16. ALCHIMISTII DIN GRADINA


 


    Am mai spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este   aici 


16. ALCHIMISTII DIN GRADINA
 
Un lucru la care putini oameni s-ar fi gandit cu doua-trei generatii in urma: alchimistii medievali, tinta a atator batjocuri din cauza incapatanarii lor de a transforma un element chimic in altul, sunt astazi pe cale de a-si lua o surprinzatoare dar binemeritata revansa, iar asta tocmai datorita plantelor.
La inceputul ultimului secol al celui de-al doilea mileniu, un tanar breton foarte studios, care voia sa se dedice cu toata ardoarea carierei stiintifice, a bagat de seama ceva cam ciudat la puii care umblau in toate partile prin ograda casei parintesti. Scurmand mereu dupa obiceiul lor acestia pareau sa ciuguleasca foarte bucurosi bucatele minuscule de mica, o materie stralucitoare pe baza de siliciu care se afla din abundenta in regiunea respectiva si pe care puii o gaseau, iata, si in pamantul din curtea unde cresteau. Avand notiuni destul de temeinice pentru acel timp in legatura cu mineralogia si cu stiintele naturii in general, tanarul nostru, care se numea Luis Kervran, a fost foarte intrigat de faptul acesta, caruia n-a putut sa-i gaseasca absolut nici o explicatie si pe care, s-o spunem de la inceput, n-ar fi fost in stare pe atunci sa i-l explice nimeni. Recurgand la analiza chimica a resturilor de la masa, Kervran a constatat ca in oasele puilor si in zgarciurile lor nu se gasea nici urma din acest mineral, la fel in pene, fulgi, gheare sau piele. Nici cand a prelevat probe din absolut toate partile corpului si din toate organele interne, toate in stare proaspata, n-a putut afla nici cea mai slaba urma. Un alt lucru care il intriga peste masura era faptul ca gainile faceau oua cu coaja foarte tare si cu un aspect cat se poate de sanatos, analiza acesteia indicand un continut ideal de calciu, numai ca aceasta materie era absolut deficitara in solul din intreaga regiune, din care cauza si recoltele erau slabute iar deficitul de calciu din sol se reflecta fara gres si in compozitia chimica a plantelor. Iar Kervran era in asemenea masura tributar principiului ca un element chimic e un element chimic si se poate combina in fel si chip cu alte elemente, ramanand insa mereu acelasi, incat avea sa-i trebuiasca multa vreme pana in ziua cand sa indrazneasca sa afirme un lucru stupefiant: un element chimic se poate converti in alt element chimic!
Citind romanul Bouvard si Pecuchet al lui Gustave Flaubert, tanarul Kervran retinu o referire facuta in aceste pagini la celebrul chimist frances Louis-Nicolas Vauquelin, care „calculand cat calciu contine orzul cu care isi hraneste gaina, a descoperit ca in coaja oului se afla un surplus. Cu alte cuvinte, era vorba aici de o nastere a unei materii, dar in ce fel anume se nastea materia asta, aici nimeni nu putea da un raspuns."
Oprindu-se indelung la aceste randuri, Kervran a decis sa repete si el experienta lui Vauquelin si a ajuns la aceleasi concluzii: calciul din coaja oului il depasea cantitativ pe cel aflat in hrana gainii, ceea ce nu putea fi explicat. Din moment ce o gaina era in stare sa fabrice, intr-un fel sau altul, calciu in propriul ei corp, asta insemna nici mai mult nici mai putin ca tot ce cunostea omenirea in materie de chimie trebuia pus sub un urias si zguduitor semn de intrebare.
La finele celui de-al XVIII-lea secol, un contemporan al lui Vauquelin, marele Antoine Lavoisier, considerat unanim drept „parintele chimiei moderne" enuntase celebrul principiu dupa care „in Univers nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma". Toti marii chimisti de dupa Lavoisier cadeau fara discutie de acord asupra faptului ca elementele se puteau deplasa pentru a da nastere la noi si noi combinatii, fara insa a se putea transforma unele in altele. Acest adevar fusese demonstrat de milioane si milioane de experiente, asa ca nimeni nu se gandea ca un asemenea principiu fundamental al chimiei mai putea fi pus la indoiala, asa cum nimeni nu se indoieste ca un numar, oricat de mare ar fi, terminat intr-o cifra divizibila cu doi, va fi si el divizibil cu doi.
Numai ca lucrurile aveau sa se dovedeasca in buna masura diferite de aceste legi care le pareau tuturor batute in cuie. La inceputul secolului al XX-lea, zidul in aparenta nepatruns din jurul atomului a suferit prima fisura, o data cu descoperirea radioactivitatii. S-a demonstrat atunci pentru prima oara in istoria stiintei ca exista un numar destul de mare de elemente chimice, de ordinul zecilor, care sub influenta anumitor factori se pot transforma in cu totul altceva, fapt ce parea sa intre intr-o violenta contradictie cu legea conservarii materiei, cunoscuta si recunoscuta de toata lumea. Radiul, de exemplu, element chimic cu proprietati radioactive, se converteste in energie electrica, termica, luminoasa, care nu sunt elemente chimice, e drept, dar si in plumb sau heliu, care sunt. O data cu dezvoltarea impetuoasa a fizicii nucleare, omul a fost in stare sa izoleze anumite elemente chimice care lipseau de pe celebra tabela, numita si tabloul periodic al elementelor, pe care o alcatuise genialul taran rus Dimitri Mendeleev. Fascinant este tocmai faptul ca autorul acestei sistematizari le rezervase locuri precise pe tabela sa, considerand ca unele poate ca disparusera din timpuri imemoriale din diferite motive, iar altele nici nu existau probabil in stare naturala.
Ernest Rutherford, fizicianul englez care a vorbit cel dintai de posibilitatea ca in interiorul atomului sa existe ceva si mai mic, pe care el l-a botezat nucleu, a aratat in anul 1919 ca, prin bombardarea unor elemente cu particule alfa - asemanatoare atomilor de heliu deposedati de electroni - aceste elemente se pot converti in altele, iar aceste bombardamente au continuat pana in zilele noastre, fiind folosita o artilerie din ce in ce mai grea. Numai ca aceste brese, din ce in ce mai largi, se pare ca nu sunt suficiente pentru a determina lumea oamenilor de stiinta sa declare caduc principiul lui Lavoisier, intrucat este vorba de optzeci si ceva de elemente fara proprietati radioactive. in marea lor majoritate, chimistii sunt astazi convinsi ca nu este cu putinta sa se ajunga la crearea unui nou element prin reactii chimice, desi, pe de alta parte, aceiasi chimisti sutin cu tarie ca absolut toate reactiile care se produc in orice materie vie sunt de natura strict atomica, dupa cum afirma toti, chimia este singura disciplina care poate si trebuie sa explice tot ce tine de viata.
Sa ne intoarcem insa la observatiile atat de importante ale lui Kervran. Acesta, ajuns inginer si biolog si doctor in stiinte, n-a uitat fascinantele afirmatii ale lui Vauquelin, pe care le verificase si el candva, chiar daca numai cu mijloacele improvizate pe care le avea la dispozitie pe atunci. Hotari sa repete experienta lui Vauquelin, folosind insa de data asta tehnici incomparabil superioare. Se apuca deci sa hraneasca o gaina numai cu orz, calculand cu maximum de precizie continutul in calciu al oricarei cantitati si masurand apoi cu grija calciul aflat in coaja oualor si in gainatul pasarii. Concluzia a fost ca gaina elimina de patru ori mai mult calciu decat ingurgitase. impartasind colegilor sai biochimisti aceste observatii, Kervran le starni mirarea, e drept, dar acestia gasira repede solutia: desigur ca gaina, hranita cu calciu sub nivelul necesitatilor ei, lua calciu din propriul ei schelet. Numai ca o asemenea explicatie i se parea lui Kervran mai mult decat nesatisfacatoare. in primul rand ca numai intr-un caz de forta majora organismul ar fi cedat din calciul deja existent in el, ceea ce ar fi dus in foarte scurt timp la decalcifierea totala a organismului respectiv, iar in al doilea rand concentratia de calciu era considerabila si in gainat, iar aici argumentul cazului de forta majora cadea cu totul. Gaina nu si-ar fi risipit prosteste calciul din sistemul osos numai din ambitia de a da peste cap socotelile cercetatorilor. Pentru a vedea totusi cum stau lucrurile, a hranit gaina cu alimente din care extrasese in mod deliberat calciul si, intr-adevar, peste patru-cinci zile coaja oualor devenise mai moale iar in gainat nici urma de asa ceva. Numai ca imbogatind in potasiu alimentatia gainii, aceasta a dat chiar de a doua zi oua cu coaja tare, iar in gainat au reaparut semnele calciului. Hranita in continuare cu boabe de orz din care fusese extras numai calciul, fara sa se elimine si potasiul in care aceasta cereala este foarte bogata, calitatea cojii de la oua nu s-a modificat prin nimic si nici continutul in calciu al dejectiilor. Singura concluzie logica era aceea ca organismul gainii era in stare sa converteasca in calciu potasiul pe care il ingera.
Vrand sa stie mai in amanuntime la ce stadiu ajunsesera cercetarile in aceasta privinta, Kervran se apuca sa studieze amanuntit lucrarile mai vechi si dadu de date care ii trezira cel mai viu interes. Cam pe vremea cand Vauquelin, aflat la o varsta mai inaintata si suferind, se hotarase sa se retraga din activitatea stiintifica, un englez, William Prout, se apucase de studierea sistematica a variatiei cantitatilor de calciu la oua in timpul clocirii si ajunsese la concluzia ca, la eclozionare, numai in corpurile puilor se afla de patru ori si jumatate mai mult calciu decat se aflase initial in continutul oualor si ca procentajul calciului aflat in coaja era foarte putin diminuat.
Concluzia lui Prout era ca se petrecea un proces de constituire endogena a calciului, pe baza altor elemente chimice aflate in continutul oului, adica in albus si in galbenus. Iar uluitoarele lui constatari datau dintr-o vreme cand oamenii de stiinta habar n-aveau de atom, spune Kervran, iar transmutatia atomica era ceva pe care nici chiar cele mai luminate minti ale timpului n-ar fi putut-o intelege daca s-ar fi gasit cineva care sa se apuce sa le-o explice.
