13. PAMANTUL, SUPORT AL VIETII


 


    Am mai spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este   aici 


Partea a patra
COPII AI PAMANTULUI
 
13. PAMANTUL, SUPORT AL VIETII
 
in zilele noastre, perspectiva unor castiguri rapide si substantiale ii impinge pe fermierii din intreaga lume la folosirea mai curand a ingrasamintelor chimice decat a celor naturale, in scopul de a sili pamantul sa dea randamentul maxim. in loc sa crute echilibrul natural al solului si sa coopereze cu natura, omul incearca mai curand sa o supuna, cautand rezultatul imediat si rentabilitatea cat mai ridicata. Iata un exemplu ales la intamplare, dintre mii si mii: cazul micii asezari agricole Decatur, din Illinois, in miezul „braului de porumb" al Statelor Unite. Vara lui 1966 se apropie de sfarsit si, sub caldura umeda si lipicioada, care literalmente sufoca, lanurile de porumb gem de bogatia recoltei, care se anunta magnifica, de cel putin noua mii de kilograme la hectar. in ultimii douazeci de ani, fermierii ajunsesera la productii practic duble, folosind ingrasaminte azotoase pe care le varsau cu nemiluita pe camp, fara sa aiba habar de pericolul la care se expuneau.
in primavara urmatoare, unul din cei sapte mii opt sute de locuitori din Decatur, un om care traia, indirect, din productia de porumb a concetatenilor sai, a observat ca apa de la robinetul de la el din bucatarie avea un gust ciudat. Cum apa din retea provenea din lacul Decatur, omul lua o proba si o duse la un laborator al Departamentului sanatatii, pentru analiza. Rezultatele starnira o adevarata panica: concentratia de nitrati din apa depasea cu mult nivelul de pericol, apropiindu-se de cota mortala. Aceste substante nu sunt propriu-zis periculoase pentru om sau pentru animale, dar ajunse in intestin sunt imediat transformate de bacteriile de aici, care le asociaza cu hemoglobina intr-un proces chimic din care rezulta methemoglobina, substanta ce impiedica antrenarea normala a oxigenului in circuitul sangvin. Boala astfel rezultata, methemoglobinemia, provoaca asfixierea organismului si este mortala, cei mai expusi fiind copiii mici la care flora intestinala este mai bogata si mai activa decat la adulti.
intr-un ziar local a aparut un articol care sugera posibilitatea ca aceasta concentratie atat de ridicata din apa curenta sa se datoreze ingrasamintelor chimice folosite in exces pe campurile din jurul lacului Decatur. Articolul zgudui nu numai populatia micii asezari, ci intregul „brau de porumb" al Americii, intrucat toti fermierii foloseau din abundenta ingrasaminte chimice, acestea fiind mijlocul cel mai putin costisitor si, prin asta, singurul in stare sa asigure terenurilor lor un randament suficient de ridicat pentru ca aceasta cultura sa fie rentabila. Porumbul este unul din marii consumatori de azot, pe care in mod normal il gaseste in humusul din sol. in timpurile stravechi, pe cand omul nu incepuse inca sa are si sa semene, acest humus se producea prin descompunerea vegetalelor moarte, a dejectiilor animalelor si, mai rar, a cadavrelor diferitelor vietuitoare. Cand a inceput sa cultive pamantul, omul a ajuns cu timpul sa-l si ingrase, folosind acum intens dejectiile animale, paiele si alte resturi care intra in alcatuirea gunoiului de grajd. in Extremul Orient excrementele umane sunt folosite cu neinchipuita grija la fertilizarea pamantului, nefiind aruncate ca in alte tari prin rape care, la randul lor, isi duc continutul in rauri datorita torentilor ce se formeaza in urma ploilor.
Ca sa ne referim numai la un exemplu de risipa nebuneasca din societatea urbana moderna, sa amintim de existenta unei surse uriase de ingrasaminte naturale la Sioux City, statul Iowa. Aici, pe o campie intinsa, a functionat timp de o jumatate de secol o uriasa ingrasatorie de vite, care in final erau taiate, transate si trimise in vagoane frigorifice la macelarii de pe tot cuprinsul Statelor Unite. De-a lungul atator decenii, aici s-au adunat munti de balegar, care ridica acum probleme insolubile edililor orasului, desi ar putea fi transportate fara dificultati si imprastiate pe campuri cu un minimum de cheltuiala si cu un randament pe care nu mai e cazul sa-l amintim noi. Dar asta numai daca ar exista cineva interesat de pastrarea sanatatii solului. Fiindca, luandu-ne dupa spusele doctorului T.C. Byerly, directorul programului de distrugere a deseurilor din Ministerul agriculturii al SUA, muntii de ingrasamant natural de la Sioux City nu reprezinta un caz izolat: in America, dejectiile datorate cresterii animalelor au egalat prin anul 1970 pe cele produse de intreaga populatie, anticipandu-se o triplare a lor in preajma sfarsitului acestui mileniu.
Numai ca, in loc sa foloseasca acest ingrasamant natural sanatos si nepoluant, fermierii s-au orientat spre folosirea produselor azotoase artificiale. in Illinois, de exemplu, de la un consum de o mie de tone in 1945, s-a ajuns in 1966 la circa cinci sute de mii de tone, de atunci incoace folosirea acestor ingrasaminte crescand vertiginos. si, cum cantitatile folosite depasesc cu mult nevoile reale ale porumbului, surplusul se revarsa siroaie in raurile din partea locului sau, cum s-a intamplat si se intampla in continuare la Decatur, direct in paharele locuitorilor. Un studiu al unor suprafete vaste de teren cuprinzand numeroase ferme din aproape intregul Middle West, a aratat ca lanurile de porumb sunt suprasaturate cu azot intr-o asemenea masura incat glotenul nu se mai poate transforma in vitamina A iar porumbul, ca planta furajera, este deficitar in vitaminele D si E. Aceasta face ca vitele nu numai sa piarda serios in greutate, dar si sa se reproduca intr-un mod cu totul nesatisfacator, ceea ce pentru fermieri inseamna pierderi considerabile. Anumite varietati de porumb, insilozate cu respectarea tuturor regulilor stabilite, au provocat explozii datorita imensei cantitati de azot pe care o degajau, iar din ele se scurgea un lichid care provoca moartea oricarei vaci, rate sau gaini care gusta din el. si chiar daca nu se ajungea la explozii, azotul emanat din porumb se transforma rapid in protoxid de azot, aflat in cantitati suficiente pentru a ucide orice om care s-ar fi intamplat sa inhaleze accidental acest gaz extrem de toxic.
Cand aceste lucruri ajunsera la cunostinta marelui public, regiunea Illinois si cele din jur, unde cultura porumbului este principalul mijloc de subzistenta al mai tuturor fermierilor, se transformara in teatrul unor dispute dintre cele mai aprige ce se adaugara furtunilor ce zguduiau fara incetare lumea stiintifica americana. La reuniunea anuala a Asociatiei americane pentru progresul stiintei din 1970, doctorul Barry Commoner, eminent biolog si sociolog si autor al mai multor lucrari de inalta tinuta, director al Centrului pentru biologia conditiilor naturale de pe langa Universitatea Washington din Saint-Louis, statul Missouri, a prezentat o comunicare profetica legata de raportul intre ingrasamintele azotoase si concentratia de nitrati din apele din Midwest, comunicare primita cu ostilitate de o serie de participanti. La doua saptamani dupa aceasta, un vicepresedinte al Asociatiei nationale pentru culturi, grupare constituita pentru protejarea intereselor industriei americane de ingrasaminte chimice si dispunand de un capital de doua miliarde de dolari, adresa cate o copie dupa comunicarea lui Commoner pedagogilor atasati pe langa noua universitati dintre cele mai importante din Statele Unite, cerandu-le sa combata opiniile expuse in ea. Bineinteles ca toti acesti oameni, care aproape pe intreg parcursul carierei lor se straduisera fara incetare sa-i determine pe fermieri sa foloseasca ingrasamintele chimice ca unic mijloc de a obtine recolte imbelsugate, se aratara imediat iritati de afirmatiile facute de Commoner, impotriva caruia pornira atacuri inversunate ce insemnau in acelasi timp apararea numitei asociatii pentru culturi ca si a propriilor lor interese.
