14. Produsele chimice, plantele si omul


 


    Am mai spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este   aici 


14. Produsele chimice, plantele şi omul
O alta binefacere a agriculturii naturale, bine cunoscuta taranilor de altadata, a ramas de domeniul amintirii: simbioza intre vegetale. Ajungand la un inalt grad de specializare si practicand pe scara larga monocultura, fermierii nostri au uitat tocmai acest lucru esential, caruia nu-i mai acorda astazi nimeni vreo importanta, considerand acest sistem ca nerentabil. Lucrul e vrednic de luat in seama daca ne gandim ca, pana si in rigida Rusie, s-au putut auzi voci critice la adresa acestui punct de vedere, ca in cazul unei luari ferme de pozitie din partea lui Solouhin, care scrie in Grass ca agricultura ruseasca moderna e atat de moderna incat nu tine seama de un lucru bine cunoscut oricarui mujic analfabet de pe vremuri: orice planta e influentata in bine sau in rau de tovarasia celor langa care e silita sa creasca. Un expert modern, adauga el, va rade in nas oricui ii va vorbi despre gingasele albastrele care, risipite ici si colo printr-un lan de secara ce se leagana bland sub adierea vantului, duc la cresterea substantiala a recoltei. Expertul va explica apoi plin de superioritate si in termeni tehnici ca planta asta este o buruiana care rapeste din substantele nutritive rezervate secarei si ca, prin urmare, trebuie starpita cu ajutorul... ierbicidelor! Numai ca Solouhin se intreaba, pe buna dreptate: „Daca albastreaua este cu adevarat o buruiana daunatoare, atunci de ce e atat de iubita de taranii din toate partile pamantului unde creste si de ce acestia nu se indarjesc impotriva ei ca in cazul altor buruieni? Era nevoie de aparitia marilor nostri savanti agronomi ca sa aflam ca floarea asta e daunatoare si ca trebuie exterminata?" Dupa care Solouhin, pornind de la ideea cat se poate de sanatoasa ca agricultura zisa semiprimitiva practicata de mujicii de odinioara nu poate fi in totalitate osandita si ca acestia fara indoiala ca stiau si ei cate ceva care sa poata fi folosit si astazi, se intreaba daca botanistii moderni din zilele noastre s-au gandit vreodata la o straveche traditie ruseasca ce ar trebui poate sa fie privita mai cu luare aminte: la secerisul secarei, primul snop era intotdeauna impletit maiestru si impodobit tocmai cu floricele de albastrica, dupa care era asezat cu religiozitate la icoane, unde ramanea pana la recolta viitoare. Sau, se intreaba mai departe acelasi Solouhin, s-au gandit vreodata eminentii agronomi moderni la grija cu care ocroteau primitivii mujici floarea aceasta, pe care o considerau ultima nadejde a albinelor pe timp de seceta prelungita, cand albastrica da netulburata nectar in timp ce alte flori sufera si se ofilesc? Fireste ca Solouhin, crescut de mic in spiritul pozitivist imprimat de Kremlin gandirii intregii populatii din imensa Rusie, se gandea si el ca s-ar fi putut foarte bine ca aceste practici din vechime sa aiba la baza cine stie ce superstitie fara nici o sustinere stiintifica, asa ca se apuca sa consulte lucrari de specialitate care, spre surprinderea lui, cuprindeau confirmari indiscutabile ale acestor fapte: daca intr-un lan de grau, de exemplu, proportia de grau si margarete este de cinci sute la unu, atunci graul va creste mult mai frumos decat in lipsa acestor mici vecine, iar calitatea boabelor obtinute va fi net superioara. si exact la fel stau faptele cu secara si albastrica, deci mujicii de odinioara stiau ei ceva.
Vederile lui Solouhin in legatura cu simbioza la plante converg cu cele ale altui specialist, de data aceasta un american, Joseph Coccanouer, profesor de botanica si de conservarea solului. intr-o carte publicata dupa al doilea razboi mondial si intitulata Buruienile, paznicii pamantului, acesta arata ca exista plante pe nedrept considerate ca daunatoare, cum ar fi anghelica salbatica, iarba-grasa sau urzica, pe care agricultorii zilelor noastre se silesc din rasputeri sa le elimine cu ajutorul ierbicidelor. Este o mare eroare, dublata de o grava nedreptate, arata el, fiindca acestea aduc in realitate servicii deloc neglijabile, care fac sa paleasca maruntul dezavantaj al consumarii unei mici cantitati din hrana culturii respective. Ele aduc la suprafata exact mineralele in care stratul superficial este deficitar si la care plantele cultivate nu pot ajunge cu radacinile lor. Mai mult decat atat, aceste buruieni constituie un excelent mijloc de observare permanenta a sanatatii solului si ajuta plantele din cultura sa-si indrepte radacinile spre punctele cele mai bogate in rezerve nutritive, care altminteri ar ramane inaccesibile. Deja Coccanouer trage un semnal de alarma scriind: „in America, in goana noastra nebuneasca dupa randament in agricultura, noi mai curand minam solul in loc sa-l cultivam." Acelasi lucru este valabil si pentru Europa, unde, dupa cel de-al doilea razboi mondial, prea putini fermieri au plecat urechea la indemnurile izolate de a ramane la principiile sanatoase ale stramosilor lor. Dimpotriva, mai toti s-au lasat luati de valul stimularii solului cu ingrasaminte artificiale, de dragul unor castiguri mari si rapide. in zilele noastre, americanii traiesc intr-o tara in care agricultura devine pe zi ce trece mai mecanizata si mai dependenta de chimizare, fiind totusi considerata ca cea mai eficace agricultura de pe glob. Numai ca, in ciuda recoltelor din ce in ce mai mari in aparenta, preturile continua sa creasca. Partizanii chimizarii citeaza des un calcul facut prin 1960, anume ca, daca la inceputul secolului un fermier putea hrani cu recolta de pe cutare teren inca cinci persoane in afara de el, peste cinci sau sase decenii el era in stare sa hraneasca, cu recolta de pe acelasi teren, inca treizeci sau chiar mai multe. Numai ca acest calcul a fost contrazis cu date concrete de o autoritate in materie, Georg Borgstrom, expert in alimentatie la Universitatea din Michigan, care demonstreaza ca aceste cifre sunt iluzorii si nu tin seama de faptele reale. Fermierul de la inceputul secolului nu numai ca isi cultiva pamantul si crestea animale si pasari, dar isi taia el insusi vitele, facea unt si branzeturi, sara carnea si facea painea cel mai adesea in casa, pamantul fiind lucrat cu ajutorul animalelor de fractiune pe care le hranea, fireste, cu nutreturi obtinute in ferma lui. in zilele noastre, arata Borgstrom, animalele de tractiune au fost inlocuite cu masini care consuma carburanti costisitori si poluanti, amenintand sa secatuiasca in scurt timp rezervele de energie conventionala ale planetei. Vitele sunt taiate astazi in adevarate uzine, care nu mai pot fi considerate abatoare pur si simplu, iar carnea este la randul ei conservata in alte uzine, care sunt radical diferite de mezelariile de altadata. in mai putin de un sfert de secol - au disparut milioane de crescatori de pasari ai caror pui se zbenguiau in libertate in ograzile largi ale fermelor sau chiar pe camp, dupa recoltat, hranindu-se cu furaje obtinute pe cai naturale sau cu insecte si viermisori, in timp ce azi locul acestora l-au luat de mult sase mii de crescatorii gigantice semiautomate unde puii destinati bucatariilor americane cresc in custi metalice, inghesuiti aripa la aripa si hraniti pe principii care nu mai au nimic comun cu alimentatia de odinioara, ci vizeaza numai sporirea cu orice pret a productiei de carne, obtinuta intr-un mod artificial si in detrimentul calitatii nutritive si al gustului.
Toate aceste industrii care graviteaza in jurul agriculturii si traiesc din roadele pamantului sunt si ele raspunzatoare de calitatea indoielnica si de preturile din ce in ce mai ridicate ale produselor alimentare. Ducand mai departe calculele si luand in considerare si cei aproape douazeci si doua de milioane de angajati ai fabricilor de masini agricole si ai societatilor de drumuri si poduri care inlesnesc drumul hranei de la ferme pana la masa americanului, plus alte cheltuieli anexe si conexe, se pare ca socoteala cu fermierul de la inceputul secolului si cu cel de azi nu prea mai sta in picioare, raportul fiind mai curand invers decat cel sustinut de adeptii chimizarii.
