|
Am mai
spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca
nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument
"copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu
resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult
Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta
poveste. Sursa acestui articol este
aici
11. CAMPURI
DE FORTE, FIINTE
UMANE SI PLANTE
Este lucru
stiut ca inginerii, care prin insasi natura profesiunii lor sunt
chemati sa rezolve probleme care uneori la prima vedere par de
nerezolvat, nu-si bat niciodata capul cu intrebari de genul cum sau de
ce functioneaza cutare sau cutare aparat, ci numai daca el va
functiona, iar acest mod de a privi lucrurile este exact opusul
pricipiilor pe care se bazeaza cercetarea stiintifica fundamentala.
Aceasta stare de spirit il elibereaza pe inginer de obstacolele
teoriei, care in istoria stiintei au fost de multe ori cauza
respingerii unor descoperiri extraordinare de catre spiritele inguste
si dogmatice, sub cuvant ca nu poate fi adevarata cutare afirmatie care
nu se sprijina pe o baza teoretica solida si verificata.
Asa au
stat lucrurile cu ingeniosul tanar din Ungaria, Jozsef Molitorisz, care
a reusit sa fuga din tara lui cand aceasta a fost ocupata de trupele
lui Stalin la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si sa se
stabileasca, dupa lungi si anevoioase peregrinari, in Statele Unite,
unde a devenit inginer. Spirit efervescent si aflat in permanenta
cautare, Molitorisz fu foarte impresionat de ideile lui Nollet in
legatura cu electroosmoza, peste care daduse cu totul intamplator, si
incerca sa gaseasca o metoda de aplicare a acestora in agricultura. il
intriga si un lucru care pentru altii trecea neobservat sau era
considerat ca de la sine inteles: arborele sequoia e in stare sa urce
sevele pana la o suta de metri inaltime sau chiar mai mult, in timp ce
pompa cea mai eficace nu reuseste decat o performanta mult mai modesta.
Nu incapea nici o indoiala ca era la mijloc un fenomen inca necunoscut,
ceva care se afla in aer, probabil de natura electrica, in orice caz
ceva care sfida legile hidrodinamicii clasice. Aflat in California,
unde lucra la Centrul national pentru cercetari agricole, Molitorisz se
hotari sa aplice ideile lui Nollet la plantatiile de legume. Pentru
inceput, instala fire electrice deasupra unui numar redus de plante si
observa, plin de surprindere, ca atunci cand curentul era indreptat
intr-un anume sens, cresterea arbustilor se accelera evident, in timp
ce inversarea sensului curentului le era vizibil daunatoare, unele din
ele uscandu-se in numai cateva ore. Deductia logica era ca, intr-un mod
inca necunoscut, curentul actiona pozitiv asupra plantelor, insa
inversarea lui avea exact efectul contrar. incepand sa studieze intens
istoria descoperirilor stiintifice, Molitorisz dadu peste descoperirile
abatelui Bertholon si se hotari pe loc sa le experimenteze, folosind de
asta data elementele de care abatele habar n-avusese la vremea lui.
Astfel, el conecta sase din ramurile unui portocal la un curent relativ
slab, de cincizeci si opt de volti, cam cat puteau da sursele de pe
vremea abatelui Bertholon iar celelalte ramuri ale portocalului le lasa
libere. tinand arborele sub observatie stricta timp de opt ore,
Molitorisz constata ca prin cele sase ramuri electrificate seva circula
de-a dreptul vertiginos, in timp ce prin celelalte isi pastra viteza ei
normala. Acest fapt il facu sa se gandeasca imediat la o aplicatie cat
se poate de practica si mai ales rentabila, legata de imbunatatiri
serioase in domeniul culturii portocalilor. Recoltarea fructelor
acestui pom atat de darnic este un lucru peste masura de anevoios si de
costisitor, deoarece ele nu se coc toate in aceeasi perioada, ca merele
sau piersicile de exemplu, ci pe rand, ceea ce necesita recoltarea
zilnica a celor cateva fructe care s-au copt de ieri pana azi. Lasate
pana maine in pom, acestea nu cad singure si se altereaza foarte rapid,
astfel incat recoltarea este cea mai costisitoare din toate fazele
legate de cultivarea si exploatarea acestui pom fructifer, mai ales ca
e o operatiune care nu se poate face decat manual. Molitorisz se gandi
daca n-ar putea schimba lucrurile in asa fel incat toate cheltuielile
care tin de anevoiosul sistem de recoltare sa fie reduse la nivelul
obisnuit pentru alte fructe, mai putin pretentioase. Solutia ideala i
se paru aceea de a determina arborele, prin stimulare electrica, sa
lase sa cada in iarba exact fructele ajunse la gradul ideal de coacere.
Alese in acest scop un portocal cu fructe ajunse in diferite stadii de
maturizare si il conecta la o sursa directa de curent, provocandu-i un
usor soc. Imediat, portocalele coapte cazura, iar celelalte ramasera la
locurile lor, netulburate. Era de buna seama un succes promitator, dar
cu toate acestea Molitorisz nu reusi, din pacate, sa obtina fondurile
necesare unor cercetari mai profunde in aceasta directie, desi era
limpede ca sistemul inventat de el era mult mai avantajos decat
cataratul in pomi al unor culegatori platiti scump. Tot el inventase si
„ghiveciul cu flori electric", care pastreaza florile in viata un timp
mult mai indelungat decat cel obisnuit.
in
Pennsylvania un alt inginer, doctorul in stiinte Larry E. Murr, a
reusit sa creeze artificial, in laborator, conditiile electrice cele
mai importante care se manifesta in timpul scurtelor furtuni din zona
si al lungilor perioade de ploaie de dupa ele. Dupa sapte ani de munca
in acest microclimat conceput de el, prin reglarea atenta a tensiunii
curentului care actiona asupra plantelor instalate in ghivece de rasina
acrilica, instalate si acestea la randul lor pe o placa de aluminiu
care juca rolul de electrod, celalalt electrod constand intr-o retea de
fire electrice suspendate deasupra ghivecelor astfel izolate, Murr
constata ca unele voltaje, daca sensul curentului era inversat, puteau
distruge plantele in scurt timp, ceea ce l-a dus la urmatoarea
concluzie: "Este inca prea devreme ca sa ne putem pronunta daca exista
cu adevarat o posibilitate de sporire a recoltelor pe o suprafata data,
prin etalarea unor retele electrice deasupra plantatiilor noastre.
Trebuie sa tinem seama aici de factori economici, cum ar fi costul unei
asemenea instalatii realizate la scara mare, de ordinul a mii si mii de
hectare, cost care ar depasi atat de mult contravaloarea plusului de
recolta astfel obtinut, incat nici nu poate fi vorba de rentabilitatea
unei asemenea investitii. Nu este insa mai putin adevarat ca aceasta
posibilitate, in principiu, exista si nu e deloc exclus sa poata fi
candva aplicata cu succes si cu randament real."
Doctorul
George Starr White, care este autorul unei cunoscute lucrari, Cultura
cosmoelectrica, a descoperit ca unele metale cum ar fi fierul, chiar si
sub forma celei mai modeste tinichele, favorizeaza in anumite conditii
cresterea arborilor fructiferi, prin simpla atarnare de crengile
acestora a unor bucatele de metal, cu conditia insa ca acestea sa fie
bine lustruite si sa luceasca. Aceste constatari au fost verificate si
confirmate de un inginer pe nume Randall Groves Hey, din Jenkinstown,
statul New Jersey. Acesta a incercat sa aplice descoperirea lui White
nu la arbori, ci la tomate, agatand de ele globuri ramase de la pomul
de Craciun, ceea ce a declansat inflorirea mai rapida si mai abundenta,
urmata de legarea precoce si de coacerea fructelor mult mai devreme
decat ar fi fost de asteptat in conditii normale. Hay povesteste: „La
inceput, sotia mea nu voia sa ma lase sa atarn globurile, sub cuvant ca
vad vecinii si ne facem de ras. Dar cand a vazut ca cincisprezece fire
de tomate sadite in ghivece infloresc din belsug, leaga si se incarca
cu fructe din ce in ce mai mari, care se coc mult mai repede decat cele
din gradina, n-a mai zis nimic si numai mandria a impiedicat-o sa ma
indemne sa agat globuri si de firele din gradina, desi acestora nu le
mergea deloc bine, din cauza timpului urat."
