11.CAMPURI DE FORTE


 


    Am mai spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este   aici 


11. CAMPURI DE FORTE, FIINTE UMANE SI PLANTE
 
Este lucru stiut ca inginerii, care prin insasi natura profesiunii lor sunt chemati sa rezolve probleme care uneori la prima vedere par de nerezolvat, nu-si bat niciodata capul cu intrebari de genul cum sau de ce functioneaza cutare sau cutare aparat, ci numai daca el va functiona, iar acest mod de a privi lucrurile este exact opusul pricipiilor pe care se bazeaza cercetarea stiintifica fundamentala. Aceasta stare de spirit il elibereaza pe inginer de obstacolele teoriei, care in istoria stiintei au fost de multe ori cauza respingerii unor descoperiri extraordinare de catre spiritele inguste si dogmatice, sub cuvant ca nu poate fi adevarata cutare afirmatie care nu se sprijina pe o baza teoretica solida si verificata.
Asa au stat lucrurile cu ingeniosul tanar din Ungaria, Jozsef Molitorisz, care a reusit sa fuga din tara lui cand aceasta a fost ocupata de trupele lui Stalin la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si sa se stabileasca, dupa lungi si anevoioase peregrinari, in Statele Unite, unde a devenit inginer. Spirit efervescent si aflat in permanenta cautare, Molitorisz fu foarte impresionat de ideile lui Nollet in legatura cu electroosmoza, peste care daduse cu totul intamplator, si incerca sa gaseasca o metoda de aplicare a acestora in agricultura. il intriga si un lucru care pentru altii trecea neobservat sau era considerat ca de la sine inteles: arborele sequoia e in stare sa urce sevele pana la o suta de metri inaltime sau chiar mai mult, in timp ce pompa cea mai eficace nu reuseste decat o performanta mult mai modesta. Nu incapea nici o indoiala ca era la mijloc un fenomen inca necunoscut, ceva care se afla in aer, probabil de natura electrica, in orice caz ceva care sfida legile hidrodinamicii clasice. Aflat in California, unde lucra la Centrul national pentru cercetari agricole, Molitorisz se hotari sa aplice ideile lui Nollet la plantatiile de legume. Pentru inceput, instala fire electrice deasupra unui numar redus de plante si observa, plin de surprindere, ca atunci cand curentul era indreptat intr-un anume sens, cresterea arbustilor se accelera evident, in timp ce inversarea sensului curentului le era vizibil daunatoare, unele din ele uscandu-se in numai cateva ore. Deductia logica era ca, intr-un mod inca necunoscut, curentul actiona pozitiv asupra plantelor, insa inversarea lui avea exact efectul contrar. incepand sa studieze intens istoria descoperirilor stiintifice, Molitorisz dadu peste descoperirile abatelui Bertholon si se hotari pe loc sa le experimenteze, folosind de asta data elementele de care abatele habar n-avusese la vremea lui. Astfel, el conecta sase din ramurile unui portocal la un curent relativ slab, de cincizeci si opt de volti, cam cat puteau da sursele de pe vremea abatelui Bertholon iar celelalte ramuri ale portocalului le lasa libere. tinand arborele sub observatie stricta timp de opt ore, Molitorisz constata ca prin cele sase ramuri electrificate seva circula de-a dreptul vertiginos, in timp ce prin celelalte isi pastra viteza ei normala. Acest fapt il facu sa se gandeasca imediat la o aplicatie cat se poate de practica si mai ales rentabila, legata de imbunatatiri serioase in domeniul culturii portocalilor. Recoltarea fructelor acestui pom atat de darnic este un lucru peste masura de anevoios si de costisitor, deoarece ele nu se coc toate in aceeasi perioada, ca merele sau piersicile de exemplu, ci pe rand, ceea ce necesita recoltarea zilnica a celor cateva fructe care s-au copt de ieri pana azi. Lasate pana maine in pom, acestea nu cad singure si se altereaza foarte rapid, astfel incat recoltarea este cea mai costisitoare din toate fazele legate de cultivarea si exploatarea acestui pom fructifer, mai ales ca e o operatiune care nu se poate face decat manual. Molitorisz se gandi daca n-ar putea schimba lucrurile in asa fel incat toate cheltuielile care tin de anevoiosul sistem de recoltare sa fie reduse la nivelul obisnuit pentru alte fructe, mai putin pretentioase. Solutia ideala i se paru aceea de a determina arborele, prin stimulare electrica, sa lase sa cada in iarba exact fructele ajunse la gradul ideal de coacere. Alese in acest scop un portocal cu fructe ajunse in diferite stadii de maturizare si il conecta la o sursa directa de curent, provocandu-i un usor soc. Imediat, portocalele coapte cazura, iar celelalte ramasera la locurile lor, netulburate. Era de buna seama un succes promitator, dar cu toate acestea Molitorisz nu reusi, din pacate, sa obtina fondurile necesare unor cercetari mai profunde in aceasta directie, desi era limpede ca sistemul inventat de el era mult mai avantajos decat cataratul in pomi al unor culegatori platiti scump. Tot el inventase si „ghiveciul cu flori electric", care pastreaza florile in viata un timp mult mai indelungat decat cel obisnuit.
in Pennsylvania un alt inginer, doctorul in stiinte Larry E. Murr, a reusit sa creeze artificial, in laborator, conditiile electrice cele mai importante care se manifesta in timpul scurtelor furtuni din zona si al lungilor perioade de ploaie de dupa ele. Dupa sapte ani de munca in acest microclimat conceput de el, prin reglarea atenta a tensiunii curentului care actiona asupra plantelor instalate in ghivece de rasina acrilica, instalate si acestea la randul lor pe o placa de aluminiu care juca rolul de electrod, celalalt electrod constand intr-o retea de fire electrice suspendate deasupra ghivecelor astfel izolate, Murr constata ca unele voltaje, daca sensul curentului era inversat, puteau distruge plantele in scurt timp, ceea ce l-a dus la urmatoarea concluzie: "Este inca prea devreme ca sa ne putem pronunta daca exista cu adevarat o posibilitate de sporire a recoltelor pe o suprafata data, prin etalarea unor retele electrice deasupra plantatiilor noastre. Trebuie sa tinem seama aici de factori economici, cum ar fi costul unei asemenea instalatii realizate la scara mare, de ordinul a mii si mii de hectare, cost care ar depasi atat de mult contravaloarea plusului de recolta astfel obtinut, incat nici nu poate fi vorba de rentabilitatea unei asemenea investitii. Nu este insa mai putin adevarat ca aceasta posibilitate, in principiu, exista si nu e deloc exclus sa poata fi candva aplicata cu succes si cu randament real."
