|
Am mai
spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca
nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument
"copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu
resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult
Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta
poveste. Sursa acestui articol este
aici
15 PLANTE VII SAU PLANTE MOARTE
Hereford
nu este numai numele cunoscutei rase de bovine care a facut faima unui
comitat din zona tarii Galilor, ci si cel al unei mici asezari pitite
intre cele doua coruri pe care le face marele rau Palo Duro care
traverseaza regiunea Panhandle din Texas. Aceasta inseamna un teritoriu
de aproximativ 270 de kilometri patrati care, cu un secol si ceva in
urma, era acoperit de o preerie deasa si avea drept locuitori doar
armate nesfarsite de mii si mii de bizoni care pasteau linistiti iarba
stufoasa. Timp de milenii campiile acestea fusesera acoperite de pasuni
bogate, cu ierburi suculente ale caror radacini strabateau un strat de
pamant zdravan, in grosime de saizeci pana la o suta de centimetri,
argila si mranita, reusind sa ajunga la calicahi, un strat mai adanc,
bogat in calciu si magneziu care constituiau pentru toate aceste plante
o hrana excelenta. Cand mureau, plantele si radacinile lor putrezeau si
se intorceau astfel in sol sub forma de proteine vitale, spre marele
profit al salbaticiunilor care se hraneau cu rodul campiilor.
Mineralele ramaneau intr-un echilibru perfect si humusul care se nastea
in permanenta din resturile vegetale si din balegarul bizonilor era
suficient de hranitor pentru ca solul acesta sa fie extrem de
productiv, in pofida climei aspre, cu veri fierbinti si secetoase si cu
ierni geroase si cu zapezi grele. Astfel incat un pamant atat de
roditor nu putea sa nu atraga atentia celor dornici sa se apuce de
agricultura.
Acest
lucru s-a intamplat acum vreo trei sferturi de secol si mai bine.
Fierul ascutit al plugului a tras aici primele brazde si pe locul
campiilor verzi au aparut lanuri aurii care unduiau sub bataia vantului
pana departe, cat vedeai cu ochii. Iar acolo unde fierul plugului nu
intrase, pasunea larga si bogata a capatat alti locuitori, turmele de
vite ale fermierilor, bizonii fiind nevoia sa-si ia talpasita, atatia
cati mai ramasesera neimpuscati de oamenii care puneau mare pret pe
carnea si mai cu seama pe pieile lor tari si rezistente.
Numai ca
peste cativa ani fermierii isi dadura seama ca aratura adanca, asa cum
stiau ei ca trebuie facuta si cum o si faceau, nu prea prieste
pamantului de aici, asa ca le trecu prin minte doar sa aeriseasca
pamantul, si asta la o adancime mai mica, de douazeci-treizeci de
centimetri, cu niste grape speciale trase de tractoare mai mici si mai
economice. Tot cam pe atunci, ei descoperira fericiti ca puteau pompa
apa existenta din blesug in straturile freatice, aducand-o la suprafata
si irigand astfel din abundenta pamanturile, ca sa le faca sa dea rod
mai bogat.
Adevarul
este ca de-sus veneau ploi suficiente, insa inegal repartizate in timp.
Dupa perioade de saptamani intregi de uscaciune, ploile cadeau
torential si transformau raurile in adevarate fluvii, late de cate un
kilometru si mai bine, dar adanci doar de cativa centimetri. Asa ca
irigatiile, si-au spus fermierii, n-au cum sa strice. Nu s-a gandit
nimeni ca in locul ierburilor cu radacini dese ca pasla cresteau acum
graminee si porumb care nu mai puteau tine solul in loc si astfel, de
la an la an, stratul fertil de deasupra se ducea tot mai mult o data cu
apele.
Asa ca,
atunci cand copiii nascuti aici, prima generatie de viitori fermieri,
ajunsera la maturitate si incepura sa ia treburile fermelor in mainile
lor, lucrurile nu mai stateau prea bine. Locul acesta, care incepuse sa
fie cunoscut sub numele de Deaf Smith si care insemnase o vreme un
adevarat corn al abundentei, era amenintat acum de saracie. Recoltele
erau de la an la an tot mai slabe si lanurile aurii si bogate
ramasesera doar in amintirile din copilarie ale noii generatii de
fermieri, care munceau din rasputeri, arand, grapand si maruntind cu
disperare pamantul, fara sa ajunga la nici un rezultat, in ciuda
irigarii intense a terenurilor. incepura sa soseasca pliante de la
producatorii de ingrasaminte artificiale iar specialistii de la
statiunile de cercetari agricole ii sfatuira sa recurga la acest mijloc
sigur de imbogatire. Superfosfatii, azotatii, sarea potasica si
celelalte sunt ieftine, se imprastie usor pe pamant si au sa-i
imbogateasca pe toti cat ai clipi din ochi.
O
incercara si pe asta si rezultatele ii facura sa le mai vina inimile la
loc. Holdele aratau acum exact ca in copilaria lor, ba inca si mai si,
recoltele fura pe masura si dolarii incepura din nou sa curga. Ar fi
curs ei si mai gros daca n-ar fi aparut, nu se stie de unde, niste
blestemati de viermisori si o puzderie de gaze care le cam stricau
socotelile, dar aflara repede ca exista leac si la asta: niste prafuri
care cam costau, e drept, dar omorau toate ganganiile si prin urmare
dadeai un ban dar iti salvai recolta si te alegeai cu un castig frumos.
Nu e greu
de inteles ca nici bucuria asta n-a tinut prea mult. in mai putin de un
deceniu produsele chimice deversate din belsug pe aceste terenuri
distrusera cu totul delicatul echilibrul natural al solului si asa
saracit de eroziuni. Materia organica lipsea acum practic cu
desavarsire si degeaba turnau fermierii, disperati, ingrasamintele
chimice, fiindca pamantul nu se mai lasa impresionat de ele. in urma
ploilor sau a irigarii, se transforma in bulgari imensi, tari ca piatra
si cantarind pana la cincizeci-saizeci de kilograme. Ca sa-i poata
sfarama, bietii oameni cumparara tractoare de treizeci si cinci de cai
putere, ceea ce insemna foarte mult, dar numai acestea puteau trage
brazdarele speciale in stare sa sparga bolovanii care se formau
intruna. Numai ca si dupa incoltirea graului bolovanii se formau la loc
si nimeni nu mai putea intra cu brazdarele peste firele abia rasarite.
Situatia le parea tuturor fara iesire si ruina batea la toate usile din
tinutul acesta care, nu cu mult timp in urma, fusese un adevarat pamant
al fagaduintei. si atunci, mai multi fermieri care nu puteau sa se
impace cu gandul ca agricultura avea sa ia sfarsit in curand pe aceste
locuri si asta numai din pricina lor, hotarara sa faca ceva, sa repare
macar cat se mai putea repara. Distrusesera acest colt de rai cu
prafurile chimice, acum erau datori sa-l faca la loc cum fusese. Sau
macar sa incerce.
Unul
dintre ei, Frank Ford, era un om cu multa judecata si stia mai multe
decat ceilalti. Studiase la scoala superioara de agricultura si de
mecanica a statului Texas, unde fusese un student bun si isi luase
diploma cu succes, ceea ce-l facea sa aiba mare trecere printre vecinii
sai. Frank Ford cumpara pe nimic o ferma abandonata de proprietarul
exasperat, sapte sute de hectare ajunse intr-un hal fara hal. Dupa
propriile lui cuvinte, „avea niste vaioage atat de adanci sapate de
torenti incat puteai ascunde cu usurinta in ele un tractor, fara sa-l
vada nimeni nici de la zece metri". Sa spunem de la inceput ca am
vizitat si noi, cu putin timp in urma, ferma domnului Frank Ford si
ne-a venit greu sa credem istoria cu tractorul pitit atat de bine:
vaioagele acelea nu mai exista de mult, pamantul este neted ca-n palma
si rodeste din belsug. „in agricultura, ne-a spus gazda, daca te apuci
sa te impotrivesti naturii, poti fi sigur ca ai sa pierzi. S-ar putea
ca la inceput sa ti se para ca-ti merge bine, zece ani, poate douazeci,
dar vine neaparat o zi cand iti dai seama ca n-ai facut bine si ca nu
esti tu victorios, ci dimpotriva. Dar daca esti chibzuit si intelegi ca
trebuie sa cooperezi cu natura, atunci pamantul tau are sa fie de la an
la an mai roditor, recoltele mai imbelsugate si te umpli de bani."
Cand a
inceput sa repare ce stricase predecesorul sau, Ford a hotarat sa
renunte cu totul la ierbicide, insecticide si la fertilizante chimice,
folosindu-se doar de gunoi de grajd si de alte resturi, numai organice.