Un inginer
electronist din Carolina de Sud, James Lee Scribner, se apuca sa puna
seminte in baia electronica. Conecta un ghiveci confectionat din tabla
de aluminiu la o priza de curent obisnuita, dupa care aseza intre doi
electrozi o mixtura metalica umeda pe baza de zinc si de cupru, in
milioane de particule. O data aceasta mixtura uscata, Scribner lasa
curentul electric sa se filtreze printre electrozi si, drept urmare,
planta de fasole alba din ghiveciul de aluminiu atinse inaltimea
extraordinara de sapte metri, in timp ce in conditii normale nu
depaseste niciodata saizeci de centimetri. Dupa parerea lui Scribner,
se intamplasera fenomene pe care el cauta sa le explice astfel: „Pana
cand sa fi putut avea loc fotosinteza, rolul fundamental in crestere
i-a revenit electronului, caci el este cel care atrage magnetic
clorofila in celula vegetala. Acest fapt permite fotonului de energie
solara sa se afirme si sa se transforme in parte integranta a plantei.
Aceasta este puterea magnetica datorita careia oxigenul este transmutat
in celulele de clorofila ale plantei mereu in expansiune .Noi suntem
prin urmare nevoiti sa tragem de aici concluzia ca umiditatea nu este
in nici un caz integrata plantei printr-un proces de absorbtie
oarecare, ci ca aceasta integrare este de ordin pur electronic
.Asa-numita „presiune radiculara", careia i s-ar datora picaturile
minuscule aparute pe suprafata plantelor, nu are nimic comun cu
integrarea la care ne referim. Este vorba mai curand de o abundenta de
electroni activi de energie excesiva datorata unui surplus de apa."
in 1963
s-a aflat ca rusii pusesera deja la punct o intreprindere in toata
puterea cuvantului si care lucra din plin, la scara industriala,
realizand tratarea cu energie electrica a doua tone de samanta pe ora.
Rezultatele indicau o crestere serioasa, intre cincisprezece si
douazeci la suta, a tesutului clorofilian la porumb, de
zece-cincisprezece la suta la ovaz si la orz, de treisprezece la suta
la mazare, de opt-zece la suta la hrisca. Ar fi fost oare aceasta
intreprindere-pilot in stare sa mai usureze grava penurie de cereale in
care s-a zbatut atatea decenii Uniunea Sovietica, tara cu cele mai
intinse si mai manoase campii din lume? Raportul care informa asupra
existentei amintitei intreprinderi, inconjurata de altminteri de cel
mai mare secret, nu mentioneaza nimic in aceasta privinta, relatand
doar faptul concret. insa un calcul rapid arata ca pentru o agricultura
„industriala", silita sa se sprijine aproape numai pe produse chimice,
nu numai pentru fertilizarea solului ci si pentru eliminarea oricaror
paraziti care pericliteaza recoltele, pentru o asemenea agricultura
dosarul electroculturii redeschis de ingineri, oricat de bine
intentionati ar fi fost acestia, nu parea sa conduca decat spre
aventuri riscante. De altminteri, sumele ridicole alocate acestor noi
metode arata ca si Kremlinul privea cu un ochi plin de indoiala
posibilitatile de reusita.
Un fost
director al sectiei pentru cercetari agricole si mecanice din
ministerul american al agriculturii, E.G. McKibben, se plangea deja in
1962 de caracterul nerealist al unei politici cu raza prea scurta de
actiune in timp. intr-un discurs rostit la o adunare a Societatii
americane a inginerilor agronomi, McKibben a declarat: „Importanta si
posibilitatile de aplicare a energiei electromagnetice, sub multiplele
ei forme, in agricultura, sunt limitate numai de lipsa noastra de
imaginatie si de resursele reduse de care dispunem. Este de crezut ca
energia electromagnetica este forma de energie cea mai importanta, care
sta la baza tuturor celorlalte. Ea - sau ceva foarte apropiat ei si
strans legat de ea - pare sa constituie substanta de baza a oricarei
forme de viata, animala sau vegetala."
McKibben a
insistat in repetate randuri pe faptul ca s-ar fi putut obtine
realizari uluitoare fara prea mari eforturi, cu conditia incurajarii
mult mai consistente a cercetarilor asupra electroculturii, numai ca
toate apelurile lui au ramas fara ecou.
Chiar
inainte de aceasta declaratie atat de graitoare si de lipsita de
echivoc, se ajunsese deja la descoperirea unor aspecte cu totul noi
referitoare la influentele exercitate de magnetism asupra vegetatiei.
in anul 1960, Audus L.J., profesor de botanica la prestigiosul Bedford
College al universitatii din Londra, in timp ce incerca sa afle cu
precizie cum actioneaza plantele la apasare, observa din intamplare ca
radacinile erau sensibile la campurile magnetice. Articolul publicat de
el, unul din primele aparute pe aceasta tema, intitulat
Magnetotropismul, aduce o justificare cresterii vegetale. Aparut in
revista Nature, atrase atentia dar ramase fara urmari notabile. Aproape
in acelasi timp doi cercetatori rusi, A.V. Krilov si G.A. Tarakanova,
demonstrau, fara a putea sa si explice, ca tomatele se coc mai repede
atunci cand in apropierea lor este plasat polul sud al unui magnet si
mai lent atunci cand este vorba de polul nord.
in Canada,
doctor U.J. Pittman de la Statiunea de cercetari agricole din
Lethbridge, Alberta, observa ca pe intreg continentul nord-american
radacinile tuturor gramineelor salbatice si de cultura, ca si cele ale
multor plante din alte familii, se aliniau cu regularitate pe un plan
nord-sud, paralel cu forta orizontala a campului magnetic terestru. Tot
el descoperi si faptul ca germinarea semintelor la anumite cereale
putea fi considerabil grabita daca axele longitudinale ale acestora si
extremitatile lor embrionare erau orientate spre Polul Nord. „Cand
mama-mare tipa la mine sa casc bine ochii cand ii seaman semintele de
dovleac, sa le pun intotdeauna cu varful catre miazanoapte ca altfel se
alege doar cu paguba, se prea poate sa fi stiut ea ceva", scria Pittman
ceva mai tarziu in Crops and Soils Magazine.
Un alt
cercetator, tot inginer, anume dr. H. Len Cox din Denver, statul
Colorado, a vadit un interes aparte fata de ideea electroculturii. in
statul Wyoming, aflat aproape, se gaseau importante zacaminte dintr-un
minereu feros cu calitati magnetice, magnetitul, asa ca nu-i fu prea
greu lui Cox sa aduca pana la Denver un camion plin cu materia aceasta,
pe care o pisa marunt. Dupa ce lasa sa se scurga in masa acestei
pulberi puterea unui camp magnetic, a carui forta n-a dezvaluit-o
nimanui, si dupa ce a amestecat in ea si cantitati foarte mici din alte
minerale, a intins-o pe suprafata unei parcele cu legume, unde acest
„ingrasamant" atat de neobisnuit s-a aflat in contact cu radacinile
ridichilor rosii si albe. Desi frunzele acestora cresteau absolut
normal, fara a se deosebi prin nimic de cele ale altor ridichi de pe
parcelele vecine, radacinile lor erau de doua ori mai mari decat ale
celorlalte. Chiar si radacinile pivotante erau de trei sau de patru ori
mai lungi, ceea ce arata limpede ca tocmai stimularea radacinilor
statea la baza fenomenului de crestere accelerata. Aceste rezultate
remarcabile se confirmara la napi, morcovi, fasole, salata verde si la
conopida. Un asemenea succes il facu pe Cox sa-si breveteze inventia si
sa fondeze, in 1970, o companie pe care o boteza Electroculture
Corporation, si al carei scop este tocmai vanzarea pretiosului
ingrasamant. Clientii sai, mai toti fermieri din zonele invecinate, au
declarat fara exceptie ca rezultatele obtinute le-au intrecut pana si
cele mai optimiste asteptari. Nu numai ca recoltele au fost imediat cu
mult peste media obisnuita, dar absolut toate legumele aveau un gust
dintre cele mai placute, fapt care confirma observatiile mai vechi
facute de Lemstrom in legatura cu capsunele si entuziasmul brutarilor
care folosisera faina lui sir Oliver Lodge. Cox n-a putut explica
niciodata modul in care amestecul lui actioneaza atat de exploziv
asupra plantelor si a ramas si el surprins ca in anumite imprejurari
folosirea acestuia nu da nici un rezultat, cum ar fi de exemplu
adaugarea lui la pamantul din ghivece sau in sere. S-ar parea ca acest
oxid feros care, supus unui camp electromagnetic, se incarca cu
electricitate, nu da randament decat atunci cand se afla in contact
direct cu ceea ce Gilbert denumise candva „mama sa neinsufletita",
adica Terra.