Cautand si mai in urma pe firul acestor lucruri, Kervran afla de la un prieten care ii cunostea preocuparile ca inca prin 1600 un chimist flamand, Jean-Baptiste Helmont, facuse o experienta cu totul obisnuita.
Umpland un vas mare de ceramica cu pamant literalmente ars in cuptor, la temperaturi inalte si timp de cateva zile, el rasadise in vasul acesta un pui de mesteacan caruia timp de cinci ani nu i-a oferit alta hrana decat apa de ploaie sau, in caz de seceta prelungita, apa distilata. La sfarsitul acestei perioade, dezradacinand arborele si cantarindu-l, a constatat ca acesta castigase in greutate optzeci si doua de kilograme si ca greutatea pamantului din vasul de ceramica nu scazuse, ba chiar i s-a parut a fi ceva mai mare, desi nu era sigur ca diferenta asta nu se putea datora umiditatii mai ridicate acum decat cu cinci ani in urma, cand cantarise pamantul in stare absolut uscata. Foarte incurcat de aceste constatari, Helmont isi spunea ca cresterea in greutate a arborelui nu se facuse in nici un caz pe seama cantitatii de pamant, dar cum stateau lucrurile cu adevarat nu se putea lamuri. Cel mult, isi spunea el, copacelul sa fi transformat in lemn, coaja si radacini apa chimic pura pe care o avusese drept unica sursa de hrana.
Atentia lui Kervran fu atrasa si de o adevarata extravaganta vegetala, Tillandsia, o bromeliacee epifita care poate creste chiar numai pe fire de cupru, fara nici un contact cu solul. Daca este arsa, cenusa ei nu contine absolut nici un fir de cupru sau de vreun compus al acestuia, in schimb prezinta o concentratie ridicata de oxid de fier si de alte substante, luate in aparenta din aer.
Un alt cercetator care fusese frapat de asemenea lucruri, francezul Henri Spindler, a observat ca alga numita Laminaria era inzestrata cu misterioasa putere de a produce iod, deci tot un element chimic, chiar daca traieste intr-un mediu in care nu se afla absolut nici unul din compusii acestuia. Gandindu-se si el, asemeni multora, ca cercetatorii mai vechi cunosteau multe lucruri pe nedrept uitate, care s-au putut dovedi in multe cazuri folositoare, Spindler se apuca sa rascoleasca prin rafturile cele mai prafuite ale vechilor biblioteci cautand lucrari mai vechi pe care nimeni nu le mai cercetase de decenii si avu surpriya sa dea peste experienta efectuata cu mult timp in urma de un neamt pe nume Vogel, care se apucase sa semene cateva graunte de creson intr-un ghiveci, pe care il acoperise mai apoi cu un clopot de sticla. Clopotul acesta era ridicat numai o data pe zi sau la doua zile, si atunci numai pentru foarte putin timp, cat era necesar pentru ca planta sa fie udata. Singurul fel de apa folosita era distilata de mai multe ori, nici macar apa de ploaie. Cand planta ajunsese la maturitate, adica peste cateva luni, Vogel o arsese si, efectuand analiza chimica a cenusii, ajunsese la concluzia ca aceasta continea sulfuri in cantitate dubla fata de cata se gasea in semintele de la inceput. De unde acest spor? Continutul in sulf al pamantului din ghiveci era zero si la inceputul experientei si la sfarsit, prin asta intelegandu-se absenta totala a oricarui compus. Tot cu ocazia acestor investigatii prin biblioteci, Spindler dadu de alt lucru care ii retinu atentia. Putin timp dupa amintita experienta a lui Vogel, doi englezi, anumel Lawes si Gilbert, care lucrau la celebrul Institut de cercetari agricole din Rothamsted, descoperisera ca plantele pareau sa extraga din sol mai multe elemente chimice decat parea acesta sa contina, la cele mai amanuntite analize.
Timp de saptesprezece ani, echipa din Rothamsted a cultivat trifoi pe un teren care era cosit de doua sau de trei ori pe an, fiind arat, grapat si semanat din nou tot cu trifoi, o data la patru ani, fara absolut nici un adaos de ingrasamant. Acest teren dadu recolte atat de bogate incat, la sfarsitul celor saptesprezece ani, Lawes sir Gilbert calculara, pe baza cantitatilor cosite si a continutului chimic al trifoiului, ca se consumasera din sol 2850 kilograme de calciu, 1350 kilograme de magneziu, 2350 kilograme de potasiu, 1350 litri acid fosforic in stare pura, in afara de cantitatea de azot care, tinand cont de faptul ca plantele o mai putusera absorbi si din aer, putea fi redusa la numai 2850 de kilograme. O socoteala simpla arata ca e vorba de mai bine de zece tone de substante nutritive pe care trifoiul le consumase si care, teoretic, trebuiau acum inapoiate pamantului, care in mod normal ar fi trebuit sa fie cu totul secatuit. Numai ca analiza extrem de amanuntita si de multe ori repetata a acestuia, pe baza unor probe ridicate anual din diferite puncte ale suprafetei in cauza, arata ca pamantul are o compozitie normala. De unde proveneau atunci toate aceste minerale? Intrigat si el de aceasta enigma tulburatoare, Spindler dadu peste experientele mai vechi ale unui savant german din Hanovra, baronul Albrecht von Herzeele, care publicase in 1873 o carte de-a dreptul revolutionara, intitulata Originea substantelor anorganice. Cartea aceasta demonstra ca plantele, departe de a se multumi cu ceea ce extrag din sol sau absorb din aer, creeaza in permanenta materie. Von Herzeele nu facea afirmatii gratuite, ci se baza pe nenumarate experiente efectuate cu inalta precizie stiintifica si analize riguroase ale materiei vegetale vii, toate indicand o inexplicabila crestere a continutului de potasiu, fosfor, magneziu, calciu si sulfuri nu numai in organismul plantei, ci chiar in samanta pusa la incoltit in apa distilata, in timp ce alte seminte, tinute la pastrare, aveau un continut cu mult mai redus in aceste elemente, in cazul unora chiar zero .Contrar principiului conservarii materiei, care ar fi cerut ca plantele cultivate in apa distilata sa contina exact aceeasi cantitate de minerale pe care o continusera si semintele din care se nascusera, analizele lui von Herzeele dovedeau dimpotriva ca produsul mineral obtinut prin arderea acestor plante crestea serios si la fel stateau lucrurile si cu toate elementele chimice componente, inclusiv cu azotul, din care sa nu uitam ca o mare parte era pus in libertate in procesul arderii.
Von Herzeele si-a dat seama printre altele si de faptul ca plantele pareau in stare sa transforme, intr-un mod suspect de asemanator cu principiile alchimistilor din Evul Mediu, fosforul in sulf, calciul in fosfor, magneziul in calciu, acidul carbonic in magneziu si azotul in potaziu.
Privind astazi aceste lucruri cu ochii omului de la sfarsitul mileniului al doilea, intelegem ca lucrarile acestui extraordinar savant ar fi putut propulsa fara indoiala stiinta cu un secol inainte, numai ca ciudatenia capriciilor soartei a vrut ca si ideile lui sa cunoasca aceeasi raceala din partea contemporanilor sai. Multi il considerau pe von Herzeele un scrantit care profaneaza templul stiintei cu bazaconii, care nu erau bune nici macar de adormit copiii, care stiau si ei ca fenomenele biologice se puteau explica la nivelul atomului numai si numai pe baza legilor chimiei. Nu era pentru prima oara cand cu un geniu vizionar se intamplau asemenea lucruri, astfel incat nu e cazul sa ne miram ca extraodinarele carti ale lui von Herzeele nu si-au gasit niciodata un loc, nici macar unul modest de tot, pe rafturile bibliotecilor stiintifice de mare renume.
Spindler, entuziasmat de cele citite in cartile lui von Herzeele, atrase atentia colegilor sai asupra acestor lucruri uluitoare.
Unul din acestia era Pierre Baranger, stralucit profesor si totodata si director al laboratorului de chimie organica al scolii Politehnice din Paris, institutie de invatamant celebra in toata lumea, fondata in 1794, care de-a lungul existentei sale a dat armate intregi de ingineri si de oameni de stiinta de inalta clasa. Baranger, deja cunoscut prin cateva lucrari de chimie foarte temeinice, se hotari sa reia experientele lui von Herzeele spre a le verifica, iar asta s-a soldat cu o activitate care a durat mai bine de un deceniu, prilejuindu-i bucuria de la inceput, ca toate observatiile lui von Herzeele nu numai ca se confirma in mod stralucit, dar, privite si interpretate acum de Baranger cu mijloacele timpurilor noastre, par a duce la concluzii considerate de natura sa revolutioneze cu totul fizica atomica. inca in ianuarie 1958, Baranger a prezentat primele concluzii in fata unui auditoriu de inalta tinuta stiintifica, format din reputati chimisti, biologi, fizicieni si matematicieni, in cadrul unui simpozion tinut la Institutul national din Geneva. Atunci, nefiind inca nici el pe deplin convins de autenticitatea tuturor acestor lucruri, care contraziceau flagrant o serie de principii de care nimanui nu-i trecea in cap sa se indoiasca, Baranger a pastrat un ton prudent, marginindu-se sa arate ca, pornind de la descoperirile tulburatoare ale lui Herzeele, ajunsese la concluzii care, daca erau urmarite mai departe, ar fi putut face ca „un anumit numar de teorii sprijinite pe o baza experimentala insuficienta, sa se dovedeasca inexacte".
