|
Am mai
spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca
nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument
"copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu
resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult
Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta
poveste. Sursa acestui articol este
aici
14. Produsele
chimice, plantele şi omul
O alta
binefacere a agriculturii naturale, bine cunoscuta taranilor de
altadata, a ramas de domeniul amintirii: simbioza intre vegetale.
Ajungand la un inalt grad de specializare si practicand pe scara larga
monocultura, fermierii nostri au uitat tocmai acest lucru esential,
caruia nu-i mai acorda astazi nimeni vreo importanta, considerand acest
sistem ca nerentabil. Lucrul e vrednic de luat in seama daca ne gandim
ca, pana si in rigida Rusie, s-au putut auzi voci critice la adresa
acestui punct de vedere, ca in cazul unei luari ferme de pozitie din
partea lui Solouhin, care scrie in Grass ca agricultura ruseasca
moderna e atat de moderna incat nu tine seama de un lucru bine cunoscut
oricarui mujic analfabet de pe vremuri: orice planta e influentata in
bine sau in rau de tovarasia celor langa care e silita sa creasca. Un
expert modern, adauga el, va rade in nas oricui ii va vorbi despre
gingasele albastrele care, risipite ici si colo printr-un lan de secara
ce se leagana bland sub adierea vantului, duc la cresterea substantiala
a recoltei. Expertul va explica apoi plin de superioritate si in
termeni tehnici ca planta asta este o buruiana care rapeste din
substantele nutritive rezervate secarei si ca, prin urmare, trebuie
starpita cu ajutorul... ierbicidelor! Numai ca Solouhin se intreaba, pe
buna dreptate: „Daca albastreaua este cu adevarat o buruiana
daunatoare, atunci de ce e atat de iubita de taranii din toate partile
pamantului unde creste si de ce acestia nu se indarjesc impotriva ei ca
in cazul altor buruieni? Era nevoie de aparitia marilor nostri savanti
agronomi ca sa aflam ca floarea asta e daunatoare si ca trebuie
exterminata?" Dupa care Solouhin, pornind de la ideea cat se poate de
sanatoasa ca agricultura zisa semiprimitiva practicata de mujicii de
odinioara nu poate fi in totalitate osandita si ca acestia fara
indoiala ca stiau si ei cate ceva care sa poata fi folosit si astazi,
se intreaba daca botanistii moderni din zilele noastre s-au gandit
vreodata la o straveche traditie ruseasca ce ar trebui poate sa fie
privita mai cu luare aminte: la secerisul secarei, primul snop era
intotdeauna impletit maiestru si impodobit tocmai cu floricele de
albastrica, dupa care era asezat cu religiozitate la icoane, unde
ramanea pana la recolta viitoare. Sau, se intreaba mai departe acelasi
Solouhin, s-au gandit vreodata eminentii agronomi moderni la grija cu
care ocroteau primitivii mujici floarea aceasta, pe care o considerau
ultima nadejde a albinelor pe timp de seceta prelungita, cand
albastrica da netulburata nectar in timp ce alte flori sufera si se
ofilesc? Fireste ca Solouhin, crescut de mic in spiritul pozitivist
imprimat de Kremlin gandirii intregii populatii din imensa Rusie, se
gandea si el ca s-ar fi putut foarte bine ca aceste practici din
vechime sa aiba la baza cine stie ce superstitie fara nici o sustinere
stiintifica, asa ca se apuca sa consulte lucrari de specialitate care,
spre surprinderea lui, cuprindeau confirmari indiscutabile ale acestor
fapte: daca intr-un lan de grau, de exemplu, proportia de grau si
margarete este de cinci sute la unu, atunci graul va creste mult mai
frumos decat in lipsa acestor mici vecine, iar calitatea boabelor
obtinute va fi net superioara. si exact la fel stau faptele cu secara
si albastrica, deci mujicii de odinioara stiau ei ceva.
Vederile
lui Solouhin in legatura cu simbioza la plante converg cu cele ale
altui specialist, de data aceasta un american, Joseph Coccanouer,
profesor de botanica si de conservarea solului. intr-o carte publicata
dupa al doilea razboi mondial si intitulata Buruienile, paznicii
pamantului, acesta arata ca exista plante pe nedrept considerate ca
daunatoare, cum ar fi anghelica salbatica, iarba-grasa sau urzica, pe
care agricultorii zilelor noastre se silesc din rasputeri sa le elimine
cu ajutorul ierbicidelor. Este o mare eroare, dublata de o grava
nedreptate, arata el, fiindca acestea aduc in realitate servicii deloc
neglijabile, care fac sa paleasca maruntul dezavantaj al consumarii
unei mici cantitati din hrana culturii respective. Ele aduc la
suprafata exact mineralele in care stratul superficial este deficitar
si la care plantele cultivate nu pot ajunge cu radacinile lor. Mai mult
decat atat, aceste buruieni constituie un excelent mijloc de observare
permanenta a sanatatii solului si ajuta plantele din cultura sa-si
indrepte radacinile spre punctele cele mai bogate in rezerve nutritive,
care altminteri ar ramane inaccesibile. Deja Coccanouer trage un semnal
de alarma scriind: „in America, in goana noastra nebuneasca dupa
randament in agricultura, noi mai curand minam solul in loc sa-l
cultivam." Acelasi lucru este valabil si pentru Europa, unde, dupa cel
de-al doilea razboi mondial, prea putini fermieri au plecat urechea la
indemnurile izolate de a ramane la principiile sanatoase ale
stramosilor lor. Dimpotriva, mai toti s-au lasat luati de valul
stimularii solului cu ingrasaminte artificiale, de dragul unor
castiguri mari si rapide. in zilele noastre, americanii traiesc intr-o
tara in care agricultura devine pe zi ce trece mai mecanizata si mai
dependenta de chimizare, fiind totusi considerata ca cea mai eficace
agricultura de pe glob. Numai ca, in ciuda recoltelor din ce in ce mai
mari in aparenta, preturile continua sa creasca. Partizanii chimizarii
citeaza des un calcul facut prin 1960, anume ca, daca la inceputul
secolului un fermier putea hrani cu recolta de pe cutare teren inca
cinci persoane in afara de el, peste cinci sau sase decenii el era in
stare sa hraneasca, cu recolta de pe acelasi teren, inca treizeci sau
chiar mai multe. Numai ca acest calcul a fost contrazis cu date
concrete de o autoritate in materie, Georg Borgstrom, expert in
alimentatie la Universitatea din Michigan, care demonstreaza ca aceste
cifre sunt iluzorii si nu tin seama de faptele reale. Fermierul de la
inceputul secolului nu numai ca isi cultiva pamantul si crestea animale
si pasari, dar isi taia el insusi vitele, facea unt si branzeturi, sara
carnea si facea painea cel mai adesea in casa, pamantul fiind lucrat cu
ajutorul animalelor de fractiune pe care le hranea, fireste, cu
nutreturi obtinute in ferma lui. in zilele noastre, arata Borgstrom,
animalele de tractiune au fost inlocuite cu masini care consuma
carburanti costisitori si poluanti, amenintand sa secatuiasca in scurt
timp rezervele de energie conventionala ale planetei. Vitele sunt
taiate astazi in adevarate uzine, care nu mai pot fi considerate
abatoare pur si simplu, iar carnea este la randul ei conservata in alte
uzine, care sunt radical diferite de mezelariile de altadata. in mai
putin de un sfert de secol - au disparut milioane de crescatori de
pasari ai caror pui se zbenguiau in libertate in ograzile largi ale
fermelor sau chiar pe camp, dupa recoltat, hranindu-se cu furaje
obtinute pe cai naturale sau cu insecte si viermisori, in timp ce azi
locul acestora l-au luat de mult sase mii de crescatorii gigantice
semiautomate unde puii destinati bucatariilor americane cresc in custi
metalice, inghesuiti aripa la aripa si hraniti pe principii care nu mai
au nimic comun cu alimentatia de odinioara, ci vizeaza numai sporirea
cu orice pret a productiei de carne, obtinuta intr-un mod artificial si
in detrimentul calitatii nutritive si al gustului.
Toate
aceste industrii care graviteaza in jurul agriculturii si traiesc din
roadele pamantului sunt si ele raspunzatoare de calitatea indoielnica
si de preturile din ce in ce mai ridicate ale produselor alimentare.