Pe la
inceputul anilor '20, Georges Lakhovski, un inginer rus care reusise sa
se refugieze la Paris ca sa scape de revolutia bolsevica, se apuca sa
scrie o serie de carti din care se intelegea ca baza oricarei forme de
viata ar fi nu materia, ci vibratiile imateriale care ii sunt asociate.
„Orice este viu emite radiatii" sublinia Lakhovski, care avansa astfel
o teorie de-a dreptul revolutionara in baza careia celulele, unitatile
organice esentiale a tot ce este viu, trebuiau privite ca acumulatori
si generatori electromagnetici in stare, ca si posturile de radio, sa
emita si sa absoarba unde de inalta frecventa.
in
principiu, Lakhovski vedea celulele ca pe niste circuite microscopice
oscilante. in limbaj tehnic, un asemenea circuit presupune doua
elemente de baza: un acumulator, care poate fi inlocuit cu un
condensator sau cu orice alta sursa de energie electrica inmagazinata,
si o bobina de fir electric. Circuland de la un capat la celalalt al
firului electric, curentul creeaza un camp magnetic care oscileaza cu o
anumita frecventa, cu alte cuvinte de x ori pe secunda. Daca
dimensiunile acestui circuit sunt reduse la proportii miniaturale, se
pot obtine frecvente foarte inalte, astfel incat Lakhovski considera ca
tocmai acest fenomen se petrece in nucleele microscopice ale celulelor
vii. Opinia lui era ca minusculele filamente sub forma de carcel care
se afla in interiorul nucleelor celulare constituie pur si simplu
echivalentele unor circuite electrice create de om.
in cartea sa Secretul
vietii,
publicata in 1925, Lakhovski descrie o serie de experiente
surprinzatoare, care impingeau spre concluzia ca orice boala nu este
altceva decat o forma de manifestare a unui dezechilibru aparut in
oscilatia celulara. Lupta intre celulele sanatoase ale corpului si cele
patogene, adica bacteriile si virusii, ar fi, in viziunea lui Lakhovski
un „razboi al radiatiilor". Cand radiatiile microbilor incep sa fie mai
puternice, celulele organismului se vad deranjate in oscilatia lor
normala, aceasta se produce cu neregularitati si celulele se
imbolnavesc, murind atunci cand orice oscilatie inceteaza.
Dimpotriva,
atunci cand radiatiile emise de celule sunt mai puternice, microbii
invadatori sunt ucisi de acestea. Pentru a reda prin urmare sanatatea
unei celule bolnave, Lakhovski considera ca aceasta trebuie tratata cu
radiatii de o frecventa identica cu cea a radiatiilor ei. in asta ar
sta, de fapt, cheia vindecarii absolut oricarei afectiuni.
in 1923,
Lakhovski realiza un aparat electric care emitea unde ultrascurte (cu
lungimi intre doi si zece metri), pe care il denumi oscilator
radiocelular. in sectia de chirurgie a spitalului Salpetriere din
Paris, el inocula unor muscate seruri purtatoare de celule canceroase
prelevate de la bolnavi. in curand, toate plantele prezentau tumori
mari, de dimensiunile unui sambure de cireasa, semn ca si lumea
vegetala putea fi afectata de aceasta maladie cumplita. Lakhovski le
imparti in doua grupe, „pacientii" si plantele-martor, expunand pentru
inceput una singura din primul lot radiatiilor oscilatorului sau. in
primele zile tumoarea incepu sa creasca vertiginos, ceea ce il
contrarie pe Lakhovski, care insa nu se descuraja ci astepta sa vada
sfarsitul si supuse toate celelalte muscate din primul lot radiatiilor
oscilatorului. Dupa doua saptamani, tumoarea primei plante incepu sa se
pietrifice, apoi sa scada in dimensiuni, iar dupa alte doua saptamani
cazu singura de pe trupul plantei. Cu decalajul de timp provocat de
intarziere, toate celelalte muscate se insanatosira in acelasi mod, in
timp ce acelea din lotul martor se uscara in scurt timp.
Lakhovski
vazu in aceste vindecari spectaculoase confirmarea teoriei sale:
cancerul fusese invins prin cresterea oscilatiilor normale ale
celulelor sanatoase ale muscatei, punct de vedere total opus
specialistilor in radiatii pe baza de radiu, care considera ca
distrugerea celulelor cancerigene trebuie facuta prin radiatii externe.
Pentru
a-si elabora aceasta teorie, Lakhovski fu nevoit sa se preocupe de
problema originii energiei necesare pentru producerea curenta a
oscilatiilor celulare si pentru mentinerea acestora. Era destul de
putin probabil ca aceasta energie sa provina din surse existente in
interiorul celulelor, asa cum energia data de o baterie electrica sau
de un motor cu aburi nu este realizata in interiorul acestora, ci doar
inmagazinata sau transformata. Concluzia era deci ca aceasta energie
venea din exterior, din radiatiile cosmice.
Pentru a
demonstra acest lucru, Lakhovski se hotari sa renunte la aparatul
inventat de el pentru producerea radiatiilor artificiale si sa incerce
captarea energiei naturale din spatiu. in ianuarie 1925, el selectiona
din mai multe muscate canceroase pe aceea care i se parea a avea
tumoarea cea mai evoluata si o inconjura cu o spirala de sarma de cupru
in diametru de treizeci de centimetru, ale carei extremitati nu se
atingeau intre ele ci erau fixate pe un suport de ebonita care trebuia
sa asigure o izolare completa.
Dupa o
perioada de cateva saptamani, constata ca, in timp ce celelalte plante
afectate de cancer se lasasera doborate de boala si se uscasera, cea
astfel tratata mergea spre bine, tumoarea incepand sa se pietrifice si
sa se usuce, asemeni celor din experienta anterioara. Mai mult decat
atat, muscata respectiva nu numai ca se vindeca in scurta vreme cu
totul, dar prospera vizibil, ajungand la dimensiuni duble fata de
plantele-martor.
Aceste
rezultate atat de spectaculoase il condusera pe Lakhovski la formularea
unei complexe teorii, dupa care muscata ar fi in stare sa selectioneze
din vastul camp de unde prezent in atmosfera exact pe cele cu frecventa
optima, care sa ajute celulelor ei sa ajunga la oscilatia normala, si
toate acestea cu atata precizie si forta incat celulele maligne puteau
fi astfel distruse si eliminate.
Pentru
multimea de radiatii de tot felul de frecvente care emana din spatiu si
traverseaza in permanenta atmosfera, Lakhovski alese numele de
universiune. El conchidea ca radiatiile, filtrate de spirale de sarma
de cupru, au fost selectionate si folosite de muscata la insanatosirea
celulelor ei degenerate. Dupa opinia lui, scopul acestei universiuni ar
fi acela de a mentine, prin rezonanta si interferenta, vibratiile
naturale ale celulelor sanatoase si de a le restabili si pe cele ale
celulelor bolnave prin eliminarea radiatiilor patogene, care difera
prin amplitudine si frecventa.
in cadrul
acestei surprinzatoare teorii, universiunea sau ansamblul de radiatii
din univers nu trebuie asociata cu notiunea unui vid complet al
spatiului, notiune introdusa de fizicieni in locul celei de eter din
secolul al XlX-lea. Pentru Lakhovski eterul era nu negarea oricarei
materii, ci o sinteza precisa a fortelor radiatiilor, inlantuirea la
scara intregului univers a radiatiilor cosmice, un corp omniprezent
care se raspandeste de peste tot si ale carui elemente dezintegrate
sunt fixate si transformate in particule electrice.