Doctorul George Starr White, care este autorul unei cunoscute lucrari, Cultura cosmoelectrica, a descoperit ca unele metale cum ar fi fierul, chiar si sub forma celei mai modeste tinichele, favorizeaza in anumite conditii cresterea arborilor fructiferi, prin simpla atarnare de crengile acestora a unor bucatele de metal, cu conditia insa ca acestea sa fie bine lustruite si sa luceasca. Aceste constatari au fost verificate si confirmate de un inginer pe nume Randall Groves Hey, din Jenkinstown, statul New Jersey. Acesta a incercat sa aplice descoperirea lui White nu la arbori, ci la tomate, agatand de ele globuri ramase de la pomul de Craciun, ceea ce a declansat inflorirea mai rapida si mai abundenta, urmata de legarea precoce si de coacerea fructelor mult mai devreme decat ar fi fost de asteptat in conditii normale. Hay povesteste: „La inceput, sotia mea nu voia sa ma lase sa atarn globurile, sub cuvant ca vad vecinii si ne facem de ras. Dar cand a vazut ca cincisprezece fire de tomate sadite in ghivece infloresc din belsug, leaga si se incarca cu fructe din ce in ce mai mari, care se coc mult mai repede decat cele din gradina, n-a mai zis nimic si numai mandria a impiedicat-o sa ma indemne sa agat globuri si de firele din gradina, desi acestora nu le mergea deloc bine, din cauza timpului urat."
Un inginer electronist din Carolina de Sud, James Lee Scribner, se apuca sa puna seminte in baia electronica. Conecta un ghiveci confectionat din tabla de aluminiu la o priza de curent obisnuita, dupa care aseza intre doi electrozi o mixtura metalica umeda pe baza de zinc si de cupru, in milioane de particule. O data aceasta mixtura uscata, Scribner lasa curentul electric sa se filtreze printre electrozi si, drept urmare, planta de fasole alba din ghiveciul de aluminiu atinse inaltimea extraordinara de sapte metri, in timp ce in conditii normale nu depaseste niciodata saizeci de centimetri. Dupa parerea lui Scribner, se intamplasera fenomene pe care el cauta sa le explice astfel: „Pana cand sa fi putut avea loc fotosinteza, rolul fundamental in crestere i-a revenit electronului, caci el este cel care atrage magnetic clorofila in celula vegetala. Acest fapt permite fotonului de energie solara sa se afirme si sa se transforme in parte integranta a plantei. Aceasta este puterea magnetica datorita careia oxigenul este transmutat in celulele de clorofila ale plantei mereu in expansiune .Noi suntem prin urmare nevoiti sa tragem de aici concluzia ca umiditatea nu este in nici un caz integrata plantei printr-un proces de absorbtie oarecare, ci ca aceasta integrare este de ordin pur electronic .Asa-numita „presiune radiculara", careia i s-ar datora picaturile minuscule aparute pe suprafata plantelor, nu are nimic comun cu integrarea la care ne referim. Este vorba mai curand de o abundenta de electroni activi de energie excesiva datorata unui surplus de apa."
in 1963 s-a aflat ca rusii pusesera deja la punct o intreprindere in toata puterea cuvantului si care lucra din plin, la scara industriala, realizand tratarea cu energie electrica a doua tone de samanta pe ora. Rezultatele indicau o crestere serioasa, intre cincisprezece si douazeci la suta, a tesutului clorofilian la porumb, de zece-cincisprezece la suta la ovaz si la orz, de treisprezece la suta la mazare, de opt-zece la suta la hrisca. Ar fi fost oare aceasta intreprindere-pilot in stare sa mai usureze grava penurie de cereale in care s-a zbatut atatea decenii Uniunea Sovietica, tara cu cele mai intinse si mai manoase campii din lume? Raportul care informa asupra existentei amintitei intreprinderi, inconjurata de altminteri de cel mai mare secret, nu mentioneaza nimic in aceasta privinta, relatand doar faptul concret. insa un calcul rapid arata ca pentru o agricultura „industriala", silita sa se sprijine aproape numai pe produse chimice, nu numai pentru fertilizarea solului ci si pentru eliminarea oricaror paraziti care pericliteaza recoltele, pentru o asemenea agricultura dosarul electroculturii redeschis de ingineri, oricat de bine intentionati ar fi fost acestia, nu parea sa conduca decat spre aventuri riscante. De altminteri, sumele ridicole alocate acestor noi metode arata ca si Kremlinul privea cu un ochi plin de indoiala posibilitatile de reusita.
Un fost director al sectiei pentru cercetari agricole si mecanice din ministerul american al agriculturii, E.G. McKibben, se plangea deja in 1962 de caracterul nerealist al unei politici cu raza prea scurta de actiune in timp. intr-un discurs rostit la o adunare a Societatii americane a inginerilor agronomi, McKibben a declarat: „Importanta si posibilitatile de aplicare a energiei electromagnetice, sub multiplele ei forme, in agricultura, sunt limitate numai de lipsa noastra de imaginatie si de resursele reduse de care dispunem. Este de crezut ca energia electromagnetica este forma de energie cea mai importanta, care sta la baza tuturor celorlalte. Ea - sau ceva foarte apropiat ei si strans legat de ea - pare sa constituie substanta de baza a oricarei forme de viata, animala sau vegetala."
McKibben a insistat in repetate randuri pe faptul ca s-ar fi putut obtine realizari uluitoare fara prea mari eforturi, cu conditia incurajarii mult mai consistente a cercetarilor asupra electroculturii, numai ca toate apelurile lui au ramas fara ecou.
Chiar inainte de aceasta declaratie atat de graitoare si de lipsita de echivoc, se ajunsese deja la descoperirea unor aspecte cu totul noi referitoare la influentele exercitate de magnetism asupra vegetatiei. in anul 1960, Audus L.J., profesor de botanica la prestigiosul Bedford College al universitatii din Londra, in timp ce incerca sa afle cu precizie cum actioneaza plantele la apasare, observa din intamplare ca radacinile erau sensibile la campurile magnetice. Articolul publicat de el, unul din primele aparute pe aceasta tema, intitulat Magnetotropismul, aduce o justificare cresterii vegetale. Aparut in revista Nature, atrase atentia dar ramase fara urmari notabile. Aproape in acelasi timp doi cercetatori rusi, A.V. Krilov si G.A. Tarakanova, demonstrau, fara a putea sa si explice, ca tomatele se coc mai repede atunci cand in apropierea lor este plasat polul sud al unui magnet si mai lent atunci cand este vorba de polul nord.
in Canada, doctor U.J. Pittman de la Statiunea de cercetari agricole din Lethbridge, Alberta, observa ca pe intreg continentul nord-american radacinile tuturor gramineelor salbatice si de cultura, ca si cele ale multor plante din alte familii, se aliniau cu regularitate pe un plan nord-sud, paralel cu forta orizontala a campului magnetic terestru. Tot el descoperi si faptul ca germinarea semintelor la anumite cereale putea fi considerabil grabita daca axele longitudinale ale acestora si extremitatile lor embrionare erau orientate spre Polul Nord. „Cand mama-mare tipa la mine sa casc bine ochii cand ii seaman semintele de dovleac, sa le pun intotdeauna cu varful catre miazanoapte ca altfel se alege doar cu paguba, se prea poate sa fi stiut ea ceva", scria Pittman ceva mai tarziu in Crops and Soils Magazine.