Ducand mai departe calculele si luand in considerare si cei aproape
douazeci si doua de milioane de angajati ai fabricilor de masini
agricole si ai societatilor de drumuri si poduri care inlesnesc drumul
hranei de la ferme pana la masa americanului, plus alte cheltuieli
anexe si conexe, se pare ca socoteala cu fermierul de la inceputul
secolului si cu cel de azi nu prea mai sta in picioare, raportul fiind
mai curand invers decat cel sustinut de adeptii chimizarii.
S-ar parea
totusi ca se naste si un curent de opinie in favoarea redresarii
acestei stari de lucruri si ca oamenii de stiinta din universitati si
din centre de cercetare de mare prestigiu incep sa se ralieze, putin
cate putin, la punctele de vedere expuse de vizionari ca McCarrison,
Howard si Rodale. La 4 martie 1973 a aparut in presa un comunicat
apartinand lui Robert F. Keefer si Rabinder N. Singh, doctori in
stiinte aeronomice si cercetatori la Universitatea din Morgantown din
Virginia de Vest, care au considerat ca gasisera o noutate ce trebuia
data publicitatii: „Tot ce mananca omul este determinat calitativ si de
ingrasamintele pe care le folosesc agricultorii la fertilizarea
terenurilor lor." Cei doi profesori declara ca au observat, pe
parcursul unor experiente temeinice si de multe ori repetate, care
exclud coeficientul de risc, ca mineralele prezente in porumbul furajer
sau in cel alimentar, aflate si asa in cantitati infime si recunoscute
ca avand o importanta decisiva in regimul alimentar al omului si al
animalelor, se afla intr-o scadere vertiginoasa, fapt cu consecinte ce
s-ar putea dovedi catastrofale, iar aceasta din cauza imenselor
cantitati de produse chimice cu care este otravit sistematic pamantul.
Fireste ca
aceasta descoperire venea cam tarziu, numai ca avea un merit
incontestabil: de data aceasta ea era formulata de voci de inalta
autoritate stiintifica, pe care nimeni nu mai indraznea sa le
ridiculizeze ca in cazul lui Howard, de exemplu, astfel incat lucrurile
au dat multora de gandit si au impus un nou punct de vedere care
astepta de atata timp sa fie luat in considerare. Astfel, s-au
intreprins cercetari minutioase in unsprezece state din Vestul
Mijlociu, recoltandu-se numeroase probe de sol si de boabe de porumb
care au fost supuse unor analize si teste extrem de minutioase.
Rezultatele, date publicitatii, au fost cutremuratoare: aici, in
calitatea solului distrus de substantele chimice, se afla adevarata
cauza a continutului din ce in ce mai slab de fier, cupru, zinc si
mangan din porumbul produs in Statele Unite. Folosirea iresponsabila a
ingrasamintelor artificiale, in special a celor azotoase care deja isi
aratasera coltii in Ilinois ar putea, declara profesorul Singh, „sa
aiba asupra sanatatii oamenilor si a animalelor efecte incalculabile".
El mai precizeaza si ca cercetarile intreprinse de unul din colegii lui
demonstreaza negru pe alb ca imbacsirea necontenita a pasunilor cu
cantitati pur si simplu nebunesti de ingrasaminte azotoase duce la
modificari grave ale naturii laptelui muls de la vitele care pasc pe
aceste pasuni, iar asta ar putea foarte bine sa aiba si asupra
oamenilor aceleasi efecte pe care le are asupra sobolanilor hraniti cu
branzeturi obtinute din acest lapte - boli degenerative grave si
afectiuni serioase ale sistemului nervos.
Singh
manifesta totusi si o anumita retinere: „Ancheta noastra asupra
porumbului este citata doar cu titlu de exemplu, fiindca este destul de
putin probabil ca un singur element lipsa in regimul alimentar sa aiba
o importanta determinanta, insa acest exemplu isi schimba cu totul
semnificatia daca ne gandim ca e foarte posibil sa existe si alte
modificari, pe care analizele noastre sa nu fi reusit sa le determine
cu precizie".
Se
constata insa un fapt de natura sa ne faca mai putin pesimisti. Anume
acela ca din ce in ce mai numerosi fermieri nu mai asteapta sa vada
confirmate de oamenii de stiinta din laboratoare lucruri pe care ei le
constata deja pe viu. Observand efectele nefaste ale chimizarii
agriculturii, ale ingrasamintelor artificiale, ale ierbicidelor si
insecto-fungicidelor de toate felurile revarsate cu atata inconstienta
asupra pamanturilor lor, cultivatorii independenti si receptivi la
ideile limpezi isi rectifica tirul inainte de a fi prea tarziu. Chiar
daca modificarea tehnologiilor de lucru ii obliga la cheltuieli
suplimentare de timp si de bani, oamenii acestia isi dau seama ca, daca
nu iau din timp asemenea masuri, pamantul care timp de milenii a hranit
omenirea cu roadele lui si a intretinut armate intregi de animale si de
pasari ar putea sa nu mai dea, cu timpul, decat recolte din ce ince mai
sarace in substante nutritive si, in cele din urma, nici un fel de
recolta, pedepsind astfel necugetarea si lacomia omului care l-a
distrus.
in primii
ani ai secolului al XlX-lea, un american nascut englez si venit de
copil in Lumea Noua, pe nume Nichols, se apuca sa defriseze sute de
hectare de padure neumblata si deasa din Carolina de Sud ca sa cultive
pe terenul acesta bumbac, tutun si porumb, iar munca aceasta de rob ii
fu rasplatita in scurt timp cu venituri impunatoare, astfel incat isi
ridica o locuinta fastuoasa si isi intemeie o familie numeroasa, care
avea in fata o prosperitate ce nu parea amenintata de absolut nimic.
Recoltele bogate veneau una dupa alta, banii curgeau garla si Nichols
devenea de la an la an mai bogat. Numai ca nu avea obiceiul de a
ingrasa la loc pamantul pe care aceste culturi, in special tutunul, il
secatuiau, astfel incat dupa un numar de ani recoltele incepura sa fie
mai putin imbelsugate decat la inceput. Remediul gasit de Nichols fu
unul mai greu de inteles astazi: el defrisa alte suprafete, recoltele
abundente se intoarsera la el si, cand si noile terenuri dadura semne
de istovire, defrisa altele si asa mai departe, pana nu mai avu padure
de taiat si se trezi proprietarul unui domniu intins care nu producea
decat foarte putin, un putin care nu insemna profit. Din bogat cum
fusese, Nichols ajunse la ruina si familia lui se vazu silita sa
renunte la traiul pe picior mare de altadata.
Unul din
fiii sai, ajungand la varsta barbatiei, se hotari sa ia totul de la
inceput si, urmand sfatul unui ziarist celebru pe atunci, Horace
Greeley, si exemplul propriului sau parinte, care facuse pe vremuri
avere din nimic, porni spre Vest, ajungand in Tennessee, unde se apuca
si el, aidoma batranului Nichols pe vremuri, sa defriseze opt sute de
hectare de padure seculara si sa cultive aceleasi plante foarte
cautate, adica bumbac, tutun si porumb. Numai ca si el pati ce patise
tatal lui: pamantul se slei in scurta vreme de puteri si spuza de copii
pe care ii facuse ca sa aiba cine se bucura de averea care se
intrezarea se vazu amenintata de foame. Unul din copii facu si el la
randul lui ce facusera inaintasii, adica porni in lume si ajunse in
Alabama, in asezarea Horse Creek din tinutul Maringo, unde fireste ca
lua in stapanire opt sute de hectare de pamant pe care nu mai fu nevoie
sa-l defriseze, pentru ca era gata defrisat. Se insura si avu
doisprezece copii pe care reusi sa-i creasca muncind din greu pamantul.
Cum neamul Nichols deveni cel mai numeros din asezarea de numai cateva
case, Horse Creek incepu sa fie cunoscut sub numele de Nicholsville iar
Nichols, tatal numeroasei familii, se vazu silit sa se mai ocupe si de
altele, devenind proprietarul unui gater, al unui magazin universal si
al unei mori. Numai ca, atunci cand se ridicara, copiii lui se vazura
prezumtivi mostenitori doar ai acestor afaceri, fiindca cele opt sute
de hectare de pamant nu mai produceau practic nimic. Nichols, demn fiu
si nepot al celorlalti, tinuse cu strasnicie datina familiei, de a ara,
semana si a recolta fara sa ingrase in vreun fel terenurile care ar fi
trebuit sa hraneasca pe mai departe toata semintia lui. Unul din fiii
sai, deloc incantat sa se chinuie pe degeaba pe un pamant ajuns
parloaga, isi lua si el traista in spinare si reedita intocmai isprava
bunicului si pe cea a tatalui sau, pornind spre acelasi Vest salvator
si pripasindu-se pana la urma in Arkansas, intr-un loc numit Parkdale
unde, ati ghicit, desigur, cumpara si el, pe nimic, patru sute de
hectare de pamant gras si roditor, in marginea unui rau mlastinos,
insurandu-se, fireste, si intemeind si el o familie numeroasa.