Era o atitudine dictata in primul rand de etica profesionala a omului de stiinta, o atitudine pe care o regasim si in interviul acordat mai tarziu, in legatura cu aceleasi chestiuni, prestigioasei publicatii Science et vie: „imi dau seama foarte bine de faptul ca aceste rezultate ale mele par oricui de-a dreptul inacceptabile. si totusi ele exista. Am luat absolut toate masurile de precautie pentru a reduce la minimum coeficientul de hazard, am repetat toate experientele de nenumarate ori. Am facut aceleasi si aceleasi analize chimice ani de-a randul si de fiecare data cu aceleasi rezultate, iar rezultatele acestea le-am verificat cu ajutorul altor specialisti, care nu erau la curent cu obiectivul cercetarilor mele. Am folosit toate metodele cunoscute si am recurs la diversi colegi care sa efectueze si ei aceleasi experimente, gandindu-ma mereu ca greseam eu undeva si rezultatele erau false tocmai din cauza acestor greseli, pe care altii nu le vor repeta. Am incercat posibilul si imposibilul si nu mai exista nici o iesire. Trebuie sa ma inclin in fata evidentei: plantele cunosc secretul pentru care alchimistii de odinioara si-ar fi vandut sufletele fara sa mai stea o clipa la indoiala. in fiecare zi si in fiecare clipa, sub ochii nostri, ele opereaza netulburate transmutatia elementelor."
Peste un deceniu si mai bine, Baranger avea sa constate fara putinta de dubiu un alt lucru: punand la germinat seminte de leguminoase intr-o solutie slaba de sare de mangan, manganul dispare aproape imediat si in locul lui apare fierul. A repetat aceasta experienta de nenumarate ori si in conditii din cele mai felurite, dar de fiecare data rezultatul a fost acelasi. Pornind sa cerceteze amanuntit acest fenomen care contrazice flagrant legi chimice considerate imuabile, a descoperit o retea intreaga de fenomene dintre cele mai complexe care duceau la transmutatii ale elementelor chimice din continutul semintelor, precum si factori de influentare a acestora, cum ar fi perioada germinarii, genul de lumina de care beneficiaza semintele si chiar fazele lunii, lucru la care nu s-ar fi gandit nimeni.
Pentru a intelege mai bine caracterul revolutionar al acestor descoperiri, trebuie sa tinem seama de faptul ca specialistii in fizica nucleara sustin ca pentru asigurarea stabilitatii elementelor sunt necesare niste „energii de fixare" de-a dreptul gigantice, de care alchimistii de pe vremuri nu aveau cum dispune si de aceea nici n-au reusit vreodata sa realizeze transmutatia, pentru obtinerea careia s-au chinuit secole de-a randul. Numai ca plantele opereaza fara nici o greutate aceeasi transmutatie, intr-un proces necontenit si intr-un mod care scapa deocamdata cu totul oamenilor de stiinta. si cel mai important lucru este ca ele nu au nevoie de acele fabuloase cantitati de energie presupuse in fizica moderna de fisiunea atomului. Cel mai mic fir de iarba, cea mai neinsemnata papadie sunt in stare sa realizeze fara nici o bataie de cap ceea ce alchimistii zilelor noastre, pe care noi ii numim fizicieni sau specialisti in fizica nucleara, sustin cu indarjire ca nu se poate si nu se poate.
Vorbindu-ne despre cercetarile sale intr-o convorbire recenta, calmul si extrem de prevenitorul profesor Baranger ne-a spus: „De peste douazeci si cinci de ani predau chimia la scoala politehnica si conduc laboratorul de chimie al acestei institutii, iar acest laborator, va rog sa ma credeti, nu este nici pe departe o grota a ignorantei si nici nu are ceva comun cu pseudostiinta alchimiei. Numai ca niciodata n-am confundat respectul firesc pe care omul de stiinta trebuie sa-l nutreasca fata de descoperirile inaintasilor sai cu tabuurile pe care le impune conformismul intelectual. Pentru mine, orice experienta bine condusa este un omagiu adus adevarului stiintei, chiar daca rezultatele ei sunt de natura sa socheze convingeri vechi si adanc inradacinate. Mai mult decat atat, insusi rezultatul experientelor ma incita sa il controlez minutios, cu toate mijloacele pe care le permite un laborator modern, si sa repet experienta de un numar de ori care sa faca rezultatul absolut de necontestat din toate punctele de vedere, inclusiv statistic. si tocmai asta am facut si in legatura cu transmutatia elementelor chimice in interiorul organismului plantei."
Adancind aceste experiente, Baranger a stabilit ca anumite varietati de mazariche, cum este de exemplu cea din Cerdagne, puse la incoltit in apa distilata si lasate sa creasca, nu-si modifica deloc continutul in fosfor si potasiu. in schimb, aceleasi seminte, puse intr-o solutie de saruri de calciu, ajung la o variatie extrem de ridicata, ajungand sa contina fosfor si potasiu pana la zece la suta, iar calciul creste in continutul lor in ambele cazuri.
La o intalnire cu un grup de ziaristi care semnau rubricile de stiinta ale unor publicatii de mare tiraj din Franta si din alte cateva tari europene, Baranger a remarcat neincrederea care domnea in randurile interlocutorilor sai, toti oameni cu o inalta pregatire in materie de stiinta dar tributari unor principii invatate in primele clase si care acum ii faceau sa fie sceptici. Afirmatiile lui au facut totusi auditoriului o impresie adanca: „inteleg cat se poate de bine, domnilor, ca aceste rezultate va mira si chiar va fac sa va simtiti contrariati. Pentru ca si eu le consider surprinzatoare. Mai inteleg de asemenea si ca cei mai multi dintre dumneavoastra cauta cu febrilitate in minte unde se poate ascunde eroarea care m-a condus pe mine la asemenea rezultate ce va par absolut nestiintifice si imposibile si pe care nu le puteti accepta. Va marturisesc ca aceeasi eroare am cautat-o indelung si cu infrigurare, nu numai eu ci si colaboratorii mei, dintre care unii sunt oameni cu un prestigiu stiintific recunoscut iar altii promit sa le calce pe urme. N-am gasit-o nici eu, nici ei. Fenomenul, chiar daca pare absurd si inexplicabil, chiar daca se afla in afara legii stiintei, exista si nu poate fi negat: plantele pot realiza si realizeaza intruna transmutatia elementelor chimice."
Fara indoiala ca experientele lui Baranger aveau nu numai aceasta latura, a nesupunerii fata de niste legi unanim acceptate, ci si darul de a-i deranja teribil pe conservatori, aflati si in aceasta lume, a oamenilor de stiinta, intr-un numar surprinzator de mare. Marturisim chiar ca e adevarata minune ca acest savant nu a fost etichetat si el, ca atatia altii, drept ticnit sau sarlatan dornic de publicitate ieftina si de fonduri care sa-i permita continuarea tampeniilor si a gogoritelor lui. Cum am avut noi insine inalta onoare de a-l cunoaste personal pe profesorul Baranger si de a discuta cu domnia sa in mai multe randuri, ne-am convins de firea sa placuta si de modul plin de tact in care stie sa prezinte pana si lucrurile cele mai inacceptabile, astfel incat credem ca succesul i s-a datorat in mare masura si acestor remarcabile insusiri personale. Am indrazni chiar sa credem ca, daca ar fi facut publice rezultatele in cauza pe un ton de sfidare la adresa scepticilor, declarandu-i prosti sau babe sclerozate care nu vor sa vada mai departe de varful nasului, succesul afirmatiilor sale ar fi fost indoielnic, iar daca la mijloc ar mai fi fost si niste interese financiare la scara mondiala, ca in cazul produselor chimice de uz agricol, soarta sa ar fi jost pecetluita inca inainte de a fi apucat sa deschida gura. Din fericire insa, lucrurile nu au stat asa, presa l-a prezentat publicului cu rezerve, e adevarat, dar fara ostilitate, iar o publicatie de talia revistei Science et vie a putut chiar face afirmatii net favorabile, ca aceea ca fizica nucleara a atins un stadiu in care exista deja patru teorii diferite si contradictorii cu privire la nucleul atomului, toate patru sustinute de argumente ce nu pot fi trecute cu vederea, astfel incat orice om cu judecata limpede isi da seama ca lucrurile sunt departe de a fi elucidate si a lua in considerare faptele prezentate de profesorul Baranger nu e deloc o prostie, ci o dovada de spirit stiintific receptiv si temeinic. in afara de asta, mai sustine pe buna dreptate Science et vie, adevaratul secret al vietii nu a fost inca descoperit, iar asta poate tocmai din cauza ca nimeni nu s-a apucat sa-l caute in locul care s-ar putea sa fie ascunzatoarea sa atat de bine pazita, nucleul atomului astfel incat, se naste de la sine intrebarea cat se poate de legitima daca viata, care pana acum a fost unanim considerata drept expresie a unor fenomene chimice si moleculare, nu isi are cumva radacinile in tainitele cele mai ascunse ale nucleului, pe care fizica atomica, iar nu chimia, are misiunea de a le afla.
Totusi, extraordinarele decoperiri ale lui Baranger au facut destul de putina valva, in special pentru ca aplicabilitatea lor practica este, cel putin deocamdata, destul de redusa, iar marele public este sensibil in special la descoperirile stiintifice cu mare impact asupra problemelor economice. Totusi, se apreciaza ca s-ar putea folosi practic tocmai insusirea plantelor de a aduce in sol elemente chimice pana atunci inexistente si necesare altor plante care in lipsa acestora ar avea de suferit. Iar asta se pare ca poate fi de natura sa influenteze serios cam tot ce se stie pana in acest moment despre pamanturile lasate in paragina, despre rotatia culturilor, asolamente, ingrasaminte sau fertilizarea in cutare sau cutare mod a solurilor sterile, asa cum a avut bucuria sa constate Friend Sykes, cand a dat de greu, pe terenul sau din Wiltshire. in afara de asta, se mai intrezareste inca o posibilitate cu care si profesorul Baranger este de acord: nimic nu ne impiedica sa cercetam posibilitatea plantelor de a produce metale rare, atat de necesare industriei, in special celei farmaceutice, care ar putea fi total revolutionata de aceste lucruri. Mai mult decat atat, plantele s-ar putea sa ne ajute sa descoperim taina transformarii semiatomice, pe care deocamdata nu suntem in stare s-o realizam in laborator in lipsa particulelor de un potential energetic fantastic, asa cum nu putem realiza la temperaturi obisnuite sinteza unei nenumarate game de produse de tipul alcaloizilor de exemplu, pe care plantele le produc fara nici o dificultate chiar si la temperaturi destul de scazute.