S-ar parea totusi ca se naste si un curent de opinie in favoarea redresarii acestei stari de lucruri si ca oamenii de stiinta din universitati si din centre de cercetare de mare prestigiu incep sa se ralieze, putin cate putin, la punctele de vedere expuse de vizionari ca McCarrison, Howard si Rodale. La 4 martie 1973 a aparut in presa un comunicat apartinand lui Robert F. Keefer si Rabinder N. Singh, doctori in stiinte aeronomice si cercetatori la Universitatea din Morgantown din Virginia de Vest, care au considerat ca gasisera o noutate ce trebuia data publicitatii: „Tot ce mananca omul este determinat calitativ si de ingrasamintele pe care le folosesc agricultorii la fertilizarea terenurilor lor." Cei doi profesori declara ca au observat, pe parcursul unor experiente temeinice si de multe ori repetate, care exclud coeficientul de risc, ca mineralele prezente in porumbul furajer sau in cel alimentar, aflate si asa in cantitati infime si recunoscute ca avand o importanta decisiva in regimul alimentar al omului si al animalelor, se afla intr-o scadere vertiginoasa, fapt cu consecinte ce s-ar putea dovedi catastrofale, iar aceasta din cauza imenselor cantitati de produse chimice cu care este otravit sistematic pamantul.
Fireste ca aceasta descoperire venea cam tarziu, numai ca avea un merit incontestabil: de data aceasta ea era formulata de voci de inalta autoritate stiintifica, pe care nimeni nu mai indraznea sa le ridiculizeze ca in cazul lui Howard, de exemplu, astfel incat lucrurile au dat multora de gandit si au impus un nou punct de vedere care astepta de atata timp sa fie luat in considerare. Astfel, s-au intreprins cercetari minutioase in unsprezece state din Vestul Mijlociu, recoltandu-se numeroase probe de sol si de boabe de porumb care au fost supuse unor analize si teste extrem de minutioase. Rezultatele, date publicitatii, au fost cutremuratoare: aici, in calitatea solului distrus de substantele chimice, se afla adevarata cauza a continutului din ce in ce mai slab de fier, cupru, zinc si mangan din porumbul produs in Statele Unite. Folosirea iresponsabila a ingrasamintelor artificiale, in special a celor azotoase care deja isi aratasera coltii in Ilinois ar putea, declara profesorul Singh, „sa aiba asupra sanatatii oamenilor si a animalelor efecte incalculabile". El mai precizeaza si ca cercetarile intreprinse de unul din colegii lui demonstreaza negru pe alb ca imbacsirea necontenita a pasunilor cu cantitati pur si simplu nebunesti de ingrasaminte azotoase duce la modificari grave ale naturii laptelui muls de la vitele care pasc pe aceste pasuni, iar asta ar putea foarte bine sa aiba si asupra oamenilor aceleasi efecte pe care le are asupra sobolanilor hraniti cu branzeturi obtinute din acest lapte - boli degenerative grave si afectiuni serioase ale sistemului nervos.
Singh manifesta totusi si o anumita retinere: „Ancheta noastra asupra porumbului este citata doar cu titlu de exemplu, fiindca este destul de putin probabil ca un singur element lipsa in regimul alimentar sa aiba o importanta determinanta, insa acest exemplu isi schimba cu totul semnificatia daca ne gandim ca e foarte posibil sa existe si alte modificari, pe care analizele noastre sa nu fi reusit sa le determine cu precizie".
Se constata insa un fapt de natura sa ne faca mai putin pesimisti. Anume acela ca din ce in ce mai numerosi fermieri nu mai asteapta sa vada confirmate de oamenii de stiinta din laboratoare lucruri pe care ei le constata deja pe viu. Observand efectele nefaste ale chimizarii agriculturii, ale ingrasamintelor artificiale, ale ierbicidelor si insecto-fungicidelor de toate felurile revarsate cu atata inconstienta asupra pamanturilor lor, cultivatorii independenti si receptivi la ideile limpezi isi rectifica tirul inainte de a fi prea tarziu. Chiar daca modificarea tehnologiilor de lucru ii obliga la cheltuieli suplimentare de timp si de bani, oamenii acestia isi dau seama ca, daca nu iau din timp asemenea masuri, pamantul care timp de milenii a hranit omenirea cu roadele lui si a intretinut armate intregi de animale si de pasari ar putea sa nu mai dea, cu timpul, decat recolte din ce ince mai sarace in substante nutritive si, in cele din urma, nici un fel de recolta, pedepsind astfel necugetarea si lacomia omului care l-a distrus.
in primii ani ai secolului al XlX-lea, un american nascut englez si venit de copil in Lumea Noua, pe nume Nichols, se apuca sa defriseze sute de hectare de padure neumblata si deasa din Carolina de Sud ca sa cultive pe terenul acesta bumbac, tutun si porumb, iar munca aceasta de rob ii fu rasplatita in scurt timp cu venituri impunatoare, astfel incat isi ridica o locuinta fastuoasa si isi intemeie o familie numeroasa, care avea in fata o prosperitate ce nu parea amenintata de absolut nimic. Recoltele bogate veneau una dupa alta, banii curgeau garla si Nichols devenea de la an la an mai bogat. Numai ca nu avea obiceiul de a ingrasa la loc pamantul pe care aceste culturi, in special tutunul, il secatuiau, astfel incat dupa un numar de ani recoltele incepura sa fie mai putin imbelsugate decat la inceput. Remediul gasit de Nichols fu unul mai greu de inteles astazi: el defrisa alte suprafete, recoltele abundente se intoarsera la el si, cand si noile terenuri dadura semne de istovire, defrisa altele si asa mai departe, pana nu mai avu padure de taiat si se trezi proprietarul unui domniu intins care nu producea decat foarte putin, un putin care nu insemna profit. Din bogat cum fusese, Nichols ajunse la ruina si familia lui se vazu silita sa renunte la traiul pe picior mare de altadata.
Unul din fiii sai, ajungand la varsta barbatiei, se hotari sa ia totul de la inceput si, urmand sfatul unui ziarist celebru pe atunci, Horace Greeley, si exemplul propriului sau parinte, care facuse pe vremuri avere din nimic, porni spre Vest, ajungand in Tennessee, unde se apuca si el, aidoma batranului Nichols pe vremuri, sa defriseze opt sute de hectare de padure seculara si sa cultive aceleasi plante foarte cautate, adica bumbac, tutun si porumb. Numai ca si el pati ce patise tatal lui: pamantul se slei in scurta vreme de puteri si spuza de copii pe care ii facuse ca sa aiba cine se bucura de averea care se intrezarea se vazu amenintata de foame. Unul din copii facu si el la randul lui ce facusera inaintasii, adica porni in lume si ajunse in Alabama, in asezarea Horse Creek din tinutul Maringo, unde fireste ca lua in stapanire opt sute de hectare de pamant pe care nu mai fu nevoie sa-l defriseze, pentru ca era gata defrisat. Se insura si avu doisprezece copii pe care reusi sa-i creasca muncind din greu pamantul. Cum neamul Nichols deveni cel mai numeros din asezarea de numai cateva case, Horse Creek incepu sa fie cunoscut sub numele de Nicholsville iar Nichols, tatal numeroasei familii, se vazu silit sa se mai ocupe si de altele, devenind proprietarul unui gater, al unui magazin universal si al unei mori. Numai ca, atunci cand se ridicara, copiii lui se vazura prezumtivi mostenitori doar ai acestor afaceri, fiindca cele opt sute de hectare de pamant nu mai produceau practic nimic. Nichols, demn fiu si nepot al celorlalti, tinuse cu strasnicie datina familiei, de a ara, semana si a recolta fara sa ingrase in vreun fel terenurile care ar fi trebuit sa hraneasca pe mai departe toata semintia lui. Unul din fiii sai, deloc incantat sa se chinuie pe degeaba pe un pamant ajuns parloaga, isi lua si el traista in spinare si reedita intocmai isprava bunicului si pe cea a tatalui sau, pornind spre acelasi Vest salvator si pripasindu-se pana la urma in Arkansas, intr-un loc numit Parkdale unde, ati ghicit, desigur, cumpara si el, pe nimic, patru sute de hectare de pamant gras si roditor, in marginea unui rau mlastinos, insurandu-se, fireste, si intemeind si el o familie numeroasa.