Un alt cercetator, tot inginer, anume dr. H. Len Cox din Denver, statul Colorado, a vadit un interes aparte fata de ideea electroculturii. in statul Wyoming, aflat aproape, se gaseau importante zacaminte dintr-un minereu feros cu calitati magnetice, magnetitul, asa ca nu-i fu prea greu lui Cox sa aduca pana la Denver un camion plin cu materia aceasta, pe care o pisa marunt. Dupa ce lasa sa se scurga in masa acestei pulberi puterea unui camp magnetic, a carui forta n-a dezvaluit-o nimanui, si dupa ce a amestecat in ea si cantitati foarte mici din alte minerale, a intins-o pe suprafata unei parcele cu legume, unde acest „ingrasamant" atat de neobisnuit s-a aflat in contact cu radacinile ridichilor rosii si albe. Desi frunzele acestora cresteau absolut normal, fara a se deosebi prin nimic de cele ale altor ridichi de pe parcelele vecine, radacinile lor erau de doua ori mai mari decat ale celorlalte. Chiar si radacinile pivotante erau de trei sau de patru ori mai lungi, ceea ce arata limpede ca tocmai stimularea radacinilor statea la baza fenomenului de crestere accelerata. Aceste rezultate remarcabile se confirmara la napi, morcovi, fasole, salata verde si la conopida. Un asemenea succes il facu pe Cox sa-si breveteze inventia si sa fondeze, in 1970, o companie pe care o boteza Electroculture Corporation, si al carei scop este tocmai vanzarea pretiosului ingrasamant. Clientii sai, mai toti fermieri din zonele invecinate, au declarat fara exceptie ca rezultatele obtinute le-au intrecut pana si cele mai optimiste asteptari. Nu numai ca recoltele au fost imediat cu mult peste media obisnuita, dar absolut toate legumele aveau un gust dintre cele mai placute, fapt care confirma observatiile mai vechi facute de Lemstrom in legatura cu capsunele si entuziasmul brutarilor care folosisera faina lui sir Oliver Lodge. Cox n-a putut explica niciodata modul in care amestecul lui actioneaza atat de exploziv asupra plantelor si a ramas si el surprins ca in anumite imprejurari folosirea acestuia nu da nici un rezultat, cum ar fi de exemplu adaugarea lui la pamantul din ghivece sau in sere. S-ar parea ca acest oxid feros care, supus unui camp electromagnetic, se incarca cu electricitate, nu da randament decat atunci cand se afla in contact direct cu ceea ce Gilbert denumise candva „mama sa neinsufletita", adica Terra.
Pe la inceputul anilor '20, Georges Lakhovski, un inginer rus care reusise sa se refugieze la Paris ca sa scape de revolutia bolsevica, se apuca sa scrie o serie de carti din care se intelegea ca baza oricarei forme de viata ar fi nu materia, ci vibratiile imateriale care ii sunt asociate. „Orice este viu emite radiatii" sublinia Lakhovski, care avansa astfel o teorie de-a dreptul revolutionara in baza careia celulele, unitatile organice esentiale a tot ce este viu, trebuiau privite ca acumulatori si generatori electromagnetici in stare, ca si posturile de radio, sa emita si sa absoarba unde de inalta frecventa.
in principiu, Lakhovski vedea celulele ca pe niste circuite microscopice oscilante. in limbaj tehnic, un asemenea circuit presupune doua elemente de baza: un acumulator, care poate fi inlocuit cu un condensator sau cu orice alta sursa de energie electrica inmagazinata, si o bobina de fir electric. Circuland de la un capat la celalalt al firului electric, curentul creeaza un camp magnetic care oscileaza cu o anumita frecventa, cu alte cuvinte de x ori pe secunda. Daca dimensiunile acestui circuit sunt reduse la proportii miniaturale, se pot obtine frecvente foarte inalte, astfel incat Lakhovski considera ca tocmai acest fenomen se petrece in nucleele microscopice ale celulelor vii. Opinia lui era ca minusculele filamente sub forma de carcel care se afla in interiorul nucleelor celulare constituie pur si simplu echivalentele unor circuite electrice create de om.
in cartea sa Secretul vietii, publicata in 1925, Lakhovski descrie o serie de experiente surprinzatoare, care impingeau spre concluzia ca orice boala nu este altceva decat o forma de manifestare a unui dezechilibru aparut in oscilatia celulara. Lupta intre celulele sanatoase ale corpului si cele patogene, adica bacteriile si virusii, ar fi, in viziunea lui Lakhovski un „razboi al radiatiilor". Cand radiatiile microbilor incep sa fie mai puternice, celulele organismului se vad deranjate in oscilatia lor normala, aceasta se produce cu neregularitati si celulele se imbolnavesc, murind atunci cand orice oscilatie inceteaza.
Dimpotriva, atunci cand radiatiile emise de celule sunt mai puternice, microbii invadatori sunt ucisi de acestea. Pentru a reda prin urmare sanatatea unei celule bolnave, Lakhovski considera ca aceasta trebuie tratata cu radiatii de o frecventa identica cu cea a radiatiilor ei. in asta ar sta, de fapt, cheia vindecarii absolut oricarei afectiuni.
in 1923, Lakhovski realiza un aparat electric care emitea unde ultrascurte (cu lungimi intre doi si zece metri), pe care il denumi oscilator radiocelular. in sectia de chirurgie a spitalului Salpetriere din Paris, el inocula unor muscate seruri purtatoare de celule canceroase prelevate de la bolnavi. in curand, toate plantele prezentau tumori mari, de dimensiunile unui sambure de cireasa, semn ca si lumea vegetala putea fi afectata de aceasta maladie cumplita. Lakhovski le imparti in doua grupe, „pacientii" si plantele-martor, expunand pentru inceput una singura din primul lot radiatiilor oscilatorului sau. in primele zile tumoarea incepu sa creasca vertiginos, ceea ce il contrarie pe Lakhovski, care insa nu se descuraja ci astepta sa vada sfarsitul si supuse toate celelalte muscate din primul lot radiatiilor oscilatorului. Dupa doua saptamani, tumoarea primei plante incepu sa se pietrifice, apoi sa scada in dimensiuni, iar dupa alte doua saptamani cazu singura de pe trupul plantei. Cu decalajul de timp provocat de intarziere, toate celelalte muscate se insanatosira in acelasi mod, in timp ce acelea din lotul martor se uscara in scurt timp.