Sa ne intoarcem insa la Henri Kervran, de la care au pornit toate aceste descoperiri ce s-ar putea sa duca intr-o zi la lucruri pe care astazi nu le putem prevedea decat in mica masura. Acesta, cu toate ca mai tot timpul ii era rapit de activitatile sale stiintifice, nu a rupt cu totul legatura cu viata de la tara, asa ca atentia i-a fost atrasa de un fenomen pe care agronomii il cunosc de mult timp, numai ca lui i s-a parut ca aici s-ar putea ascunde lucruri tulburatoare. Citind o carte aparuta in Franta in 1960, intitulata Magneziul si viata si apartinand lui Didier Bertrand, Kervran fu frapat de faptul ca atunci cand recoltam graul, porumbul sau cartofii, de exemplu, toate elementele nutritive pe care le gasim in ele sunt rapite, fireste, solului din care au fost extrase. Cum pamantul arabil contine, in mod obisnuit, intre 30 si 120 de kilograme de magneziu la hectar, Betrand facea o ocoteala simpla din care reiesea ca acest element ar trebui, in mod normal sa dispara de pe orice teren arabil, dupa numai cativa ani de cultivare pe el a graului, a porumbului sau a cartofilor, considerate printre plantele cele mai avide de aceasta substanta. Numai ca lucrurile nu stau deloc asa, ba chiar dimpotriva, se citeaza cazurile unor intinse zone din China, din Egipt sau de pe valea Padului, din Italia, unde solurile raman intruna extrem de fertile, in pofida faptului ca de milenii sunt exploatate de agricultori, ceea ce e limpede ca a dus la extragerea din sol a unor cantitati de-a dreptul incalculabile de magneziu. Acest fapt l-a pus pe Kervran pe ganduri si l-a facut sa se apuce de cercetari intense, intrucat se prea putea ca plantele sa fie in stare sa dea peste cap toata tabela lui Mendeleev si sa faca magneziu din calciu sau carbon din azot, astfel incat pamantul sa le poata hrani pe toate, in ciuda consumului urias.
Cu indrazneala si cu franchetea specifice bretonilor, Kervran publica in 1962 o carte, Transmutatii biologice, prima dintr-o serie de lucrari ce aveau sa deschida perspective cu totul nebanuite asupra a tot ce inseamna fiinta vie. Kervran nu se da la o parte sa afirme sus si tare ca se asteapta la reactii violente din partea celor care cred in chimizarea agriculturii, care vor fi zgaltaiti zdravan de cele aflate in cartea lui, dar ca putin ii pasa de parerile lor. De asemenea, ii face cu ou si cu otet pe medicii care stabilesc regimul alimentar al pacientilor lor pe baza unor calcule care tin exclusiv de chimie, ceea ce-i trimite pe bietii oameni direct pe lumea cealalta, in afara cazurilor cand organismele lor sunt suficient de sanatoase ca sa reziste acestor agresiuni parafate de medici. Este adevarat ca el nu contesta principiul lui Lavoisier, caruia ii recunoaste valabilitatea in materie de reactii chimice, numai ca se ridica suparat cand se sustine ca toate reactiile care se produc intr-un organism viu sunt de natura strict chimica, ceea ce ar insemna ca viata nu poate fi explicata decat in termenii acestei stiinte. Dupa ce ii pune la punct pe partizanii acestei viziuni, Kervran avanseaza ideea ca analiza chimica nu poate da decat o viziune partiala si prin urmare falsa asupra proprietatilor biologice ale unei substante.
Astfel, el declara ca principalul scop pe care si-l propune, printre altele, cartea sa, este urmatorul: „Sa aratam ca materia poseda o insusire inca neidentificata, o insusire care nu tine nici de chimie si nici de fizica nucleara, asa cum arata aceste discipline in momentul de fata. Asta nu inseamna insa ca intentia noastra este sa intentam in cele ce urmeaza un proces legilor chimiei, ci doar unei erori grave si de netagaduit pe care o comit cu seninatate inconstienta chimistii si biochimistii atunci cand vor sa aplice cu orice pret aceste legi, intr-un mod inca neverificat cum trebuie si intr-un domeniu unde chimia nu este dumneaei vioara intai. E drept ca intr-o ultima faza rezultatele ar putea fi de ordin chimic, dar rolul acestei stiinte se limiteaza de fapt la a constata transmutatia, pe care chimistii nu numai ca nu sunt in stare s-o realizeze, ci nici macar s-o explice cat de cat, drept care nici n-o admit."
Lucrurile nu aveau sa se opreasca insa aici. intr-o carte remarcabila, Natura substantei, Rudolf Hauschka merge si mai departe decat Herzeele si Kervran si face afirmatia de-a dreptul stupefianta ca viata nu trebuie cercetata cu mijloacele chimiei intrucat ea nu este un rezultat sau un efect al unor combinatii de elemente, ci dimpotriva, preceda aceste fenomene si este, prin urmare, cauza iar nu efectul lor. Materia, sustine Hauschka, este un precipitat al vietii. „Nu este mult mai logic sa consideram ca viata a existat cu mult inaintea materiei si ca era produsul unui cosmos spiritual preexistent?"
Adept al principiilor „stiintei spirituale" introduse de Rudolf Steiner, Hauschka pare a fi intr-o oarecare masura interpretul acesteia atunci cand afirma ca elementele chimice, asa cum le cunoastem noi cu mijloacele de care dispunem astazi, sunt deja cadavre, reziduuri ale formelor vietii, nu stau la baza acesteia asa cum ne inchipuim noi. Pot obtine chimistii carbon, oxigen, hidrogen sau magneziu dintr-o planta, ei nu vor fi niciodata in stare sa obtina o planta pornind de la toate substantele pe care aceasta le contine. „Tot ce este viu este supus mortii, dar nimic din ceea ce traieste nu s-a nascut din moarte", afirma Hauschka.
Repetand unele din experientele de odinioara ale lui Herzeele, el si-a dat seama ca plantele pot nu numai sa creeze materie pornind de la lipsa oricarei materii, cum se intampla cu cele puse sa creasca in apa distilata, ci chiar „pot sa eternizeze materia, parcurgand astfel in sens invers drumul crearii ei; tocmai asta inseamna de fapt emergenta si disparitia materiei in alternanta ritmica, adeseori in vizibila legatura cu fazele lunii."
intalnit de noi la Paris, Henri Kervran, om acum in varsta dar cu o sanatate infloritoare, placut, direct si foarte dispus sa ne lamureasca o serie de lucruri care ne interesau, ne-a declarat ca, dupa parerea lui care se transforma pe zi ce trece in convingere, procesul germinatiei semintelor, in care se opereaza sinteza enzimelor prin transmutatia elementelor deja continute, are loc cu un consum de energie care ar putea fi urias, numai ca noi nu-l putem percepe. Experientele repetate pe care le-a intreprins de mult timp l-au convins ca fazele lunii au aici un rol determinant si n-ar fi exclus ca tocmai in acest fenomen sa se afle dezlegarea tainei sursei de energie a plantelor .Multi botanisti sustin de mult timp ca aici e vorba de caldura si umiditate ca samanta, daca dispune de asa ceva, e pe drumul cel bun si nu mai are nevoie de altceva ca sa incolteasca. „stiu ca nu exista dovezi inatacabile in aceasta privinta, asa ca teoria mea nu se sprijina decat pe deductii logice. Ca exista forte inca neexplicate, exercitate de luna in functie de fazele ei asupra germinatiei, este un lucru pe care eu il consider dovedit cu varf si-ndesat, asa ca nu cred sa fie ceva ilogic atunci cand se sustine ca s-ar putea ca tocmai luna sa furnizeze semintelor energia necesara pentru incoltit. Iar aceasta energie, daca tinem cont de ceea ce se intampla in laboratoarele de fizica nucleara, s-ar putea sa fie gigantica, numai ca noi nu suntem dotati cu mijloacele necesare pentru a o detecta. Nu putem nega de la inceput existenta unui lucru numai pentru ca nu-l vedem, nu-l simtim si nu-l putem masura. Un mare naturalist si teozof din Austria, Rudolf Steiner, a vorbit candva despre niste energii care ar fi de fapt niste forte cosmice eterne, cum le spunea el, si care nu se poate sa nu existe. E destul sa ne gandim ca sunt multe plante care nu germineaza decat primavara, oricata apa si oricata caldura le-am oferi noi in celelalte anotimpuri. Am auzit ca exista varietati de grau care nu incoltesc decat atunci cand ziua incepe sa creasca, adica dupa solstitiul de iarna. Unii au incercat sa provoace incoltirea de cu toamna, in laborator, prelungind ziua cu lumina artificiala, dar foarte putine seminte s-au lasat pacalite."
Kervran atrage atentia asupra unui lucru care s-ar zice ca este de multe ori trecut cu vederea: noi nu stim in realitate ce este materia. Nu stim din ce e facut un proton sau un neutron si tot ce se sporovaieste intruna pe tema aceasta are mai curand rolul de a ne masca ignoranta decat de a spune ceva. Dupa parerea lui, ar fi posibil ca in interiorul nucleului atomic sa se afle forte si energii in cantitati fabuloase si de naturi absolut necunoscute noua, drept care ar trebui, spune el, sa ne indreptam eforturile in directia faptelor care produc transmutatia in organismul vegetal si in cel animal, fie ca e vorba de folosirea aici a unor energii imense, fie ca acest fenomen se realizeaza pe baza unor forte atat de mici incat nu pot fi captate nici de cea mai fina aparatura. Astfel incat aceste cercetari atat de necesare trebuie sa aiba in vedere nu numai posibila identitate dintre acest fenomen si cele stabilite de fizica nucleara ci si domeniul interactiunilor extrem de slabe ca forta si intensitate, care nu prezinta nici o garantie in privinta aplicabilitatii legilor acceptate asupra conservarii energiei sau chiar a principiilor valabile in directia existentei unui echivalent masa/energie.
Fizicienii gresesc, declara Kervran, atunci cand sustin ca legile fizice care se aplica materiei, vie sau inerta, sunt aceleasi. Sunt printre ele, de exemplu, unele cu o entropie negativa, o forta careia i-ar reveni rolul de a constitui materia, este o imposibilitate, deoarece al doilea principiu al celei de-a doua dinamici a lui Carnot cu privire la degradarea energiei implica numai principiul unei entropii pozitive, stiut fiind ca starea de baza a materiei este haosul si ca orice exista se deterioreaza si devine dezordine, iar acest fenomen se face cu consum de caldura, nu cu vreun castig.
