantarii acestora. Faptul ca
fermierii se iau tocmai dupa asemenea specialisti inseamna un adevarat
dezastru. Eu consider ca singurii oameni in masura sa-i dirijeze pe
producatorii cu un nivel mediu de cunostinte sunt agricultorii
„carturari", cu studii superioare, cum avem din fericire destui, iar
dintre acestia, chemati sunt cei care de mult timp au inteles ca intre
agricultura privita ca expresie a unor fenomene chimice si cea bazata
pe principiile naturale este o diferenta mai mare decat intre un copil
viu si o papusa de plastic. Modul de a judeca al „biologistilor" le
ingaduie acestora sa vada lumina fara ochelari colorati care sa-i duca
la concluzii gresite. Orice om de buna credinta isi va recunoaste
greselile si nu sunt deloc rari cei care, din lacomie, au recurs la
fertilizarea chimica si acum isi dau cu pumnii in cap, dar ii trag mai
departe cu chimicalele. Tatii si bunicii lor, care stiau cum trebuie
pus la fermentat gunoiul si imprastiat pe urma pe camp, au murit de
mult si noile generatii nu stiu decat sa injure chimicalele si sa se
foloseasca mai departe de ele, nu numai la noi, ci in toata lumea. Asa
ca de fapte avem nevoie, nu de injuraturi la adresa metodelor zise
moderne, care i-au adus la sapa de lemn si au distrus echilibrul
ecologic. Fapte!"
Scriind
despre celebrul fizician si astronom englez Fred Hoyle, care renuntase
la celebra teorie a universului static, ce-i adusese celebritatea si pe
care o lume intreaga o considerase un adevar incontestabil timp de mai
bine de un sfert de secol, pana cand el insusi se apucase s-o demoleze,
Kervran noteaza ca acesta recunoscuse cu admirabila sinceritate ca daca
cercetarile viitoare vor demonstra ca si in alte privinte fizica
pornise pe cai gresite, arunci „tot ce stim despre proprietatile
materiei, de exemplu legile chimiei, totul va trebui modificat in
intregime".
Ideile lui
Kervran asupra transmutatiilor biologice din sol nu au putut trece
neobservate si autorul lor a avut ocazia sa dea in diferite periodice,
multe din ele de o inalta tinuta stiintifica, peste confirmari care
i-au intarit si mai mult convingerile. in Nature et progres, varianta
in limba franceza a periodicului editat de Asociatia engleza de
pedologie, un cercetator arata ca a analizat in fiecare luna, timp de
un an, continutul in fosfor al unor soluri ingrasate in mod diferit,
unul cu compost fermentat care nu continea fosfor, iar celalalt cu
baligar proaspat, bogat in acest element. La sfarsitul anului, solul de
pe prima parcela, initial extrem de sarac in asa ceva, avea un continut
de fosfor de 314 miligrame, in timp ce cel de-al doilea numai de 205
miligrame. Concluziile autorului articolului era ca „prin urmare, solul
care continea in final cea mai mare cantitate de fosfor era tocmai cel
care nu primise aproape nimic si fusese nevoit sa si-l produca singur.
Din ce si mai ales cum? Aceasta este una din proprietatile unui pamant
viu si sanatos, care raman deocamdata enigme".
Daca dr.
Barry Commoner declarase ca cei ce folosesc ingrasaminte artificiale
ajung intr-o stare de dependenta de acestea, ca un drogat de drogurile
lui, Kervran arata ca exact acelasi lucru se intampla si cu plantele.
Oferindu-le
drept hrana produse chimice, in realitate pur si simplu le drogam
pentru a le tampi si a le face sa creasca in nestire, spre folosul de
moment al pungilor noastre. E ca si cum ai stimula pofta de mancare a
unui om dandu-i sa bea un rachiu care sa-i dea o senzatie acuta de
foame, fara sa-i mai dai insa dupa aceea nimic.