Lakhovski vazu in aceste vindecari spectaculoase confirmarea teoriei sale: cancerul fusese invins prin cresterea oscilatiilor normale ale celulelor sanatoase ale muscatei, punct de vedere total opus specialistilor in radiatii pe baza de radiu, care considera ca distrugerea celulelor cancerigene trebuie facuta prin radiatii externe.
Pentru a-si elabora aceasta teorie, Lakhovski fu nevoit sa se preocupe de problema originii energiei necesare pentru producerea curenta a oscilatiilor celulare si pentru mentinerea acestora. Era destul de putin probabil ca aceasta energie sa provina din surse existente in interiorul celulelor, asa cum energia data de o baterie electrica sau de un motor cu aburi nu este realizata in interiorul acestora, ci doar inmagazinata sau transformata. Concluzia era deci ca aceasta energie venea din exterior, din radiatiile cosmice.
Pentru a demonstra acest lucru, Lakhovski se hotari sa renunte la aparatul inventat de el pentru producerea radiatiilor artificiale si sa incerce captarea energiei naturale din spatiu. in ianuarie 1925, el selectiona din mai multe muscate canceroase pe aceea care i se parea a avea tumoarea cea mai evoluata si o inconjura cu o spirala de sarma de cupru in diametru de treizeci de centimetru, ale carei extremitati nu se atingeau intre ele ci erau fixate pe un suport de ebonita care trebuia sa asigure o izolare completa.
Dupa o perioada de cateva saptamani, constata ca, in timp ce celelalte plante afectate de cancer se lasasera doborate de boala si se uscasera, cea astfel tratata mergea spre bine, tumoarea incepand sa se pietrifice si sa se usuce, asemeni celor din experienta anterioara. Mai mult decat atat, muscata respectiva nu numai ca se vindeca in scurta vreme cu totul, dar prospera vizibil, ajungand la dimensiuni duble fata de plantele-martor.
Aceste rezultate atat de spectaculoase il condusera pe Lakhovski la formularea unei complexe teorii, dupa care muscata ar fi in stare sa selectioneze din vastul camp de unde prezent in atmosfera exact pe cele cu frecventa optima, care sa ajute celulelor ei sa ajunga la oscilatia normala, si toate acestea cu atata precizie si forta incat celulele maligne puteau fi astfel distruse si eliminate.
Pentru multimea de radiatii de tot felul de frecvente care emana din spatiu si traverseaza in permanenta atmosfera, Lakhovski alese numele de universiune. El conchidea ca radiatiile, filtrate de spirale de sarma de cupru, au fost selectionate si folosite de muscata la insanatosirea celulelor ei degenerate. Dupa opinia lui, scopul acestei universiuni ar fi acela de a mentine, prin rezonanta si interferenta, vibratiile naturale ale celulelor sanatoase si de a le restabili si pe cele ale celulelor bolnave prin eliminarea radiatiilor patogene, care difera prin amplitudine si frecventa.
in cadrul acestei surprinzatoare teorii, universiunea sau ansamblul de radiatii din univers nu trebuie asociata cu notiunea unui vid complet al spatiului, notiune introdusa de fizicieni in locul celei de eter din secolul al XlX-lea. Pentru Lakhovski eterul era nu negarea oricarei materii, ci o sinteza precisa a fortelor radiatiilor, inlantuirea la scara intregului univers a radiatiilor cosmice, un corp omniprezent care se raspandeste de peste tot si ale carui elemente dezintegrate sunt fixate si transformate in particule electrice.
Lakhovski nutrea convingerea ferma ca acceptarea noului concept propus de el avea sa sfarame multe din barierele aflate in calea stiintei si ca, pornind de la aceste principii de baza, se puteau aborda cu mari sanse de succes toate fenomenele obscure care ramaneau inca practic insolubile, ca telepatia, transmiterea gandirii si, in consecinta, putinta comunicarii dintre om si planta.
in martie 1927 el a redactat textul unei comunicari intitulate Influente ale undelor astrale asupra oscilatiilor celulelor vii, care a fost prezentata Academiei de stiinte de catre prietenul sau, eminentul biofizician Jacques d'Arsonval, inventatorul diametriei. Desi a facut oarecare impresie, aceasta comunicare a ramas fara urmari, nereusind sa impuna punctul de vedere propus de el.
in martie 1928, muscata infasurata in spirala de sarma de cupru nu numai ca era cu totul vindecata de cancer, dar atinsese si inaltimea incredibila pentru o planta din aceasta specie, de un metru si treizeci de centimetri si, in afara de aceasta, inflorea tot timpul, chiar si iarna. Convins ca cercetarile sale asupra plantelor il facusera sa descopere o terapeutica absolut noua si cu o importanta poate incalculabila pentru medicina, Lakhovski, care era un inginer de exceptie, se apuca sa realizeze un aparat complex destinat tratarii bolnavilor, pe care il numi oscilator multi-unde. Lucru incredibil azi, oscilatorul sau se dovedi de o eficacitate stupefianta, fiind utilizat cu succes in mai multe spitale din Franta, Suedia si Italia in tratamentul tumorilor canceroase, al leziunilor provocate de radiu, al gusii, precum si in combaterea altor afectiuni considerate pe atunci incurabile. Numai ca ocuparea Parisului de trupele lui Hitler avea sa puna capat acestei fructuoase activitati a lui Lakhovski pe pamant francez, silindu-l sa se refugieze din nou, parasind noua sa patrie si stabilindu-se in Statele Unite, in 1941. Instalat la New York, acest vizionar reusi sa introduca folosirea oscilatorului sau intr-un mare spital din acest oras, unde efectele se vazura imediat prin tratarea cu succes a numeroase cazuri de arterita, bronsita cronica, luxatii congenitale ale soldului si a altor afectiuni impotriva carora nu existau mijloace terapeutice eficace. De asemenea, un medic din Brooklyn, care a tinut sa-si pastreze anonimatul, urolog si chirurg cu o vasta experienta, a declarat mai tarziu ca folosise aparatul lui Lakhovski in tratarea a sute de pacienti, reusind sa obtina stoparea si in unele cazuri chiar regresul unor dereglari ce se dovedisera pana atunci refractare la orice alt tratament.
