|
Am mai
spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca
nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument
"copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu
resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult
Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta
poveste. Sursa acestui articol este
aici
Partea a
patra
COPII AI
PAMANTULUI
13. PAMANTUL,
SUPORT AL VIETII
in zilele
noastre, perspectiva unor castiguri rapide si substantiale ii impinge
pe fermierii din intreaga lume la folosirea mai curand a
ingrasamintelor chimice decat a celor naturale, in scopul de a sili
pamantul sa dea randamentul maxim. in loc sa crute echilibrul natural
al solului si sa coopereze cu natura, omul incearca mai curand sa o
supuna, cautand rezultatul imediat si rentabilitatea cat mai ridicata.
Iata un exemplu ales la intamplare, dintre mii si mii: cazul micii
asezari agricole Decatur, din Illinois, in miezul „braului de porumb"
al Statelor Unite. Vara lui 1966 se apropie de sfarsit si, sub caldura
umeda si lipicioada, care literalmente sufoca, lanurile de porumb gem
de bogatia recoltei, care se anunta magnifica, de cel putin noua mii de
kilograme la hectar. in ultimii douazeci de ani, fermierii ajunsesera
la productii practic duble, folosind ingrasaminte azotoase pe care le
varsau cu nemiluita pe camp, fara sa aiba habar de pericolul la care se
expuneau.
in
primavara urmatoare, unul din cei sapte mii opt sute de locuitori din
Decatur, un om care traia, indirect, din productia de porumb a
concetatenilor sai, a observat ca apa de la robinetul de la el din
bucatarie avea un gust ciudat. Cum apa din retea provenea din lacul
Decatur, omul lua o proba si o duse la un laborator al Departamentului
sanatatii, pentru analiza. Rezultatele starnira o adevarata panica:
concentratia de nitrati din apa depasea cu mult nivelul de pericol,
apropiindu-se de cota mortala. Aceste substante nu sunt propriu-zis
periculoase pentru om sau pentru animale, dar ajunse in intestin sunt
imediat transformate de bacteriile de aici, care le asociaza cu
hemoglobina intr-un proces chimic din care rezulta methemoglobina,
substanta ce impiedica antrenarea normala a oxigenului in circuitul
sangvin. Boala astfel rezultata, methemoglobinemia, provoaca asfixierea
organismului si este mortala, cei mai expusi fiind copiii mici la care
flora intestinala este mai bogata si mai activa decat la adulti.
intr-un
ziar local a aparut un articol care sugera posibilitatea ca aceasta
concentratie atat de ridicata din apa curenta sa se datoreze
ingrasamintelor chimice folosite in exces pe campurile din jurul
lacului Decatur. Articolul zgudui nu numai populatia micii asezari, ci
intregul „brau de porumb" al Americii, intrucat toti fermierii foloseau
din abundenta ingrasaminte chimice, acestea fiind mijlocul cel mai
putin costisitor si, prin asta, singurul in stare sa asigure
terenurilor lor un randament suficient de ridicat pentru ca aceasta
cultura sa fie rentabila. Porumbul este unul din marii consumatori de
azot, pe care in mod normal il gaseste in humusul din sol. in timpurile
stravechi, pe cand omul nu incepuse inca sa are si sa semene, acest
humus se producea prin descompunerea vegetalelor moarte, a dejectiilor
animalelor si, mai rar, a cadavrelor diferitelor vietuitoare. Cand a
inceput sa cultive pamantul, omul a ajuns cu timpul sa-l si ingrase,
folosind acum intens dejectiile animale, paiele si alte resturi care
intra in alcatuirea gunoiului de grajd. in Extremul Orient excrementele
umane sunt folosite cu neinchipuita grija la fertilizarea pamantului,
nefiind aruncate ca in alte tari prin rape care, la randul lor, isi duc
continutul in rauri datorita torentilor ce se formeaza in urma ploilor.
Ca sa ne
referim numai la un exemplu de risipa nebuneasca din societatea urbana
moderna, sa amintim de existenta unei surse uriase de ingrasaminte
naturale la Sioux City, statul Iowa. Aici, pe o campie intinsa, a
functionat timp de o jumatate de secol o uriasa ingrasatorie de vite,
care in final erau taiate, transate si trimise in vagoane frigorifice
la macelarii de pe tot cuprinsul Statelor Unite. De-a lungul atator
decenii, aici s-au adunat munti de balegar, care ridica acum probleme
insolubile edililor orasului, desi ar putea fi transportate fara
dificultati si imprastiate pe campuri cu un minimum de cheltuiala si cu
un randament pe care nu mai e cazul sa-l amintim noi. Dar asta numai
daca ar exista cineva interesat de pastrarea sanatatii solului.
Fiindca, luandu-ne dupa spusele doctorului T.C. Byerly, directorul
programului de distrugere a deseurilor din Ministerul agriculturii al
SUA, muntii de ingrasamant natural de la Sioux City nu reprezinta un
caz izolat: in America, dejectiile datorate cresterii animalelor au
egalat prin anul 1970 pe cele produse de intreaga populatie,
anticipandu-se o triplare a lor in preajma sfarsitului acestui mileniu.
Numai ca,
in loc sa foloseasca acest ingrasamant natural sanatos si nepoluant,
fermierii s-au orientat spre folosirea produselor azotoase artificiale.
in Illinois, de exemplu, de la un consum de o mie de tone in 1945, s-a
ajuns in 1966 la circa cinci sute de mii de tone, de atunci incoace
folosirea acestor ingrasaminte crescand vertiginos. si, cum cantitatile
folosite depasesc cu mult nevoile reale ale porumbului, surplusul se
revarsa siroaie in raurile din partea locului sau, cum s-a intamplat si
se intampla in continuare la Decatur, direct in paharele locuitorilor.
Un studiu al unor suprafete vaste de teren cuprinzand numeroase ferme
din aproape intregul Middle West, a aratat ca lanurile de porumb sunt
suprasaturate cu azot intr-o asemenea masura incat glotenul nu se mai
poate transforma in vitamina A iar porumbul, ca planta furajera, este
deficitar in vitaminele D si E. Aceasta face ca vitele nu numai sa
piarda serios in greutate, dar si sa se reproduca intr-un mod cu totul
nesatisfacator, ceea ce pentru fermieri inseamna pierderi
considerabile. Anumite varietati de porumb, insilozate cu respectarea
tuturor regulilor stabilite, au provocat explozii datorita imensei
cantitati de azot pe care o degajau, iar din ele se scurgea un lichid
care provoca moartea oricarei vaci, rate sau gaini care gusta din el.
si chiar daca nu se ajungea la explozii, azotul emanat din porumb se
transforma rapid in protoxid de azot, aflat in cantitati suficiente
pentru a ucide orice om care s-ar fi intamplat sa inhaleze accidental
acest gaz extrem de toxic.
Cand
aceste lucruri ajunsera la cunostinta marelui public, regiunea Illinois
si cele din jur, unde cultura porumbului este principalul mijloc de
subzistenta al mai tuturor fermierilor, se transformara in teatrul unor
dispute dintre cele mai aprige ce se adaugara furtunilor ce zguduiau
fara incetare lumea stiintifica americana. La reuniunea anuala a
Asociatiei americane pentru progresul stiintei din 1970, doctorul Barry
Commoner, eminent biolog si sociolog si autor al mai multor lucrari de
inalta tinuta, director al Centrului pentru biologia conditiilor
naturale de pe langa Universitatea Washington din Saint-Louis, statul
Missouri, a prezentat o comunicare profetica legata de raportul intre
ingrasamintele azotoase si concentratia de nitrati din apele din
Midwest, comunicare primita cu ostilitate de o serie de participanti.
La doua saptamani dupa aceasta, un vicepresedinte al Asociatiei
nationale pentru culturi, grupare constituita pentru protejarea
intereselor industriei americane de ingrasaminte chimice si dispunand
de un capital de doua miliarde de dolari, adresa cate o copie dupa
comunicarea lui Commoner pedagogilor atasati pe langa noua universitati
dintre cele mai importante din Statele Unite, cerandu-le sa combata
opiniile expuse in ea. Bineinteles ca toti acesti oameni, care aproape
pe intreg parcursul carierei lor se straduisera fara incetare sa-i
determine pe fermieri sa foloseasca ingrasamintele chimice ca unic
mijloc de a obtine recolte imbelsugate, se aratara imediat iritati de
afirmatiile facute de Commoner, impotriva caruia pornira atacuri
inversunate ce insemnau in acelasi timp apararea numitei asociatii
pentru culturi ca si a propriilor lor interese.
Singura
personalitate care nu s-a dat in laturi sa impartaseasca vederile lui
Barry Commoner a fost colegul sau, dr. Daniel M. Kohl, expert in
procesele electronice ale fotosintezei. in ochii lui, aceasta chestiune
era atat de importanta incat de ea putea depinde in buna masura insasi
soarta planetei noastre. El incerca deci sa stabileasca prin analize
izotopice riguroase ce se intampla cu excedentul de ingrasaminte
azotoase din solul suprasaturat din Illinois si din zonele limitrofe.
Nici nu incepuse bine aceste lucrari si s-a si trezit atacat cu o
extrema violenta de colegii sai, care il acuzau ca asemenea cercetari
erau lipsite de cea mai elementara etica profesionala, intrucat
depaseau cadrul cercetarii teoretice pure care forma obiectul
activitatii departamentului lor! Huiduit de o gramada de ziare aservite
producatorilor de ingrasaminte si amenintat cu masuri disciplinare
severe si cu intentarea unor procese ruinatoare, Kohl, intimidat, batu
in retragere, dar Commoner nu se lasa speriat de asemenea manifestari
ostile si publica in 1971 cartea The Closing
Circle, unde prezinta realitatea fara
nici un fel de menajamente.
Cartea
face o analiza riguroasa a faptelor si trage un semnal de alarma in
legatura cu folosirea in exces a fertilizantelor chimice, aratand ca,
desi acestea favorizeaza obtinerea unor recolte mai mari de pe
suprafete mai mici, din punct de vedere ecologic ele reprezinta un
adevarat cataclism. Industria de ingrasaminte azotoase, aflata intr-o
permanenta goana dupa aur, e taxata drept „una din afacerile cele mai
rentabile si mai inteligent orchestrate din toate timpurile". E lucru
dovedit ca, in prezenta azotului sintetic, bacteriile din sol nu-l mai
pot fixa pe cel aflat in aer, mor, si in felul acesta fermierilor le
este din ce in ce mai greu sa renunte la ingrasamintele artificiale.
Asemeni drogurilor, ingrasamintele azotoase creeaza si ele o stare de
dependenta de care consumatorul, adica solul, nu se mai poate dezbara
prea usor.
Un reputat
pedolog, dr. William Albrecht, cel care cu mai bine de un sfert de
secol mai inainte vorbise pentru prima oara de importanta decisiva a
unui sol sanatos, fiind mult timp singurul care s-a agitat sa atraga
atentia asupra implicatiilor acestui factor in pastrarea sanatatii
omului si a animalelor, si-a exprimat cu aceasta ocazie parerea ca
vacile, atunci cand e vorba de hrana lor, se arata mult mai cu cap
decat oamenii. Oricat de verde si de frageda ar parea iarba de pe o
tarla ingrasata pana la exces cu substante azotoase, vaca are sa
prefere iarba mai modesta de pe tarlaua vecina, care este mult mai
sanatoasa si mai hranitoare. Desi nu e in stare sa deosebeasca intre
ele diferite culturi furajere si nici de productia la hectar n-are cea
mai vaga idee, vaca, asa cum e ea, se pricepe mai bine decat orice
expert in biochimie cand e vorba de determinarea valorii nutritive a
unui furaj.
in Franta,
dr. Andre Voisin, director de studii la scoala nationala veterinara din
Maison-Alfort, din apropierea Parisului, vechi admirator al lui
Albrecht pentru calitatea cercetarilor acestuia, a publicat in 1959 o
carte care a facut senzatie, Sol, iarba si cancer.
Ideea ce se
desprinde din aceasta carte este urmatoarea: omul depune in permanenta
eforturi imense pentru a obtine productii tot mai mari, in scopul de a
face fata nevoilor alimentare ale unei populatii aflate prada unei
coplesitoare explozii demografice, numai ca, in aceasta autentica
"goana dupa mai mult", uita ca este el insusi un produs al acestui
pamant. Cenusa se va preface la loc in cenusa si pulberea se va
intoarce in pulbere." Nu e vorba aici, precizeaza Voisin, de o dogma
religioasa sau filozofica, ci de un adevar stiintific de o asemenea
simplitate si profunzime incat s-ar cuveni sa fie gravat cu litere de
aur pe frontispiciile tuturor facultatilor de medicina de pe pamant.
Voisin
nutrea convingerea ferma ca si plantele si animalele sunt strans legate
de solul din care s-au nascut, iar aceasta convingere se intarii si mai
mult atunci cand, aflandu-se in vizita in Ukraina, observa uluit ca
uriasii cai din rasa Percheron importati din Franta, ajunsesera in
numai cateva generatii la talia obisnuita a cailor cazacesti, desi
fusesera mentinuti cu toata grija ca rasa pura si nimic din conformatia
lor nu se schimbase in afara dimensiunilor.
"Acest
lucru ar trebui sa ne aminteasca inca o data, zice Voisin, ca toate
fapturile vii sunt adevarate fotografii biochimice ale mediului in care
traiesc. Stramosii nostri, adauga el, stiau bine ca de fapt tarana din
care crestem e aceea care hotaraste asupra vigorii si sanatatii
noastre". Dupa care, pentru a ilustra aceasta idee a plantei, a
animalului si a omului care nu sunt decat reflectari ale solului din
care s-au nascut si pe care traiesc, Voisin citeaza cu precizie si
dexteritate noiane de date menite sa-l convinga pe cititor ca
adevaratii judecatori ai eficacitatii metodelor agricole sunt tocmai
plantele si animalele care traiesc pe pamant, nu chimistii inchisi in
laboratoarele lor printre eprubete si retorte. El da totodata si o
sumedenie de exemple menite sa demonstreze ca simpla analiza chimica a
elementelor, a plantelor si a solului este de fapt insuficienta pentru
determinarea corecta a naturii acestora. Mult timp, crescatorii de vite
au fost potopiti cu sfaturi peste sfaturi legate de cele mai bune
metode de hranire a animalelor pe baza anumitor teste ce determinau cu
exactitate continutul in azot al forajelor, adauga Voisin, dupa care
citeaza afirmatia lui R.L.M. Synge, laureat al Premiului Nobel pentru
chimie pe 1952, care considera ca a trage concluzii numai pe aceasta
baza cu privire la valoarea nutritiva reala a ierbii ca furaj sau a
alimentelor destinate oamenilor este o dovada de superficialitate si de
insuficienta ce s-ar putea solda cu consecinte grave.
Voisin isi
expune amplu si cu argumente solide acest punct de vedere in 1957,
intr-o conferinta tinuta in fata membrilor Societatii britanice a
crescatorilor de animale, unde unul din ascultatori, director al
Departamentului pentru agricultura ai Universitatii din Durham, fu atat
de impresionat incat, luand apoi cuvantul, isi rezuma sentimentul in
urmatorii termeni: „Spusele domnului Voisin m-au facut sa inteleg
dintr-o data ca o pasune care pare ideala chimistului, pe baza celor
mai amanuntite analize, poate fi apreciata ca total nesatisfacatoare de
o vaca".
in timpul
acestei sederi in Anglia, Voisin avu ocazia sa viziteze o crescatorie
de vite de circa o suta cincizeci de capete, grav afectate de o boala
ciudata pe care medicii veterinari o considerau in unanimitate o forma
de tetanos, fara a-i putea gasi insa nici o explicatie. Interesandu-se
asupra furajelor folosite, Voisin afla de la nefericitul proprietar al
crescatoriei ca pasunea unde pasteau vitele lui era de cea mai buna
calitate, cu o iarba frageda si suculenta. Era ingrasata cu ceva
pasunea asta asa de minunata? Desigur, cu cele mai bune ingrasaminte
chimice, mai ales cu potasiu, care ajuta la acumularea zaharurilor din
sol si face, prin urmare, iarba mult mai dulce. si ingrasamintele astea
cam in ce cantitati erau administrate? Oho, din belsug, dupa regula ca
mai bine sa prisoseasca decat sa n-ajunga! si fermierul cita niste
cantitati care pe Voisin il ingrozira. ii explica atunci
interlocutorului sau ca, atunci cand la ingrasarea artificiala a unui
teren se foloseste potasiul, plantele au imediat tendinta de a-l
acumula in exces, ajungand la starea pe care americanii o numesc
„supraconsum" sau, mai de-a dreptul, ghiftuiala. Faptul acesta duce
automat la cresterea rezervelor de potasiu ale plantei, in detrimentul
altor substante hranitoare, cu alte cuvinte la tulburarea grava a
echilibrului de principii nutritive, manifestata prin eliminarea mai
intai de toate a magneziului. Iar lipsa acestuia favorizeaza aparitia
tetanosului.
Stand de
vorba si cu unul din medicii veterinari din partea locului, aflat la
ferma pentru ingrijirea animalelor bolnave, Voisin il intreba daca era
la curent cu cantitatile de ingrasaminte folosite de fermier pentru
fertilizarea pasunii sale. stiind ca se afla in fata unui eminent
profesor, reprezentantul cel mai de vaza al medicinei veterinare din
Franta, interlocutorul raspunse ca la lectie: „Lucrul acesta il
priveste numai pe fermier, domnule profesor. Meseria mea este sa
ingrijesc animalele bolnave".
socat de o
gandire atat de ingusta si de sablonarda, Voisin avea sa scrie in
legatura cu acest episod: „Nu e vorba numai de vindecarea animalului
sau a omului lovit de boala, ci mai intai de toate de vindecarea
pamantului din care se hranesc, in asa fel incat sa nu mai fie pe urma
nevoie sa ingrijim nici animalele, nici oamenii".
Dupa
parerea lui, dezvoltarea necontrolata a industriei ingrasamintelor
chimice a facut ca omul sa se puna automat si fara sa gandeasca intr-o
stare de dependenta atat de inalta fata de aceasta incat a uitat
legatura adanca dintre el si solul pe care traieste si pe care ar fi
trebuit sa-l pastreze in conditii cat mai apropiate de cele naturale
.si tocmai aceasta alterare nebuneasca a taranei de catre om ar putea
pecetlui definitiv destinul tragic al planetei pe care, in loc s-o
ocroteasca, omul o distruge in mod deliberat si cu o inconstienta
condamnabila, in goana sa nebuneasca dupa profit. Desi aceasta situatie
dramatica nu dureaza nici macar de un secol, scrie Voisin, consecintele
ei au crescut in progresie geometrica daca luam in considerare
proliferarea monstruoasa a bolilor degenerative provocate de o cauza
careia nimeni nu pare sa-i acorde prea mare atentie: folosirea in exces
a fertilizantilor chimici. Totul a inceput atunci cand celebrul chimist
german, baronul Justus von Liebig a publicat, in 1840, un eseu caruia
ii daduse un titlu foarte semnificativ: Chimia si aplicatiile ei in
agricultura si in fiziologie.
in
paginile acestei lucrari, Justus von Liebig a sustinut cel dintai ca
tot ce este necesar vietii plantelor se afla in sarurile minerale
prezente in cenusa lor, cu alte cuvitne in ceea ce ramane dupa arderea
plantelor respective. Cu toate ca aceasta teorie contrazicea flagrant
secole intregi de practica agricola si, la urma-urmei, se impotrivea
bunului simt, rezultatele vizibile cu ochiul liber ale folosirii
ingrasamintelor artificiale pe baza de azot, de fosfor si de potasiu,
combinate cu oxidul de calciu, parura sa constituie o confirmare
incontestabila a teoriei lui Liebig si dusera la o adevarata explozie a
industriilor de ingrasaminte artificiale. De asemenea, introducerea
rapida a formulei N.P.K., insemnand nitrati, fosfor si potasiu, dupa
initialele denumirilor lor latinesti, a dus in scurt timp la o
dependenta oarba a plantelor de aceste elemente, ceea ce l-a facut pe
William Albrecht sa vorbeasca mai tarziu despre „mentalitatea cenusii",
fiindca asemenea practici nefaste evoca mai curand ideea de moarte
decat pe aceea a folosirii vietii, care pierde din ce in ce mai mult
teren. Aceasta mentalitate te face sa te gandesti fara voie la un
dictator crud si implacabil dar senil, de care o natie oropsita de
soarta nu mai stie cum sa poata scapa. Iar acest dictator domneste
absolut si descreierat in toate statele lumii civilizate.
La
inceputul secolului al XX-lea, dr. Robert McCarrison, seful
departamentului guvernamental de cercetari asupra nutritiei din India,
a intreprins un amplu studiu care a dus la concluzii interesante in
privinta legaturii dintre starea de sanatate a populatiei si practicile
alimentare ale acesteia. in special s-a ocupat mult de fapte din zona
Gilgit, o regiune muntoasa si izolata din Kasmirul de Nord, unde
locuitorii, din neamul Hunza, vadeau o vitalitate exceptionala.
Erau in
stare sa parcurga fara pauza drumuri lungi de cate doua sute de
kilometri pe trasee accidentate din cei mai salbatici munti din lume
sau puteau sapa copci in gheata inotand de la una la alta pe distante
apreciabile, pe sub calota dura de deasupra lor, iar asta fara teluri
practice, ci numai pentru propria lor placere. Cercetandu-i cu toata
atentia pe oamenii acestia, McCarrison a fost frapat de faptul ca, in
afara catorva cazuri de inflamare a conjunctivei oculare, datorata
ventilatiei insuficiente din colibele lor, unde sobele nu aveau
hornuri, toti erau intr-o excelenta stare de sanatate si media de
varsta de aici parea incredibil de ridicata, iar nivelul de
inteligenta, spiritul si buna cuviinta erau pe masura sanatatii. Desi
populatia aceasta, Hunza, era relativ putin numeroasa si era
inconjurata si de vecini pradalnici si cruzi, rareori se intampla sa
fie atacata de acestia, pentru simplul motiv ca vecinii ii stiau de
frica, fiindca de multe ori in trecut avusesera ocazia sa se convinga
de superioritatea acestor oameni. Era insa vizibil un alt fapt,
inexplicabil: toate populatiile din acea zona traiau in acelasi climat
si in aceleasi conditii geografice, si cu toate acestea erau decimate
de boli, ceea ce-l facu pe McCarrison sa caute motivele diferentei in
alte directii, in primul rand in modurile de alimentatie. Astfel ajunse
sa-si extinda cercetarile si asupra altor neamuri, traitoare in
diferite parti ale Indiei.
in
paralel, McCarrison incepu si experiente amanuntite pe sobolani, care
se stie ca sunt atat de prosti incat mananca tot ce mananca omul, si
alcatui mai multe loturi pe care le supuse la diferite regimuri
alimentare. Nu fu nevoie de prea mult timp ca sa-si dea seama ca aceste
rozatoare cresteau; se dezvoltau si aveau o stare de sanatate intocmai
ca oamenii care foloseau regimul alimentar respectiv. sobolanii hraniti
ca oamenii din neamurile Pathan si Sikh cresteau mai repede si erau mai
sanatosi dar si mai agresivi decat cei care urmau regimul alimentar
obisnuit al locuitorilor din Kanara sau din Bengali, de exemplu. Cat
despre sobolanii hraniti asemeni locuitorilor din neamul Hunza, cu
cereale, legume si fructe, la care se adaugau lapte de capra crud si
branzeturi si unt, numai din lapte de capra, acestia devenira
specimenele cele mai sanatoase din intreg laboratorul lui McCarrison.
Cresterea lor era foarte rapida, nu se imbolnaveau niciodata, masculii
erau de o virilitate net superioara iar femelele mult mai fertile, puii
sanatosi si gradul de „mortalitate infantila" aproape de zero. Mai mult
decat atat, acesti sobolani vadeau un caracter de-a dreptul placut,
erau blanzi, afectuosi si aveau tot timpul o stare de buna dispozitie
care facea sa nu existe intre ei conflicte. Cu toata parerea de rau,
McCarrison hotari sa-i sacrifice pe rand la atingerea varstei de
douazeci si sapte de luni, care corespunde varstei de cincizeci si
cinci de ani la om, si sa le faca autopsia. La absolut nici un exemplar
nu s-au constatat disfunctii ale organelor interne. Spre deosebire de
acesti „sobolani hunza", celelalte loturi vadeau betesugurile fizice
sau morale specifice populatiilor ale caror regimuri alimentare le
urmasera, imbolnavindu-se de aceleasi boli si avand comportamente
asemanatoare, caracterizate in special prin tafna si marait agresiv.
Acestia trebuiau supravegheati intruna si adesea separati ca sa nu se
omoare intre ei. La autopsie se constatara bolile specifice, care
afectau fara gres aceleasi organe ca la oameni, identic, ovare,
sistemul respirator, urinar, digestiv, nervos si cardio-vascular si
aceleasi afectiuni de piele, par sau sange.