Lakhovski
nutrea convingerea ferma ca acceptarea noului concept propus de el avea
sa sfarame multe din barierele aflate in calea stiintei si ca, pornind
de la aceste principii de baza, se puteau aborda cu mari sanse de
succes toate fenomenele obscure care ramaneau inca practic insolubile,
ca telepatia, transmiterea gandirii si, in consecinta, putinta
comunicarii dintre om si planta.
in martie
1927 el a redactat textul unei comunicari intitulate Influente ale
undelor astrale asupra oscilatiilor celulelor vii, care a fost
prezentata Academiei de stiinte de catre prietenul sau, eminentul
biofizician Jacques d'Arsonval, inventatorul diametriei. Desi a facut
oarecare impresie, aceasta comunicare a ramas fara urmari, nereusind sa
impuna punctul de vedere propus de el.
in martie
1928, muscata infasurata in spirala de sarma de cupru nu numai ca era
cu totul vindecata de cancer, dar atinsese si inaltimea incredibila
pentru o planta din aceasta specie, de un metru si treizeci de
centimetri si, in afara de aceasta, inflorea tot timpul, chiar si
iarna. Convins ca cercetarile sale asupra plantelor il facusera sa
descopere o terapeutica absolut noua si cu o importanta poate
incalculabila pentru medicina, Lakhovski, care era un inginer de
exceptie, se apuca sa realizeze un aparat complex destinat tratarii
bolnavilor, pe care il numi oscilator multi-unde. Lucru incredibil azi,
oscilatorul sau se dovedi de o eficacitate stupefianta, fiind utilizat
cu succes in mai multe spitale din Franta, Suedia si Italia in
tratamentul tumorilor canceroase, al leziunilor provocate de radiu, al
gusii, precum si in combaterea altor afectiuni considerate pe atunci
incurabile. Numai ca ocuparea Parisului de trupele lui Hitler avea sa
puna capat acestei fructuoase activitati a lui Lakhovski pe pamant
francez, silindu-l sa se refugieze din nou, parasind noua sa patrie si
stabilindu-se in Statele Unite, in 1941. Instalat la New York, acest
vizionar reusi sa introduca folosirea oscilatorului sau intr-un mare
spital din acest oras, unde efectele se vazura imediat prin tratarea cu
succes a numeroase cazuri de arterita, bronsita cronica, luxatii
congenitale ale soldului si a altor afectiuni impotriva carora nu
existau mijloace terapeutice eficace. De asemenea, un medic din
Brooklyn, care a tinut sa-si pastreze anonimatul, urolog si chirurg cu
o vasta experienta, a declarat mai tarziu ca folosise aparatul lui
Lakhovski in tratarea a sute de pacienti, reusind sa obtina stoparea si
in unele cazuri chiar regresul unor dereglari ce se dovedisera pana
atunci refractare la orice alt tratament.
Lakhovski
a murit in 1943, fiind considerat fondatorul radiobiologiei. Totusi, in
pofida succeselor incontestabile obtinute de el, corpul medical a negat
intotdeauna valoarea terapeutica a aparaturii sale, iar putinii medici
care ii impartaseau opiniile s-au vazut nevoiti sa se supuna puterii
actelor administrative: folosirea oscilatorului multi-unde este
interzisa oficial de autoritatile americane.
in timp ce
Lakhovski inca se afla la Paris, o echipa de la Universitatea de Stat
din Texas, condusa de profesorul E.J. Lund, perfectiona o descoperire
de ultima ora a profesorului: un aparat de masurare a potentialului
electric al plantelor. Printr-o serie de experiente care durasera mai
bine de zece ani, profesorul Lund reusise sa demonstreze ca celulele
vegetale produc campuri electrice, curenti si impulsuri care, asa cum
lasase sa se inteleaga Bose cu decenii in urma, ar putea avea rolul de
„sistem nervos" al plantelor. Lund emonstra de asemenea ca procesul
cresterii plantelor era declansat tot de acest „sistem nervos
electric", al carui rol il depasea net pe cel al hormonilor de crestere
ce fusesera considerati pana atunci ca fiind hotaratori in aceasta
privinta. Mai mult decat atat, acestia erau mobilizati si chiar facuti
sa circule datorita campurilor electrice create de celule in zonele
unde urma sa se realizeze cresterea. intr-o carte importanta dar foarte
putin cunoscuta, Campurile bioelectrice si cresterea, Lund prezinta o
descoperire de-a dreptul revolutionara: schema electrica a celulelor
vegetale se modifica inainte cu aproape o jumatate de ora de momentul
in care se fac simtite efectele divizarii hormonului respectiv si
cresterea poate fi detectata.
Exista
insa un impediment major: fizicienii nu dispuneau in general de
mijloace de detectare a radiatiilor cu mult superioare celor din timpul
„magnetismului animal" al lui Franz Mesmer sau al „fortei odice" a lui
Reichenbach, iar acest fapt a facut ca ideea ca un tesut viu poate sa
emita campuri electromagnetice sau sa raspunda acestora sa fie primita
cu scepticism. Asa se intampla cu rezultatele cercetarilor lui George
Washington Crile, chirurg eminent si fondator al reputatei Cleveland
Clinic, care in 1936 a publicat cartea Fenomenele vietii: o
interpretare radioelectrica. Aceasta carte aducea dovezi in privinta
adaptarii specifice a organismului viu la formarea, inmagazinarea si
utilizarea energiei electrice provenind, dupa opinia lui Crile, din
unitati ultramicroscopice sau cuptoare cu protoplasma, numite
radiogene, adica nascatoare de unde. Cu trei ani inainte de aparitia
acestei carti, Crile afirmase la un congres al Societatii americane de
chirurgie ca in scurt timp radiologii vor putea depista o boala inca
inainte ca ea sa inceapa sa se manifeste. O asemenea afirmatie nu putea
fi intampinata decat cu ostilitate, astfel incat Crile nu numai ca fu
contrazis, dar ajunse si calul de bataie al confratilor sai, care il
declarara diletant, lipsit de cunostintele necesare unui medic. Iar la
acest punct de vedere se raliara, surprinzator, si expertii in biologie
celulara, astfel incat Crile fu compromis iar calea deschisa de el, de
a carei importanta noi ne putem da seama pe deplin astazi, fu evitata
cu grija de ortodocsii care nu voiau sa se faca de ras.
Efectele
energiei magnetice asupra celulelor vii, fie sanatoase fie bolnave,
constituie fenomene asupra carora s-au aplecat cu insistenta numerosi
medici si cercetatori din domeniul medicinei si care par in sfarsit sa
inceapa sa se clarifice gratie fotografierii la intervale, o inventie
simpla dar extrem de eficace. Cum plantele cresc cu o incetineala care
face ca ochiul sa nu poata percepe acest proces, noi avem senzatia ca
ele sunt impietrite. Daca insa nu le privim cateva ore sau, si mai
bine, cateva zile, atunci ne putem da seama cu usurinta ca e vorba de
cu totul altceva decat florile si arbustii de plastic care tind sa
detroneze pe tot globul vegetatia adevarata.
in 1927,
un adolescent din Illinois examina cu toata atentia mugurii unui mar
frumos din livada casei parintesti, intrebandu-se care va inflori
primul si care va fi succesiunea infloririi celorlalti. Framantat de
aceasta problema care la urma-urmei nu era decat un moft de adolescent,
baiatul isi spuse ca, daca ar fotografia mugurii marului la intervale
regulate, ar putea urmari cu precizie nu numai ordinea in care mugurii
aveau sa infloreasca, ci si fenomenul in diferite etape ale sale.
Astfel
incepea cariera stiintifica a lui John Nash Ott, cu tehnica vadita a
fotografierii la intervale, care avea sa-i ingaduie sa descopere multe
taine din imparatia vegetalelor. Gandindu-se ca ar fi mai bine sa
lucreze cu plante exotice, Ott isi injgheba o mica sera dar isi dadu
seama ca fiecare varietate ii punea tot atatea probleme cate ii ridica
unui antropolog un trib nou descoperit. Cele mai multe din specimenele
lui pareau a se comporta mai curand ca niste primadone rasfatate si
mofturoase decat ca niste plante cuminti si intelegatoare. isi dadu
seama ca trebuia sa afle parerea unor specialisti, astfel incat se
adresa cu intrebarile lui unor profesori de botanica de la universitate
si unor experti in cercetarea botanicii ce lucrau la mari societati de
profil, afland un lucru pe care pana atunci nici macar nu-l banuise:
plantele erau sensibile nu numai la conditiile general cunoscute, adica
lumina, temperatura si umiditate, ci si la raze X, la ultraviolete si
la campul de raze produs de functionarea aparatelor de radio.