Ca sa scape de acarienii care faceau prapad si de alti paraziti, se
sili sa praseasca pe pamantul acesta gargarite carnivore, care in scurt
timp il scapara de musafirii nepoftiti. impotriva sorgului, care ar fi
inabusit pe loc orice cultura, recurse la araturi des repetate, la
adancimi mici, urmate de fiecare data de grapatul atent, cu grape cu
colti. Rugina graului si lacustele erau si ele aici la ele acasa si
toata lumea li se impotrivea folosind la insamantat numai seminte
tratate, dar Ford se arata increzator in sanatatea viitoarei lui
recolte, crescuta intr-un sol ingrasat natural, si semana stramoseste,
seminte curate, fara urma de tratament chimic. si rugina ii afecta
recolta intr-o poportie neinsemnata, in timp ce stoluri de pasarele se
ocupara de lacuste - fapt pe care nimeni nu si l-a putut explica decat
prin refuzul micilor zburatoare de a haladui prin locuri otravitoare,
tratate cu produse chimice, ceea ce le facea sa se ingramadeasca cu
placere pe terenurile lui Ford, unde au facut o curatenie exemplara.
incurajat
de aceste prime rezultate, Ford cumpara o parte din activul unei mori
mecanice, care nu folosea valturi ci pietre obisnuite, ca pe vremuri,
si reusi sa-i convinga pe noii parteneri de necesitatea de a folosi
numai cereale obtinute de pe terenuri fertilizate natural. Cum
rezultatele obtinute de el surprinzator de rapid, pe niste pamanturi
considerate de toti irecuperabile, pusesera pe ganduri pe multi
fermieri din zona, nu-i fu greu sa atraga de partea sa pe cativa care
renuntara si ei la tratarea chimica a solului si incepura sa-l ingrase
cu fertilizante organice, obtinand rapid rezultate mai mult decat
incurajatoare. Iar asta insemna o baza din ce in ce mai intinsa pentru
moara care se profila in scurt timp pe producerea de faina exclusiv din
cereale obtinute de pe terenuri sanatoase, incepand sa obtina castiguri
substantiale. Mai mult decat atat, Ford reusi sa puna bazele unei
asociatii de fermieri care isi propunea drept obiectiv obtinerea de
alimente mai sanatoase si, mai ales, protejarea si ameliorarea
calitatii solului in intreg Texasul apusean.
Printre
membrii acestei asociatii se numara si Fletcher Sims, un fermier care
avea si el studii superioare si reusise sa-si formeze un punct de
vedere aproape identic cu al lui Ford. Sims studiase pedologia si
ecologia si fusese studentul lui William Albrecht, autorul lucrarii
fertilitatea solului si sanatatea animala, pe care ecologistii o
considera si astazi drept carte de capatai, aparuta intr-o vreme cand
nimeni nu se gandea la asemenea lucruri. Hotarat si el sa faca tot
posibilul spre a repara greselile pricinuite de lacomia si lenea
inaintasilor, Sims studie amanuntit o multime de lucrari de
specialitate, in cautarea unor lucruri care sa poata fi folosite la
incetinirea degradarii rapide a pamantului din intreaga regiune
Panhandle. Fu izbit de un lucru pe care pana atunci il trecuse cu
vederea: in toate partile, in apropierea fermelor de vite, se inaltau
adevarati munti de balegar cu care nimeni nu stia ce sa mai faca. Ca un
singur exemplu: la vreo trei kilometri de proprietatea lui se afla o
crescatorie de taurine unde gunoiul de grajd din ultimii cativa ani se
adunase intr-un munte de cateva zeci de metri si acoperind o suprafata
de o mie sase sute de acri, adica mai mult decat treizeci de terenuri
de fotbal puse unul langa altul. inlaturarea acestui munte ar fi
necesitat acum o armata intreaga de buldozere, excavatoare si alte
masini, pentru a caror achizitionare ar fi fost nevoie de cel putin un
sfert de milion de dolari. Intrigat de lucrul acesta, Sims facu un
calcul foarte aproximativ si ajunse la concluzia ca in fiecare an in
Statele Unite se pierd circa opt sau zece milioane de metri cubi de
gunoi de grajd, aruncat la intamplare si lasat pe seama ciupercilor
care il transformau in minerale nefolositoare.
Concomitent,
Sims avea impresia ca nici scolile de agricultura, atat cele
superioare, ce pregateau ingineri agronomi, cat si cele medii, la care
isi trimiteau copiii fermierii preocupati sa lase ferma pe maini bune,
nici scolile de agricultura, deci, nu prea isi bateau capul cu aceasta
chestiune, pe care o lasau deoparte sau, in cel mai bun caz, o
experimentau intr-un mod care nu avea cum sa duca la vreun rezultat
multumitor. incepand sa umble dintr-o scoala in alta, Sims constata ca
lucrurile stateau cat se poate de rau. intr-un loc, gunoiul de grajd
era imprastiat pe sol intr-un strat gros, apoi se ara cu pluguri
puternice, care intrau pana la mai bine de un metru adancime, ducand
gunoiul in strafunduri, unde nu mai putea putrezi in conditii normale
si otravea pur si simplu radacinile plantelor, arzandu-le cu aciditatea
lui, foarte ridicata in lipsa bacteriilor care sa descompuna lent si
sigur substantele organice. intr-o alta scoala, tot din Texas, se
prepara un terci gros care era pompat pe camp, dar concentratia
acestuia era atat de ridicata incat nici o planta nu reusea sa
supravietuiasca pe asemenea terenuri. Naucit de atata lipsa de
judecata, care il facea sa creada ca traise pana atunci fara sa-si dea
seama intr-o tara a prostilor, Sims porni mai departe si dadu peste o
alta scoala, din acelasi roditor Texas, unde pe camp era imprastiat
balegar proaspat, mustind inca, dar in cantitate de saptezeci si cinci
de tone la hectar. Cand mai auzi si ca se lucra intens la gasirea unor
procedee de transformare a acestor reziduuri in caramizi si ca la
Washington fusese chiar numita o comisie federala care studia de zor
mijloacele de obtinere de furaje din gunoiul de grajd, Sims se ingrozi
si hotari sa cerceteze cat mai repede mijloacele prin care aceste
resurse extraordinare puteau fi transformate intr-un ingrasamant
organic sigur si eficace. Datorita lui Nichols ajunse sa cunoasca
lucrarile consacrate acestei chestiuni de dr. Ehrenfried Pfeiffer in
laboratorul lui de cercetari de la Spring Valley, unde merse el insusi
de mai multe ori ca sa afle cat mai multe despre subiectul care il
framanta atat. Aici a reusit sa se familiarizeze in scurt timp cu
cercetarile eminentului specialist, care demonstrau fara putinta de
tagada ca viata pulseaza din plin in alimente, in vitamine si in sol,
in timp ce mineralele anorganice, produsele chimice si vitaminele
sintetice sunt practic moarte. Fara sa se foloseasca de echipamentele
sofisticate ale laboratoarelor moderne, Pfeiffer realizase un sistem
neinchipuit de simplu cu ajutorul caruia putea citi pe schema produsa
pe un disc de hartie de filtru nu numai compozitia chimica a solurilor,
a diferitelor sortimente de compost sau a plantelor, ci chiar calitatea
lor biologica. Cercetand amanuntit tot ce se stia despre producerea
unui compost de buna calitate, Sims afla ca aceasta se realiza in mai
multe etape, printr-un proces care nu era greu, dar cerea multa atentie
si mai cu seama grija deosebita. intr-o prima faza, amidonurile,
zaharurile si alte substante organice sunt descompuse sub actiunea
bacteriilor, a ciupercilor si a altor microorganisme care nu pot trai
decat in mediu natural, fiind ucise de orice produs chimic. in etapa a
doua, elementele rezultate din descompunere sunt consumate ca hrana de
aceleasi microorganisme care le-au descompus si care le folosesc pentru
propria lor crestere. in acest moment este de o maxima importanta ca
microfauna si microflora sa fie reprezentate de specii anume, care
trebuie protejate prin ferirea amestecului de orice ingrediente
artificiale; este de asemenea decisiv stadiul de descompunere in care
incepe aceasta a doua faza, in scopul de a evita pierderea unui prea
mare continut de materie organica. Sims si-a notat cu religiozitate
spusele lui Pfeiffer: „Daca in realizarea compostului nu tinem seama de
toate regulile, ne putem trezi ca sub nasul nostru proteinele de baza
si aminoacizii se descompun in elemente chimice simple. Cu alte
cuvinte, materia organica se pierde, transformandu-se in acid carbonic
si in azot, care se evapora sub forma de amoniac si de nitrati. Foarte
multi gradinari isi inchipuie ca ce imprastie ei pe brazde este compost
natural suta la suta, sub cuvant ca materia respectiva provine
intr-adevar dintr-o masa pur organica. Numai ca lucrurile nu sunt chiar
asa de simple si gradinarii in cauza ard in realitate radacinile
legumelor si ale zarzavaturilor lor, fiindca ce pun ei acolo este de
fapt cu totul altceva. Celulele vii contin apa intr-un procentaj foarte
ridicat, intre saptezeci si optzeci la suta, in timp ce continutul in
proteine, aminoacizi, hidrati de carbon si alti compusi ai acestora din
urma nu se ridica decat la cincisprezece, cel mult douazeci la suta.
Continutul in minerale este de asemenea foarte redus, intrucat
potasiul, calciul, magneziul si altele se afla in proportie de cel mult
zece la suta, uneori abia doi la suta. Asa se face ca substantele
organice se conserva ideal in corpurile microorganismelor si sunt puse
in libertate atunci cand acestea, murind, ajung in stare de
descompunere avansata. Daca acest moment survine prea devreme,
compostul se mineralizeaza si toate calitatile lui biologice s-au
pierdut, astfel incat bietul gradinar, ferm convins ca isi fertilizeaza
natural varza sau salata, le administreaza pur si simplu otrava, adica
substante minerale care pot fi de-a dreptul ucigatoare pentru culturile
lui. Cine vrea sa fabrice un compost adevarat si de calitate, acela va
trebui sa-si asigure o metoda rapida si eficace care sa-i permita sa
supravegheze gradul de fermentatie - cu alte cuvinte sa se asigure ca
actiunea bacteriologica nu e pe cale sa duca prea curand la
descompunerea substantelor care contin azot. Nu e asa de greu pe cat
pare la prima vedere, fiindca aceste fenomen este insotit intotdeauna
de emanarea unui miros violent de amoniac, usor de sesizat de oricine.