Contrar opiniei fizicienilor, Wilhelm Reich sustinea ca acumulatorii realizati de el insusi pentru inmagazinarea energiei careia ii daduse numele de „orgon" inregistrau in permanenta o crestere de temperatura la partea lor superioara, ceea ce constituie o dovada a inexactitatii celei de-a doua legi a termodinamicii. Desi a demonstrat acest fenomen chiar in fata lui Einstein, in casa lui din Princeton, si desi acesta din urma a recunoscut existenta faptelor, fara a putea insa sa le explice, Reich era considerat, sa nu uitam, drept nebun.
Ideea de la care porneste el este aceea ca materia este creata pe baza unei energii pe care el a numit-o orgon; ca, in anumite conditii specifice, ea se degaja dintr-un orgon eliberat de masa lui, si ca aceste conditii anumite nu sunt nici rare, nici neobisnuite. Toate acestea duc cu gandul la posibilitatea ca in materia vie, sub nivelul chimiei moleculare clasice a lui Lavoisier, sa existe un nivel mai profund de chimie nucleara unde se asociaza si se disociaza nucleonii, cele doua particule constitutive ale nucleului atomului. La nivel molecular, combinatiile degaja caldura. La nivel nuclear insa, se produce degajarea unei energii mult mai puternice, cum ar fi cea a fisiunii sau a fuziunii, ca pentru bombele A si H. Numai ca nu gasim inca nici o explicatie a faptului ca aceste energii prodigioase nu se degaja si pe parcursul transmutatiilor biologice.
Science et vie sugereaza ca, pe masura ce intr-o bomba se produc reactiile nucleare plasmatice, asa cum se produc si in reactoarele nucleare si in stele, trebuie sa existe si un gen de reactie total diferit, specific vietii, care realizeaza fuziunea cu mult mai mult calm. Aceasta revista foloseste o comparatie foarte sugestiva, cu un seif pe care il putem deschide cu dinamita sau pur si simplu folosind cifrul, cu conditia insa, fireste, sa-l cunoastem. Ca si broasca seifului, nucleul se poate arata incapatanat atunci cand incercam sa-l fortam si dimpotriva, poate fi surprinzator de docil atunci cand e luat cu binisorul. Secretul vietii, asa cum si l-au inchipuit generatii si generatii de vitalisti, ramane un secret asemeni combinatiei broastei seifului. Delimitarea dintre animat si inanimat trebuie cautata la nivelul manipularii inchizatorii nucleare. Se pare ca, daca omul inca mai are nevoie de dinamita pentru a o deschide, plantele si celelalte organisme vii cunosc combinatia cifrului si o folosesc usor si cu rezultate la care noi, deocamdata, nu avem acces.
Kervran si-a pus si intrebarea daca microorganismele ar putea face fertil nisipul. La urma-urmei, spune el, humusul exista azi si datorita materiilor organice, insa a fost o perioada cand el nu aparuse pe suprafata planetei.
Iar asta ne face sa ne intrebam daca nu cumva Wilhelm Reich se afla pe drumul descoperirii secolului arunci cand declara ca a observat la microscop basicute energetice sau „bioni", care nu erau vii dar erau „purtatoare de energie biologica". Orice materie, inclusiv nisipul, expusa la temperaturi suficient de ridicate si avand posibilitatea de a se umfla, este supusa fenomenului de dezintegrare veziculara, scrie Reich, iar aceste infime vezicule se pot dezvolta ulterior, transformandu-se in bacterii.
Kervran, unul din cei mai proeminenti oameni de stiinta din Franta acestui sfarsit de mileniu, care deja a abandonat de multi ani cariera universitara pentru a se dedica fara sovaire celei de alchimist, se intreaba de ce reactiile pur chimice, cum ar fi banala combinatie a unui atom de hidrogen cu unul de oxigen intr-o eprubeta, nu se produc decat la temperaturi si presiuni foarte ridicate, in timp ce organismele vii sunt in stare sa realizeze linistite aceleasi fenomene la temperatura mediului ambiant si la presiuni normale. Aici, spune el, s-ar parea ca intervin catalizatorii biologici cunoscuti sub numele de enzime, despre al caror rol mai avem deocamdata foarte multe lucruri de aflat.
in 1973, in publicatia anuala a prestigiosului Institut national de chimie industriala din Rouen, in numarul consacrat in intregime temei „Alchimia - vis sau realitate?", Kervran publica un studiu in care arata ca microorganismele sunt o concentrare a enzimelor. Cand acestea opereaza transmutatia elementelor, operatiunea nu se efectueaza printr-o simpla legatura cu electronii periferici pentru formarea de lanturi, ca in chimia clasica, ci printr-o alterare fundamentala a nucleelor elementelor.
S-a observat faptul ca cel mai adesea transmutatia are loc asupra primelor douazeci de elemente de pe tabela lui Mendeleev. in afara de asta, se pare ca fenomenul este legat intr-un fel sau in altul de prezenta hidrogenului. E lucru demonstrat ca transmutatia potasiului in calciu se realizeaza prin adaugarea unui proton de hidrogen si se pare ca nici in alte cazuri lucrurile nu difera prea mult. Kervran considera ca fenomenele pe care le descrie si datele pe care le ofera ii vor infuria fara indoiala pe chimisti, fiindca e vorba nu numai de o deplasare de electroni in straturile atomice periferice si de lanturile moleculare care se afla la temelia disciplinei dumnealor, ci de o alterare a insasi organizarea structurala a atomilor, produsa, culmea nerusinarii, prin activitatea enzimelor in materia vie. si, cum aceste fenomene se produc chiar in interiorul nucleului atomului, cu siguranta ca aici nu mai poate fi vorba de chimie, ci de o noua stiinta! Faptul ca fisiunea atomului in natura se produce, spune Kervran, de-a lungul vietii „biotice", microorganismele constituie astfel motorul principal al naturii in privinta mentinerii echilibrului solului de la suprafata planetei.
Tot dupa teoria lui Kervran, exista transmutatii care din punct de vedere biologic sunt benefice dar exista si altele, care prezinta mai curand primejdii, unele din ele foarte serioase. si, cum acestea din urma pot fi combatute, inseamna ca toata stiinta despre sol, sau cel putin capitolele privitoare la deficientele acestuia, se afla sub un mare semn de intrebare si se cer revizuite fundamental. Folosirea ingrasamintelor chimice poate duce la distrugerea in organismele plantelor tocmai a elementelor de care ele au imperioasa nevoie pentru a putea creste in mod normal si mai ales sanatoase. Privitor la acest aspect, Kervran se refera la lucrarile unui cercetator american care, fara sa fi stiut nimic despre teoriile lui despre transmutatiile biologice, remarcase faptul ca atunci cand continutul in potasiu al porumbului hibrid este prea ridicat, cel de molibden tinde sa scada mult, ajungand practic sa dispara. intrebarea fireasca pe care si-o pune Kervran: „Care sunt cantitatile optime ale acestor doua substante in organismul firului de porumb si mai ales care este raportul lor ideal?" Fiindca, afirma tot el, „aceasta chestiune nu pare sa fi fost studiata deloc asa cum s-ar cuveni, mai ales ca nu exista alternative, intrucat valorile s-ar putea sa difere nu numai de la specie la specie, cum stim noi, ci chiar intre diferitele varietati ale aceleiasi specii, ceea ce schimba fundamental datele problemei".