Descoperirile
ulterioare ale lui Ott, care in cariera lui stiintifica s-a preocupat
intens de efectele luminii si ale temperaturii, ar putea explica
numeroase enigme ce tin de viata plantelor, printre care si inaltimea
fenomenala pe care o ating de multe ori plantele ce cresc in muntii din
Africa Centrala.
intr-o carte
publicata acum mai multe decenii, Plante inzestrate cu
personalitate,
englezul Patrick Synge analiza toate explicatiile date fenomenului
gigantismului la plante si ajungea la concluzia ca acestea erau
nesatisfacatoare, astfel incat avansa el insusi o noua ipoteza, anume
ca acest fenomen s-ar putea datora unui ansamblu de conditii de mediu
specifice zonei respective. Se cunosteau unele din ele, cum ar fi
temperatura joasa dar relativ constanta, umiditatea intr-un grad foarte
ridicat si mai ales o puternica radiatie de ultraviolete, datorata atat
altitudinii cat si zonei ecuatoriale. Numai ca in Alpi altitudinile
ridicate faceau ca vegetatia sa creasca pipernicita, in timp ce in
Ruwenzori din Africa, Synge vazuse buruieni "la fel de mari si de
impunatoare ca niste copaci" si exemplare de Balsamina Hortensis de un
rosu coral cu flori de cinci centimetri diametru, astfel incat era
limpede ca acolo interveneau si alti factori. Continuand sa faca un
inventar al acestor cazuri de gigantism, Synge ajunsese la frontiera
dintre Kenya si Uganda, in muntii Elgon, inalti de peste cinci mii de
metri, unde dadu, in craterul unui vulcan stins, de lobelii (Lobelia
Erinus) de peste zece metri inaltime, „ca niste gigantice obeliscuri
albastre si verzi", care aproape ca nu mai puteau fi considerate surori
cu exemplarele normale ale acestei plante .Synge le fotografie la
vremea cand erau pe jumatate acoperite de zapada cu mici turturi
atarnandu-le de frunze, incercand sa le transplanteze in Anglia. Numai
ca nici macar in Surrey, comitat renumit pentru clima sa blanda,
acestea nu reusira sa supravietuiasca in aer liber.
Ideile lui
Synge concordau cu ipotezele chimistului francez Pierre Berthelot, care
era intrigat de vegetatia luxurianta din anumite zone ale Alpilor, in
pofida solului extrem de sarac, si ajunsese la concluzia ca singura
explicatie posibila era intensa activitate electrica din aceste zone.
Daca conditiile enumerate de Synge vor fi reconstituite intr-o zi de
oamenii de stiinta, s-ar putea sa vedem cum aceste plante gigantice se
lasa aclimatizate in Europa, la altitudini nu cu mult mai ridicate
decat nivelul marii.
Experientele
intreprinse de Ott si cercetarile lui cu ajutorul fotografierii la
intervale, ii permisesera acestuia sa descopere ca diferitele lungimi
de unda ale luminii afecteaza hotarator fotosinteza, procesul prin care
plantele convertesc lumina in energie chimica si opereaza o sinteza
organica pe baza unor elemente anorganice, prin transformarea
anhidridei de carbon si a apei in hidranti de carbon, cu degajare de
oxigen. incercand sa elucideze aceasta problema, Ott petrecu luni de
zile in laborator, reusind sa perfectioneze un procedeu care ii
permitea fotografierea la microscop a scurgerii protoplasmei prin
celulele unei plante acvatice, Elodea sau ciuma-apei, pe care o stimula
in tot acest timp cu lumina solara directa, nefiltrata. Expuse razelor
de soare, cloroplastele, corpuri continand clorofila, elemente
hotaratoare in procesul fotosintezei, se scurgeau in ordine pe langa
peretii interiori ai celulelor, de forma lunguiata. Cand insa Ott a
introdus pe traiectul luminii filtre care eliminau razele ultraviolete,
cloroplastele paraseau traseul acesta riguros si se grupau la
extremitati, parca dorind sa se adaposteasca. Pe masura ce razele erau
suprimate, incepand cu cele de la extremitatea albastra a spectrului
spre cele de la extremitatea rosie, activitatea cloroplastelor scadea
vizibil, tinzand sa ajunga la o imobilitate totala. Ott era fascinat
mai cu seama de faptul ca la apusul soarelui toate cloroplastele isi
incetau activitatea si in scurt timp ramaneau intr-o nemiscare
absoluta, la care nu renuntau nici chiar atunci cand erau supuse
luminii puternice a unor reflectoare. Aceasta stare de paralizie
ramanea netulburata pana in zori, cand activitatea lor incepea normal.
Ott isi
dadea foarte bine seama ca daca principiile de baza ale fotochimiei,
asa cum sunt ele identificabile in procesul de fotosinteza la plante,
isi au o corespondenta in regnul animal, atunci se adevereste o teorie
avansata de mult timp si sustinuta cu ardoare de partizan al
terapeuticii prin culori : anumite frecvente ale luminii ar putea
influenta si corpul uman, actionand asupra corpului intr-un mod similar
asa cum exercita anumite medicamente asupra tulburarilor osoase sau
mintale.
in revista Time
aparu in 1964 un articol care il decise pe Ott sa faca cercetari asidue
in legatura cu efectele radiatiilor instalatiilor in televiziune asupra
plantelor si asupra organismului uman. Articolul din Time explica
faptul ca anumite simptome de nervozitate, de astenie permanenta,
dureri de cap, insomnii si chiar stari de voma, constatate pe treizeci
de copii aflati sub observatia a doi medici ai aviatiei mericane,
trebuiau puse toate in legatura cu faptul ca acesti micuti stateau in
fata televizorului intre trei si sase ore pe zi in cursul saptamanii,
iar in week-end de la douasprezece ore in sus, in unele cazuri aproape
douazeci de ore. Cauza directa stabilita de cei doi medici era lipsa
miscarii fizice in aer liber pe care o provoca sederea la nesfarsit in
fata televizorului, insa Ott se intreba daca nu era vorba in realitate
si de un alt factor, mult mai agresiv decat lipsa de miscare:
radiatiile carora se supuneau copiii, in special razele X, raze care se
gasesc dincolo de ultraviolete in spectrul solar.
Vrand sa
verifice aceasta ipoteza, Ott acoperi jumatate din ecranul unui
televizor in culori cu o tabla de plumb groasa de un milimetru si
jumatate, plumbul constituind materialul ideal pentru oprirea razelor
X, iar cealalta jumatate cu carton fotografic gros si innegrit prin
expunere la lumina si prin tratarea ulterioara cu solutie revelatoare.
Acesta avea rolul de a opri lumina vizibila si razele ultraviolete,
permitand insa trecerea celorlalte frecvente.
Dupa
aceasta, aseza in fata televizorului sase ghivece cu plante de fasole
abia rasarite, cate trei in dreptul fiecarei jumatati a ecranului, la
inaltimi diferite. in acelasi timp alese alte sase ghivece cu
plante-martor, pe care insa le instala in alta incapere, la
cincisprezece metri distanta de aceea unde avea loc experienta.
Dupa trei
saptamani de functionare fara intrerupere a televizorului, atat
plantele protejate de ecranul de plumb cat si cele martore se
dezvoltasera normal, atingand inaltimea de sase picioare si prezentand
toate caracteristicile unor plante sanatoase. in schimb, cele plasate
in fata jumatatii de ecran acoperite doar cu cartonul fotografic
avusesera vizibil de suferit. Vrejii se rasucisera si plantele semanau
mai curand cu niste plante cataratoare, iar intr-unul din ghivece, cel
aflat exact la nivelul ecranului, deci lovit in plin de radiatii,
radacinile pareau complet naucite, incepand sa creasca in sus si sa
iasa din pamant. Concluzia trasa de Ott din aceasta experienta atat de
revelatoare nu putea fi decat una: daca radiatiile atat de
multindragitului televizor se dovedisera in stare sa transforme in
adevarati monstri niste plante banale ca firele de fasole din ghivecele
lui, atunci are puteau fi consecintele lor asupra organismelor crude si
sensibile ale copiilor?