Lakhovski a murit in 1943, fiind considerat fondatorul radiobiologiei. Totusi, in pofida succeselor incontestabile obtinute de el, corpul medical a negat intotdeauna valoarea terapeutica a aparaturii sale, iar putinii medici care ii impartaseau opiniile s-au vazut nevoiti sa se supuna puterii actelor administrative: folosirea oscilatorului multi-unde este interzisa oficial de autoritatile americane.
in timp ce Lakhovski inca se afla la Paris, o echipa de la Universitatea de Stat din Texas, condusa de profesorul E.J. Lund, perfectiona o descoperire de ultima ora a profesorului: un aparat de masurare a potentialului electric al plantelor. Printr-o serie de experiente care durasera mai bine de zece ani, profesorul Lund reusise sa demonstreze ca celulele vegetale produc campuri electrice, curenti si impulsuri care, asa cum lasase sa se inteleaga Bose cu decenii in urma, ar putea avea rolul de „sistem nervos" al plantelor. Lund emonstra de asemenea ca procesul cresterii plantelor era declansat tot de acest „sistem nervos electric", al carui rol il depasea net pe cel al hormonilor de crestere ce fusesera considerati pana atunci ca fiind hotaratori in aceasta privinta. Mai mult decat atat, acestia erau mobilizati si chiar facuti sa circule datorita campurilor electrice create de celule in zonele unde urma sa se realizeze cresterea. intr-o carte importanta dar foarte putin cunoscuta, Campurile bioelectrice si cresterea, Lund prezinta o descoperire de-a dreptul revolutionara: schema electrica a celulelor vegetale se modifica inainte cu aproape o jumatate de ora de momentul in care se fac simtite efectele divizarii hormonului respectiv si cresterea poate fi detectata.
Exista insa un impediment major: fizicienii nu dispuneau in general de mijloace de detectare a radiatiilor cu mult superioare celor din timpul „magnetismului animal" al lui Franz Mesmer sau al „fortei odice" a lui Reichenbach, iar acest fapt a facut ca ideea ca un tesut viu poate sa emita campuri electromagnetice sau sa raspunda acestora sa fie primita cu scepticism. Asa se intampla cu rezultatele cercetarilor lui George Washington Crile, chirurg eminent si fondator al reputatei Cleveland Clinic, care in 1936 a publicat cartea Fenomenele vietii: o interpretare radioelectrica. Aceasta carte aducea dovezi in privinta adaptarii specifice a organismului viu la formarea, inmagazinarea si utilizarea energiei electrice provenind, dupa opinia lui Crile, din unitati ultramicroscopice sau cuptoare cu protoplasma, numite radiogene, adica nascatoare de unde. Cu trei ani inainte de aparitia acestei carti, Crile afirmase la un congres al Societatii americane de chirurgie ca in scurt timp radiologii vor putea depista o boala inca inainte ca ea sa inceapa sa se manifeste. O asemenea afirmatie nu putea fi intampinata decat cu ostilitate, astfel incat Crile nu numai ca fu contrazis, dar ajunse si calul de bataie al confratilor sai, care il declarara diletant, lipsit de cunostintele necesare unui medic. Iar la acest punct de vedere se raliara, surprinzator, si expertii in biologie celulara, astfel incat Crile fu compromis iar calea deschisa de el, de a carei importanta noi ne putem da seama pe deplin astazi, fu evitata cu grija de ortodocsii care nu voiau sa se faca de ras.
Efectele energiei magnetice asupra celulelor vii, fie sanatoase fie bolnave, constituie fenomene asupra carora s-au aplecat cu insistenta numerosi medici si cercetatori din domeniul medicinei si care par in sfarsit sa inceapa sa se clarifice gratie fotografierii la intervale, o inventie simpla dar extrem de eficace. Cum plantele cresc cu o incetineala care face ca ochiul sa nu poata percepe acest proces, noi avem senzatia ca ele sunt impietrite. Daca insa nu le privim cateva ore sau, si mai bine, cateva zile, atunci ne putem da seama cu usurinta ca e vorba de cu totul altceva decat florile si arbustii de plastic care tind sa detroneze pe tot globul vegetatia adevarata.
in 1927, un adolescent din Illinois examina cu toata atentia mugurii unui mar frumos din livada casei parintesti, intrebandu-se care va inflori primul si care va fi succesiunea infloririi celorlalti. Framantat de aceasta problema care la urma-urmei nu era decat un moft de adolescent, baiatul isi spuse ca, daca ar fotografia mugurii marului la intervale regulate, ar putea urmari cu precizie nu numai ordinea in care mugurii aveau sa infloreasca, ci si fenomenul in diferite etape ale sale.
Astfel incepea cariera stiintifica a lui John Nash Ott, cu tehnica vadita a fotografierii la intervale, care avea sa-i ingaduie sa descopere multe taine din imparatia vegetalelor. Gandindu-se ca ar fi mai bine sa lucreze cu plante exotice, Ott isi injgheba o mica sera dar isi dadu seama ca fiecare varietate ii punea tot atatea probleme cate ii ridica unui antropolog un trib nou descoperit. Cele mai multe din specimenele lui pareau a se comporta mai curand ca niste primadone rasfatate si mofturoase decat ca niste plante cuminti si intelegatoare. isi dadu seama ca trebuia sa afle parerea unor specialisti, astfel incat se adresa cu intrebarile lui unor profesori de botanica de la universitate si unor experti in cercetarea botanicii ce lucrau la mari societati de profil, afland un lucru pe care pana atunci nici macar nu-l banuise: plantele erau sensibile nu numai la conditiile general cunoscute, adica lumina, temperatura si umiditate, ci si la raze X, la ultraviolete si la campul de raze produs de functionarea aparatelor de radio.