Socotind putin, asta inseamna patru mutari in patru generatii din Anglia pana in Arkansas; inmultiti asta cu multele mii si mii de oameni care au facut la fel si veti intelege in ce stil au cultivat americanii pamantul din Lumea Noua care ii primea cu bratele deschise.
Numai ca sosirea la Parkdale a ultimului Nichols, nepotul imigrantului de odinioara, coincidea cu inceputul unei noi ere a Americii. Dupa primul razboi mondial, fermierii incepeau sa cultive pamantul in loc sa-l exploateze pur si simplu, iar aici schimbarea hotaratoare era data tocmai de folosirea ingrasamintelor artificiale care incepusera sa apara pe piata, recomandate calduros tuturor fermierilor de catre Ministerul agriculturii de la Washington, care le oferea si anumite inlesniri in aceasta privinta. Un timp, Nichols obtinu excelente recolte de bumbac, ajungand la o stare de prosperitate ce ne aminteste de alte episoade din istoria familiei lui, numai ca de la un timp treburile incepura sa nu mai mearga bine, din cauza insectelor daunatoare care se inmultisera din cale-afara si ii stricau recoltele. Iar treaba asta se agrava de la an la an, ceea ce in scurt timp puse capat prosperitatii infloritoare de la inceput. Cum cultivarea bumbacului devenea din ce in ce mai putin rentabila, Joe, fiul lui Nichols, hotari sa nu se mai faca fermier ci medic, profesiune mult mai banoasa si mai sigura. La varsta de treizeci si cinci de ani, cand era deja de mult timp posesorul unei diplome de doctor in medicina si practica aceasta arta la Atlantida, o localitate din Texas, Joey fu lovit pe neasteptate de o violenta criza cardiaca, in urma careia a scapat cu viata doar prin minune. Se refacu greu si se vazu silit sa renunte la profesiunea sa, intrucat viata ii era amenintata in orice clipa si asta insemna obligativitatea unui regim de viata extrem de riguros. Cum era nevoit sa-si petreaca mai tot timpul intr-o stare de repaos aproape absolut, incepu sa citeasca toate revistele care-i cadeau in mana si intr-o zi dadu de un articol dintr-o publicatie agronomica in care fu foarte intrigat sa citeasca urmatoarea fraza: „Oamenii care mananca alimente provenite dintr-un sol fertilizat natural sunt mult mai rezistenti la numeroase boli si in special rezista mult mai bine in cazul afectiunilor cardio-vasculare". Doctorul Joey citi de mai multe ori cuvintele acestea si isi spuse in sinea lui in chip de concluzie: „O sarlatanie grosolana ca atatea altele". Mai ales ca redactorul revistei, un individ care semna J.I. Rodale, nu era doctor si Joey al nostru nu primea lectii de la unul de asemenea teapa. Numai ca privirile ii fura atrase de doua titluri din aceeasi revista, prezentarea a doua carti recomandate cu caldura poporului american, Un testament agricol de sir Albert Howard si Sanatatea nutritionala si sanatatea biologica de sir Robert McCarrison. Doctorul Joey isi dadu seama, cam incurcat, ca daca avea oarecare idee de fertilizarea naturala si de cea artificiala a solului, nu auzise in viata lui de alimentele biologice, pe care iata ca unul ca numitul Rodale, fara sa fie doctor, le cunostea si le si recomanda cititorului. Drept care comanda imediat ambele lucrari, dornic sa cunoasca mai multe in legatura cu aceste chestiuni." Aveam o diploma de doctor in medicina, nu ma consideram un om prost, sau cel putin nu mai prost ca multi altii, eram proprietarul unei ferme de care e drept ca nu prea ma ocupasem niciodata, dar habar nu aveam ce e aceea aliment biologic. Asemeni atator americani care n-au auzit de lucrurile astea decat in fuga si fara sa le dea prea mare atentie, ma gandeam si eu ca trebuie sa fie vorba de vreo chesti-une pe baza de germeni de grau sau de melasa, cum tipau in toate partile reclamele firmelor producatoare. Mi-am zis ca nataraii care se iau dupa mofturile astea sunt niste maniaci care se lasa amagiti de escroci sau de ticniti, fiindca singurul mod in care auzisem eu ca se fertilizeaza pamantul era sa torni peste el ingrasaminte chimice. Mi-am zis totusi ca nu strica sa ma interesez mai indeaproape."
Nu s-ar zice deloc ca Joey a facut rau comandand cele doua carti prezentate in revista lui Rodale, fiindca in cateva decenii domeniul lui de patru sute de hectare, pe care nu prea isi batea candva capul sa-l cultive, ajunse una din mandriile statului Texas iar Joey, devenit pentru toata lumea doctorul Nichols, al carui nume era pomenit cu un respect vecin cu veneratia, n-a mai avut niciodata vreo criza cardiaca. si oricui l-ar fi intrebat cum ajunsese la asemenea rezultate extraordinare, doctorul Nichols raspundea fara sovaiala ca datora succesele lui de agricultor si sanatatea de fier de care se bucura lucrurilor citite in cartile si articolele a trei specialisti care se numeau Rodale, Howard si McCarrison. Urmandu-le sfaturile din carti si din reviste, se apucase de fertilizarea pamantului secatuit de pe domeniul sau cu compost natural, fara un gram din blestematele de chimicale care distrug solul.
isi daduse seama destul de repede ca de vina pentru infarctul care fusese cat pe-aci sa-l duca direct in mormant nu erau decat „nenorocirile" si „scarboseniile" pe care le ingurgitase toata viata pana sa se imbolnaveasca. Mai ales cand citise o a treia carte, Nutritia si solul, scrisa de sir Lionel Pieton, se convinsese ca singurul remediu eficace pentru bolile provenind din tulburari de metabolism, fie ca e vorba de tulburari ale aparatului cardio-vascular, de cancer sau de diabet, sta tocmai intr-o alimentatie naturala, cu hrana venita dintr-un pamant sanatos si netratat cu otravuri.
Hrana pe care o inghitim este digerata si trece din intestin in circuitul sanguin. in felul acesta elementele nutritive esentiale sunt transportate spre celulele individuale din tot organismul, unde metabolismul duce la refacerea acestora printr-un proces ce consta in transformarea unei materii stabile si moarte intr-o materie instabila si vie, sau protoplasma. Celula poseda o uimitoare capacitate de regenerare, cu conditia insa sa primeasca elementele necesare pentru asta, deci a unei alimentatii adecvate. in caz contrar, cresterea si refacerea celulei se deregleaza sau se opresc cu totul. Celula, unitatea de baza a oricarui organism, forma esentiala a vietii si sediul metabolismului, are nevoie de anumite elemente de prim ordin fara care nu isi poate indeplini functiile si nu poate trai: aminoacizi, acizi grasi si aromatici, vitamine naturale, anumite saruri minerale, hidrati de carbon nerafinati si diferite alte elemente care inca nu au fost identificate pana acum.
Mineralele organice, la fel ca si vitaminele, se gasesc in alimentele biologice in proportie echilibrata. Vitaminele nu sunt o hrana prin ele insele, insa in absenta lor organismul nu poate absorbi substantele nutritive propriu-zise. Ele fac parte dintr-un intreg extrem de complex, alcatuit din elemente strans legate intre ele. Sintagma „in proportie echilibrata" inseamna ca toate elementele nutritive folosite de tesuturi trebuie sa se afle la dispozitia celulei in acelasi timp. si, lucru ce nu poate fi trecut cu vederea: vitaminele, aceste substante atat de importante pentru o alimentatie completa si pentru mentinerea sanatatii, trebuie sa fie naturale.