Daca mormanele puse la fermentat se incalzesc prea tare, trebuie
intoarse cat mai repede, pentru a opri producerea de amoniac, astfel
incat bacteriile sa poata reface la loc compusii de azot mai stabili in
proteinele lor."
Cromatogramele
realizate de Pfeiffer - structuri concentrice colorate obtinute pe
discuri de hartie de filtru - indica atat de limpede si de exact
diferitele stadii de fermentatie, indiferent ca e vorba de
descompunere, de formarea humusului sau de mineralizare, incat
colaboratorii lui Pfeiffer au reusit, dupa o munca asidua de cativa
ani, sa puna la punct un declansator biodinamic de mare precizie,
utilizabil cu excelente rezultate in fabricarea compostului. si
lucrurile sunt cu atat mai vrednice de luat in seama cu cat acest mic
dispozitiv functioneaza sub influenta microorganismelor ce se gasesc in
mod obisnuit in orice masa intrata in fermentatie. Una din imaginile
cromatografice realizate de Pfeiffer demonstreaza ca materialul obtinut
pornind de la afina de mlastina, desi continea o incredibila proportie
de optsprezece la suta materie organica, stabilita prin analize chimice
riguroase, era totusi din punct de vedere biologic inert, fapt care la
analizele chimice nu avea cum sa iasa in evidenta. Acelasi sistem de
realizare a cromogramelor a relevat ca un esantion de pamant argilos
din California, in pofida continutului ridicat in substante minerale,
era deficitar la capitolul microflora, cu alte cuvinte era vorba de un
sol steril, ceea ce explica din plin faptul ca proprietarul, desi turna
cu nemiluita fertilizante chimice si nu obtinea decat recolte derizorii
si mergea cu pasi mari spre ruina. in absenta din sol a materiilor
organice, plantele manifesta intotdeauna tendinta de a absorbi
cantitati sporite de apa, pentru a contrabalansa excesul de saruri din
organismele lor - fenomen similar cu setea care ne cuprinde si pe noi
dupa ce mancam ceva sarat. Desi in aparenta sunt infloritoare, plantele
acestea in realitate sufera, intrucat echilibrul lor natural s-a rupt
si ele sunt predispuse la tot felul de boli, carora nu li se mai pot
opune. Schemele cromatografice realizate de Pfeiffer au mai demonstrat
si ca anumite plante se tolereaza bine una pe alta, crescand chiar mai
armonios atunci cand sunt semanate in acelasi loc, de pilda castravetii
cu fasolea, in timp ce altele sufera din cauza unei vecinatati
nedorite, aceeasi fasole neimpacandu-se deloc bine cu mararul, de
exemplu. Cauza pare a sta in predilectia comuna pentru anumite
substante, ceea ce creeaza un soi de rivalitate care le face pe
amandoua sa sufere. in afara de asta, Pfeiffer a mai descoperit si ca
depozitarea la un loc a merelor si a cartofilor duce la degradarea lor
rapida si, chiar daca uneori isi pastreaza aspectul normal, continutul
in substante vitale este totusi considerabil diminuat.
Pfeiffer a
mai spus un lucru de natura sa ne puna pe ganduri si sa ne faca sa
privim lumea vegetala cu alti ochi: „Atunci cand numim buruiana o
buruiana, sau ii mai zicem chiar si iarba rea, e limpede ca judecam
ingust si suntem tributari unui egoism pe care s-ar putea ca intr-o zi
sa-l platim scump. Daca ne gandim ca absolut orice forma de creatie are
de indeplinit o functie, suntem obligati sa ne schimbam acest fel de a
vedea lumea plantelor." Pfeiffer a demonstrat ca o serie intreaga de
plante considerate ca parazite, cum ar fi macrisul, dragaveiul,
pipirigul, rusinea-ursului, pot fi un mijloc sigur de a constata gradul
de aciditate a solului. Papadia, care ii umple de furie pe proprietarii
peluzelor elegante si ii face sa plateasca oameni care s-o smulga
imediat ce indrazneste sa rasara, papadia aceasta este in realitate un
excelent regenerator al solului, aducand la suprafata o serie de
minerale extrem de necesare, cum ar fi calciul, asa ca o peluza cu
papadii se prea poate sa nu fie chiar distinsa, dar arata ca e
sanatoasa.
Sims
considera ca perspectivele pe care le deschide procedeul cromatografic
al lui Pfeiffer sunt extraodinare. Ne putem sluji de acest procedeu
atat de simplu ca sa determinam, de exemplu, gradul de vitalitate sau,
altfel zis, calitatea biologica a semintelor, lucru de o importanta
asupra careia credem ca nu mai e nevoie sa insistam. Astfel, doua
cromatograme efectuate asupra a doua varietati de grau, unul obtinut de
pe o parcela fertilizata chimic iar celalalt de pe alta, ingrasata
natural, au dat rezultate net diferite, demonstrand ca vitalitatea
celui dintai era mult diminuata. O alta serie de cromatograme, operate
asupra acidului ascorbic, cunoscut si sub numele de vitamina C
sintetica, a demonstrat diferente majore fata de vitamina C obtinuta
dintr-o sursa naturala, fructul de maces. Exista ceva care lipseste din
acidul ascorbic si care da vitaminei C naturale valoare biologica
ridicata, desi pana in momentul de fata nimeni n-a reusit sa izoleze
acea substanta misterioasa si cu atat mai putin s-o identifice, desi
cercetarile intreprinse in aceasta directie au fost extrem de
minutioase si au fost efectuate de specialisti de inalta clasa si in
laboratoare cu tehnica cea mai avansata. Identificarea substantei care
duce la diferentierea atat de neta intre vitamina C naturala si cea
artificiala va provoca, probabil, o uriasa revolutie in biochimie, ale
carei rezultate inca nu pot fi prevazute.
Sims a
trecut la fabricarea compostului organic pe scara industriala,
folosindu-se drept aproape unic instrument de control de declansatorul
biodinamic al lui Pfeiffer. Materia prima folosita a fost, fireste,
gunoiul de grajd care nu numai ca nu-l costa nimic, dar ii era adus in
poarta de fermierii bucurosi sa scape de deseurile astea care ocupau
locul degeaba. Totul era sa nu piarda momentul cand un anumit stadiu de
fermentatie putea ucide prematur microorganismele, provocandu-se astfel
mineralizarea gunoiului si, deci, transformarea lui in toxine care sa
„arda" radacinile plantelor in loc sa le hraneasca. Amestecand in
aceasta masa si resturi vegetale de orice fel, Sims s-a folosit de
faptul ca organismele bolnave introduse in felul acesta in amestec nu
puteau face nici un rau, intrucat eventualii agenti patogeni erau
distrusi de temperatura de peste 60°C din interiorul masei aflate in
fermentatie iar substantele chimice ce se gaseau in organismele
vegetale - cele mai multe provenind tot de pe terenuri chimizate - se
degradau biologic si erau asimilate de bacterii. Folosindu-se de
instalatii comandate anume, Sims intorcea masa in fermentatie ori de
cate ori declansatorul biodinamic ii atragea atentia ca a sosit
momentul cand continutul de amoniac e pe cale sa distruga
microorganismele din amestec. Spre surprinderea lui, care isi spunea ca
procesul acesta avea sa tina poate mai bine de un an, in mai putin de o
luna masa organica s-a transformat intr-un pamant negru si gras,
sfaramicios si fara urma de miros specific. Baligile vacilor vecinilor
se transformasera ca prin minune sub actiunea factorilor pur biologici.
Daca ar fi
fost vorba de o poveste romantica, Sims ar fi trebuit sa ramana cu
marfa nevanduta si sa se ruineze ca un idealist ce era. Numai ca viata
nu tine seama de asemenea cerinte literare si nici fermierii texani nu
simteau nevoia sa faca pe romanticii, fiind mai preocupati de recoltele
lor decat de orice altceva pe lume, asa ca primii clienti se prezentara
neintarziat la Sims, cumparandu-i marfa la un pret bun, adica ceva mai
ieftin decat ar fi dat pe aceleasi cantitati de fertilizante chimice.