Louis de
Broglie, laureat al premiului Nobel pentru descoperirea principiului
mecanicii ondulatorii, afirmase candva: „Este prematur sa incercam
evaluarea proceselor vitale folosindu-ne de conceptele fizico-chimice,
absolut insuficiente in secolul al XlX-lea si cu nimic mai avansate din
acest punct de vedere in secolul nostru".
Kervran,
care a ales aceasta fraza drept motto al editiei in limba engleza a
uneia din cartile lui, adauga: „Cine e in masura sa stabileasca in care
ramura a fizicii actuale trebuie sa incadram „energia mentala", forta
de caracter sau puterea vointei? Am putea asocia memoria cu informatia
si entropia negativa cu cibernetica (sau te pomenesti ca mai curand cu
chimia?) si nimic nu ne-ar dovedi ca inteligenta insasi nu s-ar putea
explica intr-o zi prin cutare lege fizica sau chimica."
Jean
Lombard, un geolog care a prefatat cartea lui Kervran, Transmutatii
biologice, declara ca autorul a deschis orizonturi neinchipuit de
vaste, care ar putea avea consecinte dintre cele mai neasteptate asupra
multor domenii de cercetare, inclusiv asupra geologiei teoretice.
Lombard mai scrie de asemenea: „Adevaratii cercetatori din domeniul
stiintei, cei ce sunt mereu receptivi la ceea ce apare nou, se intreaba
adeseori daca cel mai mare obstacol aflat in calea progresului stiintei
nu sta cumva tocmai in memoria defectuoasa a savantilor. Ei vor sa
aminteasca faptul ca unii din predecesorii lor au razbit tocmai gratie
„interpretarilor" pe care le-au propus candva si care, dupa ce au
starnit furia ruginitilor, au devenit veritabile premiere in materie.
Daca ar fi sa-i ardem pe rug pe toti pionierii stiintei, eu unul n-as
mai da doi bani pe pielea artagosului Kervran".
intr-o
recenzie la cea de-a treia carte a lui Kervran, Dovezi privitoare la
existenta transmutatiilor biologice, subintitulata sah la legea lui
Lavoisier, parintele legii invariatiei materiei, profesorul Rene Furon
de la Facultatea de stiinte a Universitatii din Paris scrie: „Aceasta
carte le completeaza pe primele doua. Nu se mai poate nega azi faptul
ca natura produce calciu din magneziu sau, si mai adesea, magneziu din
calciu, ca potasiul ajunge potasiu nascandu-se din sodiu si ca
otravirea cu oxid de carbon se poate produce foarte bine si fara
inhalarea de gaz carbonic."
in afara
hotarelor Frantei lucrarile lui Kervran, desi traduse in Anglia, in
Germania si in Italia iar mai apoi si in Statele Unite si in Mexic, se
pare ca nu au fost totusi luate prea in serios, in pofida unor recenzii
elogioase. in schimb au prins, spre surprinderea tuturor, in Japonia,
unde au facut o impresie adanca si unde nimanui nu i-a dat prin minte
sa ia aceste lucruri drept simple curiozitati de almanah.
Un savant
japonez de mare autoritate ca Hisatoki Komaki, profesor de chimie la
Universitatea din Tokyo si temeinic cunoscator al istoriei stiintelor
popoarelor din Extremul Orient, a citit Transmutatii biologice de Henri
Kervran si a fost adanc impresionat de cele citite in aceasta carte,
care prezentau o legatura vizibila cu principii stravechi din
cosmologia orientala antica, drept care ii scrie lui Kervrao o
scrisoare de deferenta, felicitandu-l pentru extraordinarele lui
tratate si incurajandu-l in cercetarile lui, care pentru Japonia s-ar
putea dovedi de o importanta epocala. Dupa cum se stie, Japonia este
saraca in potasiu dar, ca orice tara inconjurata din toate partile de
ocean, dispune la discretie de saruri marine din care, la nevoie, se
pot extrage cantitati practic nelimitate de sodiu. Iar transmutatia
sodiului, elementul yang cunoscut si venerat de Antichitatea
extrem-orientala, in potasiul atat de necesar, este de o importanta
vitala pentru Japonia, astfel incat, scrie profesorul Komaki in
scrisoarea catre Kervran, descoperirile savantilor francezi in aceasta
directie intereseaza in cel mai inalt grad Japonia, inclusiv cativa
inalti demnitari cu functii de decizie, care, afland de aceste lucruri,
au hotarat sa adreseze cu adanc respect eminentului profesor Kervran
rugamintea de a accepta sa conduca sectia de cercetari biologice a
Institutului Imperial de stiinte din Tokyo, unde va beneficia de o
finantare dintre cele mai generoase si de tot ce a realizat tehnica
mondiala mai perfectionat in materie de aparatura si de reactivi. Din
motive pe care nu le cunoastem, Kervran nu a dat curs acestui demers,
astfel incat forurile japoneze nu i-au putut adresa invitatia oficiala.