Vitaminele naturale sunt complet diferite de cele sintetice, iar diferenta nu este de ordin chimic, ci biologic. Vitamina realizata in laborator prin sinteza este lipsita de un element biologic primordial. Deocamdata, acest punct de vedere inca nu este acceptat de toata lumea medicala, din motive care s-ar putea sa provina din alte feluri de interese decat cel stiintific, pentru ca dovezile sunt incontestabile si au fost prezentate fara nici un echivoc de dr. Ehrenfried Pfeiffer, biochimist de prestigiu si adept al lui Rudolf Steiner, celebrul teozof si naturalist despre care s-a mai vorbit in paginile acestei carti. Dupa opinia doctorului Nichols din Texas, tehnica lui Pfeiffer este in masura sa lamureasca limpede de ce alimentele naturale sau cele ce contin vitamine naturale, minerale si enzime - alte substante chimice de origine vegetala sau animala ce stau la baza unor transformari chimice fara de care viata ar fi de neconceput - sunt superioare celor crescute fortat, cu ajutorul unor substante chimice.
Pfeiffer a venit in Statele Unite imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial si s-a instalat la Three-Fold Farm, langa Spring Valley, statul New York, unde a inceput sa aplice sistemul „biodinamic" al lui Steiner in fabricarea compostului si a deschis un laborator pentru studiul organismelor vii, fara descompunerea acestora in elementele lor chimice constitutive.
inca inainte de a veni in Statele Unite, Pfeiffer lucrase intens in Elvetia, tara sa natala, reusind sa elaboreze „metoda cristalizarii prin sensibilitate", aplicabila la studierea fortelor dinamice si a caracteristicilor distincte la vegetale, la animale si la om, mai subtile decat cele cercetate pe atunci in laboratoare. Prin anii '20 Rudolf Steiner tinuse mai multe conferinte in Silezia, la proprietatea contelui Keyserling, insa la un nivel mult peste puterile de intelegere ale publicului, format mai ales din proprietari preocupati doar de scaderea alarmanta a productiei agricole pe terenurile lor, astfel incat il intrebase pe Pfeiffer daca poate realiza un reactiv capabil sa discearna ceea ce Steiner numea „fortele formative eterate" din materie vie.
Dupa luni de munca intensa, Pfeiffer a ajuns sa-si dea seama ca o solutie de clorura de cupru, la care se adaugau extrase de materie vie se evapora relativ lent, intr-un interval de paisprezece-saptesprezece ore, lasand pe fundul vasului un depozit cristalin a carui structura era determinata nu numai de specia plantei din care fusese prelevat extrasul, ci si de starea ei de sanatate. Acest fapt l-a condus pe Pfeiffer la concluzia ca aceleasi forte formative existente in mod inerent in planta, care au rolul de a se activa dandu-i astfel caracteristicile fundamentale, se aliaza cu fortele de crestere pentru a constitui structura depozitului cristalin. Am avut ocazia sa vizitam noi insine laboratorul intemeiat de Pfeiffer la Spring Valley, unde dr. Erica Sebarth, care conduce acest laborator, ne-a aratat o serie intreaga de cristale splendide care amintesc de exoticii corali. Domnia sa ne-a atras atentia asupra faptului ca o planta viguroasa si in deplina stare de sanatate produce un depozit cristalin frumos si ordonat armonios, clar constituit si cu scanteieri la exterior, in timp ce depozitele obtinute de la plante bolnave sau prost intretinute dau cristalizari inegale, cu ingrosari dizagratioase sau cu aparente de crusta respingatoare, iar stralucirea observata la cele dintai se transforma la acestea intr-un mat inchis si trist.
Dupa opinia doamnei Sebarth, metoda lui Pfeiffer poate fi utilizata fara coeficient de risc pentru determinarea calitatilor innascute si dobandite ale oricarei fiinte vii, indiferent de regnul din care face parte. Cand un padurar i-a trimis lui Pfeiffer doua conuri de brad, intrebandu-l daca exista intre ele vreo diferenta, Pfeiffer a operat asupra lor testul cristalizarii si a constatat ca, in timp ce unul din ele a dat un depozit cristalin exemplar ca armonie, celalalt a vadit deficiente grave, materializate prin cristale intunecate la culoare si strambe, fara nimic din eleganta celorlalte. ii trimise deci raspuns padurarului cum ca unul din brazi era sanatos iar celalalt bolnav, iar mai tarziu avea sa primeasca de la acesta doua fotografii infatisand cei doi brazi - unul falnic ca un catarg de corabie, celalalt mic si pipernicit, vizibil suferind.
La Spring Valley, Pfeiffer a elaborat inca o metoda, si mai simpla decat aceasta si, pe deasupra, mai rapida, pentru a demonstra ca viata realmente vibreaza in sol, in plante si chiar in alimente, spre deosebire de mineralele anorganice, de produsele chimice si mai ales de vitaminele sintetice, care sunt relativ moarte. Pentru a reusi, el nu s-a folosit de echipamentul complex care se afla de regula intr-un laborator de chimie obisnuit, ci doar de discuri confectionate din hartie de filtru, in diametru de cincisprezece centimetri si cu un orificiu central prin care trecea un fitil. Aceste discuri erau asezate in cutii deschise unde se aflau mai multe creuzete cu o solutie de 0,05 la suta nitrat de argint, in asa fel incat extremitatea de jos a fitilelor sa stea in solutia respectiva. Aceasta a inceput sa urce prin fitile si a ajuns pana la discuri, imbibandu-le pe o raza de aproximativ patru centimetri pe fiecare.
Cum pe hartia de filtru erau asezate diferite materii de natura organica sau anorganica, Pfeiffer a fost in masura sa constate, pe baza cercurilor concentrice diferit colorate aparute pe discuri, noi secrete privitoare la viata. Supunand la acest test vitamina C prelevata de la fructe de maces, a putut constata limpede ca schema de vitalitate a acesteia era cu totul diferita decat cea a vitaminei C sintetice, numita si acid ascorbic. Rudolf Hauschka, un discipol al lui Rudolf Steiner, considera ca vitaminele nu sunt niste compusi chimici care pot fi realizati si artificial, cum se credea indeobste, ci „forte primitive cosmice primare".
Cu putin inainte de a muri, Pfeiffer a publicat o mica brosura intitulata Folosirea cromatografiei la efectuarea testelor de calitate, unde arata ca Goethe enuntase cu mai bine de un secol si jumatate inainte un adevar ce se relevase mai apoi ca fiind de cea mai mare importanta pentru calitatea biologica naturala: intregul inseamna mai mult decat suma partilor care il compun. Iar asta, adauga Pfeiffer, nu inseamna ca „un organism natural sau o entitate oarecare cuprind factori care nu pot fi nici recunoscuti, nici demonstrati daca ne apucam sa descompunem organismul original si sa identificam prin analiza partile sale constitutive. Putem de exemplu sa luam o samanta, sa-i analizam continutul in proteine, hidrati de carbon, grasimi, minerale, apa si vitamine, insa oricat de exacte ar fi analizele acestea, ele nu ne vor face sa intelegem nici codul genetic al semintei in cauza si nici valoarea ei biologica".
intr-un articol intitulat Raporturile intre plante, stabilite cu ajutorul cromatografiei si publicat in numarul pe primul trimestru pe 1968 al revistei Bio-Dinamics, publicatie periodica destinata incurajarii fermierilor in directia pastrarii corespunzatoare si a ingrasarii naturale a solului in scopul ameliorarii nutritiei si a starii generale de sanatate a populatiei, doamna Sebarth pune in evidenta faptul ca procedeele cromatografiei, tehnica pe atunci de ultima ora, „dezvaluie in special calitatea si chiar vitalitatea unui organism viu". Autoarea adauga ca avea intentia sa exploreze posibilitatile acestei metode nu numai in privinta aplicarii ei la seminte si fructe, ci si la radacinile plantei si la alte parti ale acesteia.
in alimentele tratate atat de nechibzuit in zilele noastre, vitaminele, enzimele si alte elemente constitutive care se gasesc in proportii infinitezimale sunt suprimate in vederea unei conservari cat mai indelungate. Nichols, care s-a preocupat in amanunt de aceasta chestiune, a gasit o formulare foarte plastica: „Dumnealor nu zic ca omoara viata, ci doar ca o suprima ca sa nu mai traiasca, asa ca pana la urma au s-o suprime de tot". Dupa opinia lui, cele mai nocive alimente sunt painea alba, zaharul alb, sarea de bucatarie rafinata si recristalizata si mai ales grasimile hidrogene. Un bob de grau e compus in principal din germen, albumen si cortex. Acesta din urma, la randul lui este constituit din trei straturi sub care se gaseste, in stare mai mult sau mai putin solida, in functie de gradul de umiditate, albumenul plin de amidon. in punctul unde albumenul devine foarte consistent se afla un sambure mic si dur, de forma unei nuci, germenul, adica partea din care urmeaza sa ia nastere viitoarea planta. Cortexul il protejeaza impotriva exteriorului iar stratul de albumen il va hrani pana cand va avea radacini proprii cu care sa-si extraga hrana din sol. Toate celelalte cereale, continua Nichols, au samanta alcatuita dupa acelasi principiu si toate pot sluji la fel de bine la producerea painii - orzul, ovazul, secara, meiul si chiar porumbul. Graul se deosebeste de celelalte prin faptul ca el e singurul care contine toata seria de vitamine din grupa B, fara de care viata ar fi de neconceput, si tocmai de aceea painea este considerata din cele mai vechi timpuri drept „hrana cea de toate zilele".