Chiar daca intr-o zi s-ar ajunge la situatia in care nu s-ar mai putea oferi plantelor nici un ingrasamant, natural sau artificial, care sa contina potasiu, asta n-ar fi nici o nenorocire, sustine Kervran, iar agricultorii vor fi salvati de microorganismele care vor realiza cu usurinta aceasta materie deficitara pornind de la calciul aflat in general din abundenta. Din moment ce s-a ajuns la producerea pe scara industriala a mucegaiurilor si a drojdiilor speciale din care se extrag penicilina si alte antibiotice, atunci de ce n-am recurge si la producerea in aceeasi maniera si a bacteriilor in stare sa efectueze cu atata usurinta transmutatia elementelor chimice? inca dinainte de 1970, la Cherry Hill, o mica localitate din statul New Jersey, doctorul Howard Worne a fondat o societate numita Enzymes Incorporate, in ale carei laboratoare microorganismele sunt supuse bombardamentului cu strontiu 90. Aceasta operatiune produce in ele schimbari de o asemenea natura incat dupa asta ele sunt in stare sa realizeze transmutatia carbonului radioactiv, deci extrem de nociv, in carbon ultilizabil, iar asta se intampla prin simpla ingerare de catre ele a carbonului radioactiv, urmata de eliminarea celui nou. in ultimul timp, doctorul Worne a pus la punct o alta afacere, in New Mexico, de asta data la scara industriala si pare-se cu rezultate exceptionale, inclusiv sub raportul rentabilitatii. Este vorba de utilizarea microorganismelor la degradarea biologica rapida a gunoaielor si a deseurilor provenind de la abatoare, pe care micii "muncitori" le transforma in timp record intr-un humus de calitate exceptionala, pentru care fermierii din statele din vest platesc bani frumosi, ca unii ce se vad nevoiti sa-si refaca urgent terenurile agricole, si in gaz metan care este livrat pe bani la fel de frumosi statelor unde problema energiei se pune cu atata acuitate. Este adevarat ca fenomenele transmutatiei biologice sunt inca insuficient si incomplet cunoscute marii majoritati a cultivatorilor din Statele Unite si din destule tari ale lumii, cu exceptia Germaniei si a Elvetiei, unde aceasta chestiune a cunoscut o publicitate bine pusa la punct de autoritati. Cu toate acestea, fenomenele in cauza par sa fi fost anticipate din instinct de partizanii agriculturii biologice, care si-au dat seama mai de mult ca omul trebuie sa plateasca pentru increderea prea mare pe care a avut-o in chimie intr-un context biologic. Agricultura bazata pe chimia anorganica clasica, subliniaza Kervran, a dat gres peste tot. Exemplul cel mai frecvent este cel al nefericitului stat Illinois, unde recoltele miraculoase de porumb, care ajunsesera sa sfideze orice imaginatie, pareau a fi vesnice si unde astazi guvernul american e silit sa recurga la subventii masive pentru fermierii ruinati. S-a ajuns la situatia paradoxala in care fermierul este platit ca sa nu-si lucreze pamantul, sa-l lase sa se regenereze un an si apoi, in locul ingrasamintelor chimice care intre timp s-au dezintegrat in buna masura, sa-l fertilizeze natural. La fel stau lucrurile in Germania, Olanda, Elvetia sau Franta, unde se aloca de la buget sume imense pentru regenerarea intr-un mod asemanator a terenurilor. Daca Germania a fost intotdeauna o tara supusa unei crize endemice de alimente, in primul rand de cereale, devenise prin anii '60 una din superproducatoarele globului la aproape tot ce insemna productie agricola, iar asta numai datorita ingrasamintelor chimice. Numai ca in felul acesta pamantul ei, care niciodata nu a excelat prin fertilitate, a ajuns sa se degradeze intr-o asemenea masura incat in momentul de fata se cheltuiesc sume fabuloase pentru refacerea lui si se preconizeaza introducerea unui sistem de agricultura cu totul nou, pe baze strict naturale, cu folosirea drastic limitata si strict controlata a oricaror substante chimice, tinzandu-se la eliminarea lor totala intr-un viitor mai apropiat poate decat s-ar crede. Cat despre Franta, pilda vie avuta in permanenta sub ochi, au fost viticultorii, detinatori ai unor retete stramosesti de ingrasare a terenurilor viilor lor cu gunoi de grajd. Acestia s-au ferit de la bun inceput de ingrasamintele chimice, desi pareau foarte avantajoase, si au ramas la vechile lor metode, pentru simpulul motiv ca nu stiau cum sa calculeze cantitatile si perioadele in care produsele nou aparute trebuiau administrate. Vinurile frantuzesti au ramas astfel in continuare cele mai bune din lume, in timp ce Italia, care a ajuns prima la capitolul cantitate, da vinuri din ce in ce mai slabe calitativ, care nu mai rezista la invechit si fermenteaza in sticle chiar si dupa trei sau patru ani, ceea ce nu se intampla cu vinurile frantuzesti. Conservatorismul podgorenilor a fost un bun exemplu pentru toti, astfel incat Franta a ramas tara europeana unde chimizarea agriculturii a prins cel mai putin, mai putin poate decat in oricare tara dezvoltata, asa ca se explica de ce calitatea tuturor produselor provenind din aceasta tara a fost in ultimele decenii din ce in ce mai competitiva pe piata mondiala, carnea de pasare sau de vita exportata de francezi fiind intotdeauna cotata cel mai bine la bursa mondiala a alimentelor.
Fenomenul acesta a fost benefic intr-o masura mult mai mare decat am fi inclinati s-o credem. in timp ce americanii au turnat cu nemiluita fertilizante chimice pe pamanturile lor, obtinand initial recolte astronomice si ajungand apoi sa abandoneze suprafete imense, pierdute pentru agricultura, Europa a trecut mult mai incet la chimizarea terenurilor. Cu toate acestea, arata Kervran, chiar daca folosirea produselor chimice a atins cote mult mai mici decat in Statele Unite, asta nu inseamna ca tarile europene au fost ferite cu totul de nenorociri. in special parazitii au facut si aici adevarate ravagii, fara sa existe o proportie intre actiunea lor si cantitatile reduse de fertilizante artificiale. Cresterea actiunii lor parazitare, spune Kervran, este o consecinta directa a tulburarii echilibrului ecologic. „Pedologii de formatie clasica si agronomii convinsi ca intre biologie si chimie se poate pune semnul egal, nu pot sa conceapa ca nu tot ce se gaseste in plante s-ar afla in pamant in momentul insamantarii acestora. Faptul ca fermierii se iau tocmai dupa asemenea specialisti inseamna un adevarat dezastru. Eu consider ca singurii oameni in masura sa-i dirijeze pe producatorii cu un nivel mediu de cunostinte sunt agricultorii „carturari", cu studii superioare, cum avem din fericire destui, iar dintre acestia, chemati sunt cei care de mult timp au inteles ca intre agricultura privita ca expresie a unor fenomene chimice si cea bazata pe principiile naturale este o diferenta mai mare decat intre un copil viu si o papusa de plastic. Modul de a judeca al „biologistilor" le ingaduie acestora sa vada lumina fara ochelari colorati care sa-i duca la concluzii gresite. Orice om de buna credinta isi va recunoaste greselile si nu sunt deloc rari cei care, din lacomie, au recurs la fertilizarea chimica si acum isi dau cu pumnii in cap, dar ii trag mai departe cu chimicalele. Tatii si bunicii lor, care stiau cum trebuie pus la fermentat gunoiul si imprastiat pe urma pe camp, au murit de mult si noile generatii nu stiu decat sa injure chimicalele si sa se foloseasca mai departe de ele, nu numai la noi, ci in toata lumea. Asa ca de fapte avem nevoie, nu de injuraturi la adresa metodelor zise moderne, care i-au adus la sapa de lemn si au distrus echilibrul ecologic. Fapte!"
Scriind despre celebrul fizician si astronom englez Fred Hoyle, care renuntase la celebra teorie a universului static, ce-i adusese celebritatea si pe care o lume intreaga o considerase un adevar incontestabil timp de mai bine de un sfert de secol, pana cand el insusi se apucase s-o demoleze, Kervran noteaza ca acesta recunoscuse cu admirabila sinceritate ca daca cercetarile viitoare vor demonstra ca si in alte privinte fizica pornise pe cai gresite, arunci „tot ce stim despre proprietatile materiei, de exemplu legile chimiei, totul va trebui modificat in intregime".
Ideile lui Kervran asupra transmutatiilor biologice din sol nu au putut trece neobservate si autorul lor a avut ocazia sa dea in diferite periodice, multe din ele de o inalta tinuta stiintifica, peste confirmari care i-au intarit si mai mult convingerile. in Nature et progres, varianta in limba franceza a periodicului editat de Asociatia engleza de pedologie, un cercetator arata ca a analizat in fiecare luna, timp de un an, continutul in fosfor al unor soluri ingrasate in mod diferit, unul cu compost fermentat care nu continea fosfor, iar celalalt cu baligar proaspat, bogat in acest element. La sfarsitul anului, solul de pe prima parcela, initial extrem de sarac in asa ceva, avea un continut de fosfor de 314 miligrame, in timp ce cel de-al doilea numai de 205 miligrame. Concluziile autorului articolului era ca „prin urmare, solul care continea in final cea mai mare cantitate de fosfor era tocmai cel care nu primise aproape nimic si fusese nevoit sa si-l produca singur. Din ce si mai ales cum? Aceasta este una din proprietatile unui pamant viu si sanatos, care raman deocamdata enigme".
Daca dr. Barry Commoner declarase ca cei ce folosesc ingrasaminte artificiale ajung intr-o stare de dependenta de acestea, ca un drogat de drogurile lui, Kervran arata ca exact acelasi lucru se intampla si cu plantele. Oferindu-le drept hrana produse chimice, in realitate pur si simplu le drogam pentru a le tampi si a le face sa creasca in nestire, spre folosul de moment al pungilor noastre. E ca si cum ai stimula pofta de mancare a unui om dandu-i sa bea un rachiu care sa-i dea o senzatie acuta de foame, fara sa-i mai dai insa dupa aceea nimic.
Louis de Broglie, laureat al premiului Nobel pentru descoperirea principiului mecanicii ondulatorii, afirmase candva: „Este prematur sa incercam evaluarea proceselor vitale folosindu-ne de conceptele fizico-chimice, absolut insuficiente in secolul al XlX-lea si cu nimic mai avansate din acest punct de vedere in secolul nostru".
Kervran, care a ales aceasta fraza drept motto al editiei in limba engleza a uneia din cartile lui, adauga: „Cine e in masura sa stabileasca in care ramura a fizicii actuale trebuie sa incadram „energia mentala", forta de caracter sau puterea vointei? Am putea asocia memoria cu informatia si entropia negativa cu cibernetica (sau te pomenesti ca mai curand cu chimia?) si nimic nu ne-ar dovedi ca inteligenta insasi nu s-ar putea explica intr-o zi prin cutare lege fizica sau chimica."
Jean Lombard, un geolog care a prefatat cartea lui Kervran, Transmutatii biologice, declara ca autorul a deschis orizonturi neinchipuit de vaste, care ar putea avea consecinte dintre cele mai neasteptate asupra multor domenii de cercetare, inclusiv asupra geologiei teoretice. Lombard mai scrie de asemenea: „Adevaratii cercetatori din domeniul stiintei, cei ce sunt mereu receptivi la ceea ce apare nou, se intreaba adeseori daca cel mai mare obstacol aflat in calea progresului stiintei nu sta cumva tocmai in memoria defectuoasa a savantilor. Ei vor sa aminteasca faptul ca unii din predecesorii lor au razbit tocmai gratie „interpretarilor" pe care le-au propus candva si care, dupa ce au starnit furia ruginitilor, au devenit veritabile premiere in materie. Daca ar fi sa-i ardem pe rug pe toti pionierii stiintei, eu unul n-as mai da doi bani pe pielea artagosului Kervran".
intr-o recenzie la cea de-a treia carte a lui Kervran, Dovezi privitoare la existenta transmutatiilor biologice, subintitulata sah la legea lui Lavoisier, parintele legii invariatiei materiei, profesorul Rene Furon de la Facultatea de stiinte a Universitatii din Paris scrie: „Aceasta carte le completeaza pe primele doua. Nu se mai poate nega azi faptul ca natura produce calciu din magneziu sau, si mai adesea, magneziu din calciu, ca potasiul ajunge potasiu nascandu-se din sodiu si ca otravirea cu oxid de carbon se poate produce foarte bine si fara inhalarea de gaz carbonic."
in afara hotarelor Frantei lucrarile lui Kervran, desi traduse in Anglia, in Germania si in Italia iar mai apoi si in Statele Unite si in Mexic, se pare ca nu au fost totusi luate prea in serios, in pofida unor recenzii elogioase. in schimb au prins, spre surprinderea tuturor, in Japonia, unde au facut o impresie adanca si unde nimanui nu i-a dat prin minte sa ia aceste lucruri drept simple curiozitati de almanah.
Un savant japonez de mare autoritate ca Hisatoki Komaki, profesor de chimie la Universitatea din Tokyo si temeinic cunoscator al istoriei stiintelor popoarelor din Extremul Orient, a citit Transmutatii biologice de Henri Kervran si a fost adanc impresionat de cele citite in aceasta carte, care prezentau o legatura vizibila cu principii stravechi din cosmologia orientala antica, drept care ii scrie lui Kervrao o scrisoare de deferenta, felicitandu-l pentru extraordinarele lui tratate si incurajandu-l in cercetarile lui, care pentru Japonia s-ar putea dovedi de o importanta epocala. Dupa cum se stie, Japonia este saraca in potasiu dar, ca orice tara inconjurata din toate partile de ocean, dispune la discretie de saruri marine din care, la nevoie, se pot extrage cantitati practic nelimitate de sodiu. Iar transmutatia sodiului, elementul yang cunoscut si venerat de Antichitatea extrem-orientala, in potasiul atat de necesar, este de o importanta vitala pentru Japonia, astfel incat, scrie profesorul Komaki in scrisoarea catre Kervran, descoperirile savantilor francezi in aceasta directie intereseaza in cel mai inalt grad Japonia, inclusiv cativa inalti demnitari cu functii de decizie, care, afland de aceste lucruri, au hotarat sa adreseze cu adanc respect eminentului profesor Kervran rugamintea de a accepta sa conduca sectia de cercetari biologice a Institutului Imperial de stiinte din Tokyo, unde va beneficia de o finantare dintre cele mai generoase si de tot ce a realizat tehnica mondiala mai perfectionat in materie de aparatura si de reactivi. Din motive pe care nu le cunoastem, Kervran nu a dat curs acestui demers, astfel incat forurile japoneze nu i-au putut adresa invitatia oficiala.
Komaki, la randul sau, a abandonat cariera universitara stralucita care ii aducea beneficii consistente, pentru a conduce un laborator de cercetari biologice al marii companii Matsushita, ale carei preocupari tin de domeniul electricitatii. Aici incepu sa cerceteze intens lucrurile care il frapasera si ii scrise din nou lui Kervran ca reusise sa verifice fenomenul transmutatiei sodiului in potasiu, drept care mai multi savanti japonezi au trecut la cercetarea intensa, cu cea mai perfectionata aparatura din cele mai mari laboratoare ale Japoniei, a posibilitatilor de realizare a acestui fenomen la scara industriala. E limpede ca pana la atingerea unor rezultate cat de cat concrete va trece mult timp, poate cateva decenii, insa factorii de decizie japonezi urmaresc indeaproape mersul cercetarilor si, oricat de mult ar dura acestea, castigul incalculabil pe care il va avea Japonia de aici indreptateste orice cheltuieli, oricat de mari, si orice durata de timp, oricat de indelungata. Cercetarile febrile din Japonia, cu care Komaki, lucru neasteptat, il tinea la curent, ii dadura lui Kervran certitudinea ca gama microorganismelor capabile sa efectueze transmutatia sodiului in potasiu era mai larga decat crezuse el. in afara celor cateva bacterii pe care le stia el, japonezii descoperisera alte cateva, doua specii de drojdie, din care una, Saccharomyces cerevisiae, da in cazul sodiului rezultate exceptionale, si alte doua specii de asemenea, cu aceleasi reyultate. Komaki scria entuziasmat ca procesul era considerabil accelerat de incorporarea in culturile respective a unei cantitati infime de potasiu, care se pare ca stimula apetitul organismelor in aceasta directie, obligandu-le apoi sa si-l produca singure. Japonezii s-au dovedit foarte practici si foarte operativi, compania de electricitate Matsushita brevetand o descoperire cu prea putine contingente cu producerea energiei electrice, dar cu efecte spectaculoase: un produs pe baza de drojdie de bere care, amestecat in compost, duce la imbogatirea rapida a continutului acestuia in potasiu natural. Daca ne gandim ca potasiul este un element indispensabil pentru acumularea zaharurilor din sol, intelegem ce rezultate exceptionale ingaduie aceasta materie organica legumicultorilor si pomicultorilor care o folosesc. S-ar mai parea, de asemenea, ca procesul realizarii de potasiu in compost se produce sub actiunea „vaporizatorilor biodinamici" conceputi de Rudolf Steiner si realizati de Ehrenfried Pfeiffer, desi acest aspect inca nu este pe deplin elucidat si ramane de studiat in viitor.
Lucrarile lui Kervran au starnit un interes urias si in cercurile stiintifice din Rusia, unde agricultura, pe vremuri baza unei sanatoase economii care facuse din Rusia granarul lumii, ajunsese deja in anii descoperirilor lui Kervran sa nu mai faca fata decat in mica masura nevoilor de hrana ale populatiei si necesitatilor unei industrii dezvoltate la scara gigantica dar in mod unilateral si fara grija asigurarii in prealabil a unei surse convenabile de materii prime. Cum Rusia devenea de la an la an mai dependenta de sursele de materii prime din exterior la o sumedenie de capitole, de la bumbac pana la grau sau sfecla de zahar, e de la sine inteles ca ideea de a realiza cutare element chimic din nimic si de a obtine pe seama lui recolte mari a atras de la inceput atentia nu numai varfurilor cercetarii rusesti, singurele care aveau cat de cat acces la sursele de documentare din afara, ci si conducatorilor de la Kremlin, care s-au gandit ca aici s-ar putea afla una din cheile salvatoare cautate cu atata disperare pentru franarea rapidului proces de degradare economica. Profesorul A.P. Dubrov de la Institutul de fizica a pamantului al Academiei de stiinte a URSS, un distins savant care se remarcase in intreaga lume prin cateva lucrari de inalta tinuta privind raporturile existente intre sensibilitatea la radioactivitate a animalelor si campul geomagnetic, ii trimise spre sfarsitul lui 1971 lui Kervran o scrisoare in care presupunea eventualitatea unui rol important pe care l-ar putea avea insusi campul magnetic al pamantului in transmutatiile biologice, precum si importanta influentei pe care formele de viata o exercita asupra elementelor, in functie de orientarea nord-sud sau alta decat aceasta.
in 1971 apare la Erevan o lucrare in limba rusa intitula Problemele trasmutatiei in natura si tiparita intr-un tiraj limitat, cu circuit inchis. Editorul, V.B. Neiman, semneaza prefata intitulata Transmutatia in natura - starea actuala a problemei si scopul cercetarilor viitoare, afirmand ca problemele fundamentale a entropiei si ale multor ramuri ale fizicii trebuie examinate din nou si aminteste ca pamantul dispune de o diversitate de elemente care se datoreaza unor transmutatii nucleare, dupa procese analoge care caracterizeaza fenomenele biologice.
Neiman isi gaseste o acoperire extraordinar de inteligenta a acestor afirmatii riscante in lucrarea Materialism si empiriocriticism a lui Lenin, din care citeaza o fraza ce dovedeste ca parintele muncitorilor si taranilor a incercat sa incorporeze in filosofia lui materialista o notiune mai acceptabila pentru vitalisti si mistici, decat pentru comunistii ireductibili si pragmatici. „Oricat de miraculoasa ni s-ar parea, din punctul de vedere al bunului simt, convertirea eterului imponderabil in materie ponderabila, aceasta nu inseamna decat tot o confirmare in plus a materialismului dialectic",scria Lenin.
Tot la Erevan, un alt cercetator rus a publicat, la scurt timp dupa cartea mai sus amintita, un eseu avand ca tema Metamorfoza spontana a mineralelor si a rocilor, in care se prezinta date certe cu privire la transformarea siliconului in aluminiu, fapt constatat fara nici o indoiala in repetate randuri. Autorul acestui eseu, P.A. Korolkov, a mai publicat ulterior si o dare de seama asupra unui simpozion desfasurat in iulie 1972 si consacrat depozitelor de crom din Ural, Siberia, Kazahstan si din cateva zone ale Extremului Orient rusesc. in aceasta dare de seama, Korolkov discuta in amanunt luarile de pozitie ale participantilor, personalitati proeminente ale vietii stiintifice si demnitari cu functii importante in aparatul de cercetare, si trage concluzia ca lucrarile simpozionului au evidentiat anumite date cu totul noi, fata de care punctele de vedere ale geologiei traditionale se dovedesc incapabile de a furniza explicatii rezonabile. „Fapt este ca suntem martori si participanti ai unei imense revolutii tehnico-stiintifice, cu alte cuvinte traim intr-o epoca in care ne vedem in situatia de a revizui radical nu numai amanuntele, ci insusi statutul fundamental al unei stiinte naturale pe care e limpede ca am mostenit-o plina de imperfectiuni, unele esentiale. Se pare ca a sosit momentul sa recunoastem, chiar daca nu ne place, ca cutare element chimic se poate transforma in alt element chimic, in conditii absolut naturale, iar acest punct de vedere nu este, asa cum s-ar putea crede, izolat, incat acest fapt incepe sa fie privit din ce in ce mai mult ca un adevar stiintific, in fata caruia trebuie sa ne inclinam".
La simpozion cel putin zece specialisti s-au aratat pe deplin convinsi; este foarte adevarat ca savantii rusi au ajuns la aceste concluzii din singura directie din care aveau voie sa se indrepte spre ea, insusi parintele primei revolutii proletare a dat aceasta inexplicabila bresa in gandirea sa atat de absolutista si ingaduie astazi inchinatorilor sai sa exploateze citatul cu privire la posibilitatea transmutatiei eterului imaterial in materie palpabila si sa mearga mai departe pe cararea aceasta deocamdata atat de ingusta si de primejdioasa din punct de vedere politic. si daca, pana si rusii pot imbratisa acest punct de vedere, s-ar parea ca revolutia ecologica atat de necesara salvgardarii umanitatii si pentru care in Statele Unite se face atata propaganda de cand Fairfield Osbom a publicat Planeta noastra cea jefuita, aparuta aproape imediat dupa al doilea razboi mondial, revolutia ecologica, spuneam, are prin urmare sanse sa devina o realitate, desi impotriva ei se ridica forte uriase interesele celor care vad in ea o amenintare grava la adresa cifrei lor de afaceri, si asa destul de amenintata.
Analizand versiunea aparuta in Statele Unite a lucrarii lui Henri Kervran destinata Colegiului international de nutritie aplicata, un reputat specialist, dr. Michael V. Malczak din Studio City, statul California, internist de prestigiu, afirma: „Cartea aceasta abordeaza chestiuni de maxima importanta, insa intr-un mod diferit de tot ce stim noi despre completarea nutritiei cu elemente minerale, si contrazice la tot pasul principii fundamentale tinand de rolul nutritiei in functionarea circuitelor fiziologice si biochimice din organismul uman. Dovezile sunt atat de limpezi si de graitoare incat intreaga noastra conceptie asupra rolului unui simplu adaos menit sa suplineasca cutare element lipsa in organism este pusa sub un mare semn de intrebare. Prudenta ne obliga sa reluam spre verificare toate experientele efectuate de eminentul nostru confrate francez dar, daca rezultatele se vor confirma, ceea ce de altminteri e de asteptat, e limpede ca intreaga stiinta atat de vasta si de complicata a nutritiei organismului nu numai ca este indoielnica, ci devine, sa spunem deschis, o eroare monstruoasa de la un capat la altul, cu consecinte distrugatoare asupra pacientilor nostri."
Desi medicii specializati in nutritie - stiinta care, sa nu uitam, se bazeaza practic in intregime pe chimie alimentara si pe biochimie, adica tot chimie - prescriu pacientilor doze de calciu intre enorm si nesemnificativ, sub cuvant ca aceasta este materia anorganica cea mai necesara organismului. Walczak, care s-a specializat in metabolismul intern si in boli de nutritie, afirma ca propriile lui cercetari, intreprinse in lumina lucrarilor lui Kervran, l-au dus la concluzia ca optzeci la suta din pacientii lui, indiferent daca regimul lor alimentar a fost imbogatit cu calciu sau nu, au in organism mai mult calciu decat este necesar si ca tocmai aici s-ar putea gasi explicatia faptului ca organismele lor sunt deficitare in alte elemente chimice de o importanta vitala, pe care corpurile lor le poseda in doze uneori atat de mici, inca eficienta lor in procesul metabolismului nu este numai diminuata ci chiar, in multe cazuri, cu totul anulata. Mergand inapoi pe firul acestui lant ajungem, spune Walczak, la descoperirea lipsei cvasitotale a acestor elemente in sol, in plante, in carnea animalelor care se hranesc cu plante, in oua si in lapte, urmarea fiind un dezechilibru al functiei enzimatice, un dezechilibru cu atat mai grav cu cat este accentuat chiar de tratamentul pe care il prescrie medicul.
Convingerea la care a ajuns doctorul Walczak pe baza observatiilor efectuate mult timp, este ca bolile se pot preveni prin administrarea unor doze de enzime, hormoni, vitamine si saruri minerale corect stabilite, toate acestea constituind un ansamblu pe care el l-a denumit „cheia vietii" si fiind de natura sa amelioreze simtitor lucrurile si in cazul unor boli degenerative extrem de refractare la tratamentele clasice, oricat de energice si de minutioase ar fi acestea. Fiindca s-ar parea, adauga el, ca „aurul" dupa care umblau alchimistii din Evul Mediu nu era o absurditate chiar atat de mare cum o consideram de multa vreme si ca, daca ei au incercat timp de atatea secole, fara nici un succes, sa extraga aur din plumb si din alte elemente, organismul uman ar putea ajunge, hranit cat mai complet si mai natural, sa efectueze fara gres trasmutatia elementelor, asigurandu-si astfel tot necesarul pe baza acestei largi varietati.
Walczak nu este singurul medic care impartaseste aceste opinii. Colegul sau Richard M. Barmakian, specialist reputat in boli de nutritie care practica medicina in aceeasi zona, la Pasadena, a citit cartea lui Kervran Transmutatiile biologice in traducere engleza si a scris plin de entuziasm editorului american ca aceasta „s-ar putea sa fie lucrarea cea mai semnificativa a secolului, si nu numai din punct de vedere stiintific". Lectura acestei carti fusese pentru Barmakian o adevarata revelatie, facandu-l sa se gandeasca imediat la posibilitatile extraordinare ce se iveau astfel in domeniul bolilor de nutritie. Punctul de vedere expus de Kervran permitea ajungerea la cauza cauzelor acestor afectiuni atat de grave si de frecvente, ca si a anomaliilor si a deficientelor ce tin de metabolismul calciului in special, deoarece, cum scria el, „acestea cunosc in ultimul timp o raspandire alarmanta in tarile pe care le numim civilizate si in special in Statele Unite, iar cauzele trebuie sa le cautam nu la suprafata, ci foarte adanc, in natura alimentelor pe care le ingurgitam. Dezechilibrul metabolic al organismului e de natura sa impiedice transmutatia pe care in chip firesc o operau organismele bunicilor nostri, asigurandu-si necesarul de substante prin mijloace proprii. Numai ca ei nu se hraneau cu produse imbibate de substante chimice".
Sa amintim aici ca Organic Gardening and Farming, revista intemeiata candva de J.I. Rodale, de care se ocupa in prezent fiul, Robert Rodale, binecunoscut autor al unor lucrari de mare interes,se situeaza pe aceleasi pozitii si evidentiaza ideile extraordinare ale lui Kervran. in special se cuvine sa nu uitam ca substantele chimice cu care este imbibat solul american de la un capat la altul sunt nocive si duc la consecinte cu bataie foarte lunga, care ajung sa se manifeste in dezechilibre de tipul celor evidentiate de curand, tulburari grave ale metabolismului diferitelor elemente de care organismele noastre au neaparata nevoie. „Convingerea noastra este ca atunci cand vom manifesta un mai inalt grad de intelegere a proceselor vitale care tin de agricultura biologica, vom fi fara indoiala in masura sa scutim lumea stiintifica, si in special cea medicala, de o sumedenie de surprize neplacute."
Pana si in revista Acres, adevarata Biblie a milioane si milioane de americani, au aparut opinii similare, ca cea de mai jos, semnata de insusi directorul acestei publicatii, Charles Walters Jr., economist de talie mondiala: „Louis Kervran a deschis o usa. Lucrarile lui au incitat imediat la verificari minutioase, efectuate de specialisti de prima mana si in cele mai mari laboratoare din lume, confirmandu-se pana la ultima virgula, asa ca au fost extrem de bine primite de rusi, de japonezi, de chinezi si chiar si de francezi, desi se stie ca nimeni nu e profet in tara lui. Cum se explica aceasta primire atat de calda si de plina de interes? Simplu de tot: nici rusii, nici chinezii, nici japonezii si nici francezii nu au nevoie de blagoslovenia Ministerului agriculturii al SUA si putin le pasa de parerea marilor companii petrochimice americane. Dar vai, la noi treaba merge de altfel pe roate, de a caror ungere se ocupa onestii consilieri agricoli guvernamentali, scolile de agricultura si fermierii care tremura in fata expertilor financiari-contabili ai guvernului, fiindca de acesti domni depind in intregime imprumuturile bancare, adica painea cea de toate zilele a multor americani. si ce paine! Azot, acizi, fosfor si potasiu, toate sintetice..."
Daca medicii in general si specialistii in nutritie in special, apoi redactorii publicatiilor stiintifice si economistii americani incep incet-incet sa vada in lucrarile lui Kervran un semnal de alarma, iar in autorul lor pe crainicul care trambiteaza inceputul unei noi ere, si daca si in afara Americii gheata se sparge putin cate putin, indraznim sa credem ca mult sperata revolutie ecologica se apropie. Cu pasi timizi, e adevarat, fiindca ii este deocamdata foarte frica. Frica de dictatorii in materie de politica agrara si de politistii lor, profesorii scolilor de agricultura si ai facultatilor de medicina, numai ca s-ar putea sa fie cazul ca si acestia sa inteleaga ca a sosit ceasul cand trebuie sa se plece in fata profetilor care cauta sa ne deschida ochii asupra pericolului imens reprezentat de produsele chimice cu care otravim de atata timp planeta. Ultimul secol al celui de-al doilea mileniu va ramane in istorie ca secolul otravurilor, al otravurilor care au inabusit practic tot ce inseamna pentru omenire viata naturala, distrugand fara mila tot ce au intalnit in cale, de la nevazuta bacterie pana la faptura omeneasca .Al otravurilor care ne asalteaza din toate partile cu atata furie incat singura solutie pare a fi, deocamdata, sa ne cultivam fiecare hrana proprie si sa renuntam la ce ne ofera societatea.
intr-o epoca a unei atat de inalte specializari tehnice, intr-un ev in care stiinta stiintelor, biologia, stiinta vietii, devine pe zi ce trece biologie moleculara si cand societatea noastra atat de tehnologizata pare a nu mai fi in stare sa produca decat „savanti" ce invadeaza laboratoarele si, imbracati in halatele lor de un alb imaculat, se infunda in catastrofala lor lipsa de competenta si refuza cu incapatanare diabolica sa vada ceea ce nu face parte din ingusta, din ce in ce mai ingusta lor sfera de specializare, intr-un asemenea veac trebuie sa ne intoarcem neintarziat la viziunea larga si inteleapta, adanc omeneasca, a unor savanti ca Goethe, Pfeiffer, Howard, Conunoner, Voisin si a altora care au fost stapaniti de demonul aflarii drumului spre binele omului. Sa ne aplecam si asupra paginilor unora ca Baranger sau nabadaiosul de Kervran si sa cautam sa le intelegem, inainte ca omenirea sa fie lovita de catastrofa imensa si ireversibila pe care ea singura si-a pregatit-o cu atata inconstienta seninatate.
Fiindca atunci va fi prea tarziu.
inapoi la  cuprins sau  mai departe

 


        pot fi contactat prin E-mail            2009 ASCII-Lob            Home Popescu-Colibasi