Sa spunem de la inceput ca oamenii acestia erau in realitate niste
disperati care isi luasera orice nadejde de la eficacitatea
ingrasamintelor artificiale, cu care nu mai faceau mare lucru de ani de
zile. Nu se asteptau prin urmare la cine stie ce mare scofala nici de
la baligarul lui Sims, il incercau numai ca sa nu zica cineva pe urma
ca n-au incercat-o si pe asta, asa ca au ramas si ei uluiti vazand
rezultatele. Unul din ei, bunaoara, a imprastiat pe pamant produsul
acesta in cantitate de o tona si un sfert la hectar, in loc de
doua-trei tone cat ar fi trebuit in cazul ingrasamintelor chimice, a
renuntat de asemenea la orice insecticide sau ierbicide, a semanat
samanta netratata si a aplicat numai doua udari, cu gandul ca oricum
era ruinat si n-avea rost sa-si mai bata capul cu tratarea semintelor,
cu irigatia si cu alte prostii. Numai ca recolta din primul an a fost
atat de bogata incat nici lui nu i-a venit sa-si creada ochilor, iar in
anul urmator, semanand porumb fara sa mai ingrase inca o data terenul,
a obtinut nici mai mult nici mai putin de o suta cincizeci si cinci de
chintale la hectar, adica dublul productiei maxime obtinute vreodata de
pe un teren ingrasat artificial, si nu in Texas ci in Illinois, statul
campion al recoltelor supraabundente la aceasta cereala. Acelasi
fermier, punand pe o alta parcela ingrasata la fel, cu compostul
cumparat de la Sims, a obtinut la sfecla de zahar o productie de peste
saizeci de tone la hectar, lucru nemaiauzit pana atunci, iar alti
fermieri din aceeasi zona au fost si ei la fel de norocosi, cu orzul,
ovazul sau cu graul pe care moara lui Sims nu mai prididea acum sa-l
macine. Faptul nu putea sa nu atraga atentia, dar se intamplara lucruri
care nu pot sa nu ne lase un gust amar cand ne amintim de ele. Richard
M. Henderson, de la Deaf Smith Chronicle, se apuca sa scrie un reportaj
plin de entuziasm, in care saluta aceste prime semne de regenerare a
celei mai bogate agriculturi din lume, scriind: „Ca sa se convinga de
avantajele compostului biodinamic, un Toma necredinciosul n-ar trebui
decat sa faca un drum pana la locurile acestea sfinte ale renasterii
noastre si sa vada cu ochii lui, fara ca macar sa se dea jos din
masina, cum arata parcelele de porumb ingrasate natural, infloritoare
pe solul negru si gras ca untul, si cum sufera nefericitele lor surate
care au avut nenorocirea sa se nasca pe solurile aride si sticloase
otravite cu blestematele de chimicale pe care fanaticii inca le mai
toarna pe pamanturile lor, sperand nici ei nu mai stiu ce". Scandalul
izbucnit a fost imens si este inca viu in mintea generatiilor ceva mai
varstnice de americani. Bietul Henderson fu acuzat fatis de numerosi de
confrati ca primise mita de la Sims ca sa-l faca sa-si vanda mai usor
propriile excremente, altii sustinura ca era vorba in realitate de un
nou ingrasamant chimic pe care Sims il amesteca cu perfidie in
compostul vandut fraierilor, iar o grupare de fabricanti de
fertilizante chimice il ameninta pe Sims cu darea in judecata pentru
prejudicii grave. Nu ne indoim ca, daca aceasta dare in judecata s-ar
fi materializat, ar fi dat castig de cauza fabricantilor respectivi,
intr-atat aveau aservita intreaga opinie publica. Din fericire insa,
lucrurile s-au oprit aici si Sims, facandu-se ca nu baga de seama
huiduielile cu care il rasfata cea mai obiectiva si mai impartiala
presa din lume, si-a vazut de treaba mai departe. Mai rau a fost de
bietul Henderson, care si-a pierdut slujba si nu stim ce s-a mai
intamplat cu el.
Dar
exemplul lui Sims n-a ramas numai cu ecouri negative. in alt punct al
nesfarsitului Texas, in sud-est, Waren Vincent se gandi ca s-ar putea
ca acest compost care a starnit atata tevatura sa fie bun la ceva si in
orezariile napadite de costrei cu care se chinuiau fermierii din partea
locului, drept care incepu sa-si sfatuiasca prietenii sa incerce si
aceasta ultima solutie, pe care porni s-o aplice el primul. Costreiul
facea ravagii in plantatiile de orez cu care isi tineau zilele sute si
sute de plantatori si nu se lasa doborat nici de cele mai sofisticate
ierbicide. Unii incercasera chiar si cu substantele folosite in Vietnam
la desfrunzirea instantanee a junglei si tot degeaba, costreiul
disparea pe moment, dar la anul rasarea mai aprig si mai dusmanos ca
inainte, vadind o rezistenta din cale-afara de ridicata, pe care i-o
conferisera tocmai insecticidele turnate peste el ca sa-l faca sa
dispara. Vincent se apuca la inceput sa semene in loc de orez iarba de
Bahia, adusa din Brazilia, o planta cu proprietati benefice: terenul
care de mult devenise neroditor semana acum a preerie deasa, costreiul
a fost inabusit de iarba aceasta, mai puternica decat el, si, in plus,
terenul putea fi folosit cu excelente rezultate ca pasune, vitele
aratandu-se foarte interesate de iarba aceasta care crescuse fara nici
un fertilizant chimic. Anul urmator, Vincent a arat bine terenul,
imbogatindu-l cu compost produs de el dupa metodele aplicate de Sims si
a intemeiat la loc orezaria, cu rezultate care si pe el l-au lasat mut
de uimire.
in
California de Nord s-au gasit alti oameni lucizi care s-au apucat sa
faca opera de pionierat. Se cuvine sa-i amintim aici in primul rand pe
fratii Lundberg care, spre deosebire de alti agricultori care ardeau cu
mare grija paiele de orez, gandind ca in felul acesta „curata" terenul
pregatindu-l pentru semanat, s-au apucat sa lase pe camp nu numai
paiele ci si pleava, ingropandu-le in brazda cu intentia de a fertiliza
in oricat de mica masura solul, mai ales ca in felul acesta nici nu mai
poluau atmosfera cu fumul gros si inecacios pe care il dau paiele de
orez si care facea ca timp de saptamani intregi atmosfera din zona sa
fie irespirabila. Desi aveau contract cu o firma care le cumpara la
preturi avantajoase recoltele de orez alb, fratii Lundberg si-au facut
socoteala ca pot face fata cheltuielilor impuse de fertilizarea
biologica a terenurilor lor si s-au hotarat sa tina in sfarsit seama de
cuvintele pe care le auzisera de multe ori din gura raposatului lor
tata: un fermier care vrea sa fie vrednic de numele de fermier trebuie,
mai intai de toate, sa aiba grija de pamantul lui ca de ochii din cap
si sa faca in asa fel incat sa-l lase urmasilor la fel cum l-a primit
el insusi de la parintele lui. si cand scriem aceste randuri ne gandim
cu amaraciune ca, din nefericire, principiul raposatului Lundberg-tatal
ar putea, daca ar fi cunoscut si mai ales respectat de toata lumea, sa
transforme planeta noastra atat de degradata intr-un adevarat paradis,
dar ca lucrurile stau cu totul altfel.
Hotarandu-se
sa treaca la cultura biologica, cei doi frati isi dadeau seama ca nu va
fi lucru usor. Aveau sa se loveasca de tot felul de piedici, care
trebuiau prevazute din timp si, o data cu ele, si masurile ce aveau sa
se impuna grabnic. Devenisera atat de comozi datorita fertilizantelor
chimice, iar pamantul lor ajunsese intr-o asemenea dependenta de
acestea incat de multe ori se ingrozeau si se gandeau daca n-ar fi mai
bine sa se lase pagubasi si sa se resemneze sa aiba si ei soarta
celorlalti fermieri din vecinatate. Dar se gandeau ca asa nu mai putea
sa mearga si ca ruina ii pandeste foarte de aproape. La inundarea unei
orezarii, milioane si milioane de amfipode minuscule ies din sol si
inoata tot timpul in malul subtire, pe care il impiedica sa se
limpezeasca. Iar acest fapt, la randul lui, impiedica lumina si caldura
soarelui sa ajunga pana la sol pentru a favoriza germinatia, ca sa nu
mai vorbim ca micile amfipode se hranesc exact cu firele abia rasarite,
care se pare ca sunt pentru ele o delicatesa de care nu gasesc cu cale
sa se lipseasca, mai ales ca nimic nu le impiedica. Toti fermierii se
slujeau ca sa scape de ele de produse extrem de toxice pe care le
turnau din belsug in apa orezariei, sub cuvant ca mai bine sa
prisoseasca decat sa n-ajunga. Semintele trebuiau si ele tratate cu
parathion in solutie concentrata, pentru ca viitoarele plante sa nu fie
distruse de boli specifice. Costreiul trebuia si el atacat, desi era
limpede ca nu poate fi starpit, dar fermierii isi faceau mai departe
datoria otravindu-l sau incercand sa-l otraveasca cu cutare sau cutare
ierbicid, in timp ce pentru tenacea gargarita-de-orez trebuiau alte
insecticide decat pentru tantari, care lasau in mal larve ce deranjau
teribil recolta. Pe urma mai erau algele, alta belea, pentru care
trebuia sulfat de cupru in concentratie de asemenea ridicata, in timp
ce ouale si larvele altei insecte, care distrugeau radacinile plantelor
si pe care localnicii o botezasera Adele, trebuiau distruse cu alte
insecticide. Puricii de frunza, care se infiintau de indata ce plantele
ieseau deasupra apei, nu cedau decat tratati cu un anume insecticid,
omizile erau ucise cu altul, apareau pe urma buruieni care trebuiau si
ele eliminate si nu statea nimeni sa le pliveasca, asa ca erau atacate
cu ierbicide, pentru fiecare buruiana cate unul anume, adeseori in
combinatie cu cate unul nou, atunci aparut si despre care se povesteau
adevarate minuni. Sa mai socotim si sulfatul de amoniu, superfosfatii
si azotatul de amoniu care trebuiau sa furnizeze solului fosforul si
azotul fara de care plantele nu puteau creste, apoi azotul de fier si
diferiti compusi de zinc, si vom avea un tablou daca nu complet, atunci
macar suficient de graitor al halului in care ajungea vinovatul bob de
orez in farfuria copiilor americani. Toata lumea, auzind ca fratii
Lundberg au de gand sa renunte la pretioasa si indispensabila alianta
cu aceste produse chimice, ii sfatuia sa se gandeasca bine, ca sa nu-si
dea pe urma cu pumnii in cap. O asemenea aventura nu era lucru de
gluma. Astfel incat cei doi gandira totul dinainte, pana la cele mai
mici amanunte, ca sa nu se trezeasca pe parcurs in fata unor situatii
neprevazute. Se asigurara de o sursa de gunoi de grajd pe care il
pusera pe fermentat urmand toate regulile, apoi imprastiara materialul
acesta pe o suprafata deocamdata mai redusa, de trei hectare si
jumatate. Se gandeau ca e bine sa fie prudenti si sa nu riste de la
inceput toata recolta. Suprafata astfel fertilizata, fara nici un adaos
chimic, dadu o productie medie de sapte tone si jumatate la hectar,
ceea ce inseamna un rezultat modest in comparatie cu productiile de pe
terenurile fertilizate chimic, dar beneficiul real a fost totusi
acceptabil, dat fiind pretul mai avantajos pe care l-au obtinut pe
orezul lor, realizat prin mijloace biologice si apreciat de achizitori
dupa alte tarife.