Singura personalitate care nu s-a dat in laturi sa impartaseasca vederile lui Barry Commoner a fost colegul sau, dr. Daniel M. Kohl, expert in procesele electronice ale fotosintezei. in ochii lui, aceasta chestiune era atat de importanta incat de ea putea depinde in buna masura insasi soarta planetei noastre. El incerca deci sa stabileasca prin analize izotopice riguroase ce se intampla cu excedentul de ingrasaminte azotoase din solul suprasaturat din Illinois si din zonele limitrofe. Nici nu incepuse bine aceste lucrari si s-a si trezit atacat cu o extrema violenta de colegii sai, care il acuzau ca asemenea cercetari erau lipsite de cea mai elementara etica profesionala, intrucat depaseau cadrul cercetarii teoretice pure care forma obiectul activitatii departamentului lor! Huiduit de o gramada de ziare aservite producatorilor de ingrasaminte si amenintat cu masuri disciplinare severe si cu intentarea unor procese ruinatoare, Kohl, intimidat, batu in retragere, dar Commoner nu se lasa speriat de asemenea manifestari ostile si publica in 1971 cartea The Closing Circle, unde prezinta realitatea fara nici un fel de menajamente.
Cartea face o analiza riguroasa a faptelor si trage un semnal de alarma in legatura cu folosirea in exces a fertilizantelor chimice, aratand ca, desi acestea favorizeaza obtinerea unor recolte mai mari de pe suprafete mai mici, din punct de vedere ecologic ele reprezinta un adevarat cataclism. Industria de ingrasaminte azotoase, aflata intr-o permanenta goana dupa aur, e taxata drept „una din afacerile cele mai rentabile si mai inteligent orchestrate din toate timpurile". E lucru dovedit ca, in prezenta azotului sintetic, bacteriile din sol nu-l mai pot fixa pe cel aflat in aer, mor, si in felul acesta fermierilor le este din ce in ce mai greu sa renunte la ingrasamintele artificiale. Asemeni drogurilor, ingrasamintele azotoase creeaza si ele o stare de dependenta de care consumatorul, adica solul, nu se mai poate dezbara prea usor.
Un reputat pedolog, dr. William Albrecht, cel care cu mai bine de un sfert de secol mai inainte vorbise pentru prima oara de importanta decisiva a unui sol sanatos, fiind mult timp singurul care s-a agitat sa atraga atentia asupra implicatiilor acestui factor in pastrarea sanatatii omului si a animalelor, si-a exprimat cu aceasta ocazie parerea ca vacile, atunci cand e vorba de hrana lor, se arata mult mai cu cap decat oamenii. Oricat de verde si de frageda ar parea iarba de pe o tarla ingrasata pana la exces cu substante azotoase, vaca are sa prefere iarba mai modesta de pe tarlaua vecina, care este mult mai sanatoasa si mai hranitoare. Desi nu e in stare sa deosebeasca intre ele diferite culturi furajere si nici de productia la hectar n-are cea mai vaga idee, vaca, asa cum e ea, se pricepe mai bine decat orice expert in biochimie cand e vorba de determinarea valorii nutritive a unui furaj.
in Franta, dr. Andre Voisin, director de studii la scoala nationala veterinara din Maison-Alfort, din apropierea Parisului, vechi admirator al lui Albrecht pentru calitatea cercetarilor acestuia, a publicat in 1959 o carte care a facut senzatie, Sol, iarba si cancer. Ideea ce se desprinde din aceasta carte este urmatoarea: omul depune in permanenta eforturi imense pentru a obtine productii tot mai mari, in scopul de a face fata nevoilor alimentare ale unei populatii aflate prada unei coplesitoare explozii demografice, numai ca, in aceasta autentica "goana dupa mai mult", uita ca este el insusi un produs al acestui pamant. Cenusa se va preface la loc in cenusa si pulberea se va intoarce in pulbere." Nu e vorba aici, precizeaza Voisin, de o dogma religioasa sau filozofica, ci de un adevar stiintific de o asemenea simplitate si profunzime incat s-ar cuveni sa fie gravat cu litere de aur pe frontispiciile tuturor facultatilor de medicina de pe pamant.
Voisin nutrea convingerea ferma ca si plantele si animalele sunt strans legate de solul din care s-au nascut, iar aceasta convingere se intarii si mai mult atunci cand, aflandu-se in vizita in Ukraina, observa uluit ca uriasii cai din rasa Percheron importati din Franta, ajunsesera in numai cateva generatii la talia obisnuita a cailor cazacesti, desi fusesera mentinuti cu toata grija ca rasa pura si nimic din conformatia lor nu se schimbase in afara dimensiunilor.
"Acest lucru ar trebui sa ne aminteasca inca o data, zice Voisin, ca toate fapturile vii sunt adevarate fotografii biochimice ale mediului in care traiesc. Stramosii nostri, adauga el, stiau bine ca de fapt tarana din care crestem e aceea care hotaraste asupra vigorii si sanatatii noastre". Dupa care, pentru a ilustra aceasta idee a plantei, a animalului si a omului care nu sunt decat reflectari ale solului din care s-au nascut si pe care traiesc, Voisin citeaza cu precizie si dexteritate noiane de date menite sa-l convinga pe cititor ca adevaratii judecatori ai eficacitatii metodelor agricole sunt tocmai plantele si animalele care traiesc pe pamant, nu chimistii inchisi in laboratoarele lor printre eprubete si retorte. El da totodata si o sumedenie de exemple menite sa demonstreze ca simpla analiza chimica a elementelor, a plantelor si a solului este de fapt insuficienta pentru determinarea corecta a naturii acestora. Mult timp, crescatorii de vite au fost potopiti cu sfaturi peste sfaturi legate de cele mai bune metode de hranire a animalelor pe baza anumitor teste ce determinau cu exactitate continutul in azot al forajelor, adauga Voisin, dupa care citeaza afirmatia lui R.L.M. Synge, laureat al Premiului Nobel pentru chimie pe 1952, care considera ca a trage concluzii numai pe aceasta baza cu privire la valoarea nutritiva reala a ierbii ca furaj sau a alimentelor destinate oamenilor este o dovada de superficialitate si de insuficienta ce s-ar putea solda cu consecinte grave.
Voisin isi expune amplu si cu argumente solide acest punct de vedere in 1957, intr-o conferinta tinuta in fata membrilor Societatii britanice a crescatorilor de animale, unde unul din ascultatori, director al Departamentului pentru agricultura ai Universitatii din Durham, fu atat de impresionat incat, luand apoi cuvantul, isi rezuma sentimentul in urmatorii termeni: „Spusele domnului Voisin m-au facut sa inteleg dintr-o data ca o pasune care pare ideala chimistului, pe baza celor mai amanuntite analize, poate fi apreciata ca total nesatisfacatoare de o vaca".
in timpul acestei sederi in Anglia, Voisin avu ocazia sa viziteze o crescatorie de vite de circa o suta cincizeci de capete, grav afectate de o boala ciudata pe care medicii veterinari o considerau in unanimitate o forma de tetanos, fara a-i putea gasi insa nici o explicatie. Interesandu-se asupra furajelor folosite, Voisin afla de la nefericitul proprietar al crescatoriei ca pasunea unde pasteau vitele lui era de cea mai buna calitate, cu o iarba frageda si suculenta. Era ingrasata cu ceva pasunea asta asa de minunata? Desigur, cu cele mai bune ingrasaminte chimice, mai ales cu potasiu, care ajuta la acumularea zaharurilor din sol si face, prin urmare, iarba mult mai dulce. si ingrasamintele astea cam in ce cantitati erau administrate? Oho, din belsug, dupa regula ca mai bine sa prisoseasca decat sa n-ajunga! si fermierul cita niste cantitati care pe Voisin il ingrozira. ii explica atunci interlocutorului sau ca, atunci cand la ingrasarea artificiala a unui teren se foloseste potasiul, plantele au imediat tendinta de a-l acumula in exces, ajungand la starea pe care americanii o numesc „supraconsum" sau, mai de-a dreptul, ghiftuiala. Faptul acesta duce automat la cresterea rezervelor de potasiu ale plantei, in detrimentul altor substante hranitoare, cu alte cuvinte la tulburarea grava a echilibrului de principii nutritive, manifestata prin eliminarea mai intai de toate a magneziului. Iar lipsa acestuia favorizeaza aparitia tetanosului.
Stand de vorba si cu unul din medicii veterinari din partea locului, aflat la ferma pentru ingrijirea animalelor bolnave, Voisin il intreba daca era la curent cu cantitatile de ingrasaminte folosite de fermier pentru fertilizarea pasunii sale. stiind ca se afla in fata unui eminent profesor, reprezentantul cel mai de vaza al medicinei veterinare din Franta, interlocutorul raspunse ca la lectie: „Lucrul acesta il priveste numai pe fermier, domnule profesor. Meseria mea este sa ingrijesc animalele bolnave".
socat de o gandire atat de ingusta si de sablonarda, Voisin avea sa scrie in legatura cu acest episod: „Nu e vorba numai de vindecarea animalului sau a omului lovit de boala, ci mai intai de toate de vindecarea pamantului din care se hranesc, in asa fel incat sa nu mai fie pe urma nevoie sa ingrijim nici animalele, nici oamenii".
Dupa parerea lui, dezvoltarea necontrolata a industriei ingrasamintelor chimice a facut ca omul sa se puna automat si fara sa gandeasca intr-o stare de dependenta atat de inalta fata de aceasta incat a uitat legatura adanca dintre el si solul pe care traieste si pe care ar fi trebuit sa-l pastreze in conditii cat mai apropiate de cele naturale .si tocmai aceasta alterare nebuneasca a taranei de catre om ar putea pecetlui definitiv destinul tragic al planetei pe care, in loc s-o ocroteasca, omul o distruge in mod deliberat si cu o inconstienta condamnabila, in goana sa nebuneasca dupa profit. Desi aceasta situatie dramatica nu dureaza nici macar de un secol, scrie Voisin, consecintele ei au crescut in progresie geometrica daca luam in considerare proliferarea monstruoasa a bolilor degenerative provocate de o cauza careia nimeni nu pare sa-i acorde prea mare atentie: folosirea in exces a fertilizantilor chimici. Totul a inceput atunci cand celebrul chimist german, baronul Justus von Liebig a publicat, in 1840, un eseu caruia ii daduse un titlu foarte semnificativ: Chimia si aplicatiile ei in agricultura si in fiziologie.
in paginile acestei lucrari, Justus von Liebig a sustinut cel dintai ca tot ce este necesar vietii plantelor se afla in sarurile minerale prezente in cenusa lor, cu alte cuvitne in ceea ce ramane dupa arderea plantelor respective. Cu toate ca aceasta teorie contrazicea flagrant secole intregi de practica agricola si, la urma-urmei, se impotrivea bunului simt, rezultatele vizibile cu ochiul liber ale folosirii ingrasamintelor artificiale pe baza de azot, de fosfor si de potasiu, combinate cu oxidul de calciu, parura sa constituie o confirmare incontestabila a teoriei lui Liebig si dusera la o adevarata explozie a industriilor de ingrasaminte artificiale. De asemenea, introducerea rapida a formulei N.P.K., insemnand nitrati, fosfor si potasiu, dupa initialele denumirilor lor latinesti, a dus in scurt timp la o dependenta oarba a plantelor de aceste elemente, ceea ce l-a facut pe William Albrecht sa vorbeasca mai tarziu despre „mentalitatea cenusii", fiindca asemenea practici nefaste evoca mai curand ideea de moarte decat pe aceea a folosirii vietii, care pierde din ce in ce mai mult teren. Aceasta mentalitate te face sa te gandesti fara voie la un dictator crud si implacabil dar senil, de care o natie oropsita de soarta nu mai stie cum sa poata scapa. Iar acest dictator domneste absolut si descreierat in toate statele lumii civilizate.
La inceputul secolului al XX-lea, dr. Robert McCarrison, seful departamentului guvernamental de cercetari asupra nutritiei din India, a intreprins un amplu studiu care a dus la concluzii interesante in privinta legaturii dintre starea de sanatate a populatiei si practicile alimentare ale acesteia. in special s-a ocupat mult de fapte din zona Gilgit, o regiune muntoasa si izolata din Kasmirul de Nord, unde locuitorii, din neamul Hunza, vadeau o vitalitate exceptionala.
Erau in stare sa parcurga fara pauza drumuri lungi de cate doua sute de kilometri pe trasee accidentate din cei mai salbatici munti din lume sau puteau sapa copci in gheata inotand de la una la alta pe distante apreciabile, pe sub calota dura de deasupra lor, iar asta fara teluri practice, ci numai pentru propria lor placere. Cercetandu-i cu toata atentia pe oamenii acestia, McCarrison a fost frapat de faptul ca, in afara catorva cazuri de inflamare a conjunctivei oculare, datorata ventilatiei insuficiente din colibele lor, unde sobele nu aveau hornuri, toti erau intr-o excelenta stare de sanatate si media de varsta de aici parea incredibil de ridicata, iar nivelul de inteligenta, spiritul si buna cuviinta erau pe masura sanatatii. Desi populatia aceasta, Hunza, era relativ putin numeroasa si era inconjurata si de vecini pradalnici si cruzi, rareori se intampla sa fie atacata de acestia, pentru simplul motiv ca vecinii ii stiau de frica, fiindca de multe ori in trecut avusesera ocazia sa se convinga de superioritatea acestor oameni. Era insa vizibil un alt fapt, inexplicabil: toate populatiile din acea zona traiau in acelasi climat si in aceleasi conditii geografice, si cu toate acestea erau decimate de boli, ceea ce-l facu pe McCarrison sa caute motivele diferentei in alte directii, in primul rand in modurile de alimentatie. Astfel ajunse sa-si extinda cercetarile si asupra altor neamuri, traitoare in diferite parti ale Indiei.
in paralel, McCarrison incepu si experiente amanuntite pe sobolani, care se stie ca sunt atat de prosti incat mananca tot ce mananca omul, si alcatui mai multe loturi pe care le supuse la diferite regimuri alimentare. Nu fu nevoie de prea mult timp ca sa-si dea seama ca aceste rozatoare cresteau; se dezvoltau si aveau o stare de sanatate intocmai ca oamenii care foloseau regimul alimentar respectiv. sobolanii hraniti ca oamenii din neamurile Pathan si Sikh cresteau mai repede si erau mai sanatosi dar si mai agresivi decat cei care urmau regimul alimentar obisnuit al locuitorilor din Kanara sau din Bengali, de exemplu. Cat despre sobolanii hraniti asemeni locuitorilor din neamul Hunza, cu cereale, legume si fructe, la care se adaugau lapte de capra crud si branzeturi si unt, numai din lapte de capra, acestia devenira specimenele cele mai sanatoase din intreg laboratorul lui McCarrison. Cresterea lor era foarte rapida, nu se imbolnaveau niciodata, masculii erau de o virilitate net superioara iar femelele mult mai fertile, puii sanatosi si gradul de „mortalitate infantila" aproape de zero. Mai mult decat atat, acesti sobolani vadeau un caracter de-a dreptul placut, erau blanzi, afectuosi si aveau tot timpul o stare de buna dispozitie care facea sa nu existe intre ei conflicte. Cu toata parerea de rau, McCarrison hotari sa-i sacrifice pe rand la atingerea varstei de douazeci si sapte de luni, care corespunde varstei de cincizeci si cinci de ani la om, si sa le faca autopsia. La absolut nici un exemplar nu s-au constatat disfunctii ale organelor interne. Spre deosebire de acesti „sobolani hunza", celelalte loturi vadeau betesugurile fizice sau morale specifice populatiilor ale caror regimuri alimentare le urmasera, imbolnavindu-se de aceleasi boli si avand comportamente asemanatoare, caracterizate in special prin tafna si marait agresiv. Acestia trebuiau supravegheati intruna si adesea separati ca sa nu se omoare intre ei. La autopsie se constatara bolile specifice, care afectau fara gres aceleasi organe ca la oameni, identic, ovare, sistemul respirator, urinar, digestiv, nervos si cardio-vascular si aceleasi afectiuni de piele, par sau sange.