Socotind
putin, asta inseamna patru mutari in patru generatii din Anglia pana in
Arkansas; inmultiti asta cu multele mii si mii de oameni care au facut
la fel si veti intelege in ce stil au cultivat americanii pamantul din
Lumea Noua care ii primea cu bratele deschise.
Numai ca
sosirea la Parkdale a ultimului Nichols, nepotul imigrantului de
odinioara, coincidea cu inceputul unei noi ere a Americii. Dupa primul
razboi mondial, fermierii incepeau sa cultive pamantul in loc sa-l
exploateze pur si simplu, iar aici schimbarea hotaratoare era data
tocmai de folosirea ingrasamintelor artificiale care incepusera sa
apara pe piata, recomandate calduros tuturor fermierilor de catre
Ministerul agriculturii de la Washington, care le oferea si anumite
inlesniri in aceasta privinta. Un timp, Nichols obtinu excelente
recolte de bumbac, ajungand la o stare de prosperitate ce ne aminteste
de alte episoade din istoria familiei lui, numai ca de la un timp
treburile incepura sa nu mai mearga bine, din cauza insectelor
daunatoare care se inmultisera din cale-afara si ii stricau recoltele.
Iar treaba asta se agrava de la an la an, ceea ce in scurt timp puse
capat prosperitatii infloritoare de la inceput. Cum cultivarea
bumbacului devenea din ce in ce mai putin rentabila, Joe, fiul lui
Nichols, hotari sa nu se mai faca fermier ci medic, profesiune mult mai
banoasa si mai sigura. La varsta de treizeci si cinci de ani, cand era
deja de mult timp posesorul unei diplome de doctor in medicina si
practica aceasta arta la Atlantida, o localitate din Texas, Joey fu
lovit pe neasteptate de o violenta criza cardiaca, in urma careia a
scapat cu viata doar prin minune. Se refacu greu si se vazu silit sa
renunte la profesiunea sa, intrucat viata ii era amenintata in orice
clipa si asta insemna obligativitatea unui regim de viata extrem de
riguros. Cum era nevoit sa-si petreaca mai tot timpul intr-o stare de
repaos aproape absolut, incepu sa citeasca toate revistele care-i
cadeau in mana si intr-o zi dadu de un articol dintr-o publicatie
agronomica in care fu foarte intrigat sa citeasca urmatoarea fraza:
„Oamenii care mananca alimente provenite dintr-un sol fertilizat
natural sunt mult mai rezistenti la numeroase boli si in special
rezista mult mai bine in cazul afectiunilor cardio-vasculare". Doctorul
Joey citi de mai multe ori cuvintele acestea si isi spuse in sinea lui
in chip de concluzie: „O sarlatanie grosolana ca atatea altele". Mai
ales ca redactorul revistei, un individ care semna J.I. Rodale, nu era
doctor si Joey al nostru nu primea lectii de la unul de asemenea teapa.
Numai ca privirile ii fura atrase de doua titluri din aceeasi revista,
prezentarea a doua carti recomandate cu caldura poporului american, Un
testament agricol de sir Albert Howard si Sanatatea nutritionala si
sanatatea biologica de sir Robert McCarrison. Doctorul Joey isi dadu
seama, cam incurcat, ca daca avea oarecare idee de fertilizarea
naturala si de cea artificiala a solului, nu auzise in viata lui de
alimentele biologice, pe care iata ca unul ca numitul Rodale, fara sa
fie doctor, le cunostea si le si recomanda cititorului. Drept care
comanda imediat ambele lucrari, dornic sa cunoasca mai multe in
legatura cu aceste chestiuni." Aveam o diploma de doctor in medicina,
nu ma consideram un om prost, sau cel putin nu mai prost ca multi
altii, eram proprietarul unei ferme de care e drept ca nu prea ma
ocupasem niciodata, dar habar nu aveam ce e aceea aliment biologic.
Asemeni atator americani care n-au auzit de lucrurile astea decat in
fuga si fara sa le dea prea mare atentie, ma gandeam si eu ca trebuie
sa fie vorba de vreo chesti-une pe baza de germeni de grau sau de
melasa, cum tipau in toate partile reclamele firmelor producatoare.
Mi-am zis ca nataraii care se iau dupa mofturile astea sunt niste
maniaci care se lasa amagiti de escroci sau de ticniti, fiindca
singurul mod in care auzisem eu ca se fertilizeaza pamantul era sa
torni peste el ingrasaminte chimice. Mi-am zis totusi ca nu strica sa
ma interesez mai indeaproape."
Nu s-ar
zice deloc ca Joey a facut rau comandand cele doua carti prezentate in
revista lui Rodale, fiindca in cateva decenii domeniul lui de patru
sute de hectare, pe care nu prea isi batea candva capul sa-l cultive,
ajunse una din mandriile statului Texas iar Joey, devenit pentru toata
lumea doctorul Nichols, al carui nume era pomenit cu un respect vecin
cu veneratia, n-a mai avut niciodata vreo criza cardiaca. si oricui
l-ar fi intrebat cum ajunsese la asemenea rezultate extraordinare,
doctorul Nichols raspundea fara sovaiala ca datora succesele lui de
agricultor si sanatatea de fier de care se bucura lucrurilor citite in
cartile si articolele a trei specialisti care se numeau Rodale, Howard
si McCarrison. Urmandu-le sfaturile din carti si din reviste, se
apucase de fertilizarea pamantului secatuit de pe domeniul sau cu
compost natural, fara un gram din blestematele de chimicale care
distrug solul.
isi daduse
seama destul de repede ca de vina pentru infarctul care fusese cat
pe-aci sa-l duca direct in mormant nu erau decat „nenorocirile" si
„scarboseniile" pe care le ingurgitase toata viata pana sa se
imbolnaveasca. Mai ales cand citise o a treia carte, Nutritia si solul,
scrisa de sir Lionel Pieton, se convinsese ca singurul remediu eficace
pentru bolile provenind din tulburari de metabolism, fie ca e vorba de
tulburari ale aparatului cardio-vascular, de cancer sau de diabet, sta
tocmai intr-o alimentatie naturala, cu hrana venita dintr-un pamant
sanatos si netratat cu otravuri.
Hrana pe
care o inghitim este digerata si trece din intestin in circuitul
sanguin. in felul acesta elementele nutritive esentiale sunt
transportate spre celulele individuale din tot organismul, unde
metabolismul duce la refacerea acestora printr-un proces ce consta in
transformarea unei materii stabile si moarte intr-o materie instabila
si vie, sau protoplasma. Celula poseda o uimitoare capacitate de
regenerare, cu conditia insa sa primeasca elementele necesare pentru
asta, deci a unei alimentatii adecvate. in caz contrar, cresterea si
refacerea celulei se deregleaza sau se opresc cu totul. Celula,
unitatea de baza a oricarui organism, forma esentiala a vietii si
sediul metabolismului, are nevoie de anumite elemente de prim ordin
fara care nu isi poate indeplini functiile si nu poate trai:
aminoacizi, acizi grasi si aromatici, vitamine naturale, anumite saruri
minerale, hidrati de carbon nerafinati si diferite alte elemente care
inca nu au fost identificate pana acum.
Mineralele
organice, la fel ca si vitaminele, se gasesc in alimentele biologice in
proportie echilibrata. Vitaminele nu sunt o hrana prin ele insele, insa
in absenta lor organismul nu poate absorbi substantele nutritive
propriu-zise. Ele fac parte dintr-un intreg extrem de complex, alcatuit
din elemente strans legate intre ele. Sintagma „in proportie
echilibrata" inseamna ca toate elementele nutritive folosite de
tesuturi trebuie sa se afle la dispozitia celulei in acelasi timp. si,
lucru ce nu poate fi trecut cu vederea: vitaminele, aceste substante
atat de importante pentru o alimentatie completa si pentru mentinerea
sanatatii, trebuie sa fie naturale.