Vazand ca
se poate, cei doi frati au fost incurajati de rezultatul acesta si au
luat hotararea sa extinda sistemul la intreaga plantatie, intrucat erau
decisi sa elimine orice tratament chimic, se gandira la aflarea unor
mijloace naturale de combatere a daunatorilor de tot felul, astfel
incat le veni ideea sa irige temeinic orezul, e drept insa, fara sa-l
inunde decat dupa ce acesta germineaza, ceea ce, intr-adevar, a facut
ca micile amfipode sa nu mai poata distruge plantele. Cum boabele pe
care le semanasera fusesera verificate cu atentie, fiind selectionate
in acest scop numai cele care nu tradau semne de imbolnavire, plantele
rezultate din ele s-au dovedit mult mai rezistente la boli si, cu toate
ca nu li s-au administrat medicamente de nici un fel, au rezistat in
general bine, pierderile pricinuite de boli fiind sub asteptari. Prin
inlaturarea radicala a buruienilor de pe mal au ajuns la alta urmare
benefica, la care nu se gandisera: disparitia gargaritelor, care isi
depuneau ouale la umbra in solul umed, unde larvele se puteau dezvolta
in cele mai bune conditii pentru ele. Se pare ca tot la fel se inultea
si neinduplecata Adele, care disparu si ea aproape cu desavarsire, iar
tantarii, care faceau ravagii, au fost lichidati prin prasirea in apa
orezariei a dusmanului lor natural, un pestisor mic dar extrem de
vorace, gambuzia, care se hraneste cu orice fel de larva gasita in apa.
Astfel incat nu numai tantarii, ci si alte insecte daunatoare disparura
din orezaria fratilor Lundberg. Se punea insa o problema grava: cum vor
rezolva aceste dificultati in anul urmator. Era limpede de la un timp
ca practicarea aceleiasi culturi pe acelasi teren ani la rand duce la
secatuirea solului si la aparitia a tot felul de daunatori, apartinand
atat regnului vegetal cat si celui animal. Drept care, pentru prima
oara de cand se stiau pe lume, cei doi transfonnara pentru un an
orezaria in teren arabil obisnuit, semanand orz. Acesta dadu insa o
recolta impresionanta, astfel incat proprietarii hotarara sa amane cu
un an intoarcerea la cultura orezului si in anul urmator semanara
borceag, o planta furajera foarte cautata de crescatorii de vite.
Recolta a fost atat de bogata si s-a dovedit a avea o calitate atat de
buna incat banii obtinuti pe ea i-au despagubit din plin pe cei doi
pentru recoltele mai slabute la orez de mai inainte, dar lucrul de
capetenie era altul, anume acela ca scapasera cu totul de buruieni.
Cultura prin asolamente nu era deci vorba goala. in anul urmator,
orezaria fu reinfiintata si rezultatele fura din cele mai bune inca de
la prima recolta, mai ales ca cei doi frati adaugara compostului
natural si taratele de orez cumparate ieftin si pleava cedata de alti
plantatori, bucurosi ca scapa de munca pe care o presupunea arderea
acesteia si de fumul murdar care le imbacsea fermele. Pamantul
orezariei lor era acum sanatos, bogat in humus si nu mai trebuia
ingrasat in fiecare an.
Un alt
fermier californian, Jack Anderson, s-a hotarat sa faca si el munca de
pionierat, numai ca in alta directie. El era proprietarul unei ferme
legumicole de mari proportii, care a fost prima de acest gen din
California unde s-a trecut la agricultura biologica. La fel ca fratii
Lundberg, s-a vazut si el inghesuit de situatia fara iesire in care
ajunsese din cauza deversarii de produse chimice in cantitati din ce in
ce mai mari si cu rezultate din ce in ce mai proaste, asa ca s-a
hotarat sa incerce ultima solutie, aceea a ingrasamintelor naturale. si
fireste ca, necunoscand nimic din tehnica absolut diferita pe care o
impune folosirea acestora, s-a vazut si el in fata unor dificultati pe
care insa s-a indarjit sa le invinga. in primul rand il obseda faptul
ca din cate se vorbeau, alti fermieri, plantatori de porumb, de orez
sau de cereale paioase, scapasera de daunatori nu prin chimicalele pe
care le folosea si el din belsug, ci tocmai prin ingrijirea naturala a
solului. Iar Jack Anderson era ruinat tocmai de armatele nesfarsite de
viermisori care ii atacau tomatele exact cand dadeau in parg si in
felul acesta le faceau nevandabile: nici o fabrica de conserve nu
accepta tomate cu mai mult de doi la suta produs degradat, si inca si
atunci cu penalizari severe la pretul de achizitie. Iar rosiile
bietului Anderson erau atacate in proportie uneori de peste treizeci la
suta! Sa sorteze zeci si sute de mii de kilograme ii era imposibil si
sa plateasca mana de lucru pentru operatia asta insemna nebunie curata,
ar fi insemnat sa plateasca de doua-trei ori valoarea intregii recolte,
considerand ca toata ar fi fost numai de prima calitate. Fermierii din
imprejurimi erau si ei chinuiti de acelasi neajuns si incercau sa se
salveze marind de la an la an doza de insecticide, insa foarte rar
ajungeau sa atinga acel doi la suta la produs degradat in primavara,
pana cand rosiile dadeau in parg si nenorocirea venea pe capetele lor.
Ambitiosul
Anderson isi spuse ca trebuia sa inceapa lupta folosindu-se de doua
arme in acelasi timp: sa planteze un soi de tomate cu productivitate
mult mai redusa, e drept, dar la care observase ca degradarile nu
survin la cele culese inainte de sfarsitul lui august, si sa renunte la
chimicale ingrasandu-si pamantul cu compost. Lucru uluitor, gunoiul
evitat de toti fermierii pentru randamentul lui slab dadu o recolta
dubla fata de cele dinainte, iar procentul de degradare era abia de unu
la suta, fara absolut nici un tratament chimic! Bineinteles ca asta ii
puse pe jar pe toti legumicultorii din zona, care se apucara de zor sa
faca rost de compost natural si sa-si ingrase terenurile, introducand
soiul care se dovedise mai rezistent si renuntand la tratarea chimica a
culturilor lor, astfel incat s-a ajuns la situatia paradoxala in care
fabricile de conserve sa nu poata face fata ofertei de marfa de
excelenta calitate prezentate pe intrecute de fermierii care cu cativa
ani in urma isi priveau cu jale tomatele degradate si intrate in
putrefactie inca inainte de a fi culese.
Trecerea
la ingrasarea naturala a solului nu s-a limitat insa la atat, ci i-a
tentat si pe producatorii de fructe si pe crescatorii de animale. Un
pomicultor ca Ernest Halbleib, de exemplu, dupa ce a practicat ani de
zile tratarea artificiala a solului si a livezilor sale, asa cum stia
de cand era copil, si-a dat seama ca ajunsese la un punct mort, in care
chimicalele nu mai au nici un efect si il duc spre ruina. si-a spus,
prin urmare, ca daca cultivatorii de orez sau legumicultorii s-au luat
dupa cei care cultivau porumb si paioase, si le-a mers cu
ingrasamintele naturale, s-ar putea foarte bine sa-i mearga si lui, cu
toate ca pomii lui fructiferi erau altceva decat porumbul lui Sims si
decat orezul fratilor Lundberg. Ultimele sovaieli ii fura inlaturate de
rezultatele lui Anderson, ale carui rosii nu aratau nici ele a porumb
sau a orez, dar il imbogatisera pe ambitiosul gradinar, asa ca se
hotari sa lase la o parte blestematele de prafuri care il saracisera si
sa incerce si el, fiindca mai rau decat ajunsese nu avea cum ajunge.
Dupa doi ani era in masura sa le rada in nas celor care sustineau pe un
ton doct ca fara produsele chimice nu se poate obtine o recolta
frumoasa de mere. Dupa cum sustine acum Halbleib, insectele tabara pe
livezi tocmai pentru a-l pedepsi pe pomicultorul inconstient care-si
bate joc de pomii lui otravindu-i in nestire cu insecticide in loc sa-i
lase sa-si vada de treaba lor in liniste. Fluturii depun oua, din oua
ies larvele care distrug fructele si, chiar daca la inceput daunatorii
acestia au batut in retragere in fata insecticidelor; s-au adaptat atat
de rapid, inclusiv prin selectia naturala, incat au devenit extrem de
rezistenti. „Acum zece ani - spune Halbleib - era destul sa stropesc
pomii o data ca sa scap de viermi. Pe urma am ajuns sa-i stropesc de
cate trei-patru ori pe an si tot degeaba, merele mele erau viermanoase
si la fel si ale vecinilor .Cine da cu insecticide pe pomi e un tampit
si isi merita soarta, scurt si cuprinzator." Dat imediat in judecata de
un concern, producator de substante chimice, care pretindea despagubiri
uriase pentru aceste afirmatii publice ce aduceau, e lesne de inteles,
prejudicii grave cifrei sale de afaceri, Halbleib s-a prezentat in fata
judecatorului fara nici un avocat, ci doar cu doua cosuri, primul cu
mere din livada lui, celalalt cu mere cumparate in dimineata aceea de
la un magazin faimos aflat chiar in fata tribunalului, si l-a invitat
pe acesta sa faca singur diferenta intre cele doua calitati.