Descoperirile ulterioare ale lui Ott, care in cariera lui stiintifica s-a preocupat intens de efectele luminii si ale temperaturii, ar putea explica numeroase enigme ce tin de viata plantelor, printre care si inaltimea fenomenala pe care o ating de multe ori plantele ce cresc in muntii din Africa Centrala.
intr-o carte publicata acum mai multe decenii, Plante inzestrate cu personalitate, englezul Patrick Synge analiza toate explicatiile date fenomenului gigantismului la plante si ajungea la concluzia ca acestea erau nesatisfacatoare, astfel incat avansa el insusi o noua ipoteza, anume ca acest fenomen s-ar putea datora unui ansamblu de conditii de mediu specifice zonei respective. Se cunosteau unele din ele, cum ar fi temperatura joasa dar relativ constanta, umiditatea intr-un grad foarte ridicat si mai ales o puternica radiatie de ultraviolete, datorata atat altitudinii cat si zonei ecuatoriale. Numai ca in Alpi altitudinile ridicate faceau ca vegetatia sa creasca pipernicita, in timp ce in Ruwenzori din Africa, Synge vazuse buruieni "la fel de mari si de impunatoare ca niste copaci" si exemplare de Balsamina Hortensis de un rosu coral cu flori de cinci centimetri diametru, astfel incat era limpede ca acolo interveneau si alti factori. Continuand sa faca un inventar al acestor cazuri de gigantism, Synge ajunsese la frontiera dintre Kenya si Uganda, in muntii Elgon, inalti de peste cinci mii de metri, unde dadu, in craterul unui vulcan stins, de lobelii (Lobelia Erinus) de peste zece metri inaltime, „ca niste gigantice obeliscuri albastre si verzi", care aproape ca nu mai puteau fi considerate surori cu exemplarele normale ale acestei plante .Synge le fotografie la vremea cand erau pe jumatate acoperite de zapada cu mici turturi atarnandu-le de frunze, incercand sa le transplanteze in Anglia. Numai ca nici macar in Surrey, comitat renumit pentru clima sa blanda, acestea nu reusira sa supravietuiasca in aer liber.
Ideile lui Synge concordau cu ipotezele chimistului francez Pierre Berthelot, care era intrigat de vegetatia luxurianta din anumite zone ale Alpilor, in pofida solului extrem de sarac, si ajunsese la concluzia ca singura explicatie posibila era intensa activitate electrica din aceste zone. Daca conditiile enumerate de Synge vor fi reconstituite intr-o zi de oamenii de stiinta, s-ar putea sa vedem cum aceste plante gigantice se lasa aclimatizate in Europa, la altitudini nu cu mult mai ridicate decat nivelul marii.
Experientele intreprinse de Ott si cercetarile lui cu ajutorul fotografierii la intervale, ii permisesera acestuia sa descopere ca diferitele lungimi de unda ale luminii afecteaza hotarator fotosinteza, procesul prin care plantele convertesc lumina in energie chimica si opereaza o sinteza organica pe baza unor elemente anorganice, prin transformarea anhidridei de carbon si a apei in hidranti de carbon, cu degajare de oxigen. incercand sa elucideze aceasta problema, Ott petrecu luni de zile in laborator, reusind sa perfectioneze un procedeu care ii permitea fotografierea la microscop a scurgerii protoplasmei prin celulele unei plante acvatice, Elodea sau ciuma-apei, pe care o stimula in tot acest timp cu lumina solara directa, nefiltrata. Expuse razelor de soare, cloroplastele, corpuri continand clorofila, elemente hotaratoare in procesul fotosintezei, se scurgeau in ordine pe langa peretii interiori ai celulelor, de forma lunguiata. Cand insa Ott a introdus pe traiectul luminii filtre care eliminau razele ultraviolete, cloroplastele paraseau traseul acesta riguros si se grupau la extremitati, parca dorind sa se adaposteasca. Pe masura ce razele erau suprimate, incepand cu cele de la extremitatea albastra a spectrului spre cele de la extremitatea rosie, activitatea cloroplastelor scadea vizibil, tinzand sa ajunga la o imobilitate totala. Ott era fascinat mai cu seama de faptul ca la apusul soarelui toate cloroplastele isi incetau activitatea si in scurt timp ramaneau intr-o nemiscare absoluta, la care nu renuntau nici chiar atunci cand erau supuse luminii puternice a unor reflectoare. Aceasta stare de paralizie ramanea netulburata pana in zori, cand activitatea lor incepea normal.
Ott isi dadea foarte bine seama ca daca principiile de baza ale fotochimiei, asa cum sunt ele identificabile in procesul de fotosinteza la plante, isi au o corespondenta in regnul animal, atunci se adevereste o teorie avansata de mult timp si sustinuta cu ardoare de partizan al terapeuticii prin culori : anumite frecvente ale luminii ar putea influenta si corpul uman, actionand asupra corpului intr-un mod similar asa cum exercita anumite medicamente asupra tulburarilor osoase sau mintale.
in revista Time aparu in 1964 un articol care il decise pe Ott sa faca cercetari asidue in legatura cu efectele radiatiilor instalatiilor in televiziune asupra plantelor si asupra organismului uman. Articolul din Time explica faptul ca anumite simptome de nervozitate, de astenie permanenta, dureri de cap, insomnii si chiar stari de voma, constatate pe treizeci de copii aflati sub observatia a doi medici ai aviatiei mericane, trebuiau puse toate in legatura cu faptul ca acesti micuti stateau in fata televizorului intre trei si sase ore pe zi in cursul saptamanii, iar in week-end de la douasprezece ore in sus, in unele cazuri aproape douazeci de ore. Cauza directa stabilita de cei doi medici era lipsa miscarii fizice in aer liber pe care o provoca sederea la nesfarsit in fata televizorului, insa Ott se intreba daca nu era vorba in realitate si de un alt factor, mult mai agresiv decat lipsa de miscare: radiatiile carora se supuneau copiii, in special razele X, raze care se gasesc dincolo de ultraviolete in spectrul solar.
Vrand sa verifice aceasta ipoteza, Ott acoperi jumatate din ecranul unui televizor in culori cu o tabla de plumb groasa de un milimetru si jumatate, plumbul constituind materialul ideal pentru oprirea razelor X, iar cealalta jumatate cu carton fotografic gros si innegrit prin expunere la lumina si prin tratarea ulterioara cu solutie revelatoare. Acesta avea rolul de a opri lumina vizibila si razele ultraviolete, permitand insa trecerea celorlalte frecvente.
Dupa aceasta, aseza in fata televizorului sase ghivece cu plante de fasole abia rasarite, cate trei in dreptul fiecarei jumatati a ecranului, la inaltimi diferite. in acelasi timp alese alte sase ghivece cu plante-martor, pe care insa le instala in alta incapere, la cincisprezece metri distanta de aceea unde avea loc experienta.
Dupa trei saptamani de functionare fara intrerupere a televizorului, atat plantele protejate de ecranul de plumb cat si cele martore se dezvoltasera normal, atingand inaltimea de sase picioare si prezentand toate caracteristicile unor plante sanatoase. in schimb, cele plasate in fata jumatatii de ecran acoperite doar cu cartonul fotografic avusesera vizibil de suferit. Vrejii se rasucisera si plantele semanau mai curand cu niste plante cataratoare, iar intr-unul din ghivece, cel aflat exact la nivelul ecranului, deci lovit in plin de radiatii, radacinile pareau complet naucite, incepand sa creasca in sus si sa iasa din pamant. Concluzia trasa de Ott din aceasta experienta atat de revelatoare nu putea fi decat una: daca radiatiile atat de multindragitului televizor se dovedisera in stare sa transforme in adevarati monstri niste plante banale ca firele de fasole din ghivecele lui, atunci are puteau fi consecintele lor asupra organismelor crude si sensibile ale copiilor?