Komaki, la
randul sau, a abandonat cariera universitara stralucita care ii aducea
beneficii consistente, pentru a conduce un laborator de cercetari
biologice al marii companii Matsushita, ale carei preocupari tin de
domeniul electricitatii. Aici incepu sa cerceteze intens lucrurile care
il frapasera si ii scrise din nou lui Kervran ca reusise sa verifice
fenomenul transmutatiei sodiului in potasiu, drept care mai multi
savanti japonezi au trecut la cercetarea intensa, cu cea mai
perfectionata aparatura din cele mai mari laboratoare ale Japoniei, a
posibilitatilor de realizare a acestui fenomen la scara industriala. E
limpede ca pana la atingerea unor rezultate cat de cat concrete va
trece mult timp, poate cateva decenii, insa factorii de decizie
japonezi urmaresc indeaproape mersul cercetarilor si, oricat de mult ar
dura acestea, castigul incalculabil pe care il va avea Japonia de aici
indreptateste orice cheltuieli, oricat de mari, si orice durata de
timp, oricat de indelungata. Cercetarile febrile din Japonia, cu care
Komaki, lucru neasteptat, il tinea la curent, ii dadura lui Kervran
certitudinea ca gama microorganismelor capabile sa efectueze
transmutatia sodiului in potasiu era mai larga decat crezuse el. in
afara celor cateva bacterii pe care le stia el, japonezii descoperisera
alte cateva, doua specii de drojdie, din care una, Saccharomyces
cerevisiae, da in cazul sodiului rezultate exceptionale, si alte doua
specii de asemenea, cu aceleasi reyultate. Komaki scria entuziasmat ca
procesul era considerabil accelerat de incorporarea in culturile
respective a unei cantitati infime de potasiu, care se pare ca stimula
apetitul organismelor in aceasta directie, obligandu-le apoi sa si-l
produca singure. Japonezii s-au dovedit foarte practici si foarte
operativi, compania de electricitate Matsushita brevetand o descoperire
cu prea putine contingente cu producerea energiei electrice, dar cu
efecte spectaculoase: un produs pe baza de drojdie de bere care,
amestecat in compost, duce la imbogatirea rapida a continutului
acestuia in potasiu natural. Daca ne gandim ca potasiul este un element
indispensabil pentru acumularea zaharurilor din sol, intelegem ce
rezultate exceptionale ingaduie aceasta materie organica
legumicultorilor si pomicultorilor care o folosesc. S-ar mai parea, de
asemenea, ca procesul realizarii de potasiu in compost se produce sub
actiunea „vaporizatorilor biodinamici" conceputi de Rudolf Steiner si
realizati de Ehrenfried Pfeiffer, desi acest aspect inca nu este pe
deplin elucidat si ramane de studiat in viitor.