Pe baza acestor observatii, McCarrison tinu o conferinta in fata Asociatiei medicale din Marea Britanie, explicand confratilor sai ca sobolanii supusi timp de doi ani regimului alimentar specific neamurilor cele mai viguroase si mai putin civilizate din India nu se imbolnavisera niciodata si, la o varsta apreciabila, autopsiile relevasera o excelenta stare de sanatate a organelor interne. Numai ca British Medical Journal, intr-un articol privitor la comunicarea sustinuta de McCarrison, se referi pe larg la bolile ce puteau fi prevenite printr-un regim alimentar adecvat si trecu sub tacere tocmai concluziile finale ale experientei, anume ca sanatatea omului privita ca un ansamblu global depinde, ca si aceea a sobolanilor, de specificul alimentatiei. Articolul in chestiune era atat de ambiguu si de confuz incat nici nu e de mirare ca cititorii, medici care nu cunosteau decat ce spune cartea pentru a explica aparitia, de exemplu, a pneumoniei, adica epuizarea fizica, racelile, lovituri accidentale primite in zona pieptului, pneumococii, slabiciunile unei varste inaintate etc, nu dadura nici o atentie extraordinarelor lucruri dezvaluite de colegul lor McCarrison, pentru ca din British Medical Journal nu reiesea absolut deloc ca un caz de pneumonie ar putea avea drept cauza alimentatia defectuoasa. Faptul ca acelasi lucru e valabil si pentru bolile urechii interne, pentru ulcerele gastrice si pentru o serie intreaga de alte afectiuni a trecut nebagat in seama.
Acest adevar fundamental relevat de McCarrison fu primit cu aceeasi obtuzitate si de cercurile medicale americane, chiar la cel mai inalt nivel. Conferinta tinuta de savantul englez la Fundatia Mellon, in fata unui auditoriu de cea mai inalta tinuta stiintifica, in legatura cu populatia Hunza, fu intampinata cu raceala sau cu maraieli printre dinti, in pofida unor afirmatii ca aceasta, care s-ar fi cuvenit ca macar pe unii sa-i puna pe ganduri: „Fapt este ca admirabila stare a aparatului digestiv la acesti oameni ofera un contrast puternic cu afectiunile intestinale sau cu dispepsiile atat de frecvente de care auzim tot timpul in tarile cele mai civilizate de pe glob". Greu de spus cat din aceasta inertie s-a datorat unor factori obiectivi si cat unei condamnabile invidii profesionale, dar fapt este ca nici o echipa de cercetare n-a pornit spre India ca sa observe mai amanuntit regimul alimentar al populatiei Hunza. Presa americana nu dadu nici ea prea mare atentie acestor fapte si Indian Journal of Medical Research, din Calcutta, ramase singura publicatie dispusa in continuare sa militeze pentru cauza lui McCarrison, astfel incat in scurt timp asupra acestor lucruri atat de importante se abatu uitarea.
in 1938 gheata paru ca e pe cale sa se sparga. Un medic britanic, J.T. Wrench, publica o carte, Roata sanatatii, in a carei prefata formula pentru prima oara o intrebare ce semana a provocare la polemica: de ce studentii facultatilor de medicina nu au de-a face decat cu bolnavi sau cel mult cu persoane aflate in stare de convalescenta si nu si cu oameni perfect sanatosi? Facultatile de medicina, spune el, nu ne invata decat despre boli, ba mai mult decat atat, viitorul medic invata despre acestea bazandu-se pe patologie, adica luand aparenta a ceea ce este mort drept cauza a bolii. O asemenea viziune ingusta nu poate duce decat la deformari grave, intrucat accentul se pune in mod gresit pe patologie, nu pe ecologie.
Numai ca si cartea lui Wrench s-a dovedit pana la urma prea lipsita de puteri pentru a clatina muntii de prejudecati din gandirea lumii medicale. Daca surprinzatoarele dezvaluiri ale lui McCarrison fusesera inabusite sub o adevarata conspiratie a tacerii, afirmatiile lui Wrench fura taxate imediat drept diletantism si discreditate fara drept de apel in ochii opiniei publice. Chiar si in 1949, cand in lumea stiintifica incepuse sa se simta un suflu nou, o personalitate de talia doctorului Elmer Nelson, seful compartimetului de nutritie din Organizatia guvernamentala a SUA pentru controlul alimentelor si al medicamentelor, solicitat ca expert in fata unui tribunal, putea face urmatoarea depozitie care astazi stupefiaza: „Este o pura aberatie, lipsita de absolut orice baza stiintifica, sa consideram un organism bine hranit mai capabil sa reziste in fata unei boli decat un altul, hranit deficitar. Opinia mea personala este ca experientele intreprinse in acest domeniu sunt sporadice si absolut neconcludente, astfel incat nu se poate sustine ca o alimentatie defectuoasa ar fi de natura sa favorizeze aparitia cutarei sau cutarei boli."
in paralel, se mai intamplau si alte lucruri. Cu putin mai inainte ca McCarrison sa-si fi inceput cercetarile asupra regimului alimentar al populatiei Hunza, tanarul Albert Howard, micolog si autor al mai multor conferinte pe teme de agronomie, atasat pe langa Ministerul agriculturii din Barbados, ajunsese la concluzia ca adevaratele cauze ale bolilor ce se manifesta la plante nu pot fi elucidate prin cercetari limitate la laborator si sera. Pentru a folosi chiar termenii lui: .,in Barbados eram un adevarat pustnic de laborator, specialistul specialistilor, si cautam sa aflu cat mai mult avand la dispozitie cat mai putin. Iata ce inseamna laboratorul si sera plina de ghivece de pe parcursul unui turneu in Curacao, intreprins ca sa ii invete bastinasi sa cultive cacaoa, maranta {Maranta arundinacea), arahidele, bananele, nucsoara si numeroase alte plante. Howard, venit aici sa dascaleasca pe altii, isi dadu repede seama ca in realitate avea de invatat, si inca mult mai multe, de la localnici. Asta il facu sa priveasca cu alti ochi organizarea cercetarii in materie de patologie vegetala, care, asa cum functiona in momentul respectiv, avea deficiente serioase. Iata afirmatiile lui: „Ma interesam de zor asupra bolilor plantelor, dar nu aveam cu mine culturile biologice cu ajutorul carora sa incerc sa aflu remediile acestora. si atunci mi-am dat seama ca intre stiinta de laborator si practica vie, de pe camp, este o distanta imensa."
Prima sansa pe care o avu Howard ca sa combine teoria cu practica se ivi atunci cand reusi sa fie numit botanist pe langa Guvernul Imperial al Indiei, in care calitate avea acces la Statiunea de cercetari agricole din Bengal. Aici incerca sa vada daca se puteau obtine plante cu un grad de sanatate suficient de ridicat, astfel incat sa nu mai fie nevoie de folosirea insecticidelor. Experienta avuta la Curacao se vadi folositoare, pentru ca Howard se pleca cu maximum de atentie asupra practicilor agricole ale indienilor, ceea ce ii aduse „o recompensa rapida", dupa propria lui expresie. „Indienii nu se foloseau nici de insecticide si nici de ingrasaminte chimice, in schimb ingrasau solul cu resturi de origine vegetala sau animala, pe care le adunau intotdeauna cu mare grija. Aceasta metoda se dovedi in scurt timp atat de rodnica incat chiar in 1919, Statiunea de cercetari din Bengal avea deja culturi sanatoase, practic fara existenta vreunei boli, iar asta fara nici o contributie din partea micologilor, entomologilor, bacteriologilor, chimistilor, agronomilor, statisticienilor si fara ca sa foloseasca centrale de informatii, ingrasaminte artificiale, vaporizatori, insecticide, fungicide, germicide si tot cortegiul de aparate si de substante costisitoare ce nu pot lipsi, chipurile, dintr-o statiune experimentala moderna."
Howard mai constata de asemenea ca boii pe care ii folosea la muncile agricole in loc de tractoare si pe care ii hranea numai cu nutreturi obtinute de pe terenurile fertilizate natural, erau intr-o stare de sanatate infloritoare, neimbolnavindu-se niciodata de febra aftoasa, de pesta bovina, de septicemie sau de alte boli specifice vitelor, care faceau prapad in imprejurimi. Iata ce povesteste el insusi in legatura cu asta: „Nici una din vitele mele de munca nu avea nevoie sa fie tinuta la izolare si nici una nu era vaccinata, desi se intampla destul de des sa intre in contact cu altele, bolnave, de la fermele din imprejurimi. Mica mea ferma de la Pusa nu era separata de marea crescatorie din apropiere decat de un modest gard de maracini, destul de scund. Numai ca la crescatoria vecina febra aftoasa isi facea mendrele fara ca cineva sa-i poata veni de hac, in timp ce vitele mele erau toate sanatoase tun. Mai mult decat atat, mai mereu se intampla sa le vad bot in bot, mirosindu-se prieteneste cu rubedeniile lor din vecini, fara ca asta sa aiba vreo urmare asupra lor. Animalele mele nu erau numai sanatoase, ci si, mai ales, hranite cum trebuie, asa ca boala nu se putea prinde de ele. Asa cum o cultura vegetala bine intretinuta se adapteaza repede si este in masura sa reziste ciupercilor si insectelor daunatoare, tot asa si animalele acestea rezistau de minune atacurilor microbilor si ramaneau intr-o perfecta stare de sanatate."