Pe baza
acestor observatii, McCarrison tinu o conferinta in fata Asociatiei
medicale din Marea Britanie, explicand confratilor sai ca sobolanii
supusi timp de doi ani regimului alimentar specific neamurilor cele mai
viguroase si mai putin civilizate din India nu se imbolnavisera
niciodata si, la o varsta apreciabila, autopsiile relevasera o
excelenta stare de sanatate a organelor interne. Numai ca British
Medical Journal, intr-un articol privitor la comunicarea sustinuta de
McCarrison, se referi pe larg la bolile ce puteau fi prevenite
printr-un regim alimentar adecvat si trecu sub tacere tocmai
concluziile finale ale experientei, anume ca sanatatea omului privita
ca un ansamblu global depinde, ca si aceea a sobolanilor, de specificul
alimentatiei. Articolul in chestiune era atat de ambiguu si de confuz
incat nici nu e de mirare ca cititorii, medici care nu cunosteau decat
ce spune cartea pentru a explica aparitia, de exemplu, a pneumoniei,
adica epuizarea fizica, racelile, lovituri accidentale primite in zona
pieptului, pneumococii, slabiciunile unei varste inaintate etc, nu
dadura nici o atentie extraordinarelor lucruri dezvaluite de colegul
lor McCarrison, pentru ca din British Medical Journal nu reiesea
absolut deloc ca un caz de pneumonie ar putea avea drept cauza
alimentatia defectuoasa. Faptul ca acelasi lucru e valabil si pentru
bolile urechii interne, pentru ulcerele gastrice si pentru o serie
intreaga de alte afectiuni a trecut nebagat in seama.
Acest
adevar fundamental relevat de McCarrison fu primit cu aceeasi
obtuzitate si de cercurile medicale americane, chiar la cel mai inalt
nivel. Conferinta tinuta de savantul englez la Fundatia Mellon, in fata
unui auditoriu de cea mai inalta tinuta stiintifica, in legatura cu
populatia Hunza, fu intampinata cu raceala sau cu maraieli printre
dinti, in pofida unor afirmatii ca aceasta, care s-ar fi cuvenit ca
macar pe unii sa-i puna pe ganduri: „Fapt este ca admirabila stare a
aparatului digestiv la acesti oameni ofera un contrast puternic cu
afectiunile intestinale sau cu dispepsiile atat de frecvente de care
auzim tot timpul in tarile cele mai civilizate de pe glob". Greu de
spus cat din aceasta inertie s-a datorat unor factori obiectivi si cat
unei condamnabile invidii profesionale, dar fapt este ca nici o echipa
de cercetare n-a pornit spre India ca sa observe mai amanuntit regimul
alimentar al populatiei Hunza. Presa americana nu dadu nici ea prea
mare atentie acestor fapte si Indian Journal of Medical Research, din
Calcutta, ramase singura publicatie dispusa in continuare sa militeze
pentru cauza lui McCarrison, astfel incat in scurt timp asupra acestor
lucruri atat de importante se abatu uitarea.
in 1938
gheata paru ca e pe cale sa se sparga. Un medic britanic, J.T. Wrench,
publica o carte, Roata sanatatii, in a carei prefata formula pentru
prima oara o intrebare ce semana a provocare la polemica: de ce
studentii facultatilor de medicina nu au de-a face decat cu bolnavi sau
cel mult cu persoane aflate in stare de convalescenta si nu si cu
oameni perfect sanatosi? Facultatile de medicina, spune el, nu ne
invata decat despre boli, ba mai mult decat atat, viitorul medic invata
despre acestea bazandu-se pe patologie, adica luand aparenta a ceea ce
este mort drept cauza a bolii. O asemenea viziune ingusta nu poate duce
decat la deformari grave, intrucat accentul se pune in mod gresit pe
patologie, nu pe ecologie.
Numai ca
si cartea lui Wrench s-a dovedit pana la urma prea lipsita de puteri
pentru a clatina muntii de prejudecati din gandirea lumii medicale.
Daca surprinzatoarele dezvaluiri ale lui McCarrison fusesera inabusite
sub o adevarata conspiratie a tacerii, afirmatiile lui Wrench fura
taxate imediat drept diletantism si discreditate fara drept de apel in
ochii opiniei publice. Chiar si in 1949, cand in lumea stiintifica
incepuse sa se simta un suflu nou, o personalitate de talia doctorului
Elmer Nelson, seful compartimetului de nutritie din Organizatia
guvernamentala a SUA pentru controlul alimentelor si al medicamentelor,
solicitat ca expert in fata unui tribunal, putea face urmatoarea
depozitie care astazi stupefiaza: „Este o pura aberatie, lipsita de
absolut orice baza stiintifica, sa consideram un organism bine hranit
mai capabil sa reziste in fata unei boli decat un altul, hranit
deficitar. Opinia mea personala este ca experientele intreprinse in
acest domeniu sunt sporadice si absolut neconcludente, astfel incat nu
se poate sustine ca o alimentatie defectuoasa ar fi de natura sa
favorizeze aparitia cutarei sau cutarei boli."
in
paralel, se mai intamplau si alte lucruri. Cu putin mai inainte ca
McCarrison sa-si fi inceput cercetarile asupra regimului alimentar al
populatiei Hunza, tanarul Albert Howard, micolog si autor al mai multor
conferinte pe teme de agronomie, atasat pe langa Ministerul
agriculturii din Barbados, ajunsese la concluzia ca adevaratele cauze
ale bolilor ce se manifesta la plante nu pot fi elucidate prin
cercetari limitate la laborator si sera. Pentru a folosi chiar termenii
lui: .,in Barbados eram un adevarat pustnic de laborator, specialistul
specialistilor, si cautam sa aflu cat mai mult avand la dispozitie cat
mai putin. Iata ce inseamna laboratorul si sera plina de ghivece de pe
parcursul unui turneu in Curacao, intreprins ca sa ii invete bastinasi
sa cultive cacaoa, maranta {Maranta arundinacea), arahidele, bananele,
nucsoara si numeroase alte plante. Howard, venit aici sa dascaleasca pe
altii, isi dadu repede seama ca in realitate avea de invatat, si inca
mult mai multe, de la localnici. Asta il facu sa priveasca cu alti ochi
organizarea cercetarii in materie de patologie vegetala, care, asa cum
functiona in momentul respectiv, avea deficiente serioase. Iata
afirmatiile lui: „Ma interesam de zor asupra bolilor plantelor, dar nu
aveam cu mine culturile biologice cu ajutorul carora sa incerc sa aflu
remediile acestora. si atunci mi-am dat seama ca intre stiinta de
laborator si practica vie, de pe camp, este o distanta imensa."
Prima
sansa pe care o avu Howard ca sa combine teoria cu practica se ivi
atunci cand reusi sa fie numit botanist pe langa Guvernul Imperial al
Indiei, in care calitate avea acces la Statiunea de cercetari agricole
din Bengal. Aici incerca sa vada daca se puteau obtine plante cu un
grad de sanatate suficient de ridicat, astfel incat sa nu mai fie
nevoie de folosirea insecticidelor. Experienta avuta la Curacao se vadi
folositoare, pentru ca Howard se pleca cu maximum de atentie asupra
practicilor agricole ale indienilor, ceea ce ii aduse „o recompensa
rapida", dupa propria lui expresie. „Indienii nu se foloseau nici de
insecticide si nici de ingrasaminte chimice, in schimb ingrasau solul
cu resturi de origine vegetala sau animala, pe care le adunau
intotdeauna cu mare grija. Aceasta metoda se dovedi in scurt timp atat
de rodnica incat chiar in 1919, Statiunea de cercetari din Bengal avea
deja culturi sanatoase, practic fara existenta vreunei boli, iar asta
fara nici o contributie din partea micologilor, entomologilor,
bacteriologilor, chimistilor, agronomilor, statisticienilor si fara ca
sa foloseasca centrale de informatii, ingrasaminte artificiale,
vaporizatori, insecticide, fungicide, germicide si tot cortegiul de
aparate si de substante costisitoare ce nu pot lipsi, chipurile,
dintr-o statiune experimentala moderna."
Howard mai
constata de asemenea ca boii pe care ii folosea la muncile agricole in
loc de tractoare si pe care ii hranea numai cu nutreturi obtinute de pe
terenurile fertilizate natural, erau intr-o stare de sanatate
infloritoare, neimbolnavindu-se niciodata de febra aftoasa, de pesta
bovina, de septicemie sau de alte boli specifice vitelor, care faceau
prapad in imprejurimi. Iata ce povesteste el insusi in legatura cu
asta: „Nici una din vitele mele de munca nu avea nevoie sa fie tinuta
la izolare si nici una nu era vaccinata, desi se intampla destul de des
sa intre in contact cu altele, bolnave, de la fermele din imprejurimi.
Mica mea ferma de la Pusa nu era separata de marea crescatorie din
apropiere decat de un modest gard de maracini, destul de scund. Numai
ca la crescatoria vecina febra aftoasa isi facea mendrele fara ca
cineva sa-i poata veni de hac, in timp ce vitele mele erau toate
sanatoase tun. Mai mult decat atat, mai mereu se intampla sa le vad bot
in bot, mirosindu-se prieteneste cu rubedeniile lor din vecini, fara ca
asta sa aiba vreo urmare asupra lor. Animalele mele nu erau numai
sanatoase, ci si, mai ales, hranite cum trebuie, asa ca boala nu se
putea prinde de ele. Asa cum o cultura vegetala bine intretinuta se
adapteaza repede si este in masura sa reziste ciupercilor si insectelor
daunatoare, tot asa si animalele acestea rezistau de minune atacurilor
microbilor si ramaneau intr-o perfecta stare de sanatate."
Toate
aceste fapte il condusera pe Howard la concluzia ca singura solutie
pentru ocrotirea plantelor si a animalelor de bolile care le pandesc
este realizarea unei anumite calitati a solului. Tocmai cu asta, spune
el, trebuie sa inceapa cineva care se apuca de agricultura sau de
cresterea animalelor. Vrand sa aduca ferma experimentala la cel mai
inalt grad de fertilitate posibil, Howard lua hotararea sa aplice aici
stravechile practici ale chinezilor, care nu i se pareau deloc nici
fanteziste nici ridicole, asa ca se apuca de transformarea tuturor
deseurilor fermei in humus, intentionand ca in cel mai scurt timp sa
treaca la realizarea acestuia pe scara larga.
Numai ca,
din nefericire, Howard detinea o functie marunta in materie de putere
de decizie, astfel incat, in timp ce el se straduia din rasputeri sa
aplice acest proiect, statiunea experimentala se transforma deja, dupa
cum spune el, intr-o serie intreaga de „compartimente separate etans,
culturi, micologie, entomologie, bacteriologic, chimie agricola si
agricultura aplicata." Existau interese mai mari si mai puternice, in
numele carora se acorda mai multa atentie organizarii decat insasi
ratiunii de a exista a acestei statiuni. Ca sa poata duce la bun
sfarsit un studiu complet si pe deplin concludent asupra fertilitatii
solului si asupra, mai ales, a numeroaselor implicatii ale acestui
fapt, Howard ar fi trebuit sa aiba deplina mana libera, numai ca
proiectele lui se dovedisera neortodoxe si pur si simplu amenintau sa
lichideze, in caz de reusita, existenta multor discipline care s-ar fi
dovedit inutile. Nu i-a fost deci prea greu sa-si dea seama ca, in
interiorul unei organizari ca aceea existenta la Pusa, nu avea deloc
sorti de izbanda, asa ca, in disperare de cauza, recurse la penibila
solutie a colectarii de fonduri prin subscriptie publica, ceea ce, in
ciuda multor agitatii si zbateri de multe ori zadarnice, ii permise
pana la urma sa deschida un mic centru propriu de cercetari, numit de
el Institutul pentru industrie vegetala si situat la Indore, la o mie
trei sute de kilometri nord-est de Bombay, unde isi putea vedea
nestingherit de treburi. Cum in regiunea aceasta principala preocupare
a agricultorilor era cultivarea bumbacului, Howard se gandi sa inceapa
cu obtinerea unui randament superior la aceasta cultura, pe baza unei
ameliorari serioase a solului. Se puse fara intarziere pe treaba si
reusi sa elaboreze un sistem simplu, eficace de obtinere a humusului,
sistem cunoscut de atunci sub numele de procedeul Indore. in scurt
timp, nu numai ca recoltele de bumbac obtinute pe terenurile lui erau
aproape triple fata de media obtinuta de plantatorii din vecinatate,
dar plantele cresteau mult mai inalte si erau vizibil mai viguroase.
Peste
putin timp, Howard avea sa scrie: „Aceste rezultate confirmara din ce
in ce mai mult principiul pe care incercam sa-l stabilesc, anume acela
ca intre un teren bine intretinut si obtinerea de recolte bogate si mai
ales sanatoase exista o legatura indestructibila. Aveam acum dovada ca,
acolo unde solul nu este de cea mai buna calitate, bolile pot patrunde
cu usurinta fara sa intampine rezistenta naturala a plantelor."
Howard era
pe deplin convins de justetea a cel putin doua din principiile lui:
calitatea solului trebuie mentinuta cu grija si nici o cultura nu
trebuie sa-l solicite peste puterile rezervelor lui naturale, care pot
fi secatuite.
Pe baza
descoperirilor lui, publica o carte cu titlul Deseurile in agricultura
si folosirea lor ca humus, carte ce se bucura de o primire neasteptat
de calduroasa si in unele cazuri chiar entuziasta. Numeroase ziare se
exprimara in termeni elogiosi si ideea lui Howard de a renunta la
ingrasamintele chimice si de a se intoarce la cele naturale parea sa fi
castigat de partea ei pe toata lumea. Pe toata lumea, in afara de
agronomi si mai ales de fabricantii de ingrasaminte artificiale. Cand
la toate statiunile de cercetare de pe cuprinsul Imperiului Britanic
fura distribuite exemplare din aceasta carte, agronomii avura exact
reactia opusa celei a marelui public: ostilitate si spirit de
obstructie. Ideile lui Howard izbeau si ele intr-o mentalitate ce nu
putea fi dezradacinata cu una, cu doua, anume aceea ca numai metodele
de cultivare erau de natura sa imbunatateasca randamentul si ca rolul
combaterii daunatorilor si a bolilor era rezervat insecticidelor.
Indignarea agronomilor fu atat de mare incat se lansara in atacuri
furibunde: acest domn Howard era un visator care habar n-avea de
practica, nesocotind intr-un mod de-a dreptul ridicol factorul timp, de
care stie sa tina seama si ultimul taran analfabet din cea mai
inapoiata regiune a globului. Cum se putea concepe ca ar fi existat
posibilitatea de a astepta ani de zile pentru a da solului ceea ce
Howard numea „buna stare"? Ar fi insemnat ca ingrasamintele chimice sa
fie lasate la o parte si inlocuite cu humus Indore, numai ca acesta, un
amestec in proportie de trei la unu de dejectii animale si de resturi
vegetale intr-un anumit stadiu de fermentatie, cerea mult timp pentru a
fi realizat in starea ideala. Realitatea era insa alta si Howard i-a
sesizat foarte bine dedesubturile: „Productia de compost pe scara larga
ar putea sa se dovedeasca punctul de plecare al unei adevarate
revolutii in agricultura, constituind un pericol in cel mai acut sens
al cuvantului pentru o intreaga structura ce se vede astfel amenintata
cu disparitia: uriasul aparat de cercetare bazata pe aplicarea
fragmentara a unor stiinte distincte la o problema biologica cu
numeroase fatete, ca de exemplu cultivarea bumbacului."
si nu e
greu de inteles ca si cercetatorii din absolut toate domeniile legate
de agricultura, nu numai agronomii angrenati in cultivarea bumbacului,
avura exact aceeasi atitudine de respingere a ideilor lui Howard ca
nerealiste si nefondate stiintific. si tot de la sine inteles e si
faptul ca magnatii industriilor de ingrasaminte artificiale si de
insecticide au avut si ei un rol in formarea acestui curent de opinie,
salvator pentru interesele lor de afaceri.
Cand se
intoarse in Anglia, in 1935, Howard fu invitat sa conferentieze in fata
studentilor scolii de agricultura din Cambridge, cea mai prestigioasa
institutie de invatamant superior agricol din Marea Britanie, despre
Producerea humusului prin metoda Indore. stiind ca invitatia fusese
formulata la initiativa studentilor si nu a profesorilor lor, Howard
redacta dinainte un rezumat al comunicarii pe care avea s-o sustina, cu
scopul de a oferi auditoriului posibilitatea stabilirii unei baze de
discutii, asa ca practic intreg corpul profesoral se prezenta sa
asiste. Deprins deja de mult timp cu atacurile lansate impotriva lui cu
o staruinta vrednica de cauze mai inalte de catre spcialistii in
fiziologie vegetala din Anglia, din India si din alte colturi ale
lumii, Howard nu fu deloc surprins sa constate ca si aici ideile sale
erau intampinate cu o ostilitate ce fu gata in mai multe randuri sa se
transforme in huiduiala. Toti profesorii, la care se adaugau chimistii
si agricultorii veniti intamplator la conferinta lui, se aratara
adversari indarjiti ai ideilor lui si il combatura cu o vehementa ce
aproape ca depasea limitele urbanitatii. insa aspectul esential al
acestei conferinte a fost altul, care pentru Howard insemna de fapt
punctul central: studentii erau cuceriti de principiile lui si
imbratisau fara rezerve ideea ca un sol sanatos era singura cale de
obtinere a unor plante sanatoase. „Pareau chiar sa se amuze copios
vazandu-si profesorii cum se chinuiau sa-si apere principiile si sa
sustina cu disperare coloanele clatinandu-se ale templului
dogmatismului lor. O data in plus am avut ocazia sa ma conving de
cunostintele superficiale si de experienta practica redusa a
agronomilor din toate tarile pamantului, dupa cum reiesea neindoios din
nivelul dezbaterilor. Era limpede ca, din nefericire, ma aflam in fata
unor profesori care nu intelegeau mai nimic, adevarati incepatori in
materie de agronomie, iar unele din argumentele ridicate de ei semanau
mai curand a obraznicii provocatoare ce nu se puteau explica decat prin
ignoranta pe care cautau sa si-o ascunda si sa si-o apere; intalnirea
cu oamenii acestia m-a facut sa inteleg ca nu ne putem astepta decat la
foarte putin, la drept vorbind la nimic pentru cauza fertilizarii
naturale din partea domnilor profesori ai scolilor de agricultura - a
domnilor savanti din institutele de cercetari britanice."
si Howard
nu gresea. Peste un timp, cand prezenta in fata Clubului fermierilor
britanici o comunicare cu titlul Restabilirea si mentinerea
fertilitatii solului, reprezentantii statiunilor experimentale si mai
ales cei ai producatorilor de ingrasaminte artificiale luara cuvantul
si ii rastalmacira cu atata abilitate afirmatiile incat toti fermierii
prezenti nu mai vazura in nefericitul conferentiar decat un caraghios
si un ticnit sentimental care are idei fixe impotriva unei agriculturi
moderne ce se baza tocmai pe chimizarea intensa. in fata unei aparari
atat de bine orchestrate a intereselor fabricantilor de ingrasaminte
artificiale, Howard opina ca in scurt timp ideile lui „se vor grava ele
singure pe suprafata solului". Peste doi ani, sir Bernard Greenwell,
care avusese curajul sa aplice pe domeniile lui teoriile lui Howard,
avea sa ia cuvantul in fata membrilor aceluiasi club, carora le aducea
la cunostinta propriile lui observatii. Iar acestea erau confirmarea
stralucita a descoperirilor carora Howard le inchinase intreaga lui
viata. Numai ca era insuficient. Oamenii de stiinta si angrosistii de
ingrasaminte chimice, stiind ca succesul concret al unuia era un
argument greu de combatut, au avut grija sa lipseasca toti ca unul de
la amintita intrunire, nefiind astfel nevoiti sa se vada pusi in
situatia de a recunoaste justetea afirmatiilor lui Howard, iar asta a
facut ca inertia si lenea fermierilor sa iasa pana la urma
invingatoare: fertilizarea chimica a terenurilor, mai lesnicioasa si
mai putin costisitoare, dadea recolte impunatoare si nu erau deocamdata
motive ca cineva sa se alarmeze pentru mofturile indiene cu metoda
Indore si cu alte farafastacuri.
Desi se
formase impotriva lui un curent de opinie care-l facuse multora de-a
dreptul odios, desi marile concerne producatoare de ingrasaminte
artificiale isi aparau cu disperare interesele de afaceri si aveau
grija ca ideile lui sa nu para decat niste baliverne pe care nimeni nu
trebuie sa le ia in seama, Howard fu totusi innobilat, in semn de
recunoastere oficiala a valorii operei sale stiintifice. Cu toate
acestea, chiar si un asemenea fapt trecu neobservat, astfel incat doar
o mana de entuziasti plecara urechea la ideile lui, riscand sa fie
infatisati publicului drept niste aiuriti. Printre acestia se numara si
lady Eve Balfour, care de cand era copil suferea cumplit de raceli care
cu timpul se transformasera intr-un reumatism acut insotit de
ingrozitoare dureri de cap ce nu incetau din noiembrie pana in aprilie.
Cu hotararea pe care o da disperarea, lady Balfour se hotari sa incerce
si solutia propusa de acest Howard, in pofida faptului ca o multime de
ziare il prezentau drept un descreierat. incercase toate remediile
aflate la indemana cuiva care dispune de o avere impunatoare si toate
se dovedisera zadarnice. Chiar in ajunul izbucnirii celui de-al doilea
razboi mondial, lady Balfour se apuca sa aplice sistemul Indore la
ferma sa din Haughley, comitatul Suffolk, supraveghind indeaproape
compozitia amestecurilor cu care era ingrasat pamantul. Apoi,
reorganizand din temelii intreaga aprovizionare a casei sale, nu mai
cumpara paine de la brutarie, ci ajunse sa o faca in casa, numai din
grau recoltat de pe parcelele ingrasate cu compost Indore, la
pregatirea meselor nu mai erau folosite decat legume, zarzavaturi si
fructe din propria gradina, fertilizata in acelasi mod, iar carnea,
laptele si ouale folosite nu mai proveneau decat de la animale sau
pasari din ferma, hranite cu nutreturi obtinute tot de pe parcelele
ingrasate natural. Desi, ca una ce incercase atatea metode si nu
obtinuse nici un rezultat, era si acum destul de sceptica, lady Balfour
avu fericita surpriza sa constate ca, pentru prima oara de cand se
stia, iarna a trecut fara ca ea sa fie vreun pic racita, iar durerile
de cap, mai inainte neintrerupte, aparura acum doar sporadic, mult
diminuate si numai in perioadele prelungite de umezeala rece.
Aceste
lucruri o facura sa scrie o carte, Pamantul viu, care aparu in Anglia
in anii razboiului, adica in toiul crizei de alimente pe care
autoritatile incercau s-o rezolve cat de cat printr-o rationalizare
drastica. Cartea, rezultat al unor cercetari amanuntite prin biblioteci
si al unor discutii cu o serie de experti in alimentatie convinsi de
justetea vederilor lui Howard si McCarrison, era in buna parte o
expunere de date culese de ici si colo cu privire la raporturile ce
exista intre culturile de pe solurile imbogatite cu humus si sanatatea
animalelor si a oamenilor ce se hraneau preponderent cu alimente
obtinute de pe aceste terenuri. Lady Balfour facea o comparatie foarte
sugestiva intre „cucerirea naturii de catre om", cu care se impaunau
inconstienti partizanii chimizarii agriculturii, si cucerirea Europei
spre care se napusteau in acei ani nazistii. „Numai ca, asa cum Europa
nu se va lasa supusa de tiran si se va revolta, la fel si natura se va
revolta impotriva exploatarii ei nemiloase si nechizbuite de catre omul
lacom, in permanenta goana dupa mai mult", scria ea in prefata cartii.
Lady
Balfour a mai descoperit si alt lucru interesant. La ferma la care ii
placea cel mai mult sa-si petreaca timpul crestea porci, insa in jurul
varstei de o luna purcelusii se imbolnaveau de o boala numita in mod
obisnuit diareea alba, foarte periculoasa, adeseori mortala, pe care
medicii veterinari o considera, pe baza unor analize minutioase de
laborator, ca fiind o consecinta a deficitului de fier in alimentatie.
Remediul natural, bazat deci pe eliminarea medicamentelor sintetice,
este folosirea ca nutret a unor plante bogate in acest element, in
special a racovinei (Stellaria media). Numai ca lady Balfour observa
ca, de cand purceii erau hraniti cu nutreturi obisnuite, dar obtinute
de pe terenurile fertilizate natural, nu se mai imbolnaveau de boala
aceasta, in timp ce fermierii din vecinatate abia mai puteau lupta cu
acest flagel. Chiar dandu-le purceilor racovina, ei tot se imbolnaveau
de diaree alba, intrucat racovina crescuta pe terenurile intens
chimizate avea un procent de fier din ce in ce mai slab, astfel incat
bietii oameni erau nevoiti sa apeleze la ajutorul medicamentelor,
costisitoare si greu de procurat, mai ales pe timp de razboi.
Un fermier
din aceeasi zona, Friend Sykes, agricultor experimentat si vechi
crescator de animale de rasa pura, capata o atat de mare incredere in
tehnologia promovata de Howard incat cumpara un teren de trei sute de
hectare, aflat intr-o stare de degradare avansata, cu intentia de a-l
insanatosi dupa metodele propuse de dispretuitul agronom si de a-l
exploata apoi dupa toate regulile, cu un profit care sa-i ingaduie
amortizarea rapida a investitiilor. Sykes avea o experienta bogata si
fusese mult timp consilier agricol, asa ca ajunsese la concluzia ca
practicarea pe acelasi teren doar a anumitor culturi sau cresterea unei
singure rase de animale se soldau inevitabil cu diminuarea calitatii
animalelor si cu scaderi serioase ale recoltelor, din cauza bolilor
care in aceste cazuri deveneau mai periculoase. El trase concluzia ca
bolile ar putea fi complet sau aproape complet inlaturate prin ceea ce
el a numit „practicarea cu cap a cresterii animalelor" si in special
prin introducerea unei agriculturi mixte. Nutrea cel mai viu interes
pentru tot ce era legat de ecologie si isi formase deja o opinie inca
inainte ca acest termen sa intre in vocabularul curent al multor
oameni. Cat despre chimizarea agriculturii, aceasta ii starnise de la
bun inceput o puternica reactie de impotrivire pe care si-a exprimat-o
public cu mai bine de un deceniu inainte ca Rachel Carson sa zguduie
lumea cu cartea ei Primavara tacuta, aparuta in 1963. inca din 1950, in
cartea lui intitulata Cultivarea plantelor comestibile si viitorul,
Sykes trage deja un semnal de alarma: „Primul lucru pe care-l face
natura atunci cand este atacata cu substante otravitoare este sa se
apere cu mijloacele pe care le are la indemana. Astfel incat ea
incearca sa dea nastere unei noi varietati a formei de viata vizate de
otravurile respective, o varietate mai rezistenta. Microorganismele
distruse partial cu substante chimice ieri, apar azi din nou, intr-o
generatie mai rezistenta la agentii chimici, care se dovedesc acum
ineficienti impotriva lor. Persistand in gasirea unor otravuri din ce
in ce mai eficace, chimistii vor descoperi pentru maine substante mult
mai puternice cu care sa invinga rezistenta pe care le-o opune in chip
firesc natura. Ia astfel nastere un cerc vicios din care deja nu prea
se vede cum s-ar mai putea iesi: microorganismele cauzatoare de boli
ale plantelor si ale animalelor devin din ce in ce mai rezistente, in
virtutea selectiei naturale, iar otravurile cu care se incearca
starpirea lor devin si ele din ce in ce mai violente. si putem noi avea
certitudinea ca in lupta aceasta pe viata si pe moarte omul va fi
neaparat biruitor? S-ar putea mai curand ca dimpotriva, el insusi sa
fie amenintat si invins..."
Pe terenul
degradat pe care-l cumparase Sykes reusi adevarate miracole,
bizuindu-se pe intuitia lui care ii spunea ca pamantul are o
„fertilitate latenta" pe care, prin ingrijiri atente si bine gandite, o
poate activa si fara ajutorul chimizarii. Primul lucru pe care il
facuse la luarea in stapanire a terenului fusese sa trimita unui
laborator prestigios probe de sol, care pusesera in lumina un deficit
grav in anumite substante, in principal in calciu, fosfor si potasiu. O
data cu raportul de analiza, laboratorul i-a trimis si recomandarile de
rigoare, care intrau in pret si care cuprindeau numele exacte si
cantitatile de ingrasaminte chimice considerate necesare pentru
ameliorarea terenului. Fara sa ia in seama aceste sfaturi, Sykes se
apuca sa are adanc terenul, dupa care il grapa bine, maruntind temeinic
bolovanii de pamant scosi in urma araturii, si semana in pamantul
acesta, fara nici un adaos de ingrasamant, ovaz. Spre surpriza
fermierilor vecini, care il considerau un original, si chiar spre a sa
proprie, obtinu o recolta de opt mii cinci sute de kilograme la hectar,
iar in anul urmator acelasi teren, tot neingrasat in nici un fel si
semanat cu grau, dadu o recolta multumitoare. Imediat dupa recoltatul
graului, planta legume pentru toamna si zarzavaturi, iar dupa
recoltarea acestora ridica din nou probe de sol si le trimise
laboratorului. Rezultatele analizelor fura stupefiante: continutul in
calciu si potasiu era cel considerat normal, numai la capitolul fosfor
deficienta nu se remediase decat in mica masura. Laboratorul adauga si
de data aceasta recomandarile de rigoare, precizand ca nici o specie de
cereale nu putea da o recolta satisfacatoare pe acel teren, fara doze
considerabile de superfosfati. Numai ca Sykes ramase mai departe la
parerea lui si se multumi doar sa are pamantul adanc si sa-l grapeze cu
insistenta, iar in anul urmator obtinu o recolta de grau inca si mai
frumoasa ca cea dinainte. Concluzia era ca lucrarile executate de el
avusesera un rol decisiv, intrucat aratura adanca si mai ales graparea
corespunzatoare produc aerisirea solului pana la o adancime la care
altminteri pamantul ramane o masa compacta si fara nici o contributie
la hranirea plantelor care cresc pe el. incurajat si indarjit de aceste
rezultate, Sykes se apuca sa comande un plug special, care maruntea
pamantul la o adancime sporita fara a aduce la suprafata straturile
respective, lucru care pe vanzator il facu sa holbeze ochii la auzul
unei asemenea comenzi neobisnuite: „Dar ce naiba vrei dumneata, omule,
sa faci cu dracovenia asta tocmai aici, in nenorocitul asta de colt de
lume uitat de Dumnezeu? Firma asta o am de la tata, care o are de la
tata-mare si asa mai departe, e a familiei noastre de o suta si mai
bine de ani, dar pana acum nu stiu sa ne fi comandat cineva o chestie
ca asta!"
in ciuda
clatinarilor de cap ale negustorului, Sykes ramase pe pozitie si
mentinu comanda, primi in scurt timp plugul si il folosi din plin,
semanand dupa aceea graminee si trifoi. Prima coasa insemna o recolta
de 6,2 tone de fan la hectar, ceea ce-i lasa pe toti vecinii cu gurile
cascate. Toamna, terenul fu din nou arat cu plugul cel nou si semanat
cu ovaz, dand noua mii de kilograme la hectar, adica mai mult decat
dadeau terenurile vecinilor, suprasaturate de ingrasamintele
artificiale. Cat despre calitatea continutului boabelor, aceasta nici
nu mai trebuie discutata, cu atat mai mult cu cat o noua analiza a
solului, la acelasi laborator, arata ca si continutul in fosfor era
optim. Prilej cu care Sykes primi din partea laboratorului, in acelasi
plic cu buletinele de analiza, si cele mai calduroase felicitari pentru
faptul ca aplicase atat de intelept sfaturile anterioare, astfel incat
proprietarii laboratorului isi exprimau deplina satisfactie si speranta
ca aveau sa-l numere si pe viitor pe domnul Sykes printre cei mai
distinsi clienti care ii onorau cu increderea si le urmau sfaturile.
Toate
aceste lucrari Sykes le descrise intr-un eseu intitulat Cultivarea
pamantului avand drept unica sursa de fertilizare mijloacele naturale.
in concluziile din final el declara ca ajunsese nu numai la obtinerea
unor recolte abundente care-i adusesera beneficii importante, dar
animelele lui, furajate din recoltele proprii, erau intr-o stare de
sanatate cat se poate de buna iar plantele nu erau atacate de
daunatori, desi nu folosise nici un fir de insecto-fungicide. Mai mult
decat atat, folosise la insamantat numai boabe din productia proprie,
timp de sase ani, in timp ce vecinii erau nevoiti sa-si procure samanta
de la centrele specializate, fiind in caz contrar in pericol de a-si
compromite grav recoltele viitoare. Cat despre randamentul acestui
sistem, acesta se vadise a fi enorm.
Friend
Sykes, lady Eve Balfour si alte cateva persoane fondara Asociatia de
pedologie, care isi propunea, printre altele, sa uneasca oameni din
toate tarile care se aratau interesati sa lucreze pentru intelegerea
raporturilor vitale care exista intre sol, plante, animale si oameni.
Crezul celor grupati in aceasta asociatie era acela ca, daca se recurge
la sacrificarea calitatii in favoarea cantitatii, resursele alimentare,
in pofida aparentelor, scad. Asociatia obtinu un teren in comitatul
Suffolk, unde rezultatele nu se lasara prea mult asteptate, astfel
incat expertii insarcinati cu supravegherea activitatilor au consemnat
oficial: „Inventarea bombei atomice a provocat omenirii traumatisme
incalculabile si mentine vie o stare de adevarata panica. Cu toate
acestea, exista un pericol mult mai mare decat cel al unor viitoare
explozii atomice, anume devastarea la scara mult mai intinsa, desi mai
putin vizibila deocamdata, pe care o reprezinta epuizarea resurselor
solului de care depindem cu totii. Iar aceasta este ignorata de cei mai
multi dintre oameni, pentru care un cataclism se masoara numai in
termenii dezastrului sau ai razboaielor pustiitoare, cu consecinte
imediate si vizibile in modul cel mai concret. Jefuirea resurselor
solului si diminuarea catastrofala a fertilitatii acestuia este o
consecinta a goanei generale dupa profit lesnicios si rapid, dar in
primul rand consideram ca ea se datoreaza ignorantei condamnabile si
inconstiente pe care o manifesta cei mai multi dintre noi. Sunt din ce
in ce mai numerosi oamenii de stiinta si agronomii care incep sa-si dea
seama ca, in realitate, cunostintele de care dispune omenirea in
materie de fertilizare a solului sunt incomplete. Ei recunosc sincer ca
procesele naturale nu pot fi explicate in termeni de chimie agricola
decat partial si ca abordarea studiului stiintei solului doar pe baza
chimiei anorganice este moarta, asa cum
moarta, asa cum moarta
este astazi orientarea mecanicista a fizicii din secolul al XlX-lea.
Folosim cuvantul, „moarte" pentru ca el este cel mai potrivit cu
imprejurarile, dat fiind ca din modul actual de abordare a acestei
stiinte lipseste de fapt elementul primordial caruia ea ar trebui sa i
se subordoneze: viata."
Cu putin
timp inainte de constituirea Asociatiei de pedologie din Marea
Britanie, un publicist din Pennsylvania, J.I. Rodale, redactor al unei
reviste cu profil sanitar, dadu din intamplare peste un articol al lui
sir Albert Howard si ramase adanc impresionat. Iata ce noteaza el pe
marginea revelatiilor avute cu acest prilej: „Sa spun ca eram cu totul
naucit de ce citisem in articolul acesta ar fi prea putin. Aflam un
lucru la care nu ma gandisem niciodata si care acum aparea limpede si
dovedit fara putinta de tagada: modul de cultivare a plantelor se
reflecta fara gres in calitatea nutritiei. imi treceau prin mana in
fiecare zi tot felul de reviste medicale, dar nici una nu pomenise
vreodata de asa ceva. Pentru domnii doctori specialisti nevoie mare in
chestiuni de nutritie, un morcov ramane un morcov si cu asta basta."
Rascolit
de acest adevar atat de simplu, Rodale isi puse la bataie toate
economiile, se imprumuta si reusi sa cumpere o mica ferma in Emmaus,
statul Pennsylvania. Se apuca totodata sa publice lucrarea lui sir
Albert Howard, intitulata Un testament agricol, si incepu sa editeze in
acelasi timp si un ziar nou, caruia ii dadu numele de Organic Gardening
and Ferming, care s-a bucurat de la inceput de un succes neasteptat,
ajungand sa aiba o longevitate remarcabila si numarand, la cea de-a
treizecea aniversare, aproape un milion de abonati. incurajat de
inceputurile promitatoare, Rodale se apuca sa editeze in paralel o alta
publicatie, Prevention, care avea scopul de a informa publicul larg
asupra raporturilor dintre sanatatea organismului si alimentatia
fiecaruia. si aceasta se bucura de o primire dintre cele mai pline de
interes, numarand astazi peste un milion de abonati.
telul
campaniei atat de sustinute duse de Rodale era acela de a-l educa pe
americanul de rand si de a-i mentine treaza atentia in legatura cu
faptul ca pamantul pe care calca este viu si ca, prin insasi natura
lui, este curat. Sub ceea ce vedem noi la suprafata, pamantul este in
realitate plin de o viata clocotitoare ce misuna in tarana si la care
noi nu prea avem obiceiul sa ne gandim. E vorba mai intai de viermii
care salasluiesc in el, anelidele, adica viermii inelati, care sunt cei
mai pretiosi pentru ca sunt alcatuiti dintr-un mare numar de segmente,
intre o suta si doua sute, fiecare din acestea constituind de fapt un
corp in miniatura identic cu celelalte si inzestrat cu aceleasi organe
proprii. Acesti viermi se infig in pamant si ajung de multe ori la
adancimi mai mari decat un stat de om, asumandu-si de buna-voie rolul
unui plug deloc costisitor prin simplul fapt ca scormonesc pamantul
inghitindu-l si eliminandu-l apoi sub forma unor substante mult
imbogatite, excelent ingrasamant natural. Aristotel numea odata aceste
mici vietati „intestinele pamantului", dar tot atat de bine le-am putea
considera si sistem vascular, fiindca in absenta lor pamantul devine
compact si dur ca si cum arterele sale s-ar fi intarit,
pietrificandu-se. Modesta si dispretuita rama isi are rolul ei bine
definit si fara ea multe se schimba in rau.
in anul
1881, deci cu putin inainte de moarte, Charles Darwin publica lucrarea
Rolul ramei in formarea solului vegetal, unde explica un lucru la care
se pare ca nimeni nu se gandise serios pana atunci: in absenta ramelor,
vegetatia ar degenera pana la disparitia completa. Dupa calculele lui,
in fiecare an mai bine de douazeci si cinci de tone de pamant uscat la
hectar trec prin tubul digestiv al ramei si un teren care gazduieste un
numar corespuator de asemenea mici vietuitoare castiga la fiecare cinci
ani un strat fertil de doi centimetri si jumatate grosime, cu
precizarea ca nu se iau in calcul imbogatirile aduse de frunzele uscate
sau de alte resturi vegetale sau animale. Numai ca aceasta carte a lui
Darwin despre rame a stat frumos pe rafturile bibliotecilor, la loc de
cinste, dar fara ca cineva sa se apuce s-o rasfoiasca. si chiar atunci
cand Rodale a dezgropat aceste date, ele nu au fost privite decat cel
mult ca niste curiozitati interesante si nu si-au facut niciodata drum
spre programele institutiilor de invatamant agronomic, asa ca nu au
deranjat catusi de putin cursa dementa de chimizare a agriculturii:
ingrasamintele artificiale si insecticidele turnate cu nemiluita pe
ogoare si in livezi ucid in continuare micile si ignoratele rame care
joaca un rol atat de important in pastrarea sanatatii si a fertilitatii
naturale a solului si probabil ca le vor distruge nu peste mult timp cu
totul, facandu-le sa dispara ca specie.
Sir E.
John Russell, in cartea sa intitulata Starea solului si cresterea
vegetala, arata ca intr-un singur gram de pamant fertilizat natural, cu
gunoi de grajd si cu resturi vegetale, misuna circa nouazeci de
milioane de bacterii. intr-un gram de pamant fetilizat cu mijloace
chimice, numarul acestora se reduce la mai putin de jumatate si este
demn de semnalat ca rezista cele mai putin benefice pentru bogatia
organica a solului. La un hectar de teren fertilizat natural, calculele
indica mai bine de sase sute de kilograme de bacterii care, atunci cand
mor, se transforma in humus si constituie astfel si ele un mijloc
natural de imbogatire a solului. Dar fauna nevazuta a pamantului nu se
limiteaza la ele, ci exista alte miliarde de miliarde de organisme
microscopice care traiesc in sol, de cea mai mare diversitate:
actinomicete, forme filamentoase ce seamana in acelasi timp si cu
bacteriile si cu ciupercile; alge minuscule, semanand izbitor cu algele
de mare dar traind in pamant; protozoare unicelulare, extrem de active;
uluitoare ciuperci fara clorofila intr-o gama de infinita varietate,
mergand de la organismele monocelulare pana la cele pluricelulare de
tipul drojdiilor, mucegaiurilor si al pecinginilor. Nu e greu de
observat mai ales faptul ca partea vegetala a unora din aceste ciuperci
se asociaza cu radacinile multor plante, spre beneficiul reciproc:
filamentele ciupercilor, asociate cu radacinile unor ierburi sau ale
unor arbori, numite micorize, sunt devorate de radacini. Aceasta
descoperire a lui sir E. John Russell a fost confirmata de sir Albert
Howard, care a constatat ca radacinile butucilor de vie din Franta
cercetati de el si gasiti printre cei mai sanatosi erau bogate in
micorize. Se stie de altfel ca viticultorii francezi, de un
conservatorism taxat adeseori, cu multa usurinta drept inchistare
prosteasca, au refuzat intotdeauna excesul de chimizare a viilor lor si
cei mai multi dintre ei, acceptand mecanizarea partiala, se dovedesc in
continuare refractari la ingrasamintele artificiale si la insecticide
sau la ierbicide, asa ca nu intamplator vinurile frantuzesti isi
pastreaza calitatile care le-au facut celebre.
inapoi la cuprins sau mai departe
|
|