Lucrarile
lui Kervran au starnit un interes urias si in cercurile stiintifice din
Rusia, unde agricultura, pe vremuri baza unei sanatoase economii care
facuse din Rusia granarul lumii, ajunsese deja in anii descoperirilor
lui Kervran sa nu mai faca fata decat in mica masura nevoilor de hrana
ale populatiei si necesitatilor unei industrii dezvoltate la scara
gigantica dar in mod unilateral si fara grija asigurarii in prealabil a
unei surse convenabile de materii prime. Cum Rusia devenea de la an la
an mai dependenta de sursele de materii prime din exterior la o
sumedenie de capitole, de la bumbac pana la grau sau sfecla de zahar, e
de la sine inteles ca ideea de a realiza cutare element chimic din
nimic si de a obtine pe seama lui recolte mari a atras de la inceput
atentia nu numai varfurilor cercetarii rusesti, singurele care aveau
cat de cat acces la sursele de documentare din afara, ci si
conducatorilor de la Kremlin, care s-au gandit ca aici s-ar putea afla
una din cheile salvatoare cautate cu atata disperare pentru franarea
rapidului proces de degradare economica. Profesorul A.P. Dubrov de la
Institutul de fizica a pamantului al Academiei de stiinte a URSS, un
distins savant care se remarcase in intreaga lume prin cateva lucrari
de inalta tinuta privind raporturile existente intre sensibilitatea la
radioactivitate a animalelor si campul geomagnetic, ii trimise spre
sfarsitul lui 1971 lui Kervran o scrisoare in care presupunea
eventualitatea unui rol important pe care l-ar putea avea insusi campul
magnetic al pamantului in transmutatiile biologice, precum si
importanta influentei pe care formele de viata o exercita asupra
elementelor, in functie de orientarea nord-sud sau alta decat aceasta.
in 1971
apare la Erevan o lucrare in limba rusa intitula Problemele
trasmutatiei in natura si tiparita intr-un tiraj limitat, cu circuit
inchis. Editorul, V.B. Neiman, semneaza prefata intitulata Transmutatia
in natura - starea actuala a problemei si scopul cercetarilor viitoare,
afirmand ca problemele fundamentale a entropiei si ale multor ramuri
ale fizicii trebuie examinate din nou si aminteste ca pamantul dispune
de o diversitate de elemente care se datoreaza unor transmutatii
nucleare, dupa procese analoge care caracterizeaza fenomenele biologice.
Neiman isi
gaseste o acoperire extraordinar de inteligenta a acestor afirmatii
riscante in lucrarea Materialism si empiriocriticism a lui Lenin, din
care citeaza o fraza ce dovedeste ca parintele muncitorilor si
taranilor a incercat sa incorporeze in filosofia lui materialista o
notiune mai acceptabila pentru vitalisti si mistici, decat pentru
comunistii ireductibili si pragmatici. „Oricat de miraculoasa ni s-ar
parea, din punctul de vedere al bunului simt, convertirea eterului
imponderabil in materie ponderabila, aceasta nu inseamna decat tot o
confirmare in plus a materialismului dialectic",scria Lenin.
Tot la
Erevan, un alt cercetator rus a publicat, la scurt timp dupa cartea mai
sus amintita, un eseu avand ca tema Metamorfoza spontana a mineralelor
si a rocilor, in care se prezinta date certe cu privire la
transformarea siliconului in aluminiu, fapt constatat fara nici o
indoiala in repetate randuri. Autorul acestui eseu, P.A. Korolkov, a
mai publicat ulterior si o dare de seama asupra unui simpozion
desfasurat in iulie 1972 si consacrat depozitelor de crom din Ural,
Siberia, Kazahstan si din cateva zone ale Extremului Orient rusesc. in
aceasta dare de seama, Korolkov discuta in amanunt luarile de pozitie
ale participantilor, personalitati proeminente ale vietii stiintifice
si demnitari cu functii importante in aparatul de cercetare, si trage
concluzia ca lucrarile simpozionului au evidentiat anumite date cu
totul noi, fata de care punctele de vedere ale geologiei traditionale
se dovedesc incapabile de a furniza explicatii rezonabile. „Fapt este
ca suntem martori si participanti ai unei imense revolutii
tehnico-stiintifice, cu alte cuvinte traim intr-o epoca in care ne
vedem in situatia de a revizui radical nu numai amanuntele, ci insusi
statutul fundamental al unei stiinte naturale pe care e limpede ca am
mostenit-o plina de imperfectiuni, unele esentiale. Se pare ca a sosit
momentul sa recunoastem, chiar daca nu ne place, ca cutare element
chimic se poate transforma in alt element chimic, in conditii absolut
naturale, iar acest punct de vedere nu este, asa cum s-ar putea crede,
izolat, incat acest fapt incepe sa fie privit din ce in ce mai mult ca
un adevar stiintific, in fata caruia trebuie sa ne inclinam".
La
simpozion cel putin zece specialisti s-au aratat pe deplin convinsi;
este foarte adevarat ca savantii rusi au ajuns la aceste concluzii din
singura directie din care aveau voie sa se indrepte spre ea, insusi
parintele primei revolutii proletare a dat aceasta inexplicabila bresa
in gandirea sa atat de absolutista si ingaduie astazi inchinatorilor
sai sa exploateze citatul cu privire la posibilitatea transmutatiei
eterului imaterial in materie palpabila si sa mearga mai departe pe
cararea aceasta deocamdata atat de ingusta si de primejdioasa din punct
de vedere politic. si daca, pana si rusii pot imbratisa acest punct de
vedere, s-ar parea ca revolutia ecologica atat de necesara salvgardarii
umanitatii si pentru care in Statele Unite se face atata propaganda de
cand Fairfield Osbom a publicat Planeta noastra cea jefuita, aparuta
aproape imediat dupa al doilea razboi mondial, revolutia ecologica,
spuneam, are prin urmare sanse sa devina o realitate, desi impotriva ei
se ridica forte uriase interesele celor care vad in ea o amenintare
grava la adresa cifrei lor de afaceri, si asa destul de amenintata.
Analizand
versiunea aparuta in Statele Unite a lucrarii lui Henri Kervran
destinata Colegiului international de nutritie aplicata, un reputat
specialist, dr. Michael V. Malczak din Studio City, statul California,
internist de prestigiu, afirma: „Cartea aceasta abordeaza chestiuni de
maxima importanta, insa intr-un mod diferit de tot ce stim noi despre
completarea nutritiei cu elemente minerale, si contrazice la tot pasul
principii fundamentale tinand de rolul nutritiei in functionarea
circuitelor fiziologice si biochimice din organismul uman. Dovezile
sunt atat de limpezi si de graitoare incat intreaga noastra conceptie
asupra rolului unui simplu adaos menit sa suplineasca cutare element
lipsa in organism este pusa sub un mare semn de intrebare. Prudenta ne
obliga sa reluam spre verificare toate experientele efectuate de
eminentul nostru confrate francez dar, daca rezultatele se vor
confirma, ceea ce de altminteri e de asteptat, e limpede ca intreaga
stiinta atat de vasta si de complicata a nutritiei organismului nu
numai ca este indoielnica, ci devine, sa spunem deschis, o eroare
monstruoasa de la un capat la altul, cu consecinte distrugatoare asupra
pacientilor nostri."
Desi
medicii specializati in nutritie - stiinta care, sa nu uitam, se
bazeaza practic in intregime pe chimie alimentara si pe biochimie,
adica tot chimie - prescriu pacientilor doze de calciu intre enorm si
nesemnificativ, sub cuvant ca aceasta este materia anorganica cea mai
necesara organismului. Walczak, care s-a specializat in metabolismul
intern si in boli de nutritie, afirma ca propriile lui cercetari,
intreprinse in lumina lucrarilor lui Kervran, l-au dus la concluzia ca
optzeci la suta din pacientii lui, indiferent daca regimul lor
alimentar a fost imbogatit cu calciu sau nu, au in organism mai mult
calciu decat este necesar si ca tocmai aici s-ar putea gasi explicatia
faptului ca organismele lor sunt deficitare in alte elemente chimice de
o importanta vitala, pe care corpurile lor le poseda in doze uneori
atat de mici, inca eficienta lor in procesul metabolismului nu este
numai diminuata ci chiar, in multe cazuri, cu totul anulata. Mergand
inapoi pe firul acestui lant ajungem, spune Walczak, la descoperirea
lipsei cvasitotale a acestor elemente in sol, in plante, in carnea
animalelor care se hranesc cu plante, in oua si in lapte, urmarea fiind
un dezechilibru al functiei enzimatice, un dezechilibru cu atat mai
grav cu cat este accentuat chiar de tratamentul pe care il prescrie
medicul.