Toate aceste fapte il condusera pe Howard la concluzia ca singura solutie pentru ocrotirea plantelor si a animalelor de bolile care le pandesc este realizarea unei anumite calitati a solului. Tocmai cu asta, spune el, trebuie sa inceapa cineva care se apuca de agricultura sau de cresterea animalelor. Vrand sa aduca ferma experimentala la cel mai inalt grad de fertilitate posibil, Howard lua hotararea sa aplice aici stravechile practici ale chinezilor, care nu i se pareau deloc nici fanteziste nici ridicole, asa ca se apuca de transformarea tuturor deseurilor fermei in humus, intentionand ca in cel mai scurt timp sa treaca la realizarea acestuia pe scara larga.
Numai ca, din nefericire, Howard detinea o functie marunta in materie de putere de decizie, astfel incat, in timp ce el se straduia din rasputeri sa aplice acest proiect, statiunea experimentala se transforma deja, dupa cum spune el, intr-o serie intreaga de „compartimente separate etans, culturi, micologie, entomologie, bacteriologic, chimie agricola si agricultura aplicata." Existau interese mai mari si mai puternice, in numele carora se acorda mai multa atentie organizarii decat insasi ratiunii de a exista a acestei statiuni. Ca sa poata duce la bun sfarsit un studiu complet si pe deplin concludent asupra fertilitatii solului si asupra, mai ales, a numeroaselor implicatii ale acestui fapt, Howard ar fi trebuit sa aiba deplina mana libera, numai ca proiectele lui se dovedisera neortodoxe si pur si simplu amenintau sa lichideze, in caz de reusita, existenta multor discipline care s-ar fi dovedit inutile. Nu i-a fost deci prea greu sa-si dea seama ca, in interiorul unei organizari ca aceea existenta la Pusa, nu avea deloc sorti de izbanda, asa ca, in disperare de cauza, recurse la penibila solutie a colectarii de fonduri prin subscriptie publica, ceea ce, in ciuda multor agitatii si zbateri de multe ori zadarnice, ii permise pana la urma sa deschida un mic centru propriu de cercetari, numit de el Institutul pentru industrie vegetala si situat la Indore, la o mie trei sute de kilometri nord-est de Bombay, unde isi putea vedea nestingherit de treburi. Cum in regiunea aceasta principala preocupare a agricultorilor era cultivarea bumbacului, Howard se gandi sa inceapa cu obtinerea unui randament superior la aceasta cultura, pe baza unei ameliorari serioase a solului. Se puse fara intarziere pe treaba si reusi sa elaboreze un sistem simplu, eficace de obtinere a humusului, sistem cunoscut de atunci sub numele de procedeul Indore. in scurt timp, nu numai ca recoltele de bumbac obtinute pe terenurile lui erau aproape triple fata de media obtinuta de plantatorii din vecinatate, dar plantele cresteau mult mai inalte si erau vizibil mai viguroase.
Peste putin timp, Howard avea sa scrie: „Aceste rezultate confirmara din ce in ce mai mult principiul pe care incercam sa-l stabilesc, anume acela ca intre un teren bine intretinut si obtinerea de recolte bogate si mai ales sanatoase exista o legatura indestructibila. Aveam acum dovada ca, acolo unde solul nu este de cea mai buna calitate, bolile pot patrunde cu usurinta fara sa intampine rezistenta naturala a plantelor."
Howard era pe deplin convins de justetea a cel putin doua din principiile lui: calitatea solului trebuie mentinuta cu grija si nici o cultura nu trebuie sa-l solicite peste puterile rezervelor lui naturale, care pot fi secatuite.
Pe baza descoperirilor lui, publica o carte cu titlul Deseurile in agricultura si folosirea lor ca humus, carte ce se bucura de o primire neasteptat de calduroasa si in unele cazuri chiar entuziasta. Numeroase ziare se exprimara in termeni elogiosi si ideea lui Howard de a renunta la ingrasamintele chimice si de a se intoarce la cele naturale parea sa fi castigat de partea ei pe toata lumea. Pe toata lumea, in afara de agronomi si mai ales de fabricantii de ingrasaminte artificiale. Cand la toate statiunile de cercetare de pe cuprinsul Imperiului Britanic fura distribuite exemplare din aceasta carte, agronomii avura exact reactia opusa celei a marelui public: ostilitate si spirit de obstructie. Ideile lui Howard izbeau si ele intr-o mentalitate ce nu putea fi dezradacinata cu una, cu doua, anume aceea ca numai metodele de cultivare erau de natura sa imbunatateasca randamentul si ca rolul combaterii daunatorilor si a bolilor era rezervat insecticidelor. Indignarea agronomilor fu atat de mare incat se lansara in atacuri furibunde: acest domn Howard era un visator care habar n-avea de practica, nesocotind intr-un mod de-a dreptul ridicol factorul timp, de care stie sa tina seama si ultimul taran analfabet din cea mai inapoiata regiune a globului. Cum se putea concepe ca ar fi existat posibilitatea de a astepta ani de zile pentru a da solului ceea ce Howard numea „buna stare"? Ar fi insemnat ca ingrasamintele chimice sa fie lasate la o parte si inlocuite cu humus Indore, numai ca acesta, un amestec in proportie de trei la unu de dejectii animale si de resturi vegetale intr-un anumit stadiu de fermentatie, cerea mult timp pentru a fi realizat in starea ideala. Realitatea era insa alta si Howard i-a sesizat foarte bine dedesubturile: „Productia de compost pe scara larga ar putea sa se dovedeasca punctul de plecare al unei adevarate revolutii in agricultura, constituind un pericol in cel mai acut sens al cuvantului pentru o intreaga structura ce se vede astfel amenintata cu disparitia: uriasul aparat de cercetare bazata pe aplicarea fragmentara a unor stiinte distincte la o problema biologica cu numeroase fatete, ca de exemplu cultivarea bumbacului."
si nu e greu de inteles ca si cercetatorii din absolut toate domeniile legate de agricultura, nu numai agronomii angrenati in cultivarea bumbacului, avura exact aceeasi atitudine de respingere a ideilor lui Howard ca nerealiste si nefondate stiintific. si tot de la sine inteles e si faptul ca magnatii industriilor de ingrasaminte artificiale si de insecticide au avut si ei un rol in formarea acestui curent de opinie, salvator pentru interesele lor de afaceri.
Cand se intoarse in Anglia, in 1935, Howard fu invitat sa conferentieze in fata studentilor scolii de agricultura din Cambridge, cea mai prestigioasa institutie de invatamant superior agricol din Marea Britanie, despre Producerea humusului prin metoda Indore. stiind ca invitatia fusese formulata la initiativa studentilor si nu a profesorilor lor, Howard redacta dinainte un rezumat al comunicarii pe care avea s-o sustina, cu scopul de a oferi auditoriului posibilitatea stabilirii unei baze de discutii, asa ca practic intreg corpul profesoral se prezenta sa asiste. Deprins deja de mult timp cu atacurile lansate impotriva lui cu o staruinta vrednica de cauze mai inalte de catre spcialistii in fiziologie vegetala din Anglia, din India si din alte colturi ale lumii, Howard nu fu deloc surprins sa constate ca si aici ideile sale erau intampinate cu o ostilitate ce fu gata in mai multe randuri sa se transforme in huiduiala. Toti profesorii, la care se adaugau chimistii si agricultorii veniti intamplator la conferinta lui, se aratara adversari indarjiti ai ideilor lui si il combatura cu o vehementa ce aproape ca depasea limitele urbanitatii. insa aspectul esential al acestei conferinte a fost altul, care pentru Howard insemna de fapt punctul central: studentii erau cuceriti de principiile lui si imbratisau fara rezerve ideea ca un sol sanatos era singura cale de obtinere a unor plante sanatoase. „Pareau chiar sa se amuze copios vazandu-si profesorii cum se chinuiau sa-si apere principiile si sa sustina cu disperare coloanele clatinandu-se ale templului dogmatismului lor. O data in plus am avut ocazia sa ma conving de cunostintele superficiale si de experienta practica redusa a agronomilor din toate tarile pamantului, dupa cum reiesea neindoios din nivelul dezbaterilor. Era limpede ca, din nefericire, ma aflam in fata unor profesori care nu intelegeau mai nimic, adevarati incepatori in materie de agronomie, iar unele din argumentele ridicate de ei semanau mai curand a obraznicii provocatoare ce nu se puteau explica decat prin ignoranta pe care cautau sa si-o ascunda si sa si-o apere; intalnirea cu oamenii acestia m-a facut sa inteleg ca nu ne putem astepta decat la foarte putin, la drept vorbind la nimic pentru cauza fertilizarii naturale din partea domnilor profesori ai scolilor de agricultura - a domnilor savanti din institutele de cercetari britanice."