Vitaminele
naturale sunt complet diferite de cele sintetice, iar diferenta nu este
de ordin chimic, ci biologic. Vitamina realizata in laborator prin
sinteza este lipsita de un element biologic primordial. Deocamdata,
acest punct de vedere inca nu este acceptat de toata lumea medicala,
din motive care s-ar putea sa provina din alte feluri de interese decat
cel stiintific, pentru ca dovezile sunt incontestabile si au fost
prezentate fara nici un echivoc de dr. Ehrenfried Pfeiffer, biochimist
de prestigiu si adept al lui Rudolf Steiner, celebrul teozof si
naturalist despre care s-a mai vorbit in paginile acestei carti. Dupa
opinia doctorului Nichols din Texas, tehnica lui Pfeiffer este in
masura sa lamureasca limpede de ce alimentele naturale sau cele ce
contin vitamine naturale, minerale si enzime - alte substante chimice
de origine vegetala sau animala ce stau la baza unor transformari
chimice fara de care viata ar fi de neconceput - sunt superioare celor
crescute fortat, cu ajutorul unor substante chimice.
Pfeiffer a
venit in Statele Unite imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial si
s-a instalat la Three-Fold Farm, langa Spring Valley, statul New York,
unde a inceput sa aplice sistemul „biodinamic" al lui Steiner in
fabricarea compostului si a deschis un laborator pentru studiul
organismelor vii, fara descompunerea acestora in elementele lor chimice
constitutive.
inca
inainte de a veni in Statele Unite, Pfeiffer lucrase intens in Elvetia,
tara sa natala, reusind sa elaboreze „metoda cristalizarii prin
sensibilitate", aplicabila la studierea fortelor dinamice si a
caracteristicilor distincte la vegetale, la animale si la om, mai
subtile decat cele cercetate pe atunci in laboratoare. Prin anii '20
Rudolf Steiner tinuse mai multe conferinte in Silezia, la proprietatea
contelui Keyserling, insa la un nivel mult peste puterile de intelegere
ale publicului, format mai ales din proprietari preocupati doar de
scaderea alarmanta a productiei agricole pe terenurile lor, astfel
incat il intrebase pe Pfeiffer daca poate realiza un reactiv capabil sa
discearna ceea ce Steiner numea „fortele formative eterate" din materie
vie.
Dupa luni
de munca intensa, Pfeiffer a ajuns sa-si dea seama ca o solutie de
clorura de cupru, la care se adaugau extrase de materie vie se evapora
relativ lent, intr-un interval de paisprezece-saptesprezece ore, lasand
pe fundul vasului un depozit cristalin a carui structura era
determinata nu numai de specia plantei din care fusese prelevat
extrasul, ci si de starea ei de sanatate. Acest fapt l-a condus pe
Pfeiffer la concluzia ca aceleasi forte formative existente in mod
inerent in planta, care au rolul de a se activa dandu-i astfel
caracteristicile fundamentale, se aliaza cu fortele de crestere pentru
a constitui structura depozitului cristalin. Am avut ocazia sa vizitam
noi insine laboratorul intemeiat de Pfeiffer la Spring Valley, unde dr.
Erica Sebarth, care conduce acest laborator, ne-a aratat o serie
intreaga de cristale splendide care amintesc de exoticii corali. Domnia
sa ne-a atras atentia asupra faptului ca o planta viguroasa si in
deplina stare de sanatate produce un depozit cristalin frumos si
ordonat armonios, clar constituit si cu scanteieri la exterior, in timp
ce depozitele obtinute de la plante bolnave sau prost intretinute dau
cristalizari inegale, cu ingrosari dizagratioase sau cu aparente de
crusta respingatoare, iar stralucirea observata la cele dintai se
transforma la acestea intr-un mat inchis si trist.
Dupa
opinia doamnei Sebarth, metoda lui Pfeiffer poate fi utilizata fara
coeficient de risc pentru determinarea calitatilor innascute si
dobandite ale oricarei fiinte vii, indiferent de regnul din care face
parte. Cand un padurar i-a trimis lui Pfeiffer doua conuri de brad,
intrebandu-l daca exista intre ele vreo diferenta, Pfeiffer a operat
asupra lor testul cristalizarii si a constatat ca, in timp ce unul din
ele a dat un depozit cristalin exemplar ca armonie, celalalt a vadit
deficiente grave, materializate prin cristale intunecate la culoare si
strambe, fara nimic din eleganta celorlalte. ii trimise deci raspuns
padurarului cum ca unul din brazi era sanatos iar celalalt bolnav, iar
mai tarziu avea sa primeasca de la acesta doua fotografii infatisand
cei doi brazi - unul falnic ca un catarg de corabie, celalalt mic si
pipernicit, vizibil suferind.
La Spring
Valley, Pfeiffer a elaborat inca o metoda, si mai simpla decat aceasta
si, pe deasupra, mai rapida, pentru a demonstra ca viata realmente
vibreaza in sol, in plante si chiar in alimente, spre deosebire de
mineralele anorganice, de produsele chimice si mai ales de vitaminele
sintetice, care sunt relativ moarte. Pentru a reusi, el nu s-a folosit
de echipamentul complex care se afla de regula intr-un laborator de
chimie obisnuit, ci doar de discuri confectionate din hartie de filtru,
in diametru de cincisprezece centimetri si cu un orificiu central prin
care trecea un fitil. Aceste discuri erau asezate in cutii deschise
unde se aflau mai multe creuzete cu o solutie de 0,05 la suta nitrat de
argint, in asa fel incat extremitatea de jos a fitilelor sa stea in
solutia respectiva. Aceasta
a inceput sa urce prin fitile si a ajuns pana la discuri, imbibandu-le
pe o raza de aproximativ patru centimetri pe fiecare.
Cum pe
hartia de filtru erau asezate diferite materii de natura organica sau
anorganica, Pfeiffer a fost in masura sa constate, pe baza cercurilor
concentrice diferit colorate aparute pe discuri, noi secrete privitoare
la viata. Supunand la acest test vitamina C prelevata de la fructe de
maces, a putut constata limpede ca schema de vitalitate a acesteia era
cu totul diferita decat cea a vitaminei C sintetice, numita si acid
ascorbic. Rudolf Hauschka, un discipol al lui Rudolf Steiner, considera
ca vitaminele nu sunt niste compusi chimici care pot fi realizati si
artificial, cum se credea indeobste, ci „forte primitive cosmice
primare".
Cu putin
inainte de a muri, Pfeiffer a publicat o mica brosura intitulata
Folosirea cromatografiei la efectuarea testelor de calitate, unde arata
ca Goethe enuntase cu mai bine de un secol si jumatate inainte un
adevar ce se relevase mai apoi ca fiind de cea mai mare importanta
pentru calitatea biologica naturala: intregul inseamna mai mult decat
suma partilor care il compun. Iar asta, adauga Pfeiffer, nu inseamna ca
„un organism natural sau o entitate oarecare cuprind factori care nu
pot fi nici recunoscuti, nici demonstrati daca ne apucam sa descompunem
organismul original si sa identificam prin analiza partile sale
constitutive. Putem de exemplu sa luam o samanta, sa-i analizam
continutul in proteine, hidrati de carbon, grasimi, minerale, apa si
vitamine, insa oricat de exacte ar fi analizele acestea, ele nu ne vor
face sa intelegem nici codul genetic al semintei in cauza si nici
valoarea ei biologica".
intr-un
articol intitulat Raporturile intre plante, stabilite cu ajutorul
cromatografiei si publicat in numarul pe primul trimestru pe 1968 al
revistei Bio-Dinamics, publicatie periodica destinata incurajarii
fermierilor in directia pastrarii corespunzatoare si a ingrasarii
naturale a solului in scopul ameliorarii nutritiei si a starii generale
de sanatate a populatiei, doamna Sebarth pune in evidenta faptul ca
procedeele cromatografiei, tehnica pe atunci de ultima ora, „dezvaluie
in special calitatea si chiar vitalitatea unui organism viu". Autoarea
adauga ca avea intentia sa exploreze posibilitatile acestei metode nu
numai in privinta aplicarii ei la seminte si fructe, ci si la
radacinile plantei si la alte parti ale acesteia.
in
alimentele tratate atat de nechibzuit in zilele noastre, vitaminele,
enzimele si alte elemente constitutive care se gasesc in proportii
infinitezimale sunt suprimate in vederea unei conservari cat mai
indelungate. Nichols, care s-a preocupat in amanunt de aceasta
chestiune, a gasit o formulare foarte plastica: „Dumnealor nu zic ca
omoara viata, ci doar ca o suprima ca sa nu mai traiasca, asa ca pana
la urma au s-o suprime de tot". Dupa opinia lui, cele mai nocive
alimente sunt painea alba, zaharul alb, sarea de bucatarie rafinata si
recristalizata si mai ales grasimile hidrogene. Un bob de grau e compus
in principal din germen, albumen si cortex. Acesta din urma, la randul
lui este constituit din trei straturi sub care se gaseste, in stare mai
mult sau mai putin solida, in functie de gradul de umiditate, albumenul
plin de amidon. in punctul unde albumenul devine foarte consistent se
afla un sambure mic si dur, de forma unei nuci, germenul, adica partea
din care urmeaza sa ia nastere viitoarea planta. Cortexul il protejeaza
impotriva exteriorului iar stratul de albumen il va hrani pana cand va
avea radacini proprii cu care sa-si extraga hrana din sol. Toate
celelalte cereale, continua Nichols, au samanta alcatuita dupa acelasi
principiu si toate pot sluji la fel de bine la producerea painii -
orzul, ovazul, secara, meiul si chiar porumbul. Graul se deosebeste de
celelalte prin faptul ca el e singurul care contine toata seria de
vitamine din grupa B, fara de care viata ar fi de neconceput, si tocmai
de aceea painea este considerata din cele mai vechi timpuri drept
„hrana cea de toate zilele".
Numai ca
moraritul modern produce delicioasa si atat de cautata faina alba
tocmai prin suprimarea germenului bobului de grau si a cortexului, care
devin banala tarata, care este de regula aruncata cu inconstienta. Prin
eliminarea acestor doua parti ale bobului se elimina de fapt, dintr-o
singura miscare, tocmai enzimele, vitaminele si mineralele, inclusiv
fierul, cobaltul, cuprul, manganul si molibdenul, dintre care unele nu
se gasesc, practic, decat in bobul de grau. Nichols chiar sustine ca
intre aceste minerale si vitamine existente intr-un bob de grau trebuie
sa se mentina raportul lor natural, in lipsa caruia faina alba devine
de-a dreptul toxica; ingurgitarea unora fara celelalte presupune un
dezechilibru alimentar ce poate avea consecinte grave.
Din cele
mai vechi timpuri, asa cum putem intelege si din cele aflate in
Elvetia, unde s-au descoperit locuinte lacustre vechi de mai multe
milenii, graul era macinat folosindu-se in acest scop doua pietre
rotunde. Aceste mici mori primitive actionate manual au functionat, se
pare, pana cu nu prea mult timp in urma, mai ales acolo unde nu exista
posibilitatea instalarii unor mori de vant sau de apa. Doar aparitia
morilor mecanice, actionate de abur, apoi cu motoare cu ardere interna
si in final cu motoare electrice, a pus capat folosirii lor, daca facem
abstractie de unele regiuni ale globului unde mai functioneaza si azi.
Mult timp deci, chiar dupa aparitia morilor actionate mecanic - prima
moara cu abur a fost infiintata in 1784 la Londra - graul era macinat
cu totul, deci si cu cortexul si cu germenul, si transformat in faina.
O buna parte a cortexului era atat de maruntit incat nu mai putea fi
retinuta la cernut si aceasta dadea fainii culoarea ceva mai inchisa,
iar painea obtinuta dintr-o astfel de faina putea fi numita paine
integrala.
Numai ca
la inceputul secolului al XlX-lea un francez inventiv a deschis la
Paris o moara cu valturi de fier care macina numai ce ramanea dupa
indepartarea germenului, a cortexului si a unei parti din albumen. Nu
se stie din ce motive, moara aceasta nu a functionat de la inceput, asa
ca prima moara cu valturi din istorie a fost alta, copie a celei
dintai, deschisa in Ungaria si pusa in functiune in 1840. Faina astfel
obtinuta dadea o paine de un alb sclipitor, prajiturile erau mai
gustoase si mai fine, cozonacii cresteau mai bine si aveau aspect mai
ademenitor, asa ca morile cu valturi se intinsera cu iuteala
fulgerului, fiind prin 1880 mai raspandite decat cele din discuri de
piatra, care au inceput sa cada in desuetudine si sa dispara.
Analizand
acum amanuntit aspectul comercial al acestei afaceri, observam ca
morarul avea trei motive serioase sa prefere valturile. Mai intai,
acest tip de morarit separa taratele si germenul, astfel incat el avea
acum de vanzare doua produse in loc de unul singur. Taratele si
germenii erau vandute ca ramasite taranilor, care le foloseau la
furajarea animalelor, fiind astfel intelepti fara sa stie. Al doilea
motiv era acela ca, prin eliminarea germenului, faina putea fi pastrata
timp mult mai indelungat fara sa fermenteze, fapt pe care orice om de
afaceri il priveste ca decisiv. in sfarsit, disparitia germenilor
ingaduia oricarui morar o mica escrocherie, anume adaugarea de apa in
boabele decorticate, intr-un procent destul de ridicat, pana la sase la
suta, fapt ce-i putea aduce beneficii insemnate si care n-ar fi fost cu
putinta daca germenii n-ar fi fost indepartati, fiindca atunci faina ar
fi mucegait in foarte scurt timp.
Constatam
astfel ca ceea ce numim noi paine alba „imbogatita" nu inseamna de fapt
decat amidon in stare aproape pura, iar valoarea nutritiva a acestuia
este atat de scazuta incat nici macar bacteriile nu sunt interesate de
asa ceva. Dar mai e vorba de inca un lucru, mult mai grav: acest biet
amidon, nehranitor si fara gust, este „imbogatit" cu o sumedenie de
produse chimice, artificiale, fireste, care sunt turnate in faina cu
scopul de a reface vitaminele eliminate o data cu cortextul si cu
germenii, numai ca acestea nu reprezinta decat o parte a complexului de
vitamine B de care a fost privata faina si, fiind obtinute sintetic, nu
pot asigura nici pe departe echilibrul asupra caruia atrage atentia
Nichols, in lipsa caruia organismul uman digera cu dificultati acest
produs. in afara de asta, vitamina E naturala, prezenta in concentratie
ridicata in orice samanta, este distrusa de bioxidul de clor care se
adauga in cantitati mari pentru obtinerea unui alb stralucitor, fapt ce
face ca valoarea calorica a unei bucati de paine sa fie redusa de la
1000 la 200 sau cel mult 300 de unitati. Dezastrul alimentar provocat
de introducerea fainii albe a mai fost insotit - fiindca o nenorocire
nu vine niciodata singura - de aparitia unui alt produs, margarina,
nascocire tot a unui francez, care s-a gandit la obtinerea unui surogat
pentru unt, care era scump si deci inaccesibil multor oameni. Numai ca
margarina este lipsita de orice urma de vitamina A si de vitamina D,
care se gasesc din belsug in lapte si trec automat, intr-o concentratie
ridicata, in unt. Nu trebuia mai mult pentru ca starea de sanatate a
populatiei din tarile unde se introdusesera aceste inovatii alimentare
sa se deterioreze, incetul cu incetul. Mai mult decat atat, s-a
observat si un alt fenomen, caruia la vremea aceea nu i s-a putut da
nici o explicatie: barbatii din nordul Angliei si din sudul Scotiei,
care la vremea razboaielor napoleoniene erau renumiti pentru staturile
lor inalte si pentru forta lor fizica, datorita carora erau considerati
printre cei mai buni soldati din armata engleza si de pe continentul
european, au fost loviti de un fel de boala misterioasa care facea ca
adolescentii sa creasca mici, pricajiti si lipsiti de vigoare, astfel
incat in perioada razboiului cu burii un mare numar din ei fura
declarati inapti gentru serviciului militar.
ingrijorate
de acest fenomen, autoritatile au trimis la fata locului o comisie de
ancheta care sa stabileasca de urgenta cauzele acestui fenomen alarmant
si masurile ce se impun. Concluziile comisiei au fost ca raul statea in
migrarea masiva a populatiei spre orase, unde aerul poluat de
instalatiile industriale era nociv, si mai ales in consumul de paine
alba, margarina si zahar rafinat. Dar asemenea lucruri la inceputul
secolului al XX-lea parura tuturor atat de absurde incat nimeni nu le
lua in serios si raportul comisiei, care azi ne apare intr-o alta
lumina, fu inmormantat printre vrafuri de dosare.
Adevarul
este ca zaharul alb si glucoza, un sirop gros folosit la fabricarea
conservelor de fructe si a multor bauturi gazoase racoritoare, sunt la
fel de nocive amandoua pentru sanatatea omului; inca in secolul al
XVII-lea fabricantii au reusit sa elaboreze un proces costisitor si de
lunga durata dar eficace pentru rafinarea zaharului. Albeata lui atat
de scump obtinuta il facu in scurt timp o delicatesa ravnita, pentru
care pana si cel mai sarac om era tentat sa dea oricat din putinul sau
pentru a le oferi macar copiilor lui o asemenea desfatare de soi dupa
care le lasa gura apa. Sa ne amintim insa spusele lui Nichols: zaharul
rafinat este unul din alimentele cele mai nocive pentru om. Tot ce este
valoros in trestie sau in sfecla de zahar, melasa, vitaminele si
substantele minerale, este inlaturat prin rafinare, astfel incat raman
numai hidratii de carbon si caloriile care si asa se gasesc intr-un
surplus dramatic in organismul uman. Sa ne gandim ca zaharul este
rafinat din considerente strict comerciale: este mult mai aspectuos si,
mai ales, se pastreaza mai bine timp indelungat. Poate fi depozitat cu
anii, in saci de iuta de cate cincizeci de kilograme, chiar si in
depozite murdare si prost intretinute, singura conditie fiind
umiditatea scazuta, asa ca se intelege ca beneficiile sunt cat se poate
de consistente.
Cele mai
multe din siropurile cunoscute sub numele generic de glucoza sunt
obtinute din amidon de porumb tratat intens cu substante chimice, in
primul rand cu acid sulfuric, iar gustul si aroma le sunt date cu
ajutorul altor produse chimice, realizate si ele tot prin sinteza.
Toate intra direct in circuitul sanguin si produc o hiperglicemie
instantanee, adica un exces de zaharuri in sange, cu atat mai greu de
controlat cu cat este mai rapid. Consecinta acestui fapt este ca
celulele pur si simplu se ineaca in zahar. Pancreasul sesizeaza prompt
aceasta situatie si trece imediat la contraatac, adica la producerea de
cantitati mari de insulina, numai ca zaharurile de aceasta natura sunt
mai slabe, sunt dezintegrate imediat, iar insulina produsa de
pancreasul dezorientat este in cantitati mult mai mari, astfel incat ea
va dizolva mult mai multe zaharuri decat cele introduse in organism,
ajungandu-se astfel, paradoxal, la hipoglicemie, adica absenta
glucidelor din organism, cauza a multor tulburari functionale grave.
O alta
otrava care nu lipseste de pe nici o masa este sarea de bucatarie,
banala sare, clorura de sodiu care, consumata in cantitati mari pe
perioade prelungite provoaca hipertensiunea arteriala si de aici
numeroase afectiuni ale aparatului cardio-vascular. Grasimile hidrogene
sunt si ele de natura sa favorizeze aparitia afectiunilor cardiace.
Aceasta categorie cuprinde cam toata gama de grasimi si de uleiuri
folosite pentru reducerea timpului de coacere a produselor de
cofetarie, patiserie si brutarie, astfel incat le vom gasi fara nici o
greutate in prajituri, placinte, biscuiti, piscoturi si in orice paine
cumparata din comert. Cele mai apreciate sorturi de inghetata sunt si
ele preparate tot pe baza unor uleiuri hidrogene, foarte costisitoare.
Este adevarat ca lungul si complicatul proces al hidrogenarii previne
rancezirea grasimilor, in special a uleiurilor vegetale, numai ca in
acest proces se distrug tocmai acizii grasi esentiali. Nichols
subliniaza in special faptul ca, daca orezul nedecorticat este singura
sursa intr-adevar bogata de vitamine din clasa B, orezul alb tratat nu
este, practic, altceva decat amidon in stare pura, care vine si el sa
se adauge, ucigas, la regimul si asa suprasaturat de hidrati de carbon
al occidentalului modern.
Proteinele
constituie efectiv elementul primordial in alimentatia omului, astfel
incat sursa cea mai curenta a acestora este, pe aproape tot globul,
carnea. Nu strica insa sa aruncam o privire asupra felului in care se
produce aceasta marfa in zilele noastre, fiindca sunt si aici de spus
multe lucruri. in primul rand, antricotul frumos si apetisant pe care-l
cumparam de la macelarie vine de la un bou indopat intr-o ingrasatorie,
unde hrana lui au fost cerealele hibride, cu continut de proteine
foarte scazut, obtinute si ele, la randul lor, de pe terenuri otravite
cu insecticide, ierbicide si cu ingrasaminte chimice. Toate acestea se
regasesc in grasimea animalului si mai ales in carnea impanata cu fire
de grasime, slabiciunea multor gurmanzi rafinati. Nichols a studiat
mult compozitia acestor bucati atat de gustoase si a ajuns la concluzia
indubitabila ca prima cauza a infarctului miocardic sta tocmai aici. Ca
sa obtina ingrasarea rapida a animalului, fara de care beneficiile ar
fi mult diminuate, crescatorul l-a mai supus si unui regim intens de
furajare cu concentrate tratate chimic, in special cu
dietilstilbestrol, substanta cu incidenta cancerigena in special la
femei, dar si la barbati. Dar cea mai ucigatoare parte a nefericitului
animal astfel ingrasat o constituie maruntaiele, care tradeaza adeseori
metodele inconstiente prin care s-au obtinut cresterile rapide in
greutate. Nu sunt deloc rare cazurile cand controlul sanitar-veterinar
interzice comercializarea acestora, indeosebi a ficatilor, gasiti ca
purtatori de tumori si abcese si imbibati cu toxine mortale, in ciuda
faptului ca provin de la animale considerate de cea mai buna calitate.
La fel stau lucrurile si cu puii proveniti din marile crescatorii:
carnea lor are un continut inimaginabil de arsenic iar ficatul, organul
purificator pentru intregul organism, geme de stilbestrol.
Tot din
comert provin si cele mai multe din ouale folosite in bucatariile
noastre. Asta inseamna ca sunt de regula nefecundate, ceea ce face sa
nu aiba nici gustul celorlalte si nici calitatea lor nutritiva, sustine
Nichols, facand o subtila diferentiere de ordin biologic dintre cel
doua categorii. Puii crescuti industrial cresc inchisi in crescatorii
uriase, stau atat de inghesuiti unul intr-altul in custile lor metalice
incat practic nu au posibilitatea sa faca nici o miscare si sunt
separati pe sexe de la varsta frageda. Prea putine din gainile
provenite din puii acestia au vazut vreodata cum arata un cocos si nici
una n-a avut ocazia sa se imperecheze. „Cum ati vrea dumneavoastra -
intreaba Nichols cu un umor plin mai curand de tragism - cum ati vrea
ca o gaina lipsita de cea mai elementara placere a vietii sa dea oua
bune?"
in
piramida vietii, plantele joaca un rol esential. Practic, toate sau
aproape toate elementele nutritive de care are nevoie omul se afla in
sol, numai ca el nu le poate ingera direct de acolo. Acest serviciu i-l
fac plantele, care stau si la baza alimentatiei animalelor, direct sau
indirect. Oricare ar fi drumul substantelor nutritive pana in
stomacurile noastre, corpul omenesc este tributar plantelor si, prin
aceasta, solului pe care cresc ele. Microorganismele descompun
substantele chimice din sol facandu-le accesibile plantelor, care pot
astfel opera sinteza hidratilor de carbon pe care ii iau in primul rand
din pamant, iar apoi din aer si din apa de ploaie. Dar inca mai inainte
ca acesti hidrati de carbon sa fie convertiti in aminoacizi si
proteine, ei au nevoie de ajutorul pe care nu li-l poate oferi decat un
sol fertil. Nici omul si nici animalele nu pot realiza sinteza
proteinelor necesare organismelor lor pornind de la elementele de baza.
Cel mult animalele reusesc partial asta folosindu-se de aminoacizi,
insa numai cu conditia ca sortimentele si cantitatile necesare sa fie
mai intai colectate sau produse de plante cu ajutorul microorganismelor.
Vegetalele
producatoare de proteine au si ele, la randul lor, nevoie de o serie
intreaga de elemente pe care le extrag din pamant: azotul, sulful si
fosforul sunt necesare fabricarii unei anumite parti a moleculei de
proteina; calciul va avea aici un rol hotarator; alte elemente cum sunt
manganul, borul, zincul, molibdenul si multe altele care ar prelungi la
nesfarsit aceasta insiruire, participa si ele la realizarea proteinei,
desi se gasesc in organismul plantei in cantitati infinitezimale, fiind
detectate numai cu tehnica cea mai sofisticata. Daca solul nu este
fertil, el va fi lipsit de microorganisme si atunci orice proces vital
inceteaza. Pentru a-l ajuta sa gazduiasca microorganismele atat de
importante, trebuie sa-i adaugam materii organice aflate intr-un stadiu
avansat de descompunere. in paduri de acest lucru se ocupa natura:
resturile vegetale, adica frunzele uscate si iarba, si cele animale,
dejectii si cadavre ale diferitelor vietuitoare, se intorc toate in sol
si il fertilizeaza descompunandu-se, cu alte cuvinte dau solului inapoi
ceea ce a luat planta spre a se hrani. Un sol fertil clocoteste de
viata care se hraneste din moarte: viata o reprezinta bacteriile,
ciupercile si ramele, moartea se prezinta sub forma materiei organice
care intra in decompunere indata ce procesele vitale au incetat.
Ar trebui
sa fie limpede pentru oricine ca factorul decisiv in procesul lung si
complicat al alimentatiei este solul, pamantul de la care ne vin toate
si fara de care nu ar putea exista nici o forma de viata. Un pamant
sanatos, bine ingrasat, purtator al unui numar indestulator de
bacterii, ciuperci si rame, iar nu unul otravit cu insecticide si cu
fertilizante chimice. Un pamant bun va da plante viguroase si
sanatoase, in stare sa se lupte ele insele cu orice parazit si sa-l
invinga fara ajutorul otravurilor care vor actiona si asupra lor.
Plantele sanatoase inseamna animale sanatoase si oameni sanatosi. Un
sol saracit va produce recolte proaste, slabe in vitamine, minerale,
enzime si proteine, iar oamenii care se hranesc cu asa ceva vor fi
debili si foarte receptivi la boli. in afara de asta, un pamant
secatuit il exaspereaza pe fermierul care nu mai poate supravietui si
isi ia lumea-n cap, plecand sa-si caute norocul la oras, unde se va
inghesui in cine stie ce bidonville la un loc cu altii la fel de
napastuiti.
Un lucru e
mai presus de orice indoiala: plantele care cresc pe un pamant bine
ingrasat, cu un echilibru biologic stabil, sunt prin firea lor imune la
insectele dunatoare si la boli, asa cum un organism uman bine hranit va
fi in stare sa produca fara greutate anticorpii care sa distruga mai
toti agentii patogeni. Mai mult decat atat, insectele si alti daunatori
poseda un instinct care le sopteste care e planta slabanoaga pe care
trebuie s-o atace cu sorti de izbanda, iar acestea sunt tocmai plantele
care cresc intr-un sol bolnav. Astfel incat cel dintai dusman al
plantelor, cel ce le aduce rapid intr-o stare avansata de debilitate,
il reprezinta tocmai ingrasamintele chimice care distrug echilibrul
natural al solului si obliga planta la crestere fortata. Iar daca ne
gandim ca mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial, aceste
ingrasaminte s-au extins cu repeziciune pe intreaga planeta, cuprinzand
in raza lor de actiune practic toate tarile globului, nu e greu de
inteles la ce trebuie sa ne asteptam intr-un viitor nu chiar
indepartat, daca nu intervine o schimbare radicala de optica.
Ultima
consecinta a unei agriculturi bazate pe fertilizante artificiale, arata
Nichols, este boala. Boala care mai intai ataca pamantul, apoi planta,
pe urma animalul si este de la sine inteles ca nici omul nu mai are cum
sa fie ocolit de ea. Peste tot in lume unde se practica acest gen de
agricultura oamenii sunt bolnavi. Singurii pentru care fertilizantele
chimice si aliatele lor, insecticidele, inseamna castig, sunt
fabricantii si armatele de indivizi care traiesc de pe urma mortii
lente pe care o administreaza cu inconstienta pamantului. Pamantului
care ar trebui sa ne hraneasca.
Mai ales
insecticidele si celelalte antiparazitare, arata Nichols, introduse
odata cu ingrasamintele chimice, spre beneficiile substantiale ale
producatorilor si cu incurajarea entuziasta a unor guvernanti
iresponsabili, la care se adauga incuviintarea tacita dar nu mai putin
criminala a corpurilor universitare si a cercetatorilor de pe tot
globul, mai ales insecticidele, deci, poarta raspunderea dezastrului
ecologic la care asistam inconstienti. in fiecare an, peste cincizeci
de milioane de kilograme de otravuri chimice extrem de puternice sunt
produse pe glob sub douazeci si doua de mii de etichete diferite,
ducand la distrugerea faunei salbatice, a insectelor, care nu sunt
decat in mica proportie daunatoare si mai cu seama a vietii microbiene
care este atat de necesara. Dr. George J. Wallace, zoolog la
Universitatea din Michigan, referindu-se la deversarea imenselor
cantitati de insecticide peste plantatiile americane, declara: „Acestea
constituie fara indoiala cea mai mare amenintare care a apasat vreodata
asupra Americii de Nord. O amenintare infinit mai crancena decat
despaduririle masive, decat braconajul, decat sistemul defectuos de
indepartare a apelor reziduale, decat seceta sau decat poluarea
pricinuita de deversarile de petrol. Otravirea sistematica a pamantului
pare sa ne duca vertiginos catre un cataclism pe langa care toate
celelalte la un loc nu reprezinta decat o chestiune minora."
Daca tinem
seama de faptul ca nu numai flora si fauna, dar si pestii, atat cei de
apa dulce cat si cei oceanici, au mult de suferit de pe urma atator
toxine deversate in apele raurilor, care ajung sa infesteze intreg
oceanul planetar, tabloul incepe sa se contureze limpede. si la ce bun
aceasta nebuneasca desfasurare de forte? Cumplitul DDT, una din cele
mai ucigatoare otravuri produse vreodata de om, a fost creat pentru
distrugerea gargaritei de bumbac, insa aceasta, dupa o perioada de
cativa ani de regres, in care timp se credea ca minunatul produs i-a
venit de hac, si-a revenit si a trecut la ofensiva, astfel incat astazi
e mai infloritoare decat oricand si face ravagii pe langa care pagubele
de mai inainte par derizorii.
Plantatorii
de bumbac se indarjesc mai departe impotriva ei, o ataca in continuare
cu alte si cu alte insecticide ucigatoare, de o concentratie din ce in
ce mai ridicata, obtin ici si colo victoria, dar la anul au surpriza
exasperanta sa constate ca inamicul si-a revenit si e mai setos de
revansa decat oricand. Adevarul e sub ochii lor si ei refuza sa-l
accepte: culturile sanatoase rezista pe cai naturale parazitilor si, in
loc sa-i atraga, ii fac sa se indeparteze. in exceptionala carte
Primavara tacuta, Rachel Carson a denuntat deja de mult timp
pretentiile absurde pe care omul le are de la mediul inconjurator,
acest unic suport al vietii noastre pe care pare-se ca vrem sa-l
distrugem pana la capat.
Cand si-a
dat seama ce se intampla in jurul lui, cand a inteles dezastrul
ecologic pe care il provocau ingrasamintele artificiale si
insecto-fungicidele, Nichols s-a insotit cu mai multi medici si biologi
care ii impartaseau parerile si impreuna au format o Societate pentru
alimentatia biologica, prima societate de acest fel din lume, el fiind
primul presedinte. Obiectivul pe care si-l propunea societatea aceasta
era organizarea unei campanii intense la scara nationala pentru
alertarea opiniei publice cu privire la pericolele pe care le
reprezinta alimentele sarace in substante nutritive obtinute de pe
soluri la fel de sarace. „Suntem amenintati de un dezastru metabolic -
declara Nichols la un simpozion - si suntem o natiune de bolnavi.
Infarctul face ravagii in randurile americanilor, fiind azi dusmanul
nostru numarul unu, prima cauza a mortii premature la noi." Aceasta
declaratie declansa o reactie de o violenta greu de imaginat pentru
cineva care nu a trait in America acelor ani. Cu foarte putine
exceptii, ziarele au fost imediat de partea fabricantilor de
fertilizante artificiale si s-au angajat intr-o campanie extraordinar
de dura impotriva acestei societati, mergand de la simpla invectiva
suburbana pana la discreditarea membrilor ei prin calomnii bine
orchestrate si inscenari grosolane. Natarai, prostanaci, fraieri care
se lasa amagiti de gogorita asta cu hranirea biologica, tamaduitori
empirici si sarlatani, tampiti care cred ca tot ce zboara se mananca,
iata numai cele mai frecvente din exprimarile folosite in mod curent la
adresa membrilor societatii, care trebuiau sa apara publicului larg
drept niste bosorogi refractari la noutatile stiintifice, care au
nascocit ei niste aiureli si umbla sa prosteasca lumea cu ele. Ziarele
si revistele, unele de inalta tinuta, misunau de atacuri la adresa
societatii si aparura chiar si carti care combateau cu vehementa
alimentatia biologica, venind de fiecare data cu aceleasi argumente:
chimizarea agriculturii inseamna o agricultura prospera, hrana pentru
toti, deci ticalosii care se opun sunt niste antipatrioti care nu se
gandesc ca toata lumea trebuie sa aiba ce pune pe masa. in asemenea
masura era combatuta viziunea lui Nichols si atat de sus patrunsesera
interesele fabricantilor de fertilizante artificiale incat in 1973, un
inalt demnitar de talia directorului Oficiului federal pentru controlul
alimentatiei si al medicamentelor putea face asemenea declaratii care
pe omul de rand il buimaceau si-l faceau sa nu mai stie dupa cine sa se
ia: „Privind lucrurile din punct de vedere stiintific, este inexacta
afirmatia ca solul Statelor Unite ar avea o calitate de natura sa
favorizeze o concentratie anormal de slaba a vitaminelor sau a
sarurilor minerale in alimentele produse de cea mai prospera
agricultura de pe glob... Sa
sustina cineva ca exista o legatura intre compozitia solului si
continutul in vitamine al alimentelor este o eroare grava, o afirmatie
hazardata, fara nici un suport stiintific."
Iata cum
Nichols si ceilalti membri ai societatii intemeiate si conduse de el
erau pusi in situatia de a face fata unor atacuri puternice si venite
din toate directiile si de la toate nivelurile. El si-a mentinut totusi
punctul de vedere si a declarat in numeroase randuri ca este optimist
si ca nu se indoieste ca ratiunea va invinge, fermierii renuntand sa
mai toarne in nestire otravuri peste plante si intorcandu-se la
ingrasamintele naturale sanatoase. si se pare ca zbaterile acestei
grupari nu au fost chiar zadarnice si ca gheata incepe sa se sparga. Au
inceput sa apara pe piata pachete cu ingrasaminte naturale frumos
ambalate, care nu costa mai scump decat cele artificiale, iar faptul ca
mai tarziu au aparut societatile care se ocupa de livrarea la scara
mare a acestor materii arata ca cererea de pe piata a inceput sa
creasca. Mai mult decat atat, au aparut mari depozite de fosfati
naturali si de potasiu in stare bruta, cu adaosuri infinitezimale de
minerale si de alte elemente extrase din apa marii, care prezinta
pentru fermieri avantajul ca, odata solul imbogatit prin aplicarea
acestor ingrasaminte naturale, timp de cativa ani nu va mai fi nevoie
de asemenea tratamente, in timp ce adeptii ingrasamintelor artificiale
se vad nevoiti sa inunde pamantul cu cantitati sporite de la an la an.
Dupa opinia economistilor avizati, folosirea ingrasamintelor organice
va deveni cu timpul mai rentabila pentru fermier, fiindca va insemna
cheltuieli mai putine si produse incomparabil superioare, singurul
inconvenient fiind cantitatea de munca, mai ridicata, ceruta de
lucrarile de fertilizare. Cum insa au aparut deja masini de raspandire
a gunoiului de grajd pe camp, consideram ca si aici putem privi
lucrurile cu optimism. Oricum, fermierii care s-au hotarat sa treaca la
fertilizarea naturala nu se arata de acord cu principala obiectie adusa
de partizanii ingrasamintelor artificiale, anume ca niciodata nu se va
putea obtine suficienta materie organica pentru ingrasarea tuturor
suprafetelor agricole. Se afirma chiar ca fermierul ingrasa un hectar
cu ingrasamantul furat de la hectarul de alaturi. in realitate, e vorba
doar de cateva reguli simple si ceva mai multa munca, chiar daca este
mecanizata, ceea ce poate duce la situatia ideala in care fiecare
hectar sa-si acopere propriile nevoi de ingrasaminte naturale.
Balegarul vitelor, gunoiul menajer, ba chiar si mocirla canalelor, care
da atata bataie de cap edililor cu depozitarea ei, toate acestea pot si
trebuie sa se intoarca in pamant. Numai pe jumatate daca am reduce
risipa in aceasta privinta, spune Nichols, si tot am dubla fertilitatea
pamantului, ceea ce ar avea asupra recoltelor urmari ce nu mai trebuie
discutate.
Nichols
nutreste convingerea ferma ca omenirea se apropie cu pasi uriasi de o
lunga epoca de foamete si considera ca refacerea capacitatii nutritive
a solurilor trebuie sa fie un obiectiv primordial pentru toata lumea,
cu atat mai mult cu cat astfel s-ar rezolva si problemele cauzate de
inundatii sau de perioadele de seceta prelungita. Un sol fertil
absoarbe rapid apa de ploaie, care pe unul sarac formeaza imediat
siroaie la suprafata si antreneaza si subtirelul strat hranitor de
deasupra, distrugand cu totul terenul respectiv. Aceasta impiedica apa
de ploaie sa patrunda in sol, astfel incat nivelul apelor freatice
scade in permanenta, ceea ce face ca inmultirea barajelor si a
lacurilor de acumulare sa nu mai poata rezolva decat in mica masura
necesitatile de apa ale culturilor pe timp de seceta. Deja o treime din
suprafata arabila a Statelor Unite a luat drumul oceanelor, si an de an
fenomenul continua, pierzandu-se astfel o materie nespus de pretioasa
si extrem de greu de refacut. Pe timp de inundatii, milioane si
milioane de tone de pamant sunt antrenate de suvoaiele de apa, duse in
rauri, fluvii, si de aici in oceane. Eroziunea solului duce la
degradarea ireversibila a 225.000 de hectare de pamant in fiecare an.
Un om se hraneste cu produsul unei suprafete incredibil de mici de
teren, cu conditia insa ca aceasta sa fie bogata in rame, in bacterii,
in ciuperci si alte microorganisme care ingaduie cresterea normala a
plantelor, a copacilor, a animalelor si a insectelor. Pamantul este
pentru orice natie cea dintai resursa naturala. Sa nu uitam ca
civilizatiile stravechi s-au dezintegrat pe masura ce rodnicia
pamanturilor lor se pierdea. Sa fie chiar o simpla coincidenta sau ceva
mai mult?
Cu privire
la criza acuta de alimente, la scara planetara, care ne pandeste,
Nichols considera ca, in afara de refertilizarea rapida si prin
eforturi conjugate a solului, trebuie sa se recurga la inca un mijloc:
stoparea imediata a cursei aberante a chimizarii. Campania energica
declansata in ultimele decenii pentru raspandirea ingrasamintelor
artificiale in tarile asa-numite subdezvoltate este un act de-a dreptul
criminal care trebuie impiedicat cu toata fermitatea daca vrem sa-i
protejam pe locuitorii acestor tari impotriva cresterii masive a
bolilor pricinuite de tulburarile de metabolism si sa nu-i aruncam in
cele din urma in ghearele unei foamete inca si mai cumplite decat cea
cu care se lupta in momentul de fata. si, cu toate ca aceste afirmatii
ale lui nu sunt facute la intamplare, ci se bazeaza pe date reale, desi
in ultimii ani se pare ca spusele lui sunt ascultate cu din ce in ce
mai multa luare-aminte, fabricantii de ingrasaminte artificiale
continua sa sufoce publicul cu reclame si cu indemnuri de a le folosi
pe o scara cat mai mare marfa. O personalitate ca dr. Raymond Ewele,
director adjunct al Centrului de cercetari al Universitatii de stat din
New York, expert in chimio-economie de talie mondiala, a declarat
urmatoarele: „Daca tarile subdezvoltate din Asia, Africa si America
Latina nu vor fi in masura sa foloseasca anual treizeci de milioane de
tone de ingrasaminte naturale, ele vor ajunge sa cunoasca, fara nici o
indoiala, o foamete de proportii care ar produce tulburari grave in
politica internationala de pe tot globul". Nichols, la randul lui, e si
mai categoric si spune lucrurilor pe nume: folosirea pe mai departe in
acelasi ritm a fertilizantelor sintetice va duce la razboi. Sa ne
amintim, spune el, ca Japonia a atacat Manciuria tocmai pentru a pune
mana pe excelentele recolte ale acestei provincii roditoare, in special
in soia cea atat de bogata in proteine, ca sa poata face fata
cerintelor crescande ale unei populatii numeroase. Fiindca adevarul
este, spune el, ca pacea din lumea aceasta depinde de felul in care vom
sti sa pastram resursele naturale, nu de exploatarea lor nebuneasca.
inapoi la cuprins sau mai departe
|
|