Pledoariile pregatite cu grija de avocatii partii adverse n-au mai avut
nici un rost si, spre cinstea lor, s-au inclinat si ei in fata
evidentei si au declarat ca retrag plangerea... Episodul a starnit o
valva nemaipomenita si Halbleib a capatat o asemenea faima incat a fost
convocat la Washington, pentru a fi audiat de Oficiul federal pentru
controlul alimentelor si al medicamentelor. Aici, desi era limpede ca
membrii acestei inalte comisii nu sunt deloc convinsi de adevarul
spuselor lui si ca erau cu totii partizani ai chimizarii, Halbleib si-a
sustinut cu tarie punctul de vedere si, in final, suparat ca domnii in
cauza incercau sa-l invete ei pe el, le-a trantit in fata: „Daca
prafuim cu otrava plantele ca sa le scapam de insecte, le turnam otrava
la radacina sub cuvant ca le hranim, cufundam semintele in otrava si ne
laudam ca le-am tratat, dumneavoastra nu va ganditi ca tot ce bagati in
gura tot otrava se numeste? si vad ca va place s-o dati afara tot pe
gura, in loc s-o desertati pe unde a lasat Dumnezeu!" in sala fireste
ca se aflau si ziaristii, care nu puteau sa nu relateze incidentul, asa
ca cea mai matura opinie publica din lume a luat cunostinta, prin
intermediul celei mai obiective si mai impartiale prese din lume (si
mai incoruptibila, am indrazni sa adaugam noi), de obraznicia sfruntata
a taranoiului de Halbleib, si fireste ca a fost indignata, atat de
indignata incat a considerat o dovada de nobila marinimie faptul ca
martafoiul nu s-a trezit direct la inchisoare pentru insulte aduse unui
atat de inalt for al celei mai democratice tari din lume. Halbleib a
ramas insa pe pozitie si spune si azi sus si tare ca nu si-a schimbat
opiniile nici cat negru sub unghie. Mai ales ca „intre timp au aparut
nici mai mult nici mai putin de cinci sute de noi produse chimice pe
care desteptii le vand prostilor, care prafuiesc de zor si stropesc
pomii cu ele, otravind o lume intreaga si ajungand in felul acesta ei
insisi la sapa de lemn din cauza distrugerii livezilor de pe urma
carora traiesc".
Lee Fryer,
consultant in agricultura si nutritie la Washington, a facut cu mai
mult timp in urma o declaratie care nu a fost pe placul multora. Anume
ca anual se cheltuiesc in Statele Unite doua miliarde de dolari pentru
chimizarea agriculturii, iar suma aceasta ar fi suficienta pentru
producerea a o suta de milioane de tone de compost natural de tipul
celui produs de Fletcher Sims, o cantitate care, imprastiata pe sol
doar intr-o proportie arhisuficienta de doua tone si un sfert la
hectar, acoperi nevoile intregului stat California si a inca sase state
din Noua Anglie. Mai mult decat atat, pretul a numai opt zile de razboi
in Vietnam ar ajunge pentru organizarea unui sistem perfect pus la
punct de producere a compostului natural pe intreg teritoriul Statelor
Unite, astfel incat fiecare bucata de pamant sa fie fertilizata anual,
nu la cinci-sase ani o data cum procedeaza cu excelente rezultate
adeptii noului sistem de imbogatire a solului.
Tot Fryer
este cel care a facut publice pentru prima oara faptele legate de
ingrasarea naturala a solului cu alge, care duc la o exceptionala
ridicare a calitatii terenurilor, pare-se mai valoroasa chiar decat
tratarea cu compost obtinut din gunoi de grajd. Acest procedeu a fost
pus la punct, dupa ani de zile de cercetari amanuntite, de englezul
W.A. Stephenson, autorul lucrarii Algele in agricultura si in
horticultura, care a pus si bazele uneia din cele mai prospere afaceri
pe plan mondial, producerea unui ingrasamant lichid sub forma unui
sirop consistent, livrat in bidoane de material plastic de cate
douazeci de litri. Marturisim ca acest nou ingrasamant ne este mai
putin cunoscut, insa declaratiile tuturor indraznetilor care au recurs
la el concorda: recoltele au depasit cele mai optimiste asteptari,
calitatea produselor este de un nivel ireprosabil si nu se face simtita
nevoia nici unui adaos chimic. Singurul incovenient ramane, cel putin
deocamdata, pretul de cost ridicat, care face ca acest articol sa se
raspandeasca mai greu decat altele similare.
Desi toata
lumea privea cu neincredere acest nou produs si nu se arata deloc
receptiva la ideea ca algele pot fertiliza solul mai bine decat
ingrasamintele artificiale, un agricultor din Hartville, statul Ohio,
pe nume Glenn Graber, s-a simtit foarte atras de gandul ca noutatea
asta s-ar putea dovedi folositoare. Graber era proprietarul unui
domeniu de o suta saizeci de hectare pe care il cultiva numai cu legume
si intr-o maniera foarte putin obisnuita. Legumele lui cresteau practic
in turba, intr-atat de mare era proportia acestui sol pe terenurile
intregii ferme, aflate pe locul unei foste mlastini desecate. Turba
aceasta era foarte grasa si dadea recolte excelente, asa ca Graber nu
avusese niciodata nevoie sa adauge vreo substanta chimica spre a grabi
cresterea legumelor lui, carora le mergea admirabil.
Numai ca
prin 1955 isi facu aparitia in gradinile lui, ca si in ale vecinilor,
un vierme foarte ciudat, care in scurt timp ajunse sa ameninte o zona
intinsa cu distrugerea tuturor recoltelor. Alarmat, Graber solicita
sprijinul unui laborator ale carui concluzii il inmarmurira de uimire:
viermii cu pricina erau limbrici si oxiuri. Crezand ca nu intelesese el
bine, bietul om mai intreba o data si fu lamurit ca viermii acestia, de
regula paraziti intestinali, se intampla uneori sa mai salasluiasca si
in pamant, si atunci ataca plantele care cresc pe terenurile
respective.
Analizele
efectuate asupra solului aratau ca era vorba exact de cauzele obisnuite
ale aparitiei acestor neobisnuiti locuitori ai solului: o carenta in
diferite minerale din cele ce se gasesc in cantitati infime dar sunt
indispensabile, drept care se recomanda tratarea pamantului cu anumite
ingrasaminte. ingrasaminte chimice, bineinteles. Numai ca Graber era un
om extraordinar de conservator si nu suporta ideea de a oferi legumelor
lui asa ceva. Sa ingrase pamantul cu altceva, dar cu ce? Turba era cel
mai hranitor ingrasamant din toate cate le stia el, asa ca ferma lui
fara nici un fel de chimicale daduse intotdeauna recolte mai frumoase
si mai sanatoase ca ale altora care isi prafuiau gradinile, iar rosiile
si castravetii lui rezistau foarte bine si cate o saptamana sau doua
dupa recoltat, de parca atunci ar fi fost culese, spre deosebire de ale
celor care isi chimizau terenurile. Trebuia pus ceva tot natural, dar
ce anume? S-a gandit intai la frunzis adus din paduri, la balegar, la
resturi menajere, dar toate aveau inconvenientele lor, mai ales gunoiul
de grajd, de care se fereau ca de foc mai toti fermierii, fiindca se
stia ca era foarte usor sa-l aplici gresit si atunci, adio recolta!
Tocmai incepusera sa se auda tot felul de zvonuri despre niste
adevarate minuni care s-ar fi intamplat la o scoala de agricultura din
California de Sud, intr-un orasel numit Clemson, unde agronomii
folosisera niste ingrasaminte aduse tocmai din Norvegia sau cam asa
ceva, unele sub forma de prafuri si altele lichide, fabricate numai din
alge, care se aratasera nemaipomenit de folositoare exact la ardei
grasi, rosii, soia, fasole grasa si mazare.
Graber era
un om cumpanit care nu se lua niciodata dupa gura lumii si punea multa
seriozitate in absolut tot ce facea, astfel incat se hotari sa faca o
calatorie pana la Clemson ca sa vada cu ochii lui cum stau lucrurile.
Iar ce vazu aici il convinse pe deplin, asa ca incepand de atunci
ingrasa in fiecare an terenurile cu preparatul acesta, absolut natural,
administrand anual cate doua sute douazeci si cinci de kilograme la
hectar, ceea ce inseamna mai putin de o zecime din cat ajunsesera sa
foloseasca pe atunci, tot la hectar, adeptii ingrasamintelor
artificiale de care el se ferea din instinct. inca din primul an,
limbricii si oxiurii au inceput sa bata vizibil in retragere, iar in
anii urmatori n-a mai ramas nici urma de ei. Pana in prezent Graber isi
fertilizeaza pamantul numai natural, administrand amestecul acesta
norvegian in aceleasi cantitati, insa acum numai la patru-cinci ani o
data si adaugand fosfati naturali adusi din Florida, care costa mai
scump, e drept, dar ii sunt suficienti in doze mult mai mici decat cei
artificiali, apoi granit adus din Georgia sub forma de pudra fina si
cantitati destul de modeste de compost organic procurat de la firmele
care deja de ani de zile se ocupa de producerea acestei materii. Pentru
a asigura necesarul de azot din sol, practica araturile dese urmate de
grapatul atent si repetat, ceea ce realizeaza aerisirea temeinica a
pamantului, si recurge sistematic la asolamente, evitand astfel ca
solul sa fie saracit de anumite substante. in rest, lasa totul pe seama
bacteriilor si legumele lui cresc sanatoase, il costa putin si le vinde
pe pret bun pentru ca are deja o ferma de legumicultor de inalta clasa.
intrebat de ce varecul, ingrasamantul pe baza de alge, este atat de
hranitor pentru plante, Graber n-a stiut sa raspunda precis. si-a
exprimat doar parerea ca ce natural si se vede ca face bine azi, nu are
cum sa faca rau maine, cum s-au trezit ca patesc fermierii care s-au
repezit la substantele chimice care pana la urma iata ca sunt pe cale
de a-i ruina pe mai toti. E adevarat, a adaugat el, ca legumele lui
n-au scapat cu totul de parazitii care bantuie prin regiune si aduc
mari pagube la toate fermele, numai ca, daca el are intr-un an o paguba
de, sa zicem, zece la suta la productia de ceapa, atunci e sigur ca
vecinii au pagube de cate patruzeci-cincizeci la suta sau mai mult, cu
toate insecticidele pe care le folosesc pentru distrugerea parazitului
respectiv. Un ziarist care a fost oaspetele lui Graber a indraznit sa-i
laude gradinile adaugand ca gazda l-a plimbat printr-un adevarat lan de
patrunjel inalt pana peste genunchi si cu aspect foarte infloritor si
ca, la sfarsitul plimbarii, avea pe pantaloni zeci de gaze despre care
Graber i-a spus ca erau purici de plante si greieri. Acestia insa, desi
colcaiau pe terenul cu patrunjel, nu-l atacau, lucru pe care nici
Graber nu s-a priceput sa-l explice prea clar: „Cum se face nu stiu,
vorba e ca greierii i-au zapacit pe toti vecinii mei, dar de
patrunjelul meu nu se ating. Vedeti ca nu exista nici o frunzulita
roasa de ei. Cred ca la mijloc e puterea plantei de a secreta cine stie
ce care nu le place ganganiilor astora si de-aia n-o mananca. Daca as
da cu insecticide ca toti cei de pe aici, greierii ar muri, dar si
plantele ar fi deranjate si la anul nu s-ar mai putea apara de ei."
Desi e legumicultor, Graber are in permanenta si cateva parcele, in
fiecare an altele, cultivate cu orz si cu secara, practicand deci
asolamentul, care asigura calitatea solului atat biologic, prin
imbogatirea cu humus, cat si fizic, mentinandu-l afanat. Spre deosebire
de vecinii lui, el nu are nevoie de pluguri mari, care sa ajunga pana
la un metru si jumatate adancime sau chiar mai mult, trase de cate doua
sau trei tractoare de mare capacitate. Terenul lui se ara mult mai
usor, e plin de rame care impiedica tasarea solului si formarea
bolovanilor si e aerisit bine datorita plantarii prin asolament a
cerealelor paioase. in caz de ploi abundente, pamantul lui inghite apa
cu usurinta, in timp ce la vecini se formeaza imediat mlastina sau
suvoaie care duc si stratul subtire cat de cat fertil de deasupra,
formand fagase a caror umplere necesita mai apoi lucrari suplimentare,
adica multa munca in plus si, fireste, cheltuiala.
Graber a
constatat ca zarzavaturile si legumele lui rezista mai bine decat ale
altora la temperaturi scazute. Cum in zona respectiva se intampla
destul de des ca trecerea la anotimpul rece sa se faca brusc,
termometrele coborand pe neasteptate la -6°C si frigul fiind
bineinteles insotit de o bruma groasa uneori de un deget si mai bine,
tomatele si ardeii lui trec cu succes de incercarea aceasta, in timp ce
la vecini tot ce a fost surprins de bruma pe camp acolo ramane,
degerand si nemaiputand fi valorificat in vreun fel. Graber este un
fermier fara multe cunostinte teoretice, ca unul care a facut o simpla
scoala secundara de agricultura pentru fiii de fermieri, un fel de
scoala profesionala, asa ca se fereste intotdeauna sa se hazardeze in
discutii care recunoaste ca-l depasesc. Se ghideaza insa dupa instinct
iar concluziile lui, bazate pe practica unor decenii intregi, nu sunt
mai putin vrednice de luat in seama: „Eu zic ca ingrasamantul natural
este un mijloc de a da pamantului o hrana completa si sanatoasa. Ma uit
la altii si ii vad cum asteapta mai intai sa aiba necazuri si abia
atunci se pun pe treaba. Algele sunt un ingrasamant natural si previn
raul, fiindca ii dau pamantului tot ce-i lipseste, mai ales elementele
nutritive minerale pe care altfel nu are de unde le lua, chiar daca are
nevoie de ele in cantitati mici de tot. Cand nu le are, nu poate hrani
plantele cum trebuie si eu nu trebuie sa astept sa mi se strice
recoltele ca sa iau masurile care se impun, trebuie sa fiu atent
dinainte, cat timp nu au aparut necazurile. Bunicul meu avea o vorba:
sacul se leaga la gura cand e plin, nu cand n-a mai ramas mare lucru in
el."
Interesandu-ne
de curand cum mai merg treburile gradinarilor din Hartville, am aflat
ca Graber e tot prosper si ca vecinii lui, desi nu au renuntat cu totul
la chimizare, au inceput de cativa ani sa foloseasca si ei, putin cate
putin, ingrasamintele pe baza de alge si fosfatul natural.
Aplica
mai departe si fertilizante artificiale, de care nu se pot dezobisnui,
iar daca apar paraziti care ameninta din cale-afara recoltele, recurg
la prafurile si la lichidele cu care ii imbie atatea si atatea firme
specializate in vanzarea de produse chimice agricole. Multi ar renunta
cu totul la chimizare, insa asta cere eforturi de care ei nu se simt in
stare. Graber, privit in tot tinutul ca un mare intelept, le spune
intruna ca bunicul lui mai avea o vorba: nimeni n-are nimic de invatat
de la ziua de maine. Asta inseamna ca fermierii din partea locului inca
nu si-au dat seama ca nevoia de insecticide vine tocmai de la proasta
calitate a solului. in treizeci de ani, el insusi s-a vazut, de doua
ori in situatii grele, de fiecare data din cauza adaosului masiv de
calciu pe terenurile lui, ceea ce a tulburat echilibrul natural al
pamantului si a provocat plantelor anumite deficiente din cauza carora
insectele au aparut peste noapte, aproape distrugandu-i recoltele. S-a
abtinut totusi sa recurga la insecticide si bine a facut, fiindca in
anul urmator situatia s-a redresat de la sine. Cand a administrat si a
doua oara calciu si a patit la fel, si-a dat seama de unde venea raul
si a treia oara n-a mai incercat, limitandu-se la cantitati minime
administrate la intervale mai mari, astfel incat pamantul sa poata face
fata cu succes acestei incercari.
in
momentul de fata, productia de legume si fructe obtinuta de terenuri
fertilizate biologic este destul de costisitoare, in special din cauza
dificultatilor legate de desfacerea acestora. Graber si-a exprimat
parerea ca s-ar putea face totusi ceva si inca ceva foarte bun, numai
ca e nevoie de capital si mai ales de cap. Anume o mare retea de
magazine alimentare, eventual mai multe retele, care sa desfaca in
raioane separate produsele biologice. Multi au pufnit in ras auzind o
asemenea bazaconie, numai ca noi ne-am interesat si am aflat ca in
Germania exista deja o asemenea retea, si inca una din cele mai
puternice, apartinand marii firme Latscha Filialbetriebe din Frankfurt.
Reteaua aceasta se afla in plina expansiune si nemtii par mult mai
receptivi decat noi la ce pun pe masa si introduc in organism, dovada
sumedenia de magazine Latscha unde gasesti pui, oua, branzeturi, fructe
si legume proaspete sau congelate, cu provenienta garantata si cu un
continut de asemenea garantat. Concentratia de reziduuri antibiotice,
hormoni, plumb sau alte toxine este sub nivelul admis de cele mai
severe recomandari ale dieteticienilor si toate aceste produse provin
din ferme unde se aplica strict metodele biologice elaborate de
Institutul guvernamental pentru protectia plantelor de la Stuttgart,
care interzic folosirea ingrasamintelor chimice si a
insecto-fungicidelor de orice fel.