Convingerea
la care a ajuns doctorul Walczak pe baza observatiilor efectuate mult
timp, este ca bolile se pot preveni prin administrarea unor doze de
enzime, hormoni, vitamine si saruri minerale corect stabilite, toate
acestea constituind un ansamblu pe care el l-a denumit „cheia vietii"
si fiind de natura sa amelioreze simtitor lucrurile si in cazul unor
boli degenerative extrem de refractare la tratamentele clasice, oricat
de energice si de minutioase ar fi acestea. Fiindca s-ar parea, adauga
el, ca „aurul" dupa care umblau alchimistii din Evul Mediu nu era o
absurditate chiar atat de mare cum o consideram de multa vreme si ca,
daca ei au incercat timp de atatea secole, fara nici un succes, sa
extraga aur din plumb si din alte elemente, organismul uman ar putea
ajunge, hranit cat mai complet si mai natural, sa efectueze fara gres
trasmutatia elementelor, asigurandu-si astfel tot necesarul pe baza
acestei largi varietati.
Walczak nu
este singurul medic care impartaseste aceste opinii. Colegul sau
Richard M. Barmakian, specialist reputat in boli de nutritie care
practica medicina in aceeasi zona, la Pasadena, a citit cartea lui
Kervran Transmutatiile biologice in traducere engleza si a scris plin
de entuziasm editorului american ca aceasta „s-ar putea sa fie lucrarea
cea mai semnificativa a secolului, si nu numai din punct de vedere
stiintific". Lectura acestei carti fusese pentru Barmakian o adevarata
revelatie, facandu-l sa se gandeasca imediat la posibilitatile
extraordinare ce se iveau astfel in domeniul bolilor de nutritie.
Punctul de vedere expus de Kervran permitea ajungerea la cauza cauzelor
acestor afectiuni atat de grave si de frecvente, ca si a anomaliilor si
a deficientelor ce tin de metabolismul calciului in special, deoarece,
cum scria el, „acestea cunosc in ultimul timp o raspandire alarmanta in
tarile pe care le numim civilizate si in special in Statele Unite, iar
cauzele trebuie sa le cautam nu la suprafata, ci foarte adanc, in
natura alimentelor pe care le ingurgitam. Dezechilibrul metabolic al
organismului e de natura sa impiedice transmutatia pe care in chip
firesc o operau organismele bunicilor nostri, asigurandu-si necesarul
de substante prin mijloace proprii. Numai ca ei nu se hraneau cu
produse imbibate de substante chimice".
Sa
amintim aici ca Organic Gardening and Farming, revista intemeiata
candva de J.I. Rodale, de care se ocupa in prezent fiul, Robert Rodale,
binecunoscut autor al unor lucrari de mare interes,se situeaza pe
aceleasi pozitii si evidentiaza ideile extraordinare ale lui Kervran.
in special se cuvine sa nu uitam ca substantele chimice cu care este
imbibat solul american de la un capat la altul sunt nocive si duc la
consecinte cu bataie foarte lunga, care ajung sa se manifeste in
dezechilibre de tipul celor evidentiate de curand, tulburari grave ale
metabolismului diferitelor elemente de care organismele noastre au
neaparata nevoie. „Convingerea noastra este ca atunci cand vom
manifesta un mai inalt grad de intelegere a proceselor vitale care tin
de agricultura biologica, vom fi fara indoiala in masura sa scutim
lumea stiintifica, si in special cea medicala, de o sumedenie de
surprize neplacute."