si Howard nu gresea. Peste un timp, cand prezenta in fata Clubului fermierilor britanici o comunicare cu titlul Restabilirea si mentinerea fertilitatii solului, reprezentantii statiunilor experimentale si mai ales cei ai producatorilor de ingrasaminte artificiale luara cuvantul si ii rastalmacira cu atata abilitate afirmatiile incat toti fermierii prezenti nu mai vazura in nefericitul conferentiar decat un caraghios si un ticnit sentimental care are idei fixe impotriva unei agriculturi moderne ce se baza tocmai pe chimizarea intensa. in fata unei aparari atat de bine orchestrate a intereselor fabricantilor de ingrasaminte artificiale, Howard opina ca in scurt timp ideile lui „se vor grava ele singure pe suprafata solului". Peste doi ani, sir Bernard Greenwell, care avusese curajul sa aplice pe domeniile lui teoriile lui Howard, avea sa ia cuvantul in fata membrilor aceluiasi club, carora le aducea la cunostinta propriile lui observatii. Iar acestea erau confirmarea stralucita a descoperirilor carora Howard le inchinase intreaga lui viata. Numai ca era insuficient. Oamenii de stiinta si angrosistii de ingrasaminte chimice, stiind ca succesul concret al unuia era un argument greu de combatut, au avut grija sa lipseasca toti ca unul de la amintita intrunire, nefiind astfel nevoiti sa se vada pusi in situatia de a recunoaste justetea afirmatiilor lui Howard, iar asta a facut ca inertia si lenea fermierilor sa iasa pana la urma invingatoare: fertilizarea chimica a terenurilor, mai lesnicioasa si mai putin costisitoare, dadea recolte impunatoare si nu erau deocamdata motive ca cineva sa se alarmeze pentru mofturile indiene cu metoda Indore si cu alte farafastacuri.
Desi se formase impotriva lui un curent de opinie care-l facuse multora de-a dreptul odios, desi marile concerne producatoare de ingrasaminte artificiale isi aparau cu disperare interesele de afaceri si aveau grija ca ideile lui sa nu para decat niste baliverne pe care nimeni nu trebuie sa le ia in seama, Howard fu totusi innobilat, in semn de recunoastere oficiala a valorii operei sale stiintifice. Cu toate acestea, chiar si un asemenea fapt trecu neobservat, astfel incat doar o mana de entuziasti plecara urechea la ideile lui, riscand sa fie infatisati publicului drept niste aiuriti. Printre acestia se numara si lady Eve Balfour, care de cand era copil suferea cumplit de raceli care cu timpul se transformasera intr-un reumatism acut insotit de ingrozitoare dureri de cap ce nu incetau din noiembrie pana in aprilie. Cu hotararea pe care o da disperarea, lady Balfour se hotari sa incerce si solutia propusa de acest Howard, in pofida faptului ca o multime de ziare il prezentau drept un descreierat. incercase toate remediile aflate la indemana cuiva care dispune de o avere impunatoare si toate se dovedisera zadarnice. Chiar in ajunul izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, lady Balfour se apuca sa aplice sistemul Indore la ferma sa din Haughley, comitatul Suffolk, supraveghind indeaproape compozitia amestecurilor cu care era ingrasat pamantul. Apoi, reorganizand din temelii intreaga aprovizionare a casei sale, nu mai cumpara paine de la brutarie, ci ajunse sa o faca in casa, numai din grau recoltat de pe parcelele ingrasate cu compost Indore, la pregatirea meselor nu mai erau folosite decat legume, zarzavaturi si fructe din propria gradina, fertilizata in acelasi mod, iar carnea, laptele si ouale folosite nu mai proveneau decat de la animale sau pasari din ferma, hranite cu nutreturi obtinute tot de pe parcelele ingrasate natural. Desi, ca una ce incercase atatea metode si nu obtinuse nici un rezultat, era si acum destul de sceptica, lady Balfour avu fericita surpriza sa constate ca, pentru prima oara de cand se stia, iarna a trecut fara ca ea sa fie vreun pic racita, iar durerile de cap, mai inainte neintrerupte, aparura acum doar sporadic, mult diminuate si numai in perioadele prelungite de umezeala rece.
Aceste lucruri o facura sa scrie o carte, Pamantul viu, care aparu in Anglia in anii razboiului, adica in toiul crizei de alimente pe care autoritatile incercau s-o rezolve cat de cat printr-o rationalizare drastica. Cartea, rezultat al unor cercetari amanuntite prin biblioteci si al unor discutii cu o serie de experti in alimentatie convinsi de justetea vederilor lui Howard si McCarrison, era in buna parte o expunere de date culese de ici si colo cu privire la raporturile ce exista intre culturile de pe solurile imbogatite cu humus si sanatatea animalelor si a oamenilor ce se hraneau preponderent cu alimente obtinute de pe aceste terenuri. Lady Balfour facea o comparatie foarte sugestiva intre „cucerirea naturii de catre om", cu care se impaunau inconstienti partizanii chimizarii agriculturii, si cucerirea Europei spre care se napusteau in acei ani nazistii. „Numai ca, asa cum Europa nu se va lasa supusa de tiran si se va revolta, la fel si natura se va revolta impotriva exploatarii ei nemiloase si nechizbuite de catre omul lacom, in permanenta goana dupa mai mult", scria ea in prefata cartii.
Lady Balfour a mai descoperit si alt lucru interesant. La ferma la care ii placea cel mai mult sa-si petreaca timpul crestea porci, insa in jurul varstei de o luna purcelusii se imbolnaveau de o boala numita in mod obisnuit diareea alba, foarte periculoasa, adeseori mortala, pe care medicii veterinari o considera, pe baza unor analize minutioase de laborator, ca fiind o consecinta a deficitului de fier in alimentatie. Remediul natural, bazat deci pe eliminarea medicamentelor sintetice, este folosirea ca nutret a unor plante bogate in acest element, in special a racovinei (Stellaria media). Numai ca lady Balfour observa ca, de cand purceii erau hraniti cu nutreturi obisnuite, dar obtinute de pe terenurile fertilizate natural, nu se mai imbolnaveau de boala aceasta, in timp ce fermierii din vecinatate abia mai puteau lupta cu acest flagel. Chiar dandu-le purceilor racovina, ei tot se imbolnaveau de diaree alba, intrucat racovina crescuta pe terenurile intens chimizate avea un procent de fier din ce in ce mai slab, astfel incat bietii oameni erau nevoiti sa apeleze la ajutorul medicamentelor, costisitoare si greu de procurat, mai ales pe timp de razboi.
Un fermier din aceeasi zona, Friend Sykes, agricultor experimentat si vechi crescator de animale de rasa pura, capata o atat de mare incredere in tehnologia promovata de Howard incat cumpara un teren de trei sute de hectare, aflat intr-o stare de degradare avansata, cu intentia de a-l insanatosi dupa metodele propuse de dispretuitul agronom si de a-l exploata apoi dupa toate regulile, cu un profit care sa-i ingaduie amortizarea rapida a investitiilor. Sykes avea o experienta bogata si fusese mult timp consilier agricol, asa ca ajunsese la concluzia ca practicarea pe acelasi teren doar a anumitor culturi sau cresterea unei singure rase de animale se soldau inevitabil cu diminuarea calitatii animalelor si cu scaderi serioase ale recoltelor, din cauza bolilor care in aceste cazuri deveneau mai periculoase. El trase concluzia ca bolile ar putea fi complet sau aproape complet inlaturate prin ceea ce el a numit „practicarea cu cap a cresterii animalelor" si in special prin introducerea unei agriculturi mixte. Nutrea cel mai viu interes pentru tot ce era legat de ecologie si isi formase deja o opinie inca inainte ca acest termen sa intre in vocabularul curent al multor oameni. Cat despre chimizarea agriculturii, aceasta ii starnise de la bun inceput o puternica reactie de impotrivire pe care si-a exprimat-o public cu mai bine de un deceniu inainte ca Rachel Carson sa zguduie lumea cu cartea ei Primavara tacuta, aparuta in 1963. inca din 1950, in cartea lui intitulata Cultivarea plantelor comestibile si viitorul, Sykes trage deja un semnal de alarma: „Primul lucru pe care-l face natura atunci cand este atacata cu substante otravitoare este sa se apere cu mijloacele pe care le are la indemana. Astfel incat ea incearca sa dea nastere unei noi varietati a formei de viata vizate de otravurile respective, o varietate mai rezistenta. Microorganismele distruse partial cu substante chimice ieri, apar azi din nou, intr-o generatie mai rezistenta la agentii chimici, care se dovedesc acum ineficienti impotriva lor. Persistand in gasirea unor otravuri din ce in ce mai eficace, chimistii vor descoperi pentru maine substante mult mai puternice cu care sa invinga rezistenta pe care le-o opune in chip firesc natura. Ia astfel nastere un cerc vicios din care deja nu prea se vede cum s-ar mai putea iesi: microorganismele cauzatoare de boli ale plantelor si ale animalelor devin din ce in ce mai rezistente, in virtutea selectiei naturale, iar otravurile cu care se incearca starpirea lor devin si ele din ce in ce mai violente. si putem noi avea certitudinea ca in lupta aceasta pe viata si pe moarte omul va fi neaparat biruitor? S-ar putea mai curand ca dimpotriva, el insusi sa fie amenintat si invins..."
Pe terenul degradat pe care-l cumparase Sykes reusi adevarate miracole, bizuindu-se pe intuitia lui care ii spunea ca pamantul are o „fertilitate latenta" pe care, prin ingrijiri atente si bine gandite, o poate activa si fara ajutorul chimizarii. Primul lucru pe care il facuse la luarea in stapanire a terenului fusese sa trimita unui laborator prestigios probe de sol, care pusesera in lumina un deficit grav in anumite substante, in principal in calciu, fosfor si potasiu. O data cu raportul de analiza, laboratorul i-a trimis si recomandarile de rigoare, care intrau in pret si care cuprindeau numele exacte si cantitatile de ingrasaminte chimice considerate necesare pentru ameliorarea terenului. Fara sa ia in seama aceste sfaturi, Sykes se apuca sa are adanc terenul, dupa care il grapa bine, maruntind temeinic bolovanii de pamant scosi in urma araturii, si semana in pamantul acesta, fara nici un adaos de ingrasamant, ovaz. Spre surpriza fermierilor vecini, care il considerau un original, si chiar spre a sa proprie, obtinu o recolta de opt mii cinci sute de kilograme la hectar, iar in anul urmator acelasi teren, tot neingrasat in nici un fel si semanat cu grau, dadu o recolta multumitoare. Imediat dupa recoltatul graului, planta legume pentru toamna si zarzavaturi, iar dupa recoltarea acestora ridica din nou probe de sol si le trimise laboratorului. Rezultatele analizelor fura stupefiante: continutul in calciu si potasiu era cel considerat normal, numai la capitolul fosfor deficienta nu se remediase decat in mica masura. Laboratorul adauga si de data aceasta recomandarile de rigoare, precizand ca nici o specie de cereale nu putea da o recolta satisfacatoare pe acel teren, fara doze considerabile de superfosfati. Numai ca Sykes ramase mai departe la parerea lui si se multumi doar sa are pamantul adanc si sa-l grapeze cu insistenta, iar in anul urmator obtinu o recolta de grau inca si mai frumoasa ca cea dinainte. Concluzia era ca lucrarile executate de el avusesera un rol decisiv, intrucat aratura adanca si mai ales graparea corespunzatoare produc aerisirea solului pana la o adancime la care altminteri pamantul ramane o masa compacta si fara nici o contributie la hranirea plantelor care cresc pe el. incurajat si indarjit de aceste rezultate, Sykes se apuca sa comande un plug special, care maruntea pamantul la o adancime sporita fara a aduce la suprafata straturile respective, lucru care pe vanzator il facu sa holbeze ochii la auzul unei asemenea comenzi neobisnuite: „Dar ce naiba vrei dumneata, omule, sa faci cu dracovenia asta tocmai aici, in nenorocitul asta de colt de lume uitat de Dumnezeu? Firma asta o am de la tata, care o are de la tata-mare si asa mai departe, e a familiei noastre de o suta si mai bine de ani, dar pana acum nu stiu sa ne fi comandat cineva o chestie ca asta!"
in ciuda clatinarilor de cap ale negustorului, Sykes ramase pe pozitie si mentinu comanda, primi in scurt timp plugul si il folosi din plin, semanand dupa aceea graminee si trifoi. Prima coasa insemna o recolta de 6,2 tone de fan la hectar, ceea ce-i lasa pe toti vecinii cu gurile cascate. Toamna, terenul fu din nou arat cu plugul cel nou si semanat cu ovaz, dand noua mii de kilograme la hectar, adica mai mult decat dadeau terenurile vecinilor, suprasaturate de ingrasamintele artificiale. Cat despre calitatea continutului boabelor, aceasta nici nu mai trebuie discutata, cu atat mai mult cu cat o noua analiza a solului, la acelasi laborator, arata ca si continutul in fosfor era optim. Prilej cu care Sykes primi din partea laboratorului, in acelasi plic cu buletinele de analiza, si cele mai calduroase felicitari pentru faptul ca aplicase atat de intelept sfaturile anterioare, astfel incat proprietarii laboratorului isi exprimau deplina satisfactie si speranta ca aveau sa-l numere si pe viitor pe domnul Sykes printre cei mai distinsi clienti care ii onorau cu increderea si le urmau sfaturile.
Toate aceste lucrari Sykes le descrise intr-un eseu intitulat Cultivarea pamantului avand drept unica sursa de fertilizare mijloacele naturale. in concluziile din final el declara ca ajunsese nu numai la obtinerea unor recolte abundente care-i adusesera beneficii importante, dar animelele lui, furajate din recoltele proprii, erau intr-o stare de sanatate cat se poate de buna iar plantele nu erau atacate de daunatori, desi nu folosise nici un fir de insecto-fungicide. Mai mult decat atat, folosise la insamantat numai boabe din productia proprie, timp de sase ani, in timp ce vecinii erau nevoiti sa-si procure samanta de la centrele specializate, fiind in caz contrar in pericol de a-si compromite grav recoltele viitoare. Cat despre randamentul acestui sistem, acesta se vadise a fi enorm.
Friend Sykes, lady Eve Balfour si alte cateva persoane fondara Asociatia de pedologie, care isi propunea, printre altele, sa uneasca oameni din toate tarile care se aratau interesati sa lucreze pentru intelegerea raporturilor vitale care exista intre sol, plante, animale si oameni. Crezul celor grupati in aceasta asociatie era acela ca, daca se recurge la sacrificarea calitatii in favoarea cantitatii, resursele alimentare, in pofida aparentelor, scad. Asociatia obtinu un teren in comitatul Suffolk, unde rezultatele nu se lasara prea mult asteptate, astfel incat expertii insarcinati cu supravegherea activitatilor au consemnat oficial: „Inventarea bombei atomice a provocat omenirii traumatisme incalculabile si mentine vie o stare de adevarata panica. Cu toate acestea, exista un pericol mult mai mare decat cel al unor viitoare explozii atomice, anume devastarea la scara mult mai intinsa, desi mai putin vizibila deocamdata, pe care o reprezinta epuizarea resurselor solului de care depindem cu totii. Iar aceasta este ignorata de cei mai multi dintre oameni, pentru care un cataclism se masoara numai in termenii dezastrului sau ai razboaielor pustiitoare, cu consecinte imediate si vizibile in modul cel mai concret. Jefuirea resurselor solului si diminuarea catastrofala a fertilitatii acestuia este o consecinta a goanei generale dupa profit lesnicios si rapid, dar in primul rand consideram ca ea se datoreaza ignorantei condamnabile si inconstiente pe care o manifesta cei mai multi dintre noi. Sunt din ce in ce mai numerosi oamenii de stiinta si agronomii care incep sa-si dea seama ca, in realitate, cunostintele de care dispune omenirea in materie de fertilizare a solului sunt incomplete. Ei recunosc sincer ca procesele naturale nu pot fi explicate in termeni de chimie agricola decat partial si ca abordarea studiului stiintei solului doar pe baza chimiei anorganice este moarta, asa cum moarta, asa cum moarta este astazi orientarea mecanicista a fizicii din secolul al XlX-lea. Folosim cuvantul, „moarte" pentru ca el este cel mai potrivit cu imprejurarile, dat fiind ca din modul actual de abordare a acestei stiinte lipseste de fapt elementul primordial caruia ea ar trebui sa i se subordoneze: viata."
Cu putin timp inainte de constituirea Asociatiei de pedologie din Marea Britanie, un publicist din Pennsylvania, J.I. Rodale, redactor al unei reviste cu profil sanitar, dadu din intamplare peste un articol al lui sir Albert Howard si ramase adanc impresionat. Iata ce noteaza el pe marginea revelatiilor avute cu acest prilej: „Sa spun ca eram cu totul naucit de ce citisem in articolul acesta ar fi prea putin. Aflam un lucru la care nu ma gandisem niciodata si care acum aparea limpede si dovedit fara putinta de tagada: modul de cultivare a plantelor se reflecta fara gres in calitatea nutritiei. imi treceau prin mana in fiecare zi tot felul de reviste medicale, dar nici una nu pomenise vreodata de asa ceva. Pentru domnii doctori specialisti nevoie mare in chestiuni de nutritie, un morcov ramane un morcov si cu asta basta."
Rascolit de acest adevar atat de simplu, Rodale isi puse la bataie toate economiile, se imprumuta si reusi sa cumpere o mica ferma in Emmaus, statul Pennsylvania. Se apuca totodata sa publice lucrarea lui sir Albert Howard, intitulata Un testament agricol, si incepu sa editeze in acelasi timp si un ziar nou, caruia ii dadu numele de Organic Gardening and Ferming, care s-a bucurat de la inceput de un succes neasteptat, ajungand sa aiba o longevitate remarcabila si numarand, la cea de-a treizecea aniversare, aproape un milion de abonati. incurajat de inceputurile promitatoare, Rodale se apuca sa editeze in paralel o alta publicatie, Prevention, care avea scopul de a informa publicul larg asupra raporturilor dintre sanatatea organismului si alimentatia fiecaruia. si aceasta se bucura de o primire dintre cele mai pline de interes, numarand astazi peste un milion de abonati.
telul campaniei atat de sustinute duse de Rodale era acela de a-l educa pe americanul de rand si de a-i mentine treaza atentia in legatura cu faptul ca pamantul pe care calca este viu si ca, prin insasi natura lui, este curat. Sub ceea ce vedem noi la suprafata, pamantul este in realitate plin de o viata clocotitoare ce misuna in tarana si la care noi nu prea avem obiceiul sa ne gandim. E vorba mai intai de viermii care salasluiesc in el, anelidele, adica viermii inelati, care sunt cei mai pretiosi pentru ca sunt alcatuiti dintr-un mare numar de segmente, intre o suta si doua sute, fiecare din acestea constituind de fapt un corp in miniatura identic cu celelalte si inzestrat cu aceleasi organe proprii. Acesti viermi se infig in pamant si ajung de multe ori la adancimi mai mari decat un stat de om, asumandu-si de buna-voie rolul unui plug deloc costisitor prin simplul fapt ca scormonesc pamantul inghitindu-l si eliminandu-l apoi sub forma unor substante mult imbogatite, excelent ingrasamant natural. Aristotel numea odata aceste mici vietati „intestinele pamantului", dar tot atat de bine le-am putea considera si sistem vascular, fiindca in absenta lor pamantul devine compact si dur ca si cum arterele sale s-ar fi intarit, pietrificandu-se. Modesta si dispretuita rama isi are rolul ei bine definit si fara ea multe se schimba in rau.
in anul 1881, deci cu putin inainte de moarte, Charles Darwin publica lucrarea Rolul ramei in formarea solului vegetal, unde explica un lucru la care se pare ca nimeni nu se gandise serios pana atunci: in absenta ramelor, vegetatia ar degenera pana la disparitia completa. Dupa calculele lui, in fiecare an mai bine de douazeci si cinci de tone de pamant uscat la hectar trec prin tubul digestiv al ramei si un teren care gazduieste un numar corespuator de asemenea mici vietuitoare castiga la fiecare cinci ani un strat fertil de doi centimetri si jumatate grosime, cu precizarea ca nu se iau in calcul imbogatirile aduse de frunzele uscate sau de alte resturi vegetale sau animale. Numai ca aceasta carte a lui Darwin despre rame a stat frumos pe rafturile bibliotecilor, la loc de cinste, dar fara ca cineva sa se apuce s-o rasfoiasca. si chiar atunci cand Rodale a dezgropat aceste date, ele nu au fost privite decat cel mult ca niste curiozitati interesante si nu si-au facut niciodata drum spre programele institutiilor de invatamant agronomic, asa ca nu au deranjat catusi de putin cursa dementa de chimizare a agriculturii: ingrasamintele artificiale si insecticidele turnate cu nemiluita pe ogoare si in livezi ucid in continuare micile si ignoratele rame care joaca un rol atat de important in pastrarea sanatatii si a fertilitatii naturale a solului si probabil ca le vor distruge nu peste mult timp cu totul, facandu-le sa dispara ca specie.
Sir E. John Russell, in cartea sa intitulata Starea solului si cresterea vegetala, arata ca intr-un singur gram de pamant fertilizat natural, cu gunoi de grajd si cu resturi vegetale, misuna circa nouazeci de milioane de bacterii. intr-un gram de pamant fetilizat cu mijloace chimice, numarul acestora se reduce la mai putin de jumatate si este demn de semnalat ca rezista cele mai putin benefice pentru bogatia organica a solului. La un hectar de teren fertilizat natural, calculele indica mai bine de sase sute de kilograme de bacterii care, atunci cand mor, se transforma in humus si constituie astfel si ele un mijloc natural de imbogatire a solului. Dar fauna nevazuta a pamantului nu se limiteaza la ele, ci exista alte miliarde de miliarde de organisme microscopice care traiesc in sol, de cea mai mare diversitate: actinomicete, forme filamentoase ce seamana in acelasi timp si cu bacteriile si cu ciupercile; alge minuscule, semanand izbitor cu algele de mare dar traind in pamant; protozoare unicelulare, extrem de active; uluitoare ciuperci fara clorofila intr-o gama de infinita varietate, mergand de la organismele monocelulare pana la cele pluricelulare de tipul drojdiilor, mucegaiurilor si al pecinginilor. Nu e greu de observat mai ales faptul ca partea vegetala a unora din aceste ciuperci se asociaza cu radacinile multor plante, spre beneficiul reciproc: filamentele ciupercilor, asociate cu radacinile unor ierburi sau ale unor arbori, numite micorize, sunt devorate de radacini. Aceasta descoperire a lui sir E. John Russell a fost confirmata de sir Albert Howard, care a constatat ca radacinile butucilor de vie din Franta cercetati de el si gasiti printre cei mai sanatosi erau bogate in micorize. Se stie de altfel ca viticultorii francezi, de un conservatorism taxat adeseori, cu multa usurinta drept inchistare prosteasca, au refuzat intotdeauna excesul de chimizare a viilor lor si cei mai multi dintre ei, acceptand mecanizarea partiala, se dovedesc in continuare refractari la ingrasamintele artificiale si la insecticide sau la ierbicide, asa ca nu intamplator vinurile frantuzesti isi pastreaza calitatile care le-au facut celebre.
inapoi la  cuprins sau  mai departe

 


        pot fi contactat prin E-mail            2009 ASCII-Lob            Home Popescu-Colibasi