Peste ani
de zile, discutand cu un grup de specialisti in tehnologie
aerospatiala, Ott aduse vorba despre aceasta experienta, povestind cum
se deformasera plantele de fasole sub influenta radiatiilor
televizorului. Interlocutorii fura imediat de parere ca era vorba de un
fenomen foarte asemenator cu dereglari semnalate la firele de grau din
biocapsulele duse in stratosfera, deformate si ele in acelasi mod,
numai ca toata lumea pusese acest fenomen pe seama absentei fortei de
gravitatie. Unii din acesti specialisti, auzind de existenta acestui
fenomen si la sol, unde nu se mai punea problema lipsei fortei de
gravitatie, se aratara foarte interesati si emisera ipoteza ca
adevarata cauza trebuia cautata in alta parte, anume in actiunea
radiatiilor difuze ale unei energii inca neidentificate.
Pornind de
la faptul ca orice radiatie care provine din spatiul cosmic si cade
perpendicular dinspre zenit pe sol va avea de parcurs o distanta mai
mica prin atmosfera terestra si va fi, prin urmare, mai puternica decat
cele cazute sub un alt unghi, Ott ajunse la ipoteza ca radacinile cresc
in jos pentru a evita influenta radiatiilor care actioneaza asupra lor.
Din cauza
greutatii mereu mai mari in directia mentinerii unei stari acceptabile
de disciplina in scoli, numerosi copii hiperactivi si dintre cei cu
incapacitate pronuntata de a se concentra au fost tratati prin anii '70
cu medicamente destinate sa le modifice comportamentul, asa-numitele
„pilule linistitoare". Aceasta practica a starnit vii controverse intre
parinti, medici si functionarii guvernamentali. Desi nu a dat
publicitatii teoria aceasta, Ott a comunicat intr-un grup restrans de
oameni de stiinta opinia lui ca hiperactivitatea si opusul sau, formele
de moleseala mergand pana la somnul anormal de prelungit, ambele
semnalate pe scara mare la copiii americani, s-ar putea datora in
foarte mare masura, daca nu chiar in intregime, expunerii in exces la
radiatiile emise de televizoare.
Ott stia
ca radiatiile produse in asemenea imprejurari sunt situate pe o banda
extrem de ingusta a spectrului electromagnetic si ca, prin urmare,
sistemele biologice sensibile la aceasta energie concentrata ar putea
fi astfel superstimulate, ca in cazul concentrarii unui fascicul de
raze luminoase cu ajutorul unei lentile. Numai ca lentila concentreaza
lumina intr-o anumita directie, de regula controlata, in timp ce
energia specifica emisa de televizoare se difuzeaza in orice directie
in care nu intalneste obstacole.
Convingerea
pe care si-o formase Ott, anume ca radiatiile electromagnetice
influenteaza orice forma de viata intr-o multime de moduri din care
cele mai multe ne raman deocamdata necunoscute, fu confirmata o data in
plus intr-o situatie inedita. Studiourile Paramount Pictures din
Hollywood l-au solicitat in calitatea sa de cel mai bun specialist in
America in fotografierea la intervale, in vederea turnarii unui nou
film cu Barbra Streisand, transpunerea pe ecran a unei comedii
muzicale, intr-o zi frumoasa poti vedea cat intr-o luna, care se
bucurase de un succes nebun pe Broadway. Eroina frumoasei povesti era
plina de talente paranormale, printre care se numara acela de a face
plantele sa creasca vazand cu ochii doar cantandu-le. Poducatorul
platea o suma fabuloasa, cu conditia insa ca Ott sa renunte la orice
alte activitati si sa se astearna imediat pe lucru, analizand seturi de
imagini succesive din cresterea mai multor flori de diferite specii,
muscate, irisi, iasomie, lalele si narcise, urmand ca aceste secvente
sa fie prelucrate putin la masa de montaj si introduse in film.
Numai ca
plantele, in cresterea lor, nu tin seama nici de dorintele
producatorilor de filme si nici de teancurile de bancnote cu care ar
incerca acestia sa le stimuleze. Timpul presa si Ott hotari sa recurga
la mijloace inedite pentru a grabi cresterea florilor, astfel incat
puse rapid la punct un nou tub fluorescent cu spectru complet, plus
ultravioletele care lipsesc dintr-un tub obisnuit.
Succesul
viitorului film era conditionat de plante, care puteau accepta sau nu
sa creasca sub aceasta lumina cu totul noua pentru ele. in timp ce lua
fotografii la intervale scurte de timp, observa ca cel mai rapid
cresteau plantele asezate la mijlocul tubului, in vreme ce celelalte,
aflate spre extremitati, aveau un ritm de crestere ceva mai lent. Ott
stia ca aceste tuburi functionau pe baza aceluiasi principiu ca si
televizoarele, bombardarea lampilor catodice, numai ca aici era vorba
de un voltaj mult mai redus, atat de redus incat toata literatura de
specialitate dadea asigurari ca functionarea lor nu avea absolut nimic
nociv. Ott, care banuia de mult timp ca lucrurile nu stateau tocmai
asa, aseza cap la cap doua serii de cate zece tuburi paralele, astfel
incat sa obtina douazeci de catozi foarte apropiati unii de altii, si
aseza in lumina lor alte ghivece cu seminte de fasole, din aceeasi
sarja cu cele folosite de el la experiente anterioare. Numai ca, atunci
cand acestea rasarira, cele aflate in apropierea catozilor erau firave
si crescusera pipernicite, in vreme ce celelalte, asezate la sase metri
distanta, se prezentau admirabil.
Ott
continua ceva mai tarziu aceste experiente, efectuandu-le tot pe
fasole, planta cu crestere rapida, si ajunse la concluzia ca aceasta
este mult mai sensibila la radiatii decat aparatura si materialele
folosite in general in masurarea activitatii radioactive. Diferenta se
datoreaza, dupa propriile lui precizari, faptului ca instrumentele nu
pot inregistra decat o singura inregistrare de energie, in timp ce
plantele sunt expuse efectelor cumulative.
in ultimii
ani, Ott s-a gandit si la posibilitatea ca frecventele luminoase sa
afecteze aparitia, dezvoltarea si poate si involutia cancerului.
Primul
indiciu care l-a condus spre aceasta pista i-a fost oferit de o
intamplare oarecare, in urma careia a facut cunostinta cu un medic
oncolog de la un mare spital din New York, foarte preocupat de gasirea
unor mijloace mai eficace de combatere a acestei curnplite maladii.
Amintindu-si de consecintele nefaste ale televizoarelor asupra
organismului uman, Ott i-a propus medicului un experiment pe care
acesta il accepta: cincisprezece din bolnavii sai fura invitati sa
petreaca in aer liber cea mai mare parte a timpului, ferindu-se sa
poarte ochelari si expunandu-se cat mai mult luminii soarelui, cu
evitarea pe cat posibil a oricarei surse de lumina artificiala, in
special a ecranelor televizoarelor. Dupa cateva luni, medicul il
informa pe Ott ca, din cei cincisprezece bolnavi supusi acestui regim
de viata, numai in cazul unuia tumoarea progresase, in vreme ce
tumorile celorlalti, chiar daca nu inregistrau nici un regres, cel
putin stagnasera, fapt stabilit prin mijloace medicale riguroase.
intre
timp, un oftalmolog reputat din Florida, care era la curent cu
cercetarile lui Ott, lua legatura cu acesta si ii arata ca descoperise
in retina un strat de celule care, dupa toate aparentele, nu avea vreo
functiune identificabila dar care reactiona surprinzator de puternic la
tranchilizante. Oftalmologul ii sugera lui Ott sa testeze toxicitatea
acestor medicamente folosind tehnica fotografierii la intervale
combinata cu marirea la microscop. Convins ca aici se aflau lucruri
care se puteau dovedi revelatoare, Ott se apuca imediat de lucru,
alegand pentru aceasta un microscop puternic, cu contrast de faze,
inzestrat cu un set complet de filtre de culoare de mare sensibilitate,
avand astfel posibilitatea de a observa limpede contururile amanuntite
ale celulelor si intreaga lor structura, fara sa mai fie obligat, ca in
alte experiente, sa le fixeze cu ajutorul unor coloranti. Aceasta
tehnica scoase in scurt timp in evidenta faptul ca folosirea lungimilor
de unda care corespund albastrului din spectrul culorilor provoca o
prezenta nefireasca a pseudopodelor in pigmentii celulelor retinei si
ca lumina rosie provoca ruperea peretilor acestora. Mai mult decat
atat, multiplicarea celulara nu era deloc stimulata de adaugarea pe
lamela microscopului a unor elemente nutritive proaspete, asa cum ar fi
fost de asteptat sa se intample mai ales la o temperatura constanta, ci
se observa o serioasa diminuare a acestui proces, pentru ca pe urma,
dupa incetarea operatiunii propriu-zise, sa se observe o accelerare a
multiplicarii celulare, care tinea aproximativ saizeci de ore.
in cursul
acestor cercetari iesi in evidenta si faptul ca, exact inainte de
apusul soarelui, activitatea granulatiilor pigmentare din interiorul
celulelor scadea vizibil, mentinandu-se la un nivel foarte scazut pana
in dimineata urmatoare, cand revenea la normal. Ott facu o apropiere
intre ele si cloroplastele celulelor de ciuma-apei si se gandi ca
animalele si plantele prezentau probabil anumite similitudini in
functionarea lor elementara, lucru pe care pana atunci nu-l banuise
nimeni.