Numai ca moraritul modern produce delicioasa si atat de cautata faina alba tocmai prin suprimarea germenului bobului de grau si a cortexului, care devin banala tarata, care este de regula aruncata cu inconstienta. Prin eliminarea acestor doua parti ale bobului se elimina de fapt, dintr-o singura miscare, tocmai enzimele, vitaminele si mineralele, inclusiv fierul, cobaltul, cuprul, manganul si molibdenul, dintre care unele nu se gasesc, practic, decat in bobul de grau. Nichols chiar sustine ca intre aceste minerale si vitamine existente intr-un bob de grau trebuie sa se mentina raportul lor natural, in lipsa caruia faina alba devine de-a dreptul toxica; ingurgitarea unora fara celelalte presupune un dezechilibru alimentar ce poate avea consecinte grave.
Din cele mai vechi timpuri, asa cum putem intelege si din cele aflate in Elvetia, unde s-au descoperit locuinte lacustre vechi de mai multe milenii, graul era macinat folosindu-se in acest scop doua pietre rotunde. Aceste mici mori primitive actionate manual au functionat, se pare, pana cu nu prea mult timp in urma, mai ales acolo unde nu exista posibilitatea instalarii unor mori de vant sau de apa. Doar aparitia morilor mecanice, actionate de abur, apoi cu motoare cu ardere interna si in final cu motoare electrice, a pus capat folosirii lor, daca facem abstractie de unele regiuni ale globului unde mai functioneaza si azi. Mult timp deci, chiar dupa aparitia morilor actionate mecanic - prima moara cu abur a fost infiintata in 1784 la Londra - graul era macinat cu totul, deci si cu cortexul si cu germenul, si transformat in faina. O buna parte a cortexului era atat de maruntit incat nu mai putea fi retinuta la cernut si aceasta dadea fainii culoarea ceva mai inchisa, iar painea obtinuta dintr-o astfel de faina putea fi numita paine integrala.
Numai ca la inceputul secolului al XlX-lea un francez inventiv a deschis la Paris o moara cu valturi de fier care macina numai ce ramanea dupa indepartarea germenului, a cortexului si a unei parti din albumen. Nu se stie din ce motive, moara aceasta nu a functionat de la inceput, asa ca prima moara cu valturi din istorie a fost alta, copie a celei dintai, deschisa in Ungaria si pusa in functiune in 1840. Faina astfel obtinuta dadea o paine de un alb sclipitor, prajiturile erau mai gustoase si mai fine, cozonacii cresteau mai bine si aveau aspect mai ademenitor, asa ca morile cu valturi se intinsera cu iuteala fulgerului, fiind prin 1880 mai raspandite decat cele din discuri de piatra, care au inceput sa cada in desuetudine si sa dispara.
Analizand acum amanuntit aspectul comercial al acestei afaceri, observam ca morarul avea trei motive serioase sa prefere valturile. Mai intai, acest tip de morarit separa taratele si germenul, astfel incat el avea acum de vanzare doua produse in loc de unul singur. Taratele si germenii erau vandute ca ramasite taranilor, care le foloseau la furajarea animalelor, fiind astfel intelepti fara sa stie. Al doilea motiv era acela ca, prin eliminarea germenului, faina putea fi pastrata timp mult mai indelungat fara sa fermenteze, fapt pe care orice om de afaceri il priveste ca decisiv. in sfarsit, disparitia germenilor ingaduia oricarui morar o mica escrocherie, anume adaugarea de apa in boabele decorticate, intr-un procent destul de ridicat, pana la sase la suta, fapt ce-i putea aduce beneficii insemnate si care n-ar fi fost cu putinta daca germenii n-ar fi fost indepartati, fiindca atunci faina ar fi mucegait in foarte scurt timp.
Constatam astfel ca ceea ce numim noi paine alba „imbogatita" nu inseamna de fapt decat amidon in stare aproape pura, iar valoarea nutritiva a acestuia este atat de scazuta incat nici macar bacteriile nu sunt interesate de asa ceva. Dar mai e vorba de inca un lucru, mult mai grav: acest biet amidon, nehranitor si fara gust, este „imbogatit" cu o sumedenie de produse chimice, artificiale, fireste, care sunt turnate in faina cu scopul de a reface vitaminele eliminate o data cu cortextul si cu germenii, numai ca acestea nu reprezinta decat o parte a complexului de vitamine B de care a fost privata faina si, fiind obtinute sintetic, nu pot asigura nici pe departe echilibrul asupra caruia atrage atentia Nichols, in lipsa caruia organismul uman digera cu dificultati acest produs. in afara de asta, vitamina E naturala, prezenta in concentratie ridicata in orice samanta, este distrusa de bioxidul de clor care se adauga in cantitati mari pentru obtinerea unui alb stralucitor, fapt ce face ca valoarea calorica a unei bucati de paine sa fie redusa de la 1000 la 200 sau cel mult 300 de unitati. Dezastrul alimentar provocat de introducerea fainii albe a mai fost insotit - fiindca o nenorocire nu vine niciodata singura - de aparitia unui alt produs, margarina, nascocire tot a unui francez, care s-a gandit la obtinerea unui surogat pentru unt, care era scump si deci inaccesibil multor oameni. Numai ca margarina este lipsita de orice urma de vitamina A si de vitamina D, care se gasesc din belsug in lapte si trec automat, intr-o concentratie ridicata, in unt. Nu trebuia mai mult pentru ca starea de sanatate a populatiei din tarile unde se introdusesera aceste inovatii alimentare sa se deterioreze, incetul cu incetul. Mai mult decat atat, s-a observat si un alt fenomen, caruia la vremea aceea nu i s-a putut da nici o explicatie: barbatii din nordul Angliei si din sudul Scotiei, care la vremea razboaielor napoleoniene erau renumiti pentru staturile lor inalte si pentru forta lor fizica, datorita carora erau considerati printre cei mai buni soldati din armata engleza si de pe continentul european, au fost loviti de un fel de boala misterioasa care facea ca adolescentii sa creasca mici, pricajiti si lipsiti de vigoare, astfel incat in perioada razboiului cu burii un mare numar din ei fura declarati inapti gentru serviciului militar.
ingrijorate de acest fenomen, autoritatile au trimis la fata locului o comisie de ancheta care sa stabileasca de urgenta cauzele acestui fenomen alarmant si masurile ce se impun. Concluziile comisiei au fost ca raul statea in migrarea masiva a populatiei spre orase, unde aerul poluat de instalatiile industriale era nociv, si mai ales in consumul de paine alba, margarina si zahar rafinat. Dar asemenea lucruri la inceputul secolului al XX-lea parura tuturor atat de absurde incat nimeni nu le lua in serios si raportul comisiei, care azi ne apare intr-o alta lumina, fu inmormantat printre vrafuri de dosare.
Adevarul este ca zaharul alb si glucoza, un sirop gros folosit la fabricarea conservelor de fructe si a multor bauturi gazoase racoritoare, sunt la fel de nocive amandoua pentru sanatatea omului; inca in secolul al XVII-lea fabricantii au reusit sa elaboreze un proces costisitor si de lunga durata dar eficace pentru rafinarea zaharului. Albeata lui atat de scump obtinuta il facu in scurt timp o delicatesa ravnita, pentru care pana si cel mai sarac om era tentat sa dea oricat din putinul sau pentru a le oferi macar copiilor lui o asemenea desfatare de soi dupa care le lasa gura apa. Sa ne amintim insa spusele lui Nichols: zaharul rafinat este unul din alimentele cele mai nocive pentru om. Tot ce este valoros in trestie sau in sfecla de zahar, melasa, vitaminele si substantele minerale, este inlaturat prin rafinare, astfel incat raman numai hidratii de carbon si caloriile care si asa se gasesc intr-un surplus dramatic in organismul uman. Sa ne gandim ca zaharul este rafinat din considerente strict comerciale: este mult mai aspectuos si, mai ales, se pastreaza mai bine timp indelungat. Poate fi depozitat cu anii, in saci de iuta de cate cincizeci de kilograme, chiar si in depozite murdare si prost intretinute, singura conditie fiind umiditatea scazuta, asa ca se intelege ca beneficiile sunt cat se poate de consistente.
Cele mai multe din siropurile cunoscute sub numele generic de glucoza sunt obtinute din amidon de porumb tratat intens cu substante chimice, in primul rand cu acid sulfuric, iar gustul si aroma le sunt date cu ajutorul altor produse chimice, realizate si ele tot prin sinteza. Toate intra direct in circuitul sanguin si produc o hiperglicemie instantanee, adica un exces de zaharuri in sange, cu atat mai greu de controlat cu cat este mai rapid. Consecinta acestui fapt este ca celulele pur si simplu se ineaca in zahar. Pancreasul sesizeaza prompt aceasta situatie si trece imediat la contraatac, adica la producerea de cantitati mari de insulina, numai ca zaharurile de aceasta natura sunt mai slabe, sunt dezintegrate imediat, iar insulina produsa de pancreasul dezorientat este in cantitati mult mai mari, astfel incat ea va dizolva mult mai multe zaharuri decat cele introduse in organism, ajungandu-se astfel, paradoxal, la hipoglicemie, adica absenta glucidelor din organism, cauza a multor tulburari functionale grave.
O alta otrava care nu lipseste de pe nici o masa este sarea de bucatarie, banala sare, clorura de sodiu care, consumata in cantitati mari pe perioade prelungite provoaca hipertensiunea arteriala si de aici numeroase afectiuni ale aparatului cardio-vascular. Grasimile hidrogene sunt si ele de natura sa favorizeze aparitia afectiunilor cardiace. Aceasta categorie cuprinde cam toata gama de grasimi si de uleiuri folosite pentru reducerea timpului de coacere a produselor de cofetarie, patiserie si brutarie, astfel incat le vom gasi fara nici o greutate in prajituri, placinte, biscuiti, piscoturi si in orice paine cumparata din comert. Cele mai apreciate sorturi de inghetata sunt si ele preparate tot pe baza unor uleiuri hidrogene, foarte costisitoare. Este adevarat ca lungul si complicatul proces al hidrogenarii previne rancezirea grasimilor, in special a uleiurilor vegetale, numai ca in acest proces se distrug tocmai acizii grasi esentiali. Nichols subliniaza in special faptul ca, daca orezul nedecorticat este singura sursa intr-adevar bogata de vitamine din clasa B, orezul alb tratat nu este, practic, altceva decat amidon in stare pura, care vine si el sa se adauge, ucigas, la regimul si asa suprasaturat de hidrati de carbon al occidentalului modern.
Proteinele constituie efectiv elementul primordial in alimentatia omului, astfel incat sursa cea mai curenta a acestora este, pe aproape tot globul, carnea. Nu strica insa sa aruncam o privire asupra felului in care se produce aceasta marfa in zilele noastre, fiindca sunt si aici de spus multe lucruri. in primul rand, antricotul frumos si apetisant pe care-l cumparam de la macelarie vine de la un bou indopat intr-o ingrasatorie, unde hrana lui au fost cerealele hibride, cu continut de proteine foarte scazut, obtinute si ele, la randul lor, de pe terenuri otravite cu insecticide, ierbicide si cu ingrasaminte chimice. Toate acestea se regasesc in grasimea animalului si mai ales in carnea impanata cu fire de grasime, slabiciunea multor gurmanzi rafinati. Nichols a studiat mult compozitia acestor bucati atat de gustoase si a ajuns la concluzia indubitabila ca prima cauza a infarctului miocardic sta tocmai aici. Ca sa obtina ingrasarea rapida a animalului, fara de care beneficiile ar fi mult diminuate, crescatorul l-a mai supus si unui regim intens de furajare cu concentrate tratate chimic, in special cu dietilstilbestrol, substanta cu incidenta cancerigena in special la femei, dar si la barbati. Dar cea mai ucigatoare parte a nefericitului animal astfel ingrasat o constituie maruntaiele, care tradeaza adeseori metodele inconstiente prin care s-au obtinut cresterile rapide in greutate. Nu sunt deloc rare cazurile cand controlul sanitar-veterinar interzice comercializarea acestora, indeosebi a ficatilor, gasiti ca purtatori de tumori si abcese si imbibati cu toxine mortale, in ciuda faptului ca provin de la animale considerate de cea mai buna calitate. La fel stau lucrurile si cu puii proveniti din marile crescatorii: carnea lor are un continut inimaginabil de arsenic iar ficatul, organul purificator pentru intregul organism, geme de stilbestrol.
Tot din comert provin si cele mai multe din ouale folosite in bucatariile noastre. Asta inseamna ca sunt de regula nefecundate, ceea ce face sa nu aiba nici gustul celorlalte si nici calitatea lor nutritiva, sustine Nichols, facand o subtila diferentiere de ordin biologic dintre cel doua categorii. Puii crescuti industrial cresc inchisi in crescatorii uriase, stau atat de inghesuiti unul intr-altul in custile lor metalice incat practic nu au posibilitatea sa faca nici o miscare si sunt separati pe sexe de la varsta frageda. Prea putine din gainile provenite din puii acestia au vazut vreodata cum arata un cocos si nici una n-a avut ocazia sa se imperecheze. „Cum ati vrea dumneavoastra - intreaba Nichols cu un umor plin mai curand de tragism - cum ati vrea ca o gaina lipsita de cea mai elementara placere a vietii sa dea oua bune?"
in piramida vietii, plantele joaca un rol esential. Practic, toate sau aproape toate elementele nutritive de care are nevoie omul se afla in sol, numai ca el nu le poate ingera direct de acolo. Acest serviciu i-l fac plantele, care stau si la baza alimentatiei animalelor, direct sau indirect. Oricare ar fi drumul substantelor nutritive pana in stomacurile noastre, corpul omenesc este tributar plantelor si, prin aceasta, solului pe care cresc ele. Microorganismele descompun substantele chimice din sol facandu-le accesibile plantelor, care pot astfel opera sinteza hidratilor de carbon pe care ii iau in primul rand din pamant, iar apoi din aer si din apa de ploaie. Dar inca mai inainte ca acesti hidrati de carbon sa fie convertiti in aminoacizi si proteine, ei au nevoie de ajutorul pe care nu li-l poate oferi decat un sol fertil. Nici omul si nici animalele nu pot realiza sinteza proteinelor necesare organismelor lor pornind de la elementele de baza. Cel mult animalele reusesc partial asta folosindu-se de aminoacizi, insa numai cu conditia ca sortimentele si cantitatile necesare sa fie mai intai colectate sau produse de plante cu ajutorul microorganismelor.
Vegetalele producatoare de proteine au si ele, la randul lor, nevoie de o serie intreaga de elemente pe care le extrag din pamant: azotul, sulful si fosforul sunt necesare fabricarii unei anumite parti a moleculei de proteina; calciul va avea aici un rol hotarator; alte elemente cum sunt manganul, borul, zincul, molibdenul si multe altele care ar prelungi la nesfarsit aceasta insiruire, participa si ele la realizarea proteinei, desi se gasesc in organismul plantei in cantitati infinitezimale, fiind detectate numai cu tehnica cea mai sofisticata. Daca solul nu este fertil, el va fi lipsit de microorganisme si atunci orice proces vital inceteaza. Pentru a-l ajuta sa gazduiasca microorganismele atat de importante, trebuie sa-i adaugam materii organice aflate intr-un stadiu avansat de descompunere. in paduri de acest lucru se ocupa natura: resturile vegetale, adica frunzele uscate si iarba, si cele animale, dejectii si cadavre ale diferitelor vietuitoare, se intorc toate in sol si il fertilizeaza descompunandu-se, cu alte cuvinte dau solului inapoi ceea ce a luat planta spre a se hrani. Un sol fertil clocoteste de viata care se hraneste din moarte: viata o reprezinta bacteriile, ciupercile si ramele, moartea se prezinta sub forma materiei organice care intra in decompunere indata ce procesele vitale au incetat.
Ar trebui sa fie limpede pentru oricine ca factorul decisiv in procesul lung si complicat al alimentatiei este solul, pamantul de la care ne vin toate si fara de care nu ar putea exista nici o forma de viata. Un pamant sanatos, bine ingrasat, purtator al unui numar indestulator de bacterii, ciuperci si rame, iar nu unul otravit cu insecticide si cu fertilizante chimice. Un pamant bun va da plante viguroase si sanatoase, in stare sa se lupte ele insele cu orice parazit si sa-l invinga fara ajutorul otravurilor care vor actiona si asupra lor. Plantele sanatoase inseamna animale sanatoase si oameni sanatosi. Un sol saracit va produce recolte proaste, slabe in vitamine, minerale, enzime si proteine, iar oamenii care se hranesc cu asa ceva vor fi debili si foarte receptivi la boli. in afara de asta, un pamant secatuit il exaspereaza pe fermierul care nu mai poate supravietui si isi ia lumea-n cap, plecand sa-si caute norocul la oras, unde se va inghesui in cine stie ce bidonville la un loc cu altii la fel de napastuiti.
Un lucru e mai presus de orice indoiala: plantele care cresc pe un pamant bine ingrasat, cu un echilibru biologic stabil, sunt prin firea lor imune la insectele dunatoare si la boli, asa cum un organism uman bine hranit va fi in stare sa produca fara greutate anticorpii care sa distruga mai toti agentii patogeni. Mai mult decat atat, insectele si alti daunatori poseda un instinct care le sopteste care e planta slabanoaga pe care trebuie s-o atace cu sorti de izbanda, iar acestea sunt tocmai plantele care cresc intr-un sol bolnav. Astfel incat cel dintai dusman al plantelor, cel ce le aduce rapid intr-o stare avansata de debilitate, il reprezinta tocmai ingrasamintele chimice care distrug echilibrul natural al solului si obliga planta la crestere fortata. Iar daca ne gandim ca mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial, aceste ingrasaminte s-au extins cu repeziciune pe intreaga planeta, cuprinzand in raza lor de actiune practic toate tarile globului, nu e greu de inteles la ce trebuie sa ne asteptam intr-un viitor nu chiar indepartat, daca nu intervine o schimbare radicala de optica.
Ultima consecinta a unei agriculturi bazate pe fertilizante artificiale, arata Nichols, este boala. Boala care mai intai ataca pamantul, apoi planta, pe urma animalul si este de la sine inteles ca nici omul nu mai are cum sa fie ocolit de ea. Peste tot in lume unde se practica acest gen de agricultura oamenii sunt bolnavi. Singurii pentru care fertilizantele chimice si aliatele lor, insecticidele, inseamna castig, sunt fabricantii si armatele de indivizi care traiesc de pe urma mortii lente pe care o administreaza cu inconstienta pamantului. Pamantului care ar trebui sa ne hraneasca.
Mai ales insecticidele si celelalte antiparazitare, arata Nichols, introduse odata cu ingrasamintele chimice, spre beneficiile substantiale ale producatorilor si cu incurajarea entuziasta a unor guvernanti iresponsabili, la care se adauga incuviintarea tacita dar nu mai putin criminala a corpurilor universitare si a cercetatorilor de pe tot globul, mai ales insecticidele, deci, poarta raspunderea dezastrului ecologic la care asistam inconstienti. in fiecare an, peste cincizeci de milioane de kilograme de otravuri chimice extrem de puternice sunt produse pe glob sub douazeci si doua de mii de etichete diferite, ducand la distrugerea faunei salbatice, a insectelor, care nu sunt decat in mica proportie daunatoare si mai cu seama a vietii microbiene care este atat de necesara. Dr. George J. Wallace, zoolog la Universitatea din Michigan, referindu-se la deversarea imenselor cantitati de insecticide peste plantatiile americane, declara: „Acestea constituie fara indoiala cea mai mare amenintare care a apasat vreodata asupra Americii de Nord. O amenintare infinit mai crancena decat despaduririle masive, decat braconajul, decat sistemul defectuos de indepartare a apelor reziduale, decat seceta sau decat poluarea pricinuita de deversarile de petrol. Otravirea sistematica a pamantului pare sa ne duca vertiginos catre un cataclism pe langa care toate celelalte la un loc nu reprezinta decat o chestiune minora."
Daca tinem seama de faptul ca nu numai flora si fauna, dar si pestii, atat cei de apa dulce cat si cei oceanici, au mult de suferit de pe urma atator toxine deversate in apele raurilor, care ajung sa infesteze intreg oceanul planetar, tabloul incepe sa se contureze limpede. si la ce bun aceasta nebuneasca desfasurare de forte? Cumplitul DDT, una din cele mai ucigatoare otravuri produse vreodata de om, a fost creat pentru distrugerea gargaritei de bumbac, insa aceasta, dupa o perioada de cativa ani de regres, in care timp se credea ca minunatul produs i-a venit de hac, si-a revenit si a trecut la ofensiva, astfel incat astazi e mai infloritoare decat oricand si face ravagii pe langa care pagubele de mai inainte par derizorii.
Plantatorii de bumbac se indarjesc mai departe impotriva ei, o ataca in continuare cu alte si cu alte insecticide ucigatoare, de o concentratie din ce in ce mai ridicata, obtin ici si colo victoria, dar la anul au surpriza exasperanta sa constate ca inamicul si-a revenit si e mai setos de revansa decat oricand. Adevarul e sub ochii lor si ei refuza sa-l accepte: culturile sanatoase rezista pe cai naturale parazitilor si, in loc sa-i atraga, ii fac sa se indeparteze. in exceptionala carte Primavara tacuta, Rachel Carson a denuntat deja de mult timp pretentiile absurde pe care omul le are de la mediul inconjurator, acest unic suport al vietii noastre pe care pare-se ca vrem sa-l distrugem pana la capat.
Cand si-a dat seama ce se intampla in jurul lui, cand a inteles dezastrul ecologic pe care il provocau ingrasamintele artificiale si insecto-fungicidele, Nichols s-a insotit cu mai multi medici si biologi care ii impartaseau parerile si impreuna au format o Societate pentru alimentatia biologica, prima societate de acest fel din lume, el fiind primul presedinte. Obiectivul pe care si-l propunea societatea aceasta era organizarea unei campanii intense la scara nationala pentru alertarea opiniei publice cu privire la pericolele pe care le reprezinta alimentele sarace in substante nutritive obtinute de pe soluri la fel de sarace. „Suntem amenintati de un dezastru metabolic - declara Nichols la un simpozion - si suntem o natiune de bolnavi. Infarctul face ravagii in randurile americanilor, fiind azi dusmanul nostru numarul unu, prima cauza a mortii premature la noi." Aceasta declaratie declansa o reactie de o violenta greu de imaginat pentru cineva care nu a trait in America acelor ani. Cu foarte putine exceptii, ziarele au fost imediat de partea fabricantilor de fertilizante artificiale si s-au angajat intr-o campanie extraordinar de dura impotriva acestei societati, mergand de la simpla invectiva suburbana pana la discreditarea membrilor ei prin calomnii bine orchestrate si inscenari grosolane. Natarai, prostanaci, fraieri care se lasa amagiti de gogorita asta cu hranirea biologica, tamaduitori empirici si sarlatani, tampiti care cred ca tot ce zboara se mananca, iata numai cele mai frecvente din exprimarile folosite in mod curent la adresa membrilor societatii, care trebuiau sa apara publicului larg drept niste bosorogi refractari la noutatile stiintifice, care au nascocit ei niste aiureli si umbla sa prosteasca lumea cu ele. Ziarele si revistele, unele de inalta tinuta, misunau de atacuri la adresa societatii si aparura chiar si carti care combateau cu vehementa alimentatia biologica, venind de fiecare data cu aceleasi argumente: chimizarea agriculturii inseamna o agricultura prospera, hrana pentru toti, deci ticalosii care se opun sunt niste antipatrioti care nu se gandesc ca toata lumea trebuie sa aiba ce pune pe masa. in asemenea masura era combatuta viziunea lui Nichols si atat de sus patrunsesera interesele fabricantilor de fertilizante artificiale incat in 1973, un inalt demnitar de talia directorului Oficiului federal pentru controlul alimentatiei si al medicamentelor putea face asemenea declaratii care pe omul de rand il buimaceau si-l faceau sa nu mai stie dupa cine sa se ia: „Privind lucrurile din punct de vedere stiintific, este inexacta afirmatia ca solul Statelor Unite ar avea o calitate de natura sa favorizeze o concentratie anormal de slaba a vitaminelor sau a sarurilor minerale in alimentele produse de cea mai prospera agricultura de pe glob... Sa sustina cineva ca exista o legatura intre compozitia solului si continutul in vitamine al alimentelor este o eroare grava, o afirmatie hazardata, fara nici un suport stiintific."