Un lucru
care de asemenea ar trebui sa ne puna pe ganduri: magazinele Latscha,
raspandite in toata Germania, desfac aceste produse la preturi cu
zece-cincisprezece la suta mai mari decat ale celor obtinute cu
ajutorul substantelor chimice, iar bauturile racoritoare si alimentele
congelate (congelate numai prin frig, fara adaosuri chimice) se vand la
preturi sub nivelul curent. Fermierul care livreaza lapte de la vaci
hranite strict natural, cu furaje obtinute de pe terenuri fertilizate
biologic, primeste o prima substantiala si, chiar daca aceasta se
reflecta in nota de plata achitata de client, omul e mult mai multumit
sa stie ca el si familia lui se hranesc cu alimente naturale, fara
toxine, iar fermierul e bucuros ca cifra lui de afaceri sporeste cu
zece sau cincisprezece la suta.
in ciuda
atator succese pe care nu mai este cazul sa le comentam, Glen Graber si
alti fermieri aflati in aceeasi situatie isi pun inca intrebarea daca
acest curent, al „biologistilor", caruia ii apartin si ei, cu atatea
rezultate bune, nu este totusi excesiv de purist. Fiindca este limpede
ca s-a ajuns la niste raporturi atat de incordate cu producatorii de
ingrasaminte chimice incat, cel putin asa cum stau lucrurile in
momentul de fata, orice schimbare de optica din partea acestora este
exclusa, ceea ce poate ca nu s-ar fi intamplat daca li s-ar fi facut
acestor magnati un minimum de concesii. Osandirea in loc, cu toata
tenacitatea, a tuturor efectelor substantelor chimice, s-ar putea sa nu
fie suta la suta justificata. „Nu e exclus sa fie nevoie ca ambele
tabere sa se intalneasca si, cu deplina buna credinta, sa discute pe
indelete si sa analizeze lucrurile cu toata maturitatea, alegand ceea
ce este adevarat de ceea ce este gresit. Fiindca ma gandesc ca s-ar
putea ca si dumnealor sa aiba macar o farama de dreptate" spune Graber.
La fel gandeste si un alt om bine familiarizat cu aceste chestiuni, dr.
John Whittaker, medic veterinar de inalta tinuta stiintifica si cu o
practica serioasa, care sustine rubrica de „sanatate a animalelor" din
publicatia lunara Acres, o revista cu un milion si jumatate de abonati,
in ciuda faptului ca apare de relativ putini ani. Dupa parerea acestui
distins specialist, ar trebui creata o posibilitate de discutie intre
fermierii care s-au convertit la avantajele agriculturii biologice si
cei care cred inca, si cu toata sinceritatea, in rolul pe care il au
descoperirile chimiei in prosperitatea agriculturii. „Partizanii
agriculturii biologice ar trebui sa inceteze sa-i tot compare mereu pe
ceilalti cu niste babute zaharisite care nu vor sa stie decat de
nenorocitele lor de ghivece cu muscate si cu iasomii. Fapt este ca
tehnologia actuala nu poate fi lichidata cat ai bate din palme. Mai
curand credem ca solutia ar sta intr-o incetinire bine controlata a
ritmului acesteia, dupa care ar putea urma o perioada de tatonari care
sa duca, cine stie, poate chiar la un mariaj intre aceste doua curente
atat de violent diferite. Ar trebui ca, in loc sa ne dusmanim atat de
crancen, sa incercam sa ne intelegem unii pe ceilalti."
Este
limpede ca, asa cum stau lucrurile in momentul de fata, chimizarea
agriculturii inseamna practic distrugerea vertiginoasa a tuturor
terenurilor pe care este aplicata, insa nu e mai putin adevarat ca
cercetarea stiintifica ar putea duce, intr-un viitor mai mult sau mai
putin indepartat, la crearea unor noi tipuri de substante chimice,
radical diferite, cu un grad redus de nocivitate sau poate absolut
benefice. intrebat de cititorii revistei Acres cum vede el o armonizare
intre stiinta si natura, doctorul Whittaker a citat cazul unor
descoperiri mai recente si inca putin cunoscute, saruri ale unor acizi
organici realizate pe baza unor substante minerale sau chiar a unor
metale, cu alte cuvinte o fuziune intre organic si anorganic de la care
agricultura ar putea primi o dezlegare definitiva a problemei
randamentului sporit nu numai cantitativ ci si calitativ, fara
degradarea terenurilor. Deocamdata insa, aceste saruri sunt produse
numai in cantitati infime, in laboratoarele experimentale, iar pretul
de cost exclude absolut orice posibilitate de aplicare practica a unor
asemenea descoperiri. Daca ne gandim insa ca la fel au stat lucrurile
la inceput cu numeroase alte preparate care mai apoi au ajuns sa fie
produse pe scara industriala si la preturi de cost uneori derizorii,
putem considera ca optimistii care prevad aceleasi lucruri si in
legatura cu aceste posibile noi ingrasaminte, nu sunt cu totul lipsiti
de realism. Un coleg al doctorului Whittaker, anume distinsul publicist
Philip M. Hinze, a formulat una din cele mai bune explicatii legate de
modurile de manifestare a acestor substante, pornind de la principiul
ca orice corp viu luat ca o realitate faptica este nu numai un ansamblu
extrem de complex de substante chimice, ci si un microunivers electric:
„Corpul poate fi considerat ca o baterie extrem de complicata care nu
numai ca primeste, inmagazineaza si utilizeaza electricitatea in
scopuri care sunt de resortul chimiei, dar se si mentine ca atare prin
asimilarea de vitamine, minerale, arninoacizi si alte materii. Corpul
identifica aceste substante pe masura ce ele apar. Fiecare substanta
organica poseda insusiri electrice proprii, care determina in mod
riguros procesul asimilarii. Cand organismul are nevoie de un anumit
produs chimic, care a devenit deficitar datorita unei nutritii
incomplete, e suficient un semnal si omul sau animalul simte imediat
pofta de a manca cutare lucru, care contine produsul respectiv si din
care organismul va selectiona cu prioritate tocmai ceea ce-i lipseste,
de indata ce hrana respectiva va fi ingerata. Cu exceptia cazurilor
aparte pe care le reprezinta organismele bolnave, procesul asimilarii
are loc fara gres. Numai ca, din nefericire, aceste elemente cu care
organismele sunt atat de grijulii nu corespund intotdeauna cu
alimentele pe care noi le declaram cam la repezeala drept bune pentru
consum. Ca sa dam un singur exemplu: organismul uman are nevoie
imperioasa de o serie intreaga de elemente chimice pe care le cunoastem
sub numele de metale. Desi sunt necesare in cantitati infinitezimale,
acestea nu pot lipsi cu totul iar deficientele in aceasta privinta pot
duce adeseori la afectiuni severe, astfel incat medicii ne recomanda
administrarea lor sub forma unor medicamente indelung testate si
considerate ca cele mai eficace. Numai ca in felul acesta noi
introducem in organism aceste metale sub forma unor compusi anorganici,
ceea ce schimba cu totul aspectul lucrurilor. Acestia, desi contin
intr-adevar elementele chimice de care organismul nostru are absoluta
nevoie, au prioritati electromotrice cu totul altele decat aceleasi
elemente legate de materii organice, cum ar fi de exemplu aminoacizii.
Mai de-a dreptul, lucrurile stau cam asa: un porc cu deficit grav de
fier in organism nu poate inghiti un cui, pentru ca nu poate asimila
acest element chimic decat daca il primeste sub o forma organica adica
mancand, de exemplu, spanac sau telina."
si tot cam
la fel stau lucrurile si in privinta solului. Prea des pus sa dea mereu
aceleasi roade, prea irigat si prea tratat cu substante anorganice, el
nu mai contine minerale sub forma organica, necesare plantelor pentru
realizarea unei productii vegetale de buna calitate.
Acest
adevar a fost evidentiat in mai multe randuri de dr.Mason Rosenberg,
directorul Institutului federal pentru promovarea stiintei, una din
primele institutii de invatamant superior din lume care a pus capat
compartimentarii absurde si daunatoare a stiintelor, forma prezenta in
atatea si atatea universitati de pe glob care dau specialisti cu o
pregatire strict limitata la cutare sau cutare domeniu fara nici un fel
de corelatie cu altele. Doctorul Rosenberg a reusit sa introduca in
programa multora din facultatile si sectiile institutului o materie
care cu un sfert de secol in urma ar fi parut fara indoiala o aberatie:
producerea humusului si cultivare bacteriilor. Medicii agronomii,
zootehnistii si economistii absolventi ai acestei prestigioase
institutii de invatamant superior stiu deja sa priveasca lucrurile
intr-o noua lumina, fie ca e vorba de tratarea unor boli, de calcularea
fertilitatii cutarei parcele in vederea unor lucrari de imbunatatiri
funciare, de stabilirea regimului de furajare la cutare sau cutare
specie de animale ori la elaborarea unor proiecte de dezvoltare a
agriculturii intr-o zona sau alta a tarii.
Iar cazul
acesta nu este izolat. Multe alte echipe de oameni de stiinta, care
si-au dat seama ca omul trebuie sa faca la loc curat intr-o lume pe
care a murdarit-o si a imbacsit-o aducand-o pana in pragul distrugerii,
se dedica deja unor cercetari intense care se constituie intr-un
program din ce in ce mai amplu si mai bine pus la punct de cercetari in
domeniul agriculturii ce au drept criteriu fundamental principiile de
baza ale ecologiei. Ca sa dam un singur exemplu: Institutul american de
alchimie moderna lucreaza intens la elaborarea unor tehnici eficace de
protejare si de inmultire a pestelui in conditii de clima cu totul
diferite, cum ar fi cele din marile Canadei, ale Mexicului, ale
Californiei sau din zona insulei Costa Rica. infiintarea acestui
institut cu un nume atat de neobisnuit s-a datorat urmatoarelor trei
comandamente care stau la baza oricareia din activitatile sale: „Sa
refacem solul care ne hraneste, sa ocrotim marile si oceanele lumii
impotriva degradarii de orice fel, sa aducem neintarziat la cunostinta
factorilor de decizie tot ce poate influenta lucrurile in acest
domeniu."
si, daca
stam sa ne gandim putin, acestea erau candva exact scopurile stratului
verde de la suprafata planetei noastre, pe vremea cand omul nu se
semetise inca sa o supuna. in acest sens, vegetalele au fost, de fapt,
primii alchimisti ai pamantului
inapoi la cuprins sau mai departe
|
|