Se ridica
astfel intrebarea daca reactiile cloroplastelor si cele ale
granulatiilor pigmentare ale celulelor epiteliale ale retinei, ar putea
fi ele dependente de spectrul solar, de care depinde, de fapt, orice
atom de viata de pe Terra. „S-ar parea - afirma Ott - ca principiile
fundamentale ale fotosintezei la plante, bazate pe energia luminoasa
reprezinta principalul agent de reglare a cresterii, sa depaseasca
cadrul vegetal si sa joace acelasi rol si in viata din regnul animal,
"prin controlul asupra activitatii chimice si hormonale."
Efectuarea
unor studii paralele asupra comportamentului celulelor l-a determinat
pe Ott sa traga concluzia ca lipsa luminii si a radiatiilor joaca un
rol cel putin tot atat de important in aparitia unor afectiuni ca si
malnutritia. La o reuniune din 1970 a Asociatiei americane pentru
progresul stiintei, doctorul Lewis W. Mayron, comentand experientele
lui Ott cu plante de fasole si cu sobolani expusi radiatiilor emise de
televizoare, a tras concluzia ca „radiatiile au un efect fiziologic
atat asupra plantelor cat si asupra animalelor, faptul producandu-se,
dupa toate aparentele, pe calea unui mecanism de natura chimica".
Referindu-se la cunoscuta experienta a lui Ott privitoare la efectele
tuburilor fluorescente asupra plantelor de fasole, Mayron a declarat:
„Implicatiile acestui fenomen asupra sanatatii omului sunt imense daca
ne gandim ca oricine foloseste azi iluminatul cu lampi fluorescente la
propriul sau domiciliu si este expus acestora in magazine, birouri,
hale industriale si in scoli".
Dezvaluirile
facute de Ott, personalitate stiintifica de prim rang, ale carui
cuvinte nu puteau fi puse la indoiala de nici un om de buna credinta,
starnira o senzatie si o stare de spirit vecina cu panica, astfel incat
la sfarsitul celui de-al saptelea deceniu, Congresul SUA lua in
dezbatere aceasta chestiune si, cu unanimitate de voturi, lucru extrem
de rar intalnit in activitatea acestui for, introduse o lege privitoare
la controlul radiatiilor. Delegatul statului Florida in Congres, anume
Paul Ropes, unul din initiatorii proiectului de lege, declara in public
ca Ott avea marele merit „de a ne fi deschis ochii asupra necesitatii
controlului radiatiilor pe care ni le ofera cu atata agresivitate
produsele electronice". La randul sau, Ott declara ca el personal nu
avea nici un merit in aceasta chestiune, intrucat intreaga contributie
la elucidarea faptelor si-o adusesera in realitate plantele lui, care
ii deschisesera ochii asupra adevarului.
Un lucru
vrednic de tot interesul: lucrarile lui Ott, asemeni celor intreprinse
inaintea lui de Ghiurvici, Rahn, Crile si de toti cei ce se ostenisera
pe taramul electroculturii, confirma pe deplin observatiile mai vechi
ale lui Mesmer si ale lui Galvani, care sustineau ca orice entitate
inzestrata cu viata este inzestrata in acelasi timp si cu proprietati e
natura electrica sau magnetica.
Data fiind
aceasta unanimitate in recunoasterea, tardiva dar absolut meritata, a
unor teorii privite atata timp cu suspiciune, ar fi fost de mirare sa
nu se iveasca in scurt timp si ideea ca materia vie trebuie sa fie
inconjurata de campuri electromagnetice, probabil identice sau cel
putin asemanatoare cu cele din domeniul fizicii moleculare. si tocmai
acesta este cuprinsul unei teorii avansate cu multa indrazneala de doi
oameni de stiinta de la Universitatea din Yale, anume F.S.C. Northrop,
profesor de filozofie, si Harold Saxton Burr, medic si anatomist,
asemeni lui Galvani.
Prin
afirmatia lor ca tocmai campurile electrice sunt de fapt organizatorii
si diriguitorii organismelor vii, Northrop si Burr oferira imediat
chimistilor o noua baza de cercetare, de la care puteau porni in
tentativa lor de a explica felul in care s-ar putea asambla miile si
miile de elemente constitutive descoperite pana in acel moment. Cat
despre biologi, acestia gasira in noua teorie ideea ca se putea afla in
sfarsit, privind lucrurile in aceasta lumina, care este „mecanismul de
siguranta" datorita caruia toate celulele corpului omenesc sunt
inlocuite, intr-o ordine riguroasa, de doua ori pe an.
in scopul
de a demonstra aceasta teorie, Burr si colegii sai de laborator
realizara un voltmetru de o noua conceptie, insensibil la curentii
proveniti de la organismele vii aflate in studiu, ceea ce asigura
integritatea totalitatii campurilor prezente. Douazeci de ani de
cercetari cu acest aparat si cu altele, mai perfectionate inca,
realizate ulterior, ii condusera pe Burr si pe colaboratorii sai spre
aflarea unor lucruri surprinzatoare legate de lume vegetala si de cea
animala. Doctorul Louis Langman, obstetrician si ginecolog, care a
aplicat si el tehnica lui Burr, a descoperit de exemplu ca momentul
ovulatiei unei femei poate fi determinat extrem de precis si ca unele
femei produc ovule de-a lungul intregului ciclu menstrual, in unele
cazuri chiar in absenta oricarei menstruatii. in mod cu totul
inexplicabil insa, desi acest sistem de detectare este extrem de simplu
si nu contravine in nici un fel vreunor principii de natura religioasa,
oricat de severe, si nici metodei Ogino, metoda lui Langman nu s-a
bucurat de prea mare succes si nici nu se poate prevedea daca isi va
gasi vreodata drumul spre milioanele de femei care nu doresc sa aiba
copii.
Burr a mai
descoperit si un alt fapt vrednic de toata atentia: tumorile anumitor
organe pot fi detectate inainte de aparitia simptomelor clinice. Tot
metoda lui si-a gasit si alte aplicatii, de exemplu in masurarea exacta
a gradului de cicatrizare a unei rani sau in localizarea cu precizie a
locului in care se va afla capul viitorului pui in ou atunci cand va fi
sa iasa din gaoace - si asta fara a sparge coaja oului si fara a aduce
viitorului pui cea mai mica vatamare.
Cercetand
si lumea vegetala, Burr intreprinse masuratori a ceea ce el a denumit
„campul de viata" din jurul semintelor si descoperi ca alterarea unei
singure gene din codul genetic mostenit, provoca imediat schimbari
serioase in schemele voltajului aparaturii sale. El ajunse de
asemenea
la o descoperire care s-ar putea dovedi in viitor a fi de o maxima
importanta pentru proprietarii de pepiniere, anume putinta de sanatate
si de vigoare al unei viitoare plante pe baza doar a diagnosticului
electric al semintei care urmeaza sa fie insamantata.
Pornind de
la faptul ca din toate formele de viata copacii sunt ei mai longevivi
si mai putin mobili, Burr intocmi un grafic cu campurile de viata ale
tuturor speciilor care cresteau in zona campusului universitar din Yale
si in jurul laboratorului sau personal din Old Lyme, statul
Connecticut, pe o perioada de douazeci de ani. El isi dadu seama ca
aceste trasee erau in legatura nu numai cu ciclurile lunare si cu
petele din soare care apar la perioade de cativa ani, dar si cu cicluri
proprii ale arborilor, care se repeta la perioade scurte, intre trei si
sase luni, pentru care nu se poate da o explicatie logica si
argumentata. Aceste concluzii ale lui Burr se bucurara de o oarecare
publicitate si reusira sa repuna in drepturi vechile practici, acum de
mult timp osandite ca mofturi fara nici un temei, agricultorilor de odinioara care, timp
de nenumarate generatii, stabileau momentul propice semanatului in
functie de fazele lunii.