Peste ani de zile, discutand cu un grup de specialisti in tehnologie aerospatiala, Ott aduse vorba despre aceasta experienta, povestind cum se deformasera plantele de fasole sub influenta radiatiilor televizorului. Interlocutorii fura imediat de parere ca era vorba de un fenomen foarte asemenator cu dereglari semnalate la firele de grau din biocapsulele duse in stratosfera, deformate si ele in acelasi mod, numai ca toata lumea pusese acest fenomen pe seama absentei fortei de gravitatie. Unii din acesti specialisti, auzind de existenta acestui fenomen si la sol, unde nu se mai punea problema lipsei fortei de gravitatie, se aratara foarte interesati si emisera ipoteza ca adevarata cauza trebuia cautata in alta parte, anume in actiunea radiatiilor difuze ale unei energii inca neidentificate.
Pornind de la faptul ca orice radiatie care provine din spatiul cosmic si cade perpendicular dinspre zenit pe sol va avea de parcurs o distanta mai mica prin atmosfera terestra si va fi, prin urmare, mai puternica decat cele cazute sub un alt unghi, Ott ajunse la ipoteza ca radacinile cresc in jos pentru a evita influenta radiatiilor care actioneaza asupra lor.
Din cauza greutatii mereu mai mari in directia mentinerii unei stari acceptabile de disciplina in scoli, numerosi copii hiperactivi si dintre cei cu incapacitate pronuntata de a se concentra au fost tratati prin anii '70 cu medicamente destinate sa le modifice comportamentul, asa-numitele „pilule linistitoare". Aceasta practica a starnit vii controverse intre parinti, medici si functionarii guvernamentali. Desi nu a dat publicitatii teoria aceasta, Ott a comunicat intr-un grup restrans de oameni de stiinta opinia lui ca hiperactivitatea si opusul sau, formele de moleseala mergand pana la somnul anormal de prelungit, ambele semnalate pe scara mare la copiii americani, s-ar putea datora in foarte mare masura, daca nu chiar in intregime, expunerii in exces la radiatiile emise de televizoare.
Ott stia ca radiatiile produse in asemenea imprejurari sunt situate pe o banda extrem de ingusta a spectrului electromagnetic si ca, prin urmare, sistemele biologice sensibile la aceasta energie concentrata ar putea fi astfel superstimulate, ca in cazul concentrarii unui fascicul de raze luminoase cu ajutorul unei lentile. Numai ca lentila concentreaza lumina intr-o anumita directie, de regula controlata, in timp ce energia specifica emisa de televizoare se difuzeaza in orice directie in care nu intalneste obstacole.
Convingerea pe care si-o formase Ott, anume ca radiatiile electromagnetice influenteaza orice forma de viata intr-o multime de moduri din care cele mai multe ne raman deocamdata necunoscute, fu confirmata o data in plus intr-o situatie inedita. Studiourile Paramount Pictures din Hollywood l-au solicitat in calitatea sa de cel mai bun specialist in America in fotografierea la intervale, in vederea turnarii unui nou film cu Barbra Streisand, transpunerea pe ecran a unei comedii muzicale, intr-o zi frumoasa poti vedea cat intr-o luna, care se bucurase de un succes nebun pe Broadway. Eroina frumoasei povesti era plina de talente paranormale, printre care se numara acela de a face plantele sa creasca vazand cu ochii doar cantandu-le. Poducatorul platea o suma fabuloasa, cu conditia insa ca Ott sa renunte la orice alte activitati si sa se astearna imediat pe lucru, analizand seturi de imagini succesive din cresterea mai multor flori de diferite specii, muscate, irisi, iasomie, lalele si narcise, urmand ca aceste secvente sa fie prelucrate putin la masa de montaj si introduse in film.
Numai ca plantele, in cresterea lor, nu tin seama nici de dorintele producatorilor de filme si nici de teancurile de bancnote cu care ar incerca acestia sa le stimuleze. Timpul presa si Ott hotari sa recurga la mijloace inedite pentru a grabi cresterea florilor, astfel incat puse rapid la punct un nou tub fluorescent cu spectru complet, plus ultravioletele care lipsesc dintr-un tub obisnuit.
Succesul viitorului film era conditionat de plante, care puteau accepta sau nu sa creasca sub aceasta lumina cu totul noua pentru ele. in timp ce lua fotografii la intervale scurte de timp, observa ca cel mai rapid cresteau plantele asezate la mijlocul tubului, in vreme ce celelalte, aflate spre extremitati, aveau un ritm de crestere ceva mai lent. Ott stia ca aceste tuburi functionau pe baza aceluiasi principiu ca si televizoarele, bombardarea lampilor catodice, numai ca aici era vorba de un voltaj mult mai redus, atat de redus incat toata literatura de specialitate dadea asigurari ca functionarea lor nu avea absolut nimic nociv. Ott, care banuia de mult timp ca lucrurile nu stateau tocmai asa, aseza cap la cap doua serii de cate zece tuburi paralele, astfel incat sa obtina douazeci de catozi foarte apropiati unii de altii, si aseza in lumina lor alte ghivece cu seminte de fasole, din aceeasi sarja cu cele folosite de el la experiente anterioare. Numai ca, atunci cand acestea rasarira, cele aflate in apropierea catozilor erau firave si crescusera pipernicite, in vreme ce celelalte, asezate la sase metri distanta, se prezentau admirabil.
Ott continua ceva mai tarziu aceste experiente, efectuandu-le tot pe fasole, planta cu crestere rapida, si ajunse la concluzia ca aceasta este mult mai sensibila la radiatii decat aparatura si materialele folosite in general in masurarea activitatii radioactive. Diferenta se datoreaza, dupa propriile lui precizari, faptului ca instrumentele nu pot inregistra decat o singura inregistrare de energie, in timp ce plantele sunt expuse efectelor cumulative.
in ultimii ani, Ott s-a gandit si la posibilitatea ca frecventele luminoase sa afecteze aparitia, dezvoltarea si poate si involutia cancerului.