Iata cum Nichols si ceilalti membri ai societatii intemeiate si conduse de el erau pusi in situatia de a face fata unor atacuri puternice si venite din toate directiile si de la toate nivelurile. El si-a mentinut totusi punctul de vedere si a declarat in numeroase randuri ca este optimist si ca nu se indoieste ca ratiunea va invinge, fermierii renuntand sa mai toarne in nestire otravuri peste plante si intorcandu-se la ingrasamintele naturale sanatoase. si se pare ca zbaterile acestei grupari nu au fost chiar zadarnice si ca gheata incepe sa se sparga. Au inceput sa apara pe piata pachete cu ingrasaminte naturale frumos ambalate, care nu costa mai scump decat cele artificiale, iar faptul ca mai tarziu au aparut societatile care se ocupa de livrarea la scara mare a acestor materii arata ca cererea de pe piata a inceput sa creasca. Mai mult decat atat, au aparut mari depozite de fosfati naturali si de potasiu in stare bruta, cu adaosuri infinitezimale de minerale si de alte elemente extrase din apa marii, care prezinta pentru fermieri avantajul ca, odata solul imbogatit prin aplicarea acestor ingrasaminte naturale, timp de cativa ani nu va mai fi nevoie de asemenea tratamente, in timp ce adeptii ingrasamintelor artificiale se vad nevoiti sa inunde pamantul cu cantitati sporite de la an la an. Dupa opinia economistilor avizati, folosirea ingrasamintelor organice va deveni cu timpul mai rentabila pentru fermier, fiindca va insemna cheltuieli mai putine si produse incomparabil superioare, singurul inconvenient fiind cantitatea de munca, mai ridicata, ceruta de lucrarile de fertilizare. Cum insa au aparut deja masini de raspandire a gunoiului de grajd pe camp, consideram ca si aici putem privi lucrurile cu optimism. Oricum, fermierii care s-au hotarat sa treaca la fertilizarea naturala nu se arata de acord cu principala obiectie adusa de partizanii ingrasamintelor artificiale, anume ca niciodata nu se va putea obtine suficienta materie organica pentru ingrasarea tuturor suprafetelor agricole. Se afirma chiar ca fermierul ingrasa un hectar cu ingrasamantul furat de la hectarul de alaturi. in realitate, e vorba doar de cateva reguli simple si ceva mai multa munca, chiar daca este mecanizata, ceea ce poate duce la situatia ideala in care fiecare hectar sa-si acopere propriile nevoi de ingrasaminte naturale. Balegarul vitelor, gunoiul menajer, ba chiar si mocirla canalelor, care da atata bataie de cap edililor cu depozitarea ei, toate acestea pot si trebuie sa se intoarca in pamant. Numai pe jumatate daca am reduce risipa in aceasta privinta, spune Nichols, si tot am dubla fertilitatea pamantului, ceea ce ar avea asupra recoltelor urmari ce nu mai trebuie discutate.
Nichols nutreste convingerea ferma ca omenirea se apropie cu pasi uriasi de o lunga epoca de foamete si considera ca refacerea capacitatii nutritive a solurilor trebuie sa fie un obiectiv primordial pentru toata lumea, cu atat mai mult cu cat astfel s-ar rezolva si problemele cauzate de inundatii sau de perioadele de seceta prelungita. Un sol fertil absoarbe rapid apa de ploaie, care pe unul sarac formeaza imediat siroaie la suprafata si antreneaza si subtirelul strat hranitor de deasupra, distrugand cu totul terenul respectiv. Aceasta impiedica apa de ploaie sa patrunda in sol, astfel incat nivelul apelor freatice scade in permanenta, ceea ce face ca inmultirea barajelor si a lacurilor de acumulare sa nu mai poata rezolva decat in mica masura necesitatile de apa ale culturilor pe timp de seceta. Deja o treime din suprafata arabila a Statelor Unite a luat drumul oceanelor, si an de an fenomenul continua, pierzandu-se astfel o materie nespus de pretioasa si extrem de greu de refacut. Pe timp de inundatii, milioane si milioane de tone de pamant sunt antrenate de suvoaiele de apa, duse in rauri, fluvii, si de aici in oceane. Eroziunea solului duce la degradarea ireversibila a 225.000 de hectare de pamant in fiecare an. Un om se hraneste cu produsul unei suprafete incredibil de mici de teren, cu conditia insa ca aceasta sa fie bogata in rame, in bacterii, in ciuperci si alte microorganisme care ingaduie cresterea normala a plantelor, a copacilor, a animalelor si a insectelor. Pamantul este pentru orice natie cea dintai resursa naturala. Sa nu uitam ca civilizatiile stravechi s-au dezintegrat pe masura ce rodnicia pamanturilor lor se pierdea. Sa fie chiar o simpla coincidenta sau ceva mai mult?
Cu privire la criza acuta de alimente, la scara planetara, care ne pandeste, Nichols considera ca, in afara de refertilizarea rapida si prin eforturi conjugate a solului, trebuie sa se recurga la inca un mijloc: stoparea imediata a cursei aberante a chimizarii. Campania energica declansata in ultimele decenii pentru raspandirea ingrasamintelor artificiale in tarile asa-numite subdezvoltate este un act de-a dreptul criminal care trebuie impiedicat cu toata fermitatea daca vrem sa-i protejam pe locuitorii acestor tari impotriva cresterii masive a bolilor pricinuite de tulburarile de metabolism si sa nu-i aruncam in cele din urma in ghearele unei foamete inca si mai cumplite decat cea cu care se lupta in momentul de fata. si, cu toate ca aceste afirmatii ale lui nu sunt facute la intamplare, ci se bazeaza pe date reale, desi in ultimii ani se pare ca spusele lui sunt ascultate cu din ce in ce mai multa luare-aminte, fabricantii de ingrasaminte artificiale continua sa sufoce publicul cu reclame si cu indemnuri de a le folosi pe o scara cat mai mare marfa. O personalitate ca dr. Raymond Ewele, director adjunct al Centrului de cercetari al Universitatii de stat din New York, expert in chimio-economie de talie mondiala, a declarat urmatoarele: „Daca tarile subdezvoltate din Asia, Africa si America Latina nu vor fi in masura sa foloseasca anual treizeci de milioane de tone de ingrasaminte naturale, ele vor ajunge sa cunoasca, fara nici o indoiala, o foamete de proportii care ar produce tulburari grave in politica internationala de pe tot globul". Nichols, la randul lui, e si mai categoric si spune lucrurilor pe nume: folosirea pe mai departe in acelasi ritm a fertilizantelor sintetice va duce la razboi. Sa ne amintim, spune el, ca Japonia a atacat Manciuria tocmai pentru a pune mana pe excelentele recolte ale acestei provincii roditoare, in special in soia cea atat de bogata in proteine, ca sa poata face fata cerintelor crescande ale unei populatii numeroase. Fiindca adevarul este, spune el, ca pacea din lumea aceasta depinde de felul in care vom sti sa pastram resursele naturale, nu de exploatarea lor nebuneasca.
inapoi la  cuprins sau  mai departe

 


        pot fi contactat prin E-mail            2009 ASCII-Lob            Home Popescu-Colibasi