Pana si in
revista Acres, adevarata Biblie a milioane si milioane de americani, au
aparut opinii similare, ca cea de mai jos, semnata de insusi directorul
acestei publicatii, Charles Walters Jr., economist de talie mondiala:
„Louis Kervran a deschis o usa. Lucrarile lui au incitat imediat la
verificari minutioase, efectuate de specialisti de prima mana si in
cele mai mari laboratoare din lume, confirmandu-se pana la ultima
virgula, asa ca au fost extrem de bine primite de rusi, de japonezi, de
chinezi si chiar si de francezi, desi se stie ca nimeni nu e profet in
tara lui. Cum se explica aceasta primire atat de calda si de plina de
interes? Simplu de tot: nici rusii, nici chinezii, nici japonezii si
nici francezii nu au nevoie de blagoslovenia Ministerului agriculturii
al SUA si putin le pasa de parerea marilor companii petrochimice
americane. Dar vai, la noi treaba merge de altfel pe roate, de a caror
ungere se ocupa onestii consilieri agricoli guvernamentali, scolile de
agricultura si fermierii care tremura in fata expertilor
financiari-contabili ai guvernului, fiindca de acesti domni depind in
intregime imprumuturile bancare, adica painea cea de toate zilele a
multor americani. si ce paine! Azot, acizi, fosfor si potasiu, toate
sintetice..."
Daca
medicii in general si specialistii in nutritie in special, apoi
redactorii publicatiilor stiintifice si economistii americani incep
incet-incet sa vada in lucrarile lui Kervran un semnal de alarma, iar
in autorul lor pe crainicul care trambiteaza inceputul unei noi ere, si
daca si in afara Americii gheata se sparge putin cate putin, indraznim
sa credem ca mult sperata revolutie ecologica se apropie. Cu pasi
timizi, e adevarat, fiindca ii este deocamdata foarte frica. Frica de
dictatorii in materie de politica agrara si de politistii lor,
profesorii scolilor de agricultura si ai facultatilor de medicina,
numai ca s-ar putea sa fie cazul ca si acestia sa inteleaga ca a sosit
ceasul cand trebuie sa se plece in fata profetilor care cauta sa ne
deschida ochii asupra pericolului imens reprezentat de produsele
chimice cu care otravim de atata timp planeta. Ultimul secol al celui
de-al doilea mileniu va ramane in istorie ca secolul otravurilor, al
otravurilor care au inabusit practic tot ce inseamna pentru omenire
viata naturala, distrugand fara mila tot ce au intalnit in cale, de la
nevazuta bacterie pana la faptura omeneasca .Al otravurilor care ne
asalteaza din toate partile cu atata furie incat singura solutie pare a
fi, deocamdata, sa ne cultivam fiecare hrana proprie si sa renuntam la
ce ne ofera societatea.
intr-o
epoca a unei atat de inalte specializari tehnice, intr-un ev in care
stiinta stiintelor, biologia, stiinta vietii, devine pe zi ce trece
biologie moleculara si cand societatea noastra atat de tehnologizata
pare a nu mai fi in stare sa produca decat „savanti" ce invadeaza
laboratoarele si, imbracati in halatele lor de un alb imaculat, se
infunda in catastrofala lor lipsa de competenta si refuza cu
incapatanare diabolica sa vada ceea ce nu face parte din ingusta, din
ce in ce mai ingusta lor sfera de specializare, intr-un asemenea veac
trebuie sa ne intoarcem neintarziat la viziunea larga si inteleapta,
adanc omeneasca, a unor savanti ca Goethe, Pfeiffer, Howard, Conunoner,
Voisin si a altora care au fost stapaniti de demonul aflarii drumului
spre binele omului. Sa ne aplecam si asupra paginilor unora ca Baranger
sau nabadaiosul de Kervran si sa cautam sa le intelegem, inainte ca
omenirea sa fie lovita de catastrofa imensa si ireversibila pe care ea
singura si-a pregatit-o cu atata inconstienta seninatate.
Fiindca atunci va fi prea tarziu.
inapoi la cuprins sau mai departe
|
|