Primul indiciu care l-a condus spre aceasta pista i-a fost oferit de o intamplare oarecare, in urma careia a facut cunostinta cu un medic oncolog de la un mare spital din New York, foarte preocupat de gasirea unor mijloace mai eficace de combatere a acestei curnplite maladii. Amintindu-si de consecintele nefaste ale televizoarelor asupra organismului uman, Ott i-a propus medicului un experiment pe care acesta il accepta: cincisprezece din bolnavii sai fura invitati sa petreaca in aer liber cea mai mare parte a timpului, ferindu-se sa poarte ochelari si expunandu-se cat mai mult luminii soarelui, cu evitarea pe cat posibil a oricarei surse de lumina artificiala, in special a ecranelor televizoarelor. Dupa cateva luni, medicul il informa pe Ott ca, din cei cincisprezece bolnavi supusi acestui regim de viata, numai in cazul unuia tumoarea progresase, in vreme ce tumorile celorlalti, chiar daca nu inregistrau nici un regres, cel putin stagnasera, fapt stabilit prin mijloace medicale riguroase.
intre timp, un oftalmolog reputat din Florida, care era la curent cu cercetarile lui Ott, lua legatura cu acesta si ii arata ca descoperise in retina un strat de celule care, dupa toate aparentele, nu avea vreo functiune identificabila dar care reactiona surprinzator de puternic la tranchilizante. Oftalmologul ii sugera lui Ott sa testeze toxicitatea acestor medicamente folosind tehnica fotografierii la intervale combinata cu marirea la microscop. Convins ca aici se aflau lucruri care se puteau dovedi revelatoare, Ott se apuca imediat de lucru, alegand pentru aceasta un microscop puternic, cu contrast de faze, inzestrat cu un set complet de filtre de culoare de mare sensibilitate, avand astfel posibilitatea de a observa limpede contururile amanuntite ale celulelor si intreaga lor structura, fara sa mai fie obligat, ca in alte experiente, sa le fixeze cu ajutorul unor coloranti. Aceasta tehnica scoase in scurt timp in evidenta faptul ca folosirea lungimilor de unda care corespund albastrului din spectrul culorilor provoca o prezenta nefireasca a pseudopodelor in pigmentii celulelor retinei si ca lumina rosie provoca ruperea peretilor acestora. Mai mult decat atat, multiplicarea celulara nu era deloc stimulata de adaugarea pe lamela microscopului a unor elemente nutritive proaspete, asa cum ar fi fost de asteptat sa se intample mai ales la o temperatura constanta, ci se observa o serioasa diminuare a acestui proces, pentru ca pe urma, dupa incetarea operatiunii propriu-zise, sa se observe o accelerare a multiplicarii celulare, care tinea aproximativ saizeci de ore.
in cursul acestor cercetari iesi in evidenta si faptul ca, exact inainte de apusul soarelui, activitatea granulatiilor pigmentare din interiorul celulelor scadea vizibil, mentinandu-se la un nivel foarte scazut pana in dimineata urmatoare, cand revenea la normal. Ott facu o apropiere intre ele si cloroplastele celulelor de ciuma-apei si se gandi ca animalele si plantele prezentau probabil anumite similitudini in functionarea lor elementara, lucru pe care pana atunci nu-l banuise nimeni.
Se ridica astfel intrebarea daca reactiile cloroplastelor si cele ale granulatiilor pigmentare ale celulelor epiteliale ale retinei, ar putea fi ele dependente de spectrul solar, de care depinde, de fapt, orice atom de viata de pe Terra. „S-ar parea - afirma Ott - ca principiile fundamentale ale fotosintezei la plante, bazate pe energia luminoasa reprezinta principalul agent de reglare a cresterii, sa depaseasca cadrul vegetal si sa joace acelasi rol si in viata din regnul animal, "prin controlul asupra activitatii chimice si hormonale."
Efectuarea unor studii paralele asupra comportamentului celulelor l-a determinat pe Ott sa traga concluzia ca lipsa luminii si a radiatiilor joaca un rol cel putin tot atat de important in aparitia unor afectiuni ca si malnutritia. La o reuniune din 1970 a Asociatiei americane pentru progresul stiintei, doctorul Lewis W. Mayron, comentand experientele lui Ott cu plante de fasole si cu sobolani expusi radiatiilor emise de televizoare, a tras concluzia ca „radiatiile au un efect fiziologic atat asupra plantelor cat si asupra animalelor, faptul producandu-se, dupa toate aparentele, pe calea unui mecanism de natura chimica". Referindu-se la cunoscuta experienta a lui Ott privitoare la efectele tuburilor fluorescente asupra plantelor de fasole, Mayron a declarat: „Implicatiile acestui fenomen asupra sanatatii omului sunt imense daca ne gandim ca oricine foloseste azi iluminatul cu lampi fluorescente la propriul sau domiciliu si este expus acestora in magazine, birouri, hale industriale si in scoli".
Dezvaluirile facute de Ott, personalitate stiintifica de prim rang, ale carui cuvinte nu puteau fi puse la indoiala de nici un om de buna credinta, starnira o senzatie si o stare de spirit vecina cu panica, astfel incat la sfarsitul celui de-al saptelea deceniu, Congresul SUA lua in dezbatere aceasta chestiune si, cu unanimitate de voturi, lucru extrem de rar intalnit in activitatea acestui for, introduse o lege privitoare la controlul radiatiilor. Delegatul statului Florida in Congres, anume Paul Ropes, unul din initiatorii proiectului de lege, declara in public ca Ott avea marele merit „de a ne fi deschis ochii asupra necesitatii controlului radiatiilor pe care ni le ofera cu atata agresivitate produsele electronice". La randul sau, Ott declara ca el personal nu avea nici un merit in aceasta chestiune, intrucat intreaga contributie la elucidarea faptelor si-o adusesera in realitate plantele lui, care ii deschisesera ochii asupra adevarului.
Un lucru vrednic de tot interesul: lucrarile lui Ott, asemeni celor intreprinse inaintea lui de Ghiurvici, Rahn, Crile si de toti cei ce se ostenisera pe taramul electroculturii, confirma pe deplin observatiile mai vechi ale lui Mesmer si ale lui Galvani, care sustineau ca orice entitate inzestrata cu viata este inzestrata in acelasi timp si cu proprietati e natura electrica sau magnetica.
Data fiind aceasta unanimitate in recunoasterea, tardiva dar absolut meritata, a unor teorii privite atata timp cu suspiciune, ar fi fost de mirare sa nu se iveasca in scurt timp si ideea ca materia vie trebuie sa fie inconjurata de campuri electromagnetice, probabil identice sau cel putin asemanatoare cu cele din domeniul fizicii moleculare. si tocmai acesta este cuprinsul unei teorii avansate cu multa indrazneala de doi oameni de stiinta de la Universitatea din Yale, anume F.S.C. Northrop, profesor de filozofie, si Harold Saxton Burr, medic si anatomist, asemeni lui Galvani.
Prin afirmatia lor ca tocmai campurile electrice sunt de fapt organizatorii si diriguitorii organismelor vii, Northrop si Burr oferira imediat chimