15 PLANTE VII SAU PLANTE MOARTE


 


    Am mai spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este   aici 


15  PLANTE VII SAU PLANTE MOARTE
 
Hereford nu este numai numele cunoscutei rase de bovine care a facut faima unui comitat din zona tarii Galilor, ci si cel al unei mici asezari pitite intre cele doua coruri pe care le face marele rau Palo Duro care traverseaza regiunea Panhandle din Texas. Aceasta inseamna un teritoriu de aproximativ 270 de kilometri patrati care, cu un secol si ceva in urma, era acoperit de o preerie deasa si avea drept locuitori doar armate nesfarsite de mii si mii de bizoni care pasteau linistiti iarba stufoasa. Timp de milenii campiile acestea fusesera acoperite de pasuni bogate, cu ierburi suculente ale caror radacini strabateau un strat de pamant zdravan, in grosime de saizeci pana la o suta de centimetri, argila si mranita, reusind sa ajunga la calicahi, un strat mai adanc, bogat in calciu si magneziu care constituiau pentru toate aceste plante o hrana excelenta. Cand mureau, plantele si radacinile lor putrezeau si se intorceau astfel in sol sub forma de proteine vitale, spre marele profit al salbaticiunilor care se hraneau cu rodul campiilor. Mineralele ramaneau intr-un echilibru perfect si humusul care se nastea in permanenta din resturile vegetale si din balegarul bizonilor era suficient de hranitor pentru ca solul acesta sa fie extrem de productiv, in pofida climei aspre, cu veri fierbinti si secetoase si cu ierni geroase si cu zapezi grele. Astfel incat un pamant atat de roditor nu putea sa nu atraga atentia celor dornici sa se apuce de agricultura.
Acest lucru s-a intamplat acum vreo trei sferturi de secol si mai bine. Fierul ascutit al plugului a tras aici primele brazde si pe locul campiilor verzi au aparut lanuri aurii care unduiau sub bataia vantului pana departe, cat vedeai cu ochii. Iar acolo unde fierul plugului nu intrase, pasunea larga si bogata a capatat alti locuitori, turmele de vite ale fermierilor, bizonii fiind nevoia sa-si ia talpasita, atatia cati mai ramasesera neimpuscati de oamenii care puneau mare pret pe carnea si mai cu seama pe pieile lor tari si rezistente.
Numai ca peste cativa ani fermierii isi dadura seama ca aratura adanca, asa cum stiau ei ca trebuie facuta si cum o si faceau, nu prea prieste pamantului de aici, asa ca le trecu prin minte doar sa aeriseasca pamantul, si asta la o adancime mai mica, de douazeci-treizeci de centimetri, cu niste grape speciale trase de tractoare mai mici si mai economice. Tot cam pe atunci, ei descoperira fericiti ca puteau pompa apa existenta din blesug in straturile freatice, aducand-o la suprafata si irigand astfel din abundenta pamanturile, ca sa le faca sa dea rod mai bogat.
Adevarul este ca de-sus veneau ploi suficiente, insa inegal repartizate in timp. Dupa perioade de saptamani intregi de uscaciune, ploile cadeau torential si transformau raurile in adevarate fluvii, late de cate un kilometru si mai bine, dar adanci doar de cativa centimetri. Asa ca irigatiile, si-au spus fermierii, n-au cum sa strice. Nu s-a gandit nimeni ca in locul ierburilor cu radacini dese ca pasla cresteau acum graminee si porumb care nu mai puteau tine solul in loc si astfel, de la an la an, stratul fertil de deasupra se ducea tot mai mult o data cu apele.
Asa ca, atunci cand copiii nascuti aici, prima generatie de viitori fermieri, ajunsera la maturitate si incepura sa ia treburile fermelor in mainile lor, lucrurile nu mai stateau prea bine. Locul acesta, care incepuse sa fie cunoscut sub numele de Deaf Smith si care insemnase o vreme un adevarat corn al abundentei, era amenintat acum de saracie. Recoltele erau de la an la an tot mai slabe si lanurile aurii si bogate ramasesera doar in amintirile din copilarie ale noii generatii de fermieri, care munceau din rasputeri, arand, grapand si maruntind cu disperare pamantul, fara sa ajunga la nici un rezultat, in ciuda irigarii intense a terenurilor. incepura sa soseasca pliante de la producatorii de ingrasaminte artificiale iar specialistii de la statiunile de cercetari agricole ii sfatuira sa recurga la acest mijloc sigur de imbogatire. Superfosfatii, azotatii, sarea potasica si celelalte sunt ieftine, se imprastie usor pe pamant si au sa-i imbogateasca pe toti cat ai clipi din ochi.
O incercara si pe asta si rezultatele ii facura sa le mai vina inimile la loc. Holdele aratau acum exact ca in copilaria lor, ba inca si mai si, recoltele fura pe masura si dolarii incepura din nou sa curga. Ar fi curs ei si mai gros daca n-ar fi aparut, nu se stie de unde, niste blestemati de viermisori si o puzderie de gaze care le cam stricau socotelile, dar aflara repede ca exista leac si la asta: niste prafuri care cam costau, e drept, dar omorau toate ganganiile si prin urmare dadeai un ban dar iti salvai recolta si te alegeai cu un castig frumos.
Nu e greu de inteles ca nici bucuria asta n-a tinut prea mult. in mai putin de un deceniu produsele chimice deversate din belsug pe aceste terenuri distrusera cu totul delicatul echilibrul natural al solului si asa saracit de eroziuni. Materia organica lipsea acum practic cu desavarsire si degeaba turnau fermierii, disperati, ingrasamintele chimice, fiindca pamantul nu se mai lasa impresionat de ele. in urma ploilor sau a irigarii, se transforma in bulgari imensi, tari ca piatra si cantarind pana la cincizeci-saizeci de kilograme. Ca sa-i poata sfarama, bietii oameni cumparara tractoare de treizeci si cinci de cai putere, ceea ce insemna foarte mult, dar numai acestea puteau trage brazdarele speciale in stare sa sparga bolovanii care se formau intruna. Numai ca si dupa incoltirea graului bolovanii se formau la loc si nimeni nu mai putea intra cu brazdarele peste firele abia rasarite. Situatia le parea tuturor fara iesire si ruina batea la toate usile din tinutul acesta care, nu cu mult timp in urma, fusese un adevarat pamant al fagaduintei. si atunci, mai multi fermieri care nu puteau sa se impace cu gandul ca agricultura avea sa ia sfarsit in curand pe aceste locuri si asta numai din pricina lor, hotarara sa faca ceva, sa repare macar cat se mai putea repara. Distrusesera acest colt de rai cu prafurile chimice, acum erau datori sa-l faca la loc cum fusese. Sau macar sa incerce.
Unul dintre ei, Frank Ford, era un om cu multa judecata si stia mai multe decat ceilalti. Studiase la scoala superioara de agricultura si de mecanica a statului Texas, unde fusese un student bun si isi luase diploma cu succes, ceea ce-l facea sa aiba mare trecere printre vecinii sai. Frank Ford cumpara pe nimic o ferma abandonata de proprietarul exasperat, sapte sute de hectare ajunse intr-un hal fara hal. Dupa propriile lui cuvinte, „avea niste vaioage atat de adanci sapate de torenti incat puteai ascunde cu usurinta in ele un tractor, fara sa-l vada nimeni nici de la zece metri". Sa spunem de la inceput ca am vizitat si noi, cu putin timp in urma, ferma domnului Frank Ford si ne-a venit greu sa credem istoria cu tractorul pitit atat de bine: vaioagele acelea nu mai exista de mult, pamantul este neted ca-n palma si rodeste din belsug. „in agricultura, ne-a spus gazda, daca te apuci sa te impotrivesti naturii, poti fi sigur ca ai sa pierzi. S-ar putea ca la inceput sa ti se para ca-ti merge bine, zece ani, poate douazeci, dar vine neaparat o zi cand iti dai seama ca n-ai facut bine si ca nu esti tu victorios, ci dimpotriva. Dar daca esti chibzuit si intelegi ca trebuie sa cooperezi cu natura, atunci pamantul tau are sa fie de la an la an mai roditor, recoltele mai imbelsugate si te umpli de bani."
Cand a inceput sa repare ce stricase predecesorul sau, Ford a hotarat sa renunte cu totul la ierbicide, insecticide si la fertilizante chimice, folosindu-se doar de gunoi de grajd si de alte resturi, numai organice. Ca sa scape de acarienii care faceau prapad si de alti paraziti, se sili sa praseasca pe pamantul acesta gargarite carnivore, care in scurt timp il scapara de musafirii nepoftiti. impotriva sorgului, care ar fi inabusit pe loc orice cultura, recurse la araturi des repetate, la adancimi mici, urmate de fiecare data de grapatul atent, cu grape cu colti. Rugina graului si lacustele erau si ele aici la ele acasa si toata lumea li se impotrivea folosind la insamantat numai seminte tratate, dar Ford se arata increzator in sanatatea viitoarei lui recolte, crescuta intr-un sol ingrasat natural, si semana stramoseste, seminte curate, fara urma de tratament chimic. si rugina ii afecta recolta intr-o poportie neinsemnata, in timp ce stoluri de pasarele se ocupara de lacuste - fapt pe care nimeni nu si l-a putut explica decat prin refuzul micilor zburatoare de a haladui prin locuri otravitoare, tratate cu produse chimice, ceea ce le facea sa se ingramadeasca cu placere pe terenurile lui Ford, unde au facut o curatenie exemplara.
incurajat de aceste prime rezultate, Ford cumpara o parte din activul unei mori mecanice, care nu folosea valturi ci pietre obisnuite, ca pe vremuri, si reusi sa-i convinga pe noii parteneri de necesitatea de a folosi numai cereale obtinute de pe terenuri fertilizate natural. Cum rezultatele obtinute de el surprinzator de rapid, pe niste pamanturi considerate de toti irecuperabile, pusesera pe ganduri pe multi fermieri din zona, nu-i fu greu sa atraga de partea sa pe cativa care renuntara si ei la tratarea chimica a solului si incepura sa-l ingrase cu fertilizante organice, obtinand rapid rezultate mai mult decat incurajatoare. Iar asta insemna o baza din ce in ce mai intinsa pentru moara care se profila in scurt timp pe producerea de faina exclusiv din cereale obtinute de pe terenuri sanatoase, incepand sa obtina castiguri substantiale. Mai mult decat atat, Ford reusi sa puna bazele unei asociatii de fermieri care isi propunea drept obiectiv obtinerea de alimente mai sanatoase si, mai ales, protejarea si ameliorarea calitatii solului in intreg Texasul apusean.
Printre membrii acestei asociatii se numara si Fletcher Sims, un fermier care avea si el studii superioare si reusise sa-si formeze un punct de vedere aproape identic cu al lui Ford. Sims studiase pedologia si ecologia si fusese studentul lui William Albrecht, autorul lucrarii fertilitatea solului si sanatatea animala, pe care ecologistii o considera si astazi drept carte de capatai, aparuta intr-o vreme cand nimeni nu se gandea la asemenea lucruri. Hotarat si el sa faca tot posibilul spre a repara greselile pricinuite de lacomia si lenea inaintasilor, Sims studie amanuntit o multime de lucrari de specialitate, in cautarea unor lucruri care sa poata fi folosite la incetinirea degradarii rapide a pamantului din intreaga regiune Panhandle. Fu izbit de un lucru pe care pana atunci il trecuse cu vederea: in toate partile, in apropierea fermelor de vite, se inaltau adevarati munti de balegar cu care nimeni nu stia ce sa mai faca. Ca un singur exemplu: la vreo trei kilometri de proprietatea lui se afla o crescatorie de taurine unde gunoiul de grajd din ultimii cativa ani se adunase intr-un munte de cateva zeci de metri si acoperind o suprafata de o mie sase sute de acri, adica mai mult decat treizeci de terenuri de fotbal puse unul langa altul. inlaturarea acestui munte ar fi necesitat acum o armata intreaga de buldozere, excavatoare si alte masini, pentru a caror achizitionare ar fi fost nevoie de cel putin un sfert de milion de dolari. Intrigat de lucrul acesta, Sims facu un calcul foarte aproximativ si ajunse la concluzia ca in fiecare an in Statele Unite se pierd circa opt sau zece milioane de metri cubi de gunoi de grajd, aruncat la intamplare si lasat pe seama ciupercilor care il transformau in minerale nefolositoare.
Concomitent, Sims avea impresia ca nici scolile de agricultura, atat cele superioare, ce pregateau ingineri agronomi, cat si cele medii, la care isi trimiteau copiii fermierii preocupati sa lase ferma pe maini bune, nici scolile de agricultura, deci, nu prea isi bateau capul cu aceasta chestiune, pe care o lasau deoparte sau, in cel mai bun caz, o experimentau intr-un mod care nu avea cum sa duca la vreun rezultat multumitor. incepand sa umble dintr-o scoala in alta, Sims constata ca lucrurile stateau cat se poate de rau. intr-un loc, gunoiul de grajd era imprastiat pe sol intr-un strat gros, apoi se ara cu pluguri puternice, care intrau pana la mai bine de un metru adancime, ducand gunoiul in strafunduri, unde nu mai putea putrezi in conditii normale si otravea pur si simplu radacinile plantelor, arzandu-le cu aciditatea lui, foarte ridicata in lipsa bacteriilor care sa descompuna lent si sigur substantele organice. intr-o alta scoala, tot din Texas, se prepara un terci gros care era pompat pe camp, dar concentratia acestuia era atat de ridicata incat nici o planta nu reusea sa supravietuiasca pe asemenea terenuri. Naucit de atata lipsa de judecata, care il facea sa creada ca traise pana atunci fara sa-si dea seama intr-o tara a prostilor, Sims porni mai departe si dadu peste o alta scoala, din acelasi roditor Texas, unde pe camp era imprastiat balegar proaspat, mustind inca, dar in cantitate de saptezeci si cinci de tone la hectar. Cand mai auzi si ca se lucra intens la gasirea unor procedee de transformare a acestor reziduuri in caramizi si ca la Washington fusese chiar numita o comisie federala care studia de zor mijloacele de obtinere de furaje din gunoiul de grajd, Sims se ingrozi si hotari sa cerceteze cat mai repede mijloacele prin care aceste resurse extraordinare puteau fi transformate intr-un ingrasamant organic sigur si eficace. Datorita lui Nichols ajunse sa cunoasca lucrarile consacrate acestei chestiuni de dr. Ehrenfried Pfeiffer in laboratorul lui de cercetari de la Spring Valley, unde merse el insusi de mai multe ori ca sa afle cat mai multe despre subiectul care il framanta atat. Aici a reusit sa se familiarizeze in scurt timp cu cercetarile eminentului specialist, care demonstrau fara putinta de tagada ca viata pulseaza din plin in alimente, in vitamine si in sol, in timp ce mineralele anorganice, produsele chimice si vitaminele sintetice sunt practic moarte. Fara sa se foloseasca de echipamentele sofisticate ale laboratoarelor moderne, Pfeiffer realizase un sistem neinchipuit de simplu cu ajutorul caruia putea citi pe schema produsa pe un disc de hartie de filtru nu numai compozitia chimica a solurilor, a diferitelor sortimente de compost sau a plantelor, ci chiar calitatea lor biologica. Cercetand amanuntit tot ce se stia despre producerea unui compost de buna calitate, Sims afla ca aceasta se realiza in mai multe etape, printr-un proces care nu era greu, dar cerea multa atentie si mai cu seama grija deosebita. intr-o prima faza, amidonurile, zaharurile si alte substante organice sunt descompuse sub actiunea bacteriilor, a ciupercilor si a altor microorganisme care nu pot trai decat in mediu natural, fiind ucise de orice produs chimic. in etapa a doua, elementele rezultate din descompunere sunt consumate ca hrana de aceleasi microorganisme care le-au descompus si care le folosesc pentru propria lor crestere. in acest moment este de o maxima importanta ca microfauna si microflora sa fie reprezentate de specii anume, care trebuie protejate prin ferirea amestecului de orice ingrediente artificiale; este de asemenea decisiv stadiul de descompunere in care incepe aceasta a doua faza, in scopul de a evita pierderea unui prea mare continut de materie organica. Sims si-a notat cu religiozitate spusele lui Pfeiffer: „Daca in realizarea compostului nu tinem seama de toate regulile, ne putem trezi ca sub nasul nostru proteinele de baza si aminoacizii se descompun in elemente chimice simple. Cu alte cuvinte, materia organica se pierde, transformandu-se in acid carbonic si in azot, care se evapora sub forma de amoniac si de nitrati. Foarte multi gradinari isi inchipuie ca ce imprastie ei pe brazde este compost natural suta la suta, sub cuvant ca materia respectiva provine intr-adevar dintr-o masa pur organica. Numai ca lucrurile nu sunt chiar asa de simple si gradinarii in cauza ard in realitate radacinile legumelor si ale zarzavaturilor lor, fiindca ce pun ei acolo este de fapt cu totul altceva. Celulele vii contin apa intr-un procentaj foarte ridicat, intre saptezeci si optzeci la suta, in timp ce continutul in proteine, aminoacizi, hidrati de carbon si alti compusi ai acestora din urma nu se ridica decat la cincisprezece, cel mult douazeci la suta. Continutul in minerale este de asemenea foarte redus, intrucat potasiul, calciul, magneziul si altele se afla in proportie de cel mult zece la suta, uneori abia doi la suta. Asa se face ca substantele organice se conserva ideal in corpurile microorganismelor si sunt puse in libertate atunci cand acestea, murind, ajung in stare de descompunere avansata. Daca acest moment survine prea devreme, compostul se mineralizeaza si toate calitatile lui biologice s-au pierdut, astfel incat bietul gradinar, ferm convins ca isi fertilizeaza natural varza sau salata, le administreaza pur si simplu otrava, adica substante minerale care pot fi de-a dreptul ucigatoare pentru culturile lui. Cine vrea sa fabrice un compost adevarat si de calitate, acela va trebui sa-si asigure o metoda rapida si eficace care sa-i permita sa supravegheze gradul de fermentatie - cu alte cuvinte sa se asigure ca actiunea bacteriologica nu e pe cale sa duca prea curand la descompunerea substantelor care contin azot. Nu e asa de greu pe cat pare la prima vedere, fiindca aceste fenomen este insotit intotdeauna de emanarea unui miros violent de amoniac, usor de sesizat de oricine. Daca mormanele puse la fermentat se incalzesc prea tare, trebuie intoarse cat mai repede, pentru a opri producerea de amoniac, astfel incat bacteriile sa poata reface la loc compusii de azot mai stabili in proteinele lor."
Cromatogramele realizate de Pfeiffer - structuri concentrice colorate obtinute pe discuri de hartie de filtru - indica atat de limpede si de exact diferitele stadii de fermentatie, indiferent ca e vorba de descompunere, de formarea humusului sau de mineralizare, incat colaboratorii lui Pfeiffer au reusit, dupa o munca asidua de cativa ani, sa puna la punct un declansator biodinamic de mare precizie, utilizabil cu excelente rezultate in fabricarea compostului. si lucrurile sunt cu atat mai vrednice de luat in seama cu cat acest mic dispozitiv functioneaza sub influenta microorganismelor ce se gasesc in mod obisnuit in orice masa intrata in fermentatie. Una din imaginile cromatografice realizate de Pfeiffer demonstreaza ca materialul obtinut pornind de la afina de mlastina, desi continea o incredibila proportie de optsprezece la suta materie organica, stabilita prin analize chimice riguroase, era totusi din punct de vedere biologic inert, fapt care la analizele chimice nu avea cum sa iasa in evidenta. Acelasi sistem de realizare a cromogramelor a relevat ca un esantion de pamant argilos din California, in pofida continutului ridicat in substante minerale, era deficitar la capitolul microflora, cu alte cuvinte era vorba de un sol steril, ceea ce explica din plin faptul ca proprietarul, desi turna cu nemiluita fertilizante chimice si nu obtinea decat recolte derizorii si mergea cu pasi mari spre ruina. in absenta din sol a materiilor organice, plantele manifesta intotdeauna tendinta de a absorbi cantitati sporite de apa, pentru a contrabalansa excesul de saruri din organismele lor - fenomen similar cu setea care ne cuprinde si pe noi dupa ce mancam ceva sarat. Desi in aparenta sunt infloritoare, plantele acestea in realitate sufera, intrucat echilibrul lor natural s-a rupt si ele sunt predispuse la tot felul de boli, carora nu li se mai pot opune. Schemele cromatografice realizate de Pfeiffer au mai demonstrat si ca anumite plante se tolereaza bine una pe alta, crescand chiar mai armonios atunci cand sunt semanate in acelasi loc, de pilda castravetii cu fasolea, in timp ce altele sufera din cauza unei vecinatati nedorite, aceeasi fasole neimpacandu-se deloc bine cu mararul, de exemplu. Cauza pare a sta in predilectia comuna pentru anumite substante, ceea ce creeaza un soi de rivalitate care le face pe amandoua sa sufere. in afara de asta, Pfeiffer a mai descoperit si ca depozitarea la un loc a merelor si a cartofilor duce la degradarea lor rapida si, chiar daca uneori isi pastreaza aspectul normal, continutul in substante vitale este totusi considerabil diminuat.
Pfeiffer a mai spus un lucru de natura sa ne puna pe ganduri si sa ne faca sa privim lumea vegetala cu alti ochi: „Atunci cand numim buruiana o buruiana, sau ii mai zicem chiar si iarba rea, e limpede ca judecam ingust si suntem tributari unui egoism pe care s-ar putea ca intr-o zi sa-l platim scump. Daca ne gandim ca absolut orice forma de creatie are de indeplinit o functie, suntem obligati sa ne schimbam acest fel de a vedea lumea plantelor." Pfeiffer a demonstrat ca o serie intreaga de plante considerate ca parazite, cum ar fi macrisul, dragaveiul, pipirigul, rusinea-ursului, pot fi un mijloc sigur de a constata gradul de aciditate a solului. Papadia, care ii umple de furie pe proprietarii peluzelor elegante si ii face sa plateasca oameni care s-o smulga imediat ce indrazneste sa rasara, papadia aceasta este in realitate un excelent regenerator al solului, aducand la suprafata o serie de minerale extrem de necesare, cum ar fi calciul, asa ca o peluza cu papadii se prea poate sa nu fie chiar distinsa, dar arata ca e sanatoasa.
Sims considera ca perspectivele pe care le deschide procedeul cromatografic al lui Pfeiffer sunt extraodinare. Ne putem sluji de acest procedeu atat de simplu ca sa determinam, de exemplu, gradul de vitalitate sau, altfel zis, calitatea biologica a semintelor, lucru de o importanta asupra careia credem ca nu mai e nevoie sa insistam. Astfel, doua cromatograme efectuate asupra a doua varietati de grau, unul obtinut de pe o parcela fertilizata chimic iar celalalt de pe alta, ingrasata natural, au dat rezultate net diferite, demonstrand ca vitalitatea celui dintai era mult diminuata. O alta serie de cromatograme, operate asupra acidului ascorbic, cunoscut si sub numele de vitamina C sintetica, a demonstrat diferente majore fata de vitamina C obtinuta dintr-o sursa naturala, fructul de maces. Exista ceva care lipseste din acidul ascorbic si care da vitaminei C naturale valoare biologica ridicata, desi pana in momentul de fata nimeni n-a reusit sa izoleze acea substanta misterioasa si cu atat mai putin s-o identifice, desi cercetarile intreprinse in aceasta directie au fost extrem de minutioase si au fost efectuate de specialisti de inalta clasa si in laboratoare cu tehnica cea mai avansata. Identificarea substantei care duce la diferentierea atat de neta intre vitamina C naturala si cea artificiala va provoca, probabil, o uriasa revolutie in biochimie, ale carei rezultate inca nu pot fi prevazute.
Sims a trecut la fabricarea compostului organic pe scara industriala, folosindu-se drept aproape unic instrument de control de declansatorul biodinamic al lui Pfeiffer. Materia prima folosita a fost, fireste, gunoiul de grajd care nu numai ca nu-l costa nimic, dar ii era adus in poarta de fermierii bucurosi sa scape de deseurile astea care ocupau locul degeaba. Totul era sa nu piarda momentul cand un anumit stadiu de fermentatie putea ucide prematur microorganismele, provocandu-se astfel mineralizarea gunoiului si, deci, transformarea lui in toxine care sa „arda" radacinile plantelor in loc sa le hraneasca. Amestecand in aceasta masa si resturi vegetale de orice fel, Sims s-a folosit de faptul ca organismele bolnave introduse in felul acesta in amestec nu puteau face nici un rau, intrucat eventualii agenti patogeni erau distrusi de temperatura de peste 60C din interiorul masei aflate in fermentatie iar substantele chimice ce se gaseau in organismele vegetale - cele mai multe provenind tot de pe terenuri chimizate - se degradau biologic si erau asimilate de bacterii. Folosindu-se de instalatii comandate anume, Sims intorcea masa in fermentatie ori de cate ori declansatorul biodinamic ii atragea atentia ca a sosit momentul cand continutul de amoniac e pe cale sa distruga microorganismele din amestec. Spre surprinderea lui, care isi spunea ca procesul acesta avea sa tina poate mai bine de un an, in mai putin de o luna masa organica s-a transformat intr-un pamant negru si gras, sfaramicios si fara urma de miros specific. Baligile vacilor vecinilor se transformasera ca prin minune sub actiunea factorilor pur biologici.
Daca ar fi fost vorba de o poveste romantica, Sims ar fi trebuit sa ramana cu marfa nevanduta si sa se ruineze ca un idealist ce era. Numai ca viata nu tine seama de asemenea cerinte literare si nici fermierii texani nu simteau nevoia sa faca pe romanticii, fiind mai preocupati de recoltele lor decat de orice altceva pe lume, asa ca primii clienti se prezentara neintarziat la Sims, cumparandu-i marfa la un pret bun, adica ceva mai ieftin decat ar fi dat pe aceleasi cantitati de fertilizante chimice. Sa spunem de la inceput ca oamenii acestia erau in realitate niste disperati care isi luasera orice nadejde de la eficacitatea ingrasamintelor artificiale, cu care nu mai faceau mare lucru de ani de zile. Nu se asteptau prin urmare la cine stie ce mare scofala nici de la baligarul lui Sims, il incercau numai ca sa nu zica cineva pe urma ca n-au incercat-o si pe asta, asa ca au ramas si ei uluiti vazand rezultatele. Unul din ei, bunaoara, a imprastiat pe pamant produsul acesta in cantitate de o tona si un sfert la hectar, in loc de doua-trei tone cat ar fi trebuit in cazul ingrasamintelor chimice, a renuntat de asemenea la orice insecticide sau ierbicide, a semanat samanta netratata si a aplicat numai doua udari, cu gandul ca oricum era ruinat si n-avea rost sa-si mai bata capul cu tratarea semintelor, cu irigatia si cu alte prostii. Numai ca recolta din primul an a fost atat de bogata incat nici lui nu i-a venit sa-si creada ochilor, iar in anul urmator, semanand porumb fara sa mai ingrase inca o data terenul, a obtinut nici mai mult nici mai putin de o suta cincizeci si cinci de chintale la hectar, adica dublul productiei maxime obtinute vreodata de pe un teren ingrasat artificial, si nu in Texas ci in Illinois, statul campion al recoltelor supraabundente la aceasta cereala. Acelasi fermier, punand pe o alta parcela ingrasata la fel, cu compostul cumparat de la Sims, a obtinut la sfecla de zahar o productie de peste saizeci de tone la hectar, lucru nemaiauzit pana atunci, iar alti fermieri din aceeasi zona au fost si ei la fel de norocosi, cu orzul, ovazul sau cu graul pe care moara lui Sims nu mai prididea acum sa-l macine. Faptul nu putea sa nu atraga atentia, dar se intamplara lucruri care nu pot sa nu ne lase un gust amar cand ne amintim de ele. Richard M. Henderson, de la Deaf Smith Chronicle, se apuca sa scrie un reportaj plin de entuziasm, in care saluta aceste prime semne de regenerare a celei mai bogate agriculturi din lume, scriind: „Ca sa se convinga de avantajele compostului biodinamic, un Toma necredinciosul n-ar trebui decat sa faca un drum pana la locurile acestea sfinte ale renasterii noastre si sa vada cu ochii lui, fara ca macar sa se dea jos din masina, cum arata parcelele de porumb ingrasate natural, infloritoare pe solul negru si gras ca untul, si cum sufera nefericitele lor surate care au avut nenorocirea sa se nasca pe solurile aride si sticloase otravite cu blestematele de chimicale pe care fanaticii inca le mai toarna pe pamanturile lor, sperand nici ei nu mai stiu ce". Scandalul izbucnit a fost imens si este inca viu in mintea generatiilor ceva mai varstnice de americani. Bietul Henderson fu acuzat fatis de numerosi de confrati ca primise mita de la Sims ca sa-l faca sa-si vanda mai usor propriile excremente, altii sustinura ca era vorba in realitate de un nou ingrasamant chimic pe care Sims il amesteca cu perfidie in compostul vandut fraierilor, iar o grupare de fabricanti de fertilizante chimice il ameninta pe Sims cu darea in judecata pentru prejudicii grave. Nu ne indoim ca, daca aceasta dare in judecata s-ar fi materializat, ar fi dat castig de cauza fabricantilor respectivi, intr-atat aveau aservita intreaga opinie publica. Din fericire insa, lucrurile s-au oprit aici si Sims, facandu-se ca nu baga de seama huiduielile cu care il rasfata cea mai obiectiva si mai impartiala presa din lume, si-a vazut de treaba mai departe. Mai rau a fost de bietul Henderson, care si-a pierdut slujba si nu stim ce s-a mai intamplat cu el.
Dar exemplul lui Sims n-a ramas numai cu ecouri negative. in alt punct al nesfarsitului Texas, in sud-est, Waren Vincent se gandi ca s-ar putea ca acest compost care a starnit atata tevatura sa fie bun la ceva si in orezariile napadite de costrei cu care se chinuiau fermierii din partea locului, drept care incepu sa-si sfatuiasca prietenii sa incerce si aceasta ultima solutie, pe care porni s-o aplice el primul. Costreiul facea ravagii in plantatiile de orez cu care isi tineau zilele sute si sute de plantatori si nu se lasa doborat nici de cele mai sofisticate ierbicide. Unii incercasera chiar si cu substantele folosite in Vietnam la desfrunzirea instantanee a junglei si tot degeaba, costreiul disparea pe moment, dar la anul rasarea mai aprig si mai dusmanos ca inainte, vadind o rezistenta din cale-afara de ridicata, pe care i-o conferisera tocmai insecticidele turnate peste el ca sa-l faca sa dispara. Vincent se apuca la inceput sa semene in loc de orez iarba de Bahia, adusa din Brazilia, o planta cu proprietati benefice: terenul care de mult devenise neroditor semana acum a preerie deasa, costreiul a fost inabusit de iarba aceasta, mai puternica decat el, si, in plus, terenul putea fi folosit cu excelente rezultate ca pasune, vitele aratandu-se foarte interesate de iarba aceasta care crescuse fara nici un fertilizant chimic. Anul urmator, Vincent a arat bine terenul, imbogatindu-l cu compost produs de el dupa metodele aplicate de Sims si a intemeiat la loc orezaria, cu rezultate care si pe el l-au lasat mut de uimire.
in California de Nord s-au gasit alti oameni lucizi care s-au apucat sa faca opera de pionierat. Se cuvine sa-i amintim aici in primul rand pe fratii Lundberg care, spre deosebire de alti agricultori care ardeau cu mare grija paiele de orez, gandind ca in felul acesta „curata" terenul pregatindu-l pentru semanat, s-au apucat sa lase pe camp nu numai paiele ci si pleava, ingropandu-le in brazda cu intentia de a fertiliza in oricat de mica masura solul, mai ales ca in felul acesta nici nu mai poluau atmosfera cu fumul gros si inecacios pe care il dau paiele de orez si care facea ca timp de saptamani intregi atmosfera din zona sa fie irespirabila. Desi aveau contract cu o firma care le cumpara la preturi avantajoase recoltele de orez alb, fratii Lundberg si-au facut socoteala ca pot face fata cheltuielilor impuse de fertilizarea biologica a terenurilor lor si s-au hotarat sa tina in sfarsit seama de cuvintele pe care le auzisera de multe ori din gura raposatului lor tata: un fermier care vrea sa fie vrednic de numele de fermier trebuie, mai intai de toate, sa aiba grija de pamantul lui ca de ochii din cap si sa faca in asa fel incat sa-l lase urmasilor la fel cum l-a primit el insusi de la parintele lui. si cand scriem aceste randuri ne gandim cu amaraciune ca, din nefericire, principiul raposatului Lundberg-tatal ar putea, daca ar fi cunoscut si mai ales respectat de toata lumea, sa transforme planeta noastra atat de degradata intr-un adevarat paradis, dar ca lucrurile stau cu totul altfel.
Hotarandu-se sa treaca la cultura biologica, cei doi frati isi dadeau seama ca nu va fi lucru usor. Aveau sa se loveasca de tot felul de piedici, care trebuiau prevazute din timp si, o data cu ele, si masurile ce aveau sa se impuna grabnic. Devenisera atat de comozi datorita fertilizantelor chimice, iar pamantul lor ajunsese intr-o asemenea dependenta de acestea incat de multe ori se ingrozeau si se gandeau daca n-ar fi mai bine sa se lase pagubasi si sa se resemneze sa aiba si ei soarta celorlalti fermieri din vecinatate. Dar se gandeau ca asa nu mai putea sa mearga si ca ruina ii pandeste foarte de aproape. La inundarea unei orezarii, milioane si milioane de amfipode minuscule ies din sol si inoata tot timpul in malul subtire, pe care il impiedica sa se limpezeasca. Iar acest fapt, la randul lui, impiedica lumina si caldura soarelui sa ajunga pana la sol pentru a favoriza germinatia, ca sa nu mai vorbim ca micile amfipode se hranesc exact cu firele abia rasarite, care se pare ca sunt pentru ele o delicatesa de care nu gasesc cu cale sa se lipseasca, mai ales ca nimic nu le impiedica. Toti fermierii se slujeau ca sa scape de ele de produse extrem de toxice pe care le turnau din belsug in apa orezariei, sub cuvant ca mai bine sa prisoseasca decat sa n-ajunga. Semintele trebuiau si ele tratate cu parathion in solutie concentrata, pentru ca viitoarele plante sa nu fie distruse de boli specifice. Costreiul trebuia si el atacat, desi era limpede ca nu poate fi starpit, dar fermierii isi faceau mai departe datoria otravindu-l sau incercand sa-l otraveasca cu cutare sau cutare ierbicid, in timp ce pentru tenacea gargarita-de-orez trebuiau alte insecticide decat pentru tantari, care lasau in mal larve ce deranjau teribil recolta. Pe urma mai erau algele, alta belea, pentru care trebuia sulfat de cupru in concentratie de asemenea ridicata, in timp ce ouale si larvele altei insecte, care distrugeau radacinile plantelor si pe care localnicii o botezasera Adele, trebuiau distruse cu alte insecticide. Puricii de frunza, care se infiintau de indata ce plantele ieseau deasupra apei, nu cedau decat tratati cu un anume insecticid, omizile erau ucise cu altul, apareau pe urma buruieni care trebuiau si ele eliminate si nu statea nimeni sa le pliveasca, asa ca erau atacate cu ierbicide, pentru fiecare buruiana cate unul anume, adeseori in combinatie cu cate unul nou, atunci aparut si despre care se povesteau adevarate minuni. Sa mai socotim si sulfatul de amoniu, superfosfatii si azotatul de amoniu care trebuiau sa furnizeze solului fosforul si azotul fara de care plantele nu puteau creste, apoi azotul de fier si diferiti compusi de zinc, si vom avea un tablou daca nu complet, atunci macar suficient de graitor al halului in care ajungea vinovatul bob de orez in farfuria copiilor americani. Toata lumea, auzind ca fratii Lundberg au de gand sa renunte la pretioasa si indispensabila alianta cu aceste produse chimice, ii sfatuia sa se gandeasca bine, ca sa nu-si dea pe urma cu pumnii in cap. O asemenea aventura nu era lucru de gluma. Astfel incat cei doi gandira totul dinainte, pana la cele mai mici amanunte, ca sa nu se trezeasca pe parcurs in fata unor situatii neprevazute. Se asigurara de o sursa de gunoi de grajd pe care il pusera pe fermentat urmand toate regulile, apoi imprastiara materialul acesta pe o suprafata deocamdata mai redusa, de trei hectare si jumatate. Se gandeau ca e bine sa fie prudenti si sa nu riste de la inceput toata recolta. Suprafata astfel fertilizata, fara nici un adaos chimic, dadu o productie medie de sapte tone si jumatate la hectar, ceea ce inseamna un rezultat modest in comparatie cu productiile de pe terenurile fertilizate chimic, dar beneficiul real a fost totusi acceptabil, dat fiind pretul mai avantajos pe care l-au obtinut pe orezul lor, realizat prin mijloace biologice si apreciat de achizitori dupa alte tarife.
Vazand ca se poate, cei doi frati au fost incurajati de rezultatul acesta si au luat hotararea sa extinda sistemul la intreaga plantatie, intrucat erau decisi sa elimine orice tratament chimic, se gandira la aflarea unor mijloace naturale de combatere a daunatorilor de tot felul, astfel incat le veni ideea sa irige temeinic orezul, e drept insa, fara sa-l inunde decat dupa ce acesta germineaza, ceea ce, intr-adevar, a facut ca micile amfipode sa nu mai poata distruge plantele. Cum boabele pe care le semanasera fusesera verificate cu atentie, fiind selectionate in acest scop numai cele care nu tradau semne de imbolnavire, plantele rezultate din ele s-au dovedit mult mai rezistente la boli si, cu toate ca nu li s-au administrat medicamente de nici un fel, au rezistat in general bine, pierderile pricinuite de boli fiind sub asteptari. Prin inlaturarea radicala a buruienilor de pe mal au ajuns la alta urmare benefica, la care nu se gandisera: disparitia gargaritelor, care isi depuneau ouale la umbra in solul umed, unde larvele se puteau dezvolta in cele mai bune conditii pentru ele. Se pare ca tot la fel se inultea si neinduplecata Adele, care disparu si ea aproape cu desavarsire, iar tantarii, care faceau ravagii, au fost lichidati prin prasirea in apa orezariei a dusmanului lor natural, un pestisor mic dar extrem de vorace, gambuzia, care se hraneste cu orice fel de larva gasita in apa. Astfel incat nu numai tantarii, ci si alte insecte daunatoare disparura din orezaria fratilor Lundberg. Se punea insa o problema grava: cum vor rezolva aceste dificultati in anul urmator. Era limpede de la un timp ca practicarea aceleiasi culturi pe acelasi teren ani la rand duce la secatuirea solului si la aparitia a tot felul de daunatori, apartinand atat regnului vegetal cat si celui animal. Drept care, pentru prima oara de cand se stiau pe lume, cei doi transfonnara pentru un an orezaria in teren arabil obisnuit, semanand orz. Acesta dadu insa o recolta impresionanta, astfel incat proprietarii hotarara sa amane cu un an intoarcerea la cultura orezului si in anul urmator semanara borceag, o planta furajera foarte cautata de crescatorii de vite. Recolta a fost atat de bogata si s-a dovedit a avea o calitate atat de buna incat banii obtinuti pe ea i-au despagubit din plin pe cei doi pentru recoltele mai slabute la orez de mai inainte, dar lucrul de capetenie era altul, anume acela ca scapasera cu totul de buruieni. Cultura prin asolamente nu era deci vorba goala. in anul urmator, orezaria fu reinfiintata si rezultatele fura din cele mai bune inca de la prima recolta, mai ales ca cei doi frati adaugara compostului natural si taratele de orez cumparate ieftin si pleava cedata de alti plantatori, bucurosi ca scapa de munca pe care o presupunea arderea acesteia si de fumul murdar care le imbacsea fermele. Pamantul orezariei lor era acum sanatos, bogat in humus si nu mai trebuia ingrasat in fiecare an.
Un alt fermier californian, Jack Anderson, s-a hotarat sa faca si el munca de pionierat, numai ca in alta directie. El era proprietarul unei ferme legumicole de mari proportii, care a fost prima de acest gen din California unde s-a trecut la agricultura biologica. La fel ca fratii Lundberg, s-a vazut si el inghesuit de situatia fara iesire in care ajunsese din cauza deversarii de produse chimice in cantitati din ce in ce mai mari si cu rezultate din ce in ce mai proaste, asa ca s-a hotarat sa incerce ultima solutie, aceea a ingrasamintelor naturale. si fireste ca, necunoscand nimic din tehnica absolut diferita pe care o impune folosirea acestora, s-a vazut si el in fata unor dificultati pe care insa s-a indarjit sa le invinga. in primul rand il obseda faptul ca din cate se vorbeau, alti fermieri, plantatori de porumb, de orez sau de cereale paioase, scapasera de daunatori nu prin chimicalele pe care le folosea si el din belsug, ci tocmai prin ingrijirea naturala a solului. Iar Jack Anderson era ruinat tocmai de armatele nesfarsite de viermisori care ii atacau tomatele exact cand dadeau in parg si in felul acesta le faceau nevandabile: nici o fabrica de conserve nu accepta tomate cu mai mult de doi la suta produs degradat, si inca si atunci cu penalizari severe la pretul de achizitie. Iar rosiile bietului Anderson erau atacate in proportie uneori de peste treizeci la suta! Sa sorteze zeci si sute de mii de kilograme ii era imposibil si sa plateasca mana de lucru pentru operatia asta insemna nebunie curata, ar fi insemnat sa plateasca de doua-trei ori valoarea intregii recolte, considerand ca toata ar fi fost numai de prima calitate. Fermierii din imprejurimi erau si ei chinuiti de acelasi neajuns si incercau sa se salveze marind de la an la an doza de insecticide, insa foarte rar ajungeau sa atinga acel doi la suta la produs degradat in primavara, pana cand rosiile dadeau in parg si nenorocirea venea pe capetele lor.
Ambitiosul Anderson isi spuse ca trebuia sa inceapa lupta folosindu-se de doua arme in acelasi timp: sa planteze un soi de tomate cu productivitate mult mai redusa, e drept, dar la care observase ca degradarile nu survin la cele culese inainte de sfarsitul lui august, si sa renunte la chimicale ingrasandu-si pamantul cu compost. Lucru uluitor, gunoiul evitat de toti fermierii pentru randamentul lui slab dadu o recolta dubla fata de cele dinainte, iar procentul de degradare era abia de unu la suta, fara absolut nici un tratament chimic! Bineinteles ca asta ii puse pe jar pe toti legumicultorii din zona, care se apucara de zor sa faca rost de compost natural si sa-si ingrase terenurile, introducand soiul care se dovedise mai rezistent si renuntand la tratarea chimica a culturilor lor, astfel incat s-a ajuns la situatia paradoxala in care fabricile de conserve sa nu poata face fata ofertei de marfa de excelenta calitate prezentate pe intrecute de fermierii care cu cativa ani in urma isi priveau cu jale tomatele degradate si intrate in putrefactie inca inainte de a fi culese.
Trecerea la ingrasarea naturala a solului nu s-a limitat insa la atat, ci i-a tentat si pe producatorii de fructe si pe crescatorii de animale. Un pomicultor ca Ernest Halbleib, de exemplu, dupa ce a practicat ani de zile tratarea artificiala a solului si a livezilor sale, asa cum stia de cand era copil, si-a dat seama ca ajunsese la un punct mort, in care chimicalele nu mai au nici un efect si il duc spre ruina. si-a spus, prin urmare, ca daca cultivatorii de orez sau legumicultorii s-au luat dupa cei care cultivau porumb si paioase, si le-a mers cu ingrasamintele naturale, s-ar putea foarte bine sa-i mearga si lui, cu toate ca pomii lui fructiferi erau altceva decat porumbul lui Sims si decat orezul fratilor Lundberg. Ultimele sovaieli ii fura inlaturate de rezultatele lui Anderson, ale carui rosii nu aratau nici ele a porumb sau a orez, dar il imbogatisera pe ambitiosul gradinar, asa ca se hotari sa lase la o parte blestematele de prafuri care il saracisera si sa incerce si el, fiindca mai rau decat ajunsese nu avea cum ajunge. Dupa doi ani era in masura sa le rada in nas celor care sustineau pe un ton doct ca fara produsele chimice nu se poate obtine o recolta frumoasa de mere. Dupa cum sustine acum Halbleib, insectele tabara pe livezi tocmai pentru a-l pedepsi pe pomicultorul inconstient care-si bate joc de pomii lui otravindu-i in nestire cu insecticide in loc sa-i lase sa-si vada de treaba lor in liniste. Fluturii depun oua, din oua ies larvele care distrug fructele si, chiar daca la inceput daunatorii acestia au batut in retragere in fata insecticidelor; s-au adaptat atat de rapid, inclusiv prin selectia naturala, incat au devenit extrem de rezistenti. „Acum zece ani - spune Halbleib - era destul sa stropesc pomii o data ca sa scap de viermi. Pe urma am ajuns sa-i stropesc de cate trei-patru ori pe an si tot degeaba, merele mele erau viermanoase si la fel si ale vecinilor .Cine da cu insecticide pe pomi e un tampit si isi merita soarta, scurt si cuprinzator." Dat imediat in judecata de un concern, producator de substante chimice, care pretindea despagubiri uriase pentru aceste afirmatii publice ce aduceau, e lesne de inteles, prejudicii grave cifrei sale de afaceri, Halbleib s-a prezentat in fata judecatorului fara nici un avocat, ci doar cu doua cosuri, primul cu mere din livada lui, celalalt cu mere cumparate in dimineata aceea de la un magazin faimos aflat chiar in fata tribunalului, si l-a invitat pe acesta sa faca singur diferenta intre cele doua calitati. Pledoariile pregatite cu grija de avocatii partii adverse n-au mai avut nici un rost si, spre cinstea lor, s-au inclinat si ei in fata evidentei si au declarat ca retrag plangerea... Episodul a starnit o valva nemaipomenita si Halbleib a capatat o asemenea faima incat a fost convocat la Washington, pentru a fi audiat de Oficiul federal pentru controlul alimentelor si al medicamentelor. Aici, desi era limpede ca membrii acestei inalte comisii nu sunt deloc convinsi de adevarul spuselor lui si ca erau cu totii partizani ai chimizarii, Halbleib si-a sustinut cu tarie punctul de vedere si, in final, suparat ca domnii in cauza incercau sa-l invete ei pe el, le-a trantit in fata: „Daca prafuim cu otrava plantele ca sa le scapam de insecte, le turnam otrava la radacina sub cuvant ca le hranim, cufundam semintele in otrava si ne laudam ca le-am tratat, dumneavoastra nu va ganditi ca tot ce bagati in gura tot otrava se numeste? si vad ca va place s-o dati afara tot pe gura, in loc s-o desertati pe unde a lasat Dumnezeu!" in sala fireste ca se aflau si ziaristii, care nu puteau sa nu relateze incidentul, asa ca cea mai matura opinie publica din lume a luat cunostinta, prin intermediul celei mai obiective si mai impartiale prese din lume (si mai incoruptibila, am indrazni sa adaugam noi), de obraznicia sfruntata a taranoiului de Halbleib, si fireste ca a fost indignata, atat de indignata incat a considerat o dovada de nobila marinimie faptul ca martafoiul nu s-a trezit direct la inchisoare pentru insulte aduse unui atat de inalt for al celei mai democratice tari din lume. Halbleib a ramas insa pe pozitie si spune si azi sus si tare ca nu si-a schimbat opiniile nici cat negru sub unghie. Mai ales ca „intre timp au aparut nici mai mult nici mai putin de cinci sute de noi produse chimice pe care desteptii le vand prostilor, care prafuiesc de zor si stropesc pomii cu ele, otravind o lume intreaga si ajungand in felul acesta ei insisi la sapa de lemn din cauza distrugerii livezilor de pe urma carora traiesc".
Lee Fryer, consultant in agricultura si nutritie la Washington, a facut cu mai mult timp in urma o declaratie care nu a fost pe placul multora. Anume ca anual se cheltuiesc in Statele Unite doua miliarde de dolari pentru chimizarea agriculturii, iar suma aceasta ar fi suficienta pentru producerea a o suta de milioane de tone de compost natural de tipul celui produs de Fletcher Sims, o cantitate care, imprastiata pe sol doar intr-o proportie arhisuficienta de doua tone si un sfert la hectar, acoperi nevoile intregului stat California si a inca sase state din Noua Anglie. Mai mult decat atat, pretul a numai opt zile de razboi in Vietnam ar ajunge pentru organizarea unui sistem perfect pus la punct de producere a compostului natural pe intreg teritoriul Statelor Unite, astfel incat fiecare bucata de pamant sa fie fertilizata anual, nu la cinci-sase ani o data cum procedeaza cu excelente rezultate adeptii noului sistem de imbogatire a solului.
Tot Fryer este cel care a facut publice pentru prima oara faptele legate de ingrasarea naturala a solului cu alge, care duc la o exceptionala ridicare a calitatii terenurilor, pare-se mai valoroasa chiar decat tratarea cu compost obtinut din gunoi de grajd. Acest procedeu a fost pus la punct, dupa ani de zile de cercetari amanuntite, de englezul W.A. Stephenson, autorul lucrarii Algele in agricultura si in horticultura, care a pus si bazele uneia din cele mai prospere afaceri pe plan mondial, producerea unui ingrasamant lichid sub forma unui sirop consistent, livrat in bidoane de material plastic de cate douazeci de litri. Marturisim ca acest nou ingrasamant ne este mai putin cunoscut, insa declaratiile tuturor indraznetilor care au recurs la el concorda: recoltele au depasit cele mai optimiste asteptari, calitatea produselor este de un nivel ireprosabil si nu se face simtita nevoia nici unui adaos chimic. Singurul incovenient ramane, cel putin deocamdata, pretul de cost ridicat, care face ca acest articol sa se raspandeasca mai greu decat altele similare.
Desi toata lumea privea cu neincredere acest nou produs si nu se arata deloc receptiva la ideea ca algele pot fertiliza solul mai bine decat ingrasamintele artificiale, un agricultor din Hartville, statul Ohio, pe nume Glenn Graber, s-a simtit foarte atras de gandul ca noutatea asta s-ar putea dovedi folositoare. Graber era proprietarul unui domeniu de o suta saizeci de hectare pe care il cultiva numai cu legume si intr-o maniera foarte putin obisnuita. Legumele lui cresteau practic in turba, intr-atat de mare era proportia acestui sol pe terenurile intregii ferme, aflate pe locul unei foste mlastini desecate. Turba aceasta era foarte grasa si dadea recolte excelente, asa ca Graber nu avusese niciodata nevoie sa adauge vreo substanta chimica spre a grabi cresterea legumelor lui, carora le mergea admirabil.
Numai ca prin 1955 isi facu aparitia in gradinile lui, ca si in ale vecinilor, un vierme foarte ciudat, care in scurt timp ajunse sa ameninte o zona intinsa cu distrugerea tuturor recoltelor. Alarmat, Graber solicita sprijinul unui laborator ale carui concluzii il inmarmurira de uimire: viermii cu pricina erau limbrici si oxiuri. Crezand ca nu intelesese el bine, bietul om mai intreba o data si fu lamurit ca viermii acestia, de regula paraziti intestinali, se intampla uneori sa mai salasluiasca si in pamant, si atunci ataca plantele care cresc pe terenurile respective.
Analizele efectuate asupra solului aratau ca era vorba exact de cauzele obisnuite ale aparitiei acestor neobisnuiti locuitori ai solului: o carenta in diferite minerale din cele ce se gasesc in cantitati infime dar sunt indispensabile, drept care se recomanda tratarea pamantului cu anumite ingrasaminte. ingrasaminte chimice, bineinteles. Numai ca Graber era un om extraordinar de conservator si nu suporta ideea de a oferi legumelor lui asa ceva. Sa ingrase pamantul cu altceva, dar cu ce? Turba era cel mai hranitor ingrasamant din toate cate le stia el, asa ca ferma lui fara nici un fel de chimicale daduse intotdeauna recolte mai frumoase si mai sanatoase ca ale altora care isi prafuiau gradinile, iar rosiile si castravetii lui rezistau foarte bine si cate o saptamana sau doua dupa recoltat, de parca atunci ar fi fost culese, spre deosebire de ale celor care isi chimizau terenurile. Trebuia pus ceva tot natural, dar ce anume? S-a gandit intai la frunzis adus din paduri, la balegar, la resturi menajere, dar toate aveau inconvenientele lor, mai ales gunoiul de grajd, de care se fereau ca de foc mai toti fermierii, fiindca se stia ca era foarte usor sa-l aplici gresit si atunci, adio recolta! Tocmai incepusera sa se auda tot felul de zvonuri despre niste adevarate minuni care s-ar fi intamplat la o scoala de agricultura din California de Sud, intr-un orasel numit Clemson, unde agronomii folosisera niste ingrasaminte aduse tocmai din Norvegia sau cam asa ceva, unele sub forma de prafuri si altele lichide, fabricate numai din alge, care se aratasera nemaipomenit de folositoare exact la ardei grasi, rosii, soia, fasole grasa si mazare.
Graber era un om cumpanit care nu se lua niciodata dupa gura lumii si punea multa seriozitate in absolut tot ce facea, astfel incat se hotari sa faca o calatorie pana la Clemson ca sa vada cu ochii lui cum stau lucrurile. Iar ce vazu aici il convinse pe deplin, asa ca incepand de atunci ingrasa in fiecare an terenurile cu preparatul acesta, absolut natural, administrand anual cate doua sute douazeci si cinci de kilograme la hectar, ceea ce inseamna mai putin de o zecime din cat ajunsesera sa foloseasca pe atunci, tot la hectar, adeptii ingrasamintelor artificiale de care el se ferea din instinct. inca din primul an, limbricii si oxiurii au inceput sa bata vizibil in retragere, iar in anii urmatori n-a mai ramas nici urma de ei. Pana in prezent Graber isi fertilizeaza pamantul numai natural, administrand amestecul acesta norvegian in aceleasi cantitati, insa acum numai la patru-cinci ani o data si adaugand fosfati naturali adusi din Florida, care costa mai scump, e drept, dar ii sunt suficienti in doze mult mai mici decat cei artificiali, apoi granit adus din Georgia sub forma de pudra fina si cantitati destul de modeste de compost organic procurat de la firmele care deja de ani de zile se ocupa de producerea acestei materii. Pentru a asigura necesarul de azot din sol, practica araturile dese urmate de grapatul atent si repetat, ceea ce realizeaza aerisirea temeinica a pamantului, si recurge sistematic la asolamente, evitand astfel ca solul sa fie saracit de anumite substante. in rest, lasa totul pe seama bacteriilor si legumele lui cresc sanatoase, il costa putin si le vinde pe pret bun pentru ca are deja o ferma de legumicultor de inalta clasa. intrebat de ce varecul, ingrasamantul pe baza de alge, este atat de hranitor pentru plante, Graber n-a stiut sa raspunda precis. si-a exprimat doar parerea ca ce natural si se vede ca face bine azi, nu are cum sa faca rau maine, cum s-au trezit ca patesc fermierii care s-au repezit la substantele chimice care pana la urma iata ca sunt pe cale de a-i ruina pe mai toti. E adevarat, a adaugat el, ca legumele lui n-au scapat cu totul de parazitii care bantuie prin regiune si aduc mari pagube la toate fermele, numai ca, daca el are intr-un an o paguba de, sa zicem, zece la suta la productia de ceapa, atunci e sigur ca vecinii au pagube de cate patruzeci-cincizeci la suta sau mai mult, cu toate insecticidele pe care le folosesc pentru distrugerea parazitului respectiv. Un ziarist care a fost oaspetele lui Graber a indraznit sa-i laude gradinile adaugand ca gazda l-a plimbat printr-un adevarat lan de patrunjel inalt pana peste genunchi si cu aspect foarte infloritor si ca, la sfarsitul plimbarii, avea pe pantaloni zeci de gaze despre care Graber i-a spus ca erau purici de plante si greieri. Acestia insa, desi colcaiau pe terenul cu patrunjel, nu-l atacau, lucru pe care nici Graber nu s-a priceput sa-l explice prea clar: „Cum se face nu stiu, vorba e ca greierii i-au zapacit pe toti vecinii mei, dar de patrunjelul meu nu se ating. Vedeti ca nu exista nici o frunzulita roasa de ei. Cred ca la mijloc e puterea plantei de a secreta cine stie ce care nu le place ganganiilor astora si de-aia n-o mananca. Daca as da cu insecticide ca toti cei de pe aici, greierii ar muri, dar si plantele ar fi deranjate si la anul nu s-ar mai putea apara de ei." Desi e legumicultor, Graber are in permanenta si cateva parcele, in fiecare an altele, cultivate cu orz si cu secara, practicand deci asolamentul, care asigura calitatea solului atat biologic, prin imbogatirea cu humus, cat si fizic, mentinandu-l afanat. Spre deosebire de vecinii lui, el nu are nevoie de pluguri mari, care sa ajunga pana la un metru si jumatate adancime sau chiar mai mult, trase de cate doua sau trei tractoare de mare capacitate. Terenul lui se ara mult mai usor, e plin de rame care impiedica tasarea solului si formarea bolovanilor si e aerisit bine datorita plantarii prin asolament a cerealelor paioase. in caz de ploi abundente, pamantul lui inghite apa cu usurinta, in timp ce la vecini se formeaza imediat mlastina sau suvoaie care duc si stratul subtire cat de cat fertil de deasupra, formand fagase a caror umplere necesita mai apoi lucrari suplimentare, adica multa munca in plus si, fireste, cheltuiala.
Graber a constatat ca zarzavaturile si legumele lui rezista mai bine decat ale altora la temperaturi scazute. Cum in zona respectiva se intampla destul de des ca trecerea la anotimpul rece sa se faca brusc, termometrele coborand pe neasteptate la -6C si frigul fiind bineinteles insotit de o bruma groasa uneori de un deget si mai bine, tomatele si ardeii lui trec cu succes de incercarea aceasta, in timp ce la vecini tot ce a fost surprins de bruma pe camp acolo ramane, degerand si nemaiputand fi valorificat in vreun fel. Graber este un fermier fara multe cunostinte teoretice, ca unul care a facut o simpla scoala secundara de agricultura pentru fiii de fermieri, un fel de scoala profesionala, asa ca se fereste intotdeauna sa se hazardeze in discutii care recunoaste ca-l depasesc. Se ghideaza insa dupa instinct iar concluziile lui, bazate pe practica unor decenii intregi, nu sunt mai putin vrednice de luat in seama: „Eu zic ca ingrasamantul natural este un mijloc de a da pamantului o hrana completa si sanatoasa. Ma uit la altii si ii vad cum asteapta mai intai sa aiba necazuri si abia atunci se pun pe treaba. Algele sunt un ingrasamant natural si previn raul, fiindca ii dau pamantului tot ce-i lipseste, mai ales elementele nutritive minerale pe care altfel nu are de unde le lua, chiar daca are nevoie de ele in cantitati mici de tot. Cand nu le are, nu poate hrani plantele cum trebuie si eu nu trebuie sa astept sa mi se strice recoltele ca sa iau masurile care se impun, trebuie sa fiu atent dinainte, cat timp nu au aparut necazurile. Bunicul meu avea o vorba: sacul se leaga la gura cand e plin, nu cand n-a mai ramas mare lucru in el."
Interesandu-ne de curand cum mai merg treburile gradinarilor din Hartville, am aflat ca Graber e tot prosper si ca vecinii lui, desi nu au renuntat cu totul la chimizare, au inceput de cativa ani sa foloseasca si ei, putin cate putin, ingrasamintele pe baza de alge si fosfatul natural. Aplica mai departe si fertilizante artificiale, de care nu se pot dezobisnui, iar daca apar paraziti care ameninta din cale-afara recoltele, recurg la prafurile si la lichidele cu care ii imbie atatea si atatea firme specializate in vanzarea de produse chimice agricole. Multi ar renunta cu totul la chimizare, insa asta cere eforturi de care ei nu se simt in stare. Graber, privit in tot tinutul ca un mare intelept, le spune intruna ca bunicul lui mai avea o vorba: nimeni n-are nimic de invatat de la ziua de maine. Asta inseamna ca fermierii din partea locului inca nu si-au dat seama ca nevoia de insecticide vine tocmai de la proasta calitate a solului. in treizeci de ani, el insusi s-a vazut, de doua ori in situatii grele, de fiecare data din cauza adaosului masiv de calciu pe terenurile lui, ceea ce a tulburat echilibrul natural al pamantului si a provocat plantelor anumite deficiente din cauza carora insectele au aparut peste noapte, aproape distrugandu-i recoltele. S-a abtinut totusi sa recurga la insecticide si bine a facut, fiindca in anul urmator situatia s-a redresat de la sine. Cand a administrat si a doua oara calciu si a patit la fel, si-a dat seama de unde venea raul si a treia oara n-a mai incercat, limitandu-se la cantitati minime administrate la intervale mai mari, astfel incat pamantul sa poata face fata cu succes acestei incercari.
in momentul de fata, productia de legume si fructe obtinuta de terenuri fertilizate biologic este destul de costisitoare, in special din cauza dificultatilor legate de desfacerea acestora. Graber si-a exprimat parerea ca s-ar putea face totusi ceva si inca ceva foarte bun, numai ca e nevoie de capital si mai ales de cap. Anume o mare retea de magazine alimentare, eventual mai multe retele, care sa desfaca in raioane separate produsele biologice. Multi au pufnit in ras auzind o asemenea bazaconie, numai ca noi ne-am interesat si am aflat ca in Germania exista deja o asemenea retea, si inca una din cele mai puternice, apartinand marii firme Latscha Filialbetriebe din Frankfurt. Reteaua aceasta se afla in plina expansiune si nemtii par mult mai receptivi decat noi la ce pun pe masa si introduc in organism, dovada sumedenia de magazine Latscha unde gasesti pui, oua, branzeturi, fructe si legume proaspete sau congelate, cu provenienta garantata si cu un continut de asemenea garantat. Concentratia de reziduuri antibiotice, hormoni, plumb sau alte toxine este sub nivelul admis de cele mai severe recomandari ale dieteticienilor si toate aceste produse provin din ferme unde se aplica strict metodele biologice elaborate de Institutul guvernamental pentru protectia plantelor de la Stuttgart, care interzic folosirea ingrasamintelor chimice si a insecto-fungicidelor de orice fel.
Un lucru care de asemenea ar trebui sa ne puna pe ganduri: magazinele Latscha, raspandite in toata Germania, desfac aceste produse la preturi cu zece-cincisprezece la suta mai mari decat ale celor obtinute cu ajutorul substantelor chimice, iar bauturile racoritoare si alimentele congelate (congelate numai prin frig, fara adaosuri chimice) se vand la preturi sub nivelul curent. Fermierul care livreaza lapte de la vaci hranite strict natural, cu furaje obtinute de pe terenuri fertilizate biologic, primeste o prima substantiala si, chiar daca aceasta se reflecta in nota de plata achitata de client, omul e mult mai multumit sa stie ca el si familia lui se hranesc cu alimente naturale, fara toxine, iar fermierul e bucuros ca cifra lui de afaceri sporeste cu zece sau cincisprezece la suta.
in ciuda atator succese pe care nu mai este cazul sa le comentam, Glen Graber si alti fermieri aflati in aceeasi situatie isi pun inca intrebarea daca acest curent, al „biologistilor", caruia ii apartin si ei, cu atatea rezultate bune, nu este totusi excesiv de purist. Fiindca este limpede ca s-a ajuns la niste raporturi atat de incordate cu producatorii de ingrasaminte chimice incat, cel putin asa cum stau lucrurile in momentul de fata, orice schimbare de optica din partea acestora este exclusa, ceea ce poate ca nu s-ar fi intamplat daca li s-ar fi facut acestor magnati un minimum de concesii. Osandirea in loc, cu toata tenacitatea, a tuturor efectelor substantelor chimice, s-ar putea sa nu fie suta la suta justificata. „Nu e exclus sa fie nevoie ca ambele tabere sa se intalneasca si, cu deplina buna credinta, sa discute pe indelete si sa analizeze lucrurile cu toata maturitatea, alegand ceea ce este adevarat de ceea ce este gresit. Fiindca ma gandesc ca s-ar putea ca si dumnealor sa aiba macar o farama de dreptate" spune Graber. La fel gandeste si un alt om bine familiarizat cu aceste chestiuni, dr. John Whittaker, medic veterinar de inalta tinuta stiintifica si cu o practica serioasa, care sustine rubrica de „sanatate a animalelor" din publicatia lunara Acres, o revista cu un milion si jumatate de abonati, in ciuda faptului ca apare de relativ putini ani. Dupa parerea acestui distins specialist, ar trebui creata o posibilitate de discutie intre fermierii care s-au convertit la avantajele agriculturii biologice si cei care cred inca, si cu toata sinceritatea, in rolul pe care il au descoperirile chimiei in prosperitatea agriculturii. „Partizanii agriculturii biologice ar trebui sa inceteze sa-i tot compare mereu pe ceilalti cu niste babute zaharisite care nu vor sa stie decat de nenorocitele lor de ghivece cu muscate si cu iasomii. Fapt este ca tehnologia actuala nu poate fi lichidata cat ai bate din palme. Mai curand credem ca solutia ar sta intr-o incetinire bine controlata a ritmului acesteia, dupa care ar putea urma o perioada de tatonari care sa duca, cine stie, poate chiar la un mariaj intre aceste doua curente atat de violent diferite. Ar trebui ca, in loc sa ne dusmanim atat de crancen, sa incercam sa ne intelegem unii pe ceilalti."
Este limpede ca, asa cum stau lucrurile in momentul de fata, chimizarea agriculturii inseamna practic distrugerea vertiginoasa a tuturor terenurilor pe care este aplicata, insa nu e mai putin adevarat ca cercetarea stiintifica ar putea duce, intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, la crearea unor noi tipuri de substante chimice, radical diferite, cu un grad redus de nocivitate sau poate absolut benefice. intrebat de cititorii revistei Acres cum vede el o armonizare intre stiinta si natura, doctorul Whittaker a citat cazul unor descoperiri mai recente si inca putin cunoscute, saruri ale unor acizi organici realizate pe baza unor substante minerale sau chiar a unor metale, cu alte cuvinte o fuziune intre organic si anorganic de la care agricultura ar putea primi o dezlegare definitiva a problemei randamentului sporit nu numai cantitativ ci si calitativ, fara degradarea terenurilor. Deocamdata insa, aceste saruri sunt produse numai in cantitati infime, in laboratoarele experimentale, iar pretul de cost exclude absolut orice posibilitate de aplicare practica a unor asemenea descoperiri. Daca ne gandim insa ca la fel au stat lucrurile la inceput cu numeroase alte preparate care mai apoi au ajuns sa fie produse pe scara industriala si la preturi de cost uneori derizorii, putem considera ca optimistii care prevad aceleasi lucruri si in legatura cu aceste posibile noi ingrasaminte, nu sunt cu totul lipsiti de realism. Un coleg al doctorului Whittaker, anume distinsul publicist Philip M. Hinze, a formulat una din cele mai bune explicatii legate de modurile de manifestare a acestor substante, pornind de la principiul ca orice corp viu luat ca o realitate faptica este nu numai un ansamblu extrem de complex de substante chimice, ci si un microunivers electric: „Corpul poate fi considerat ca o baterie extrem de complicata care nu numai ca primeste, inmagazineaza si utilizeaza electricitatea in scopuri care sunt de resortul chimiei, dar se si mentine ca atare prin asimilarea de vitamine, minerale, arninoacizi si alte materii. Corpul identifica aceste substante pe masura ce ele apar. Fiecare substanta organica poseda insusiri electrice proprii, care determina in mod riguros procesul asimilarii. Cand organismul are nevoie de un anumit produs chimic, care a devenit deficitar datorita unei nutritii incomplete, e suficient un semnal si omul sau animalul simte imediat pofta de a manca cutare lucru, care contine produsul respectiv si din care organismul va selectiona cu prioritate tocmai ceea ce-i lipseste, de indata ce hrana respectiva va fi ingerata. Cu exceptia cazurilor aparte pe care le reprezinta organismele bolnave, procesul asimilarii are loc fara gres. Numai ca, din nefericire, aceste elemente cu care organismele sunt atat de grijulii nu corespund intotdeauna cu alimentele pe care noi le declaram cam la repezeala drept bune pentru consum. Ca sa dam un singur exemplu: organismul uman are nevoie imperioasa de o serie intreaga de elemente chimice pe care le cunoastem sub numele de metale. Desi sunt necesare in cantitati infinitezimale, acestea nu pot lipsi cu totul iar deficientele in aceasta privinta pot duce adeseori la afectiuni severe, astfel incat medicii ne recomanda administrarea lor sub forma unor medicamente indelung testate si considerate ca cele mai eficace. Numai ca in felul acesta noi introducem in organism aceste metale sub forma unor compusi anorganici, ceea ce schimba cu totul aspectul lucrurilor. Acestia, desi contin intr-adevar elementele chimice de care organismul nostru are absoluta nevoie, au prioritati electromotrice cu totul altele decat aceleasi elemente legate de materii organice, cum ar fi de exemplu aminoacizii. Mai de-a dreptul, lucrurile stau cam asa: un porc cu deficit grav de fier in organism nu poate inghiti un cui, pentru ca nu poate asimila acest element chimic decat daca il primeste sub o forma organica adica mancand, de exemplu, spanac sau telina."
si tot cam la fel stau lucrurile si in privinta solului. Prea des pus sa dea mereu aceleasi roade, prea irigat si prea tratat cu substante anorganice, el nu mai contine minerale sub forma organica, necesare plantelor pentru realizarea unei productii vegetale de buna calitate.
Acest adevar a fost evidentiat in mai multe randuri de dr.Mason Rosenberg, directorul Institutului federal pentru promovarea stiintei, una din primele institutii de invatamant superior din lume care a pus capat compartimentarii absurde si daunatoare a stiintelor, forma prezenta in atatea si atatea universitati de pe glob care dau specialisti cu o pregatire strict limitata la cutare sau cutare domeniu fara nici un fel de corelatie cu altele. Doctorul Rosenberg a reusit sa introduca in programa multora din facultatile si sectiile institutului o materie care cu un sfert de secol in urma ar fi parut fara indoiala o aberatie: producerea humusului si cultivare bacteriilor. Medicii agronomii, zootehnistii si economistii absolventi ai acestei prestigioase institutii de invatamant superior stiu deja sa priveasca lucrurile intr-o noua lumina, fie ca e vorba de tratarea unor boli, de calcularea fertilitatii cutarei parcele in vederea unor lucrari de imbunatatiri funciare, de stabilirea regimului de furajare la cutare sau cutare specie de animale ori la elaborarea unor proiecte de dezvoltare a agriculturii intr-o zona sau alta a tarii.
Iar cazul acesta nu este izolat. Multe alte echipe de oameni de stiinta, care si-au dat seama ca omul trebuie sa faca la loc curat intr-o lume pe care a murdarit-o si a imbacsit-o aducand-o pana in pragul distrugerii, se dedica deja unor cercetari intense care se constituie intr-un program din ce in ce mai amplu si mai bine pus la punct de cercetari in domeniul agriculturii ce au drept criteriu fundamental principiile de baza ale ecologiei. Ca sa dam un singur exemplu: Institutul american de alchimie moderna lucreaza intens la elaborarea unor tehnici eficace de protejare si de inmultire a pestelui in conditii de clima cu totul diferite, cum ar fi cele din marile Canadei, ale Mexicului, ale Californiei sau din zona insulei Costa Rica. infiintarea acestui institut cu un nume atat de neobisnuit s-a datorat urmatoarelor trei comandamente care stau la baza oricareia din activitatile sale: „Sa refacem solul care ne hraneste, sa ocrotim marile si oceanele lumii impotriva degradarii de orice fel, sa aducem neintarziat la cunostinta factorilor de decizie tot ce poate influenta lucrurile in acest domeniu."
si, daca stam sa ne gandim putin, acestea erau candva exact scopurile stratului verde de la suprafata planetei noastre, pe vremea cand omul nu se semetise inca sa o supuna. in acest sens, vegetalele au fost, de fapt, primii alchimisti ai pamantului
 
inapoi la  cuprins sau  mai departe

 


        pot fi contactat prin E-mail            2009 ASCII-Lob            Home Popescu-Colibasi