Unul din
studentii lui Burr, tanarul Leonard J. Ravitz, care se pregatea pentru
specialitatea de medic psihiatru, reusi sa foloseasca aparatura
maestrului sau la masurarea gradului de profunzime a starii de hipnoza,
performanta realizata de el inca in anul 1948. El ajunse la
surprinzatoarea concluzie ca fiinta umana se afla cel mai adesea in
stare de hipnoza, iar asta nu in somn, ci in stare de deplina trezie.
inregistrarea
permanenta a campurilor de viata ale indivizilor indica o ridicare sau
o cadere clinica a voltajului, culmile si punctele cele mai de jos
corespunzand perioadelor in care organismul se simte bine sau rau, in
forma sau intr-o stare proasta. tinand seama de configuratia curbelor
care strabat aceste puncte-limita, se pot stabili cu saptamani inainte
momentele si perioadele respective din viata unui om. Faptul nu difera
prea mult de ideea avansata candva de studentii interesati de ritmurile
biologice in vremea lui Wilhelm Fliess, ale carui scrisori au avut un
rol hotarator pentru Sigmund Freud in timpul cand acesta era preocupat
de propria autoanaliza.
Ravitz,
care a continuat opera lui Burr, sustine ca aceste campuri formate in
jurul „corpurilor" a tot ceea ce este viu, anticipeaza evenimentele
fizice care se produc in ele si sugereaza faptul ca spiritul insusi
poate ca, aducand anumite variatii in acest camp, sa afecteze pozitiv
sau negativ materia cu care este asociat, ceea ce se inrudeste cu
ideile lui Marcel Vogel care au facut obiectul unor pagini anterioare
ale acestei carti.
Cu atat
mai mult este deci necesar ca aceste semnale sa fie descifrate de
deschizatorii de drumuri din domeniul medicinei cu cat lucrarile lui
Burr au inceput sa atraga atentia abia de putin timp. S-ar putea ca un
nou soc sa li se pregateasca pontifilor medicinei printr-o descoperire
surprinzatoare ce confirma fara putinta de tagada observatiile lui
Ghiurvici, Rahn si Crile. Aceasta dateaza din 1972 si se datoreaza
cercetarilor de la Institutul de medicina clinica si experimentala din
Novosibirsk, un oras industrial nou, cu peste un milion de locuitori,
situat pe malurile raului Obi din Siberia.
in acest
institut, S.P. sciurin si doi prieteni ai sai, cercetatori la
Institutul pentru automatizare si electrometrie, au reusit demonstrarea
unui fapt la care nimeni nu s-ar fi asteptat: celulele pot sa
„converseze" intre ele, schimband mesaje codificate prin mijlocirea
unei raze electromagnetice de o natura diferita de cele cunoscute.
Aceasta descoperire s-a soldat cu o diploma speciala acordata celor
trei cercetatori de un comitet guvernamental pentru inventii si cam
atat. Cercetarile nu au continuat, ramanand probabil sa fie reluate mai
tarziu sau, si mai probabil, in alta parte a lumii, pentru ca subiectul
este prea fierbinte pentru a nu fi investigat pana la capat.
Cum
ajunsesera sciurin si colaboratorii sai la concluzia ca plantele se pot
delecta cu suete prelungite? incepusera prin asezarea de culturi de
tesuturi identice in doua recipiente ermetic inchise si separate
printr-un perete de sticla. Apoi au introdus intr-unui din recipiente
un virus mortal, provocand astfel moartea rapida a tuturor celulelor
aflate in el, in timp ce tesutul celular din celalalt recipient ramanea
nealterat. Dar la repetarea aceleiasi experiente, inlocuind insa
ecranul de sticla cu unul de cuart, cercetatorii au ramas stupefiati
constatand ca si tesuturile din cel de-al doilea recipient au murit
practic in acelasi timp cu celelalte, desi era cu neputinta pentru
virusi sa treaca dintr-un recipient in celalalt, amandoua fiind inchise
ermetic. Pentru a elimina absolut orice coeficient de hazard, oricat de
improbabil ar fi fost acesta, cercetatorii au repetat experienta de mai
multe ori, supunand tesuturile nu numai unor virusi, ci si altor agenti
ucigatori, ca diferite otravuri chimice sau doze puternice de radiatii.
in toate cazurile mureau nu numai tesuturile din recipientul asupra
caruia se actiona, ci si cele din recipientul izolat de celalalt numai
de ecranul de cuart. Care era explicatia acestui fenomen?
Sticla
obisnuita nu permite trecerea razelor ultraviolete, in timp ce cuartul,
dimpotriva, este foarte penetrant din acest punct de vedere, ceea ce
i-a facut pe cercetatorii din Novosibirsk sa emita o ipoteza nu cu
totul lipsita de temeiuri. Ei si-au amintit ca Ghiurvici sustinuse
odinioara ca celulele de ceapa ar putea emite radiatii ultraviolete,
idee ce li se paru foarte vrednica de luat aminte, astfel incat, dupa
decenii de uitare, o adusera din nou in actualitate. Folosind un ochi
electronic, un amplificator si un inregistrator automat ce indica pe
banda diferitele variatii de nivel ale energiei, ei isi dadura seama de
faptul ca in timp ce procesele vitale din tesuturile celulare ramaneau
radiate la lumina ultravioleta, invizibila pentru ochiul omenesc, dar
aratand pe grafic sub forma de oscilatii, ramanea stabila. De indata ce
tesuturile incepeau sa combata infectia, radiatiile se intensificau.
in presa
moscovita aparura date despre aceasta descoperire aproape incredibila:
radiatiile ultraviolete ale celulelor bolnave erau purtatoare de
informatii codificate sub forma de fluctuatii ale intensitatii lor pe
care tesutul vecin le decodifica intr-un fel sau altul, asa cum
cuvintele sunt transmise prin alfabetul Morse sub forma de liniute si
puncte.
intrucat
cea de-a doua cultura celulara parea sa sucombe in toate cazurile in
acelasi mod ca si prima, cercetatorii din Novosibirsk au tras de aici
concluzia ca pentru celulele sanatoase era extrem de periculos sa se
afle in situatia de a capta semnalele de moarte emise de cele care
mureau, la fel de periculos ca si expunerea la virusi, otravuri sau
radiatii ucigatoare. in aparenta, cea de-a doua structura de tesuturi
se organiza in vederea rezistentei imediat ce primea semnalul de alarma
si n-ar fi exclus, sustine sciurin, ca tocmai aceasta „restructurare in
vederea razboiului", un razboi dus impotriva unui inamic inexistent in
realitate, sa fie la fel de fatala ca un atac real.
Diferitele
publicatii din Moscova care au prezentat aceste rezultate, au lasat sa
se inteleaga ca lucrarile de cercetare intreprinse la Novosibirsk ar
putea aduce o contributie importanta la evaluarea rezervelor interne de
rezistenta ale corpului omenesc impotriva diferitilor agenti patogeni
si au citat numele lui sciurin - in legatura cu noile orizonturi ce se
deschid in domeniul diagnosticarii bolilor.
Noi nutrim
convingerea ca radiatiile sunt in masura sa dea primul semnal de alarma
in cazul aparitiei unor tumori maligne si sa semnaleze cu maximum de
operativitate prezenta in organism a unor virusi. Iar acest fapt poate
fi cu atat mai important cu cat in cazul multor maladii identificarea
si diagnosticarea lor rapida intampina mari dificultati, cum se
intampla de exemplu in cazul hepatitei.
Astfel, cu
cincizeci de ani intarziere, compatriotii lui Ghiurvici au adus un
tardiv dar binemeritat omagiu acestui stralucit slujitor al stiintei,
pe nedrept cazut in uitare. Tot cu aceasta ocazie, sciurin si
colaboratorii sai au pus in lumina extraordinarele cercetari ale unui
obscur compatriot al lor, Semion Kirlian, care a reusit sa fixeze pe
pelicula fotografica un fenomen unic: campurile de forta care
inconjoara fiintele si plantele, descrise si masurate cu atata precizie
in Statele Unite de Burr si Ravitz.
inapoi la cuprins sau mai departe
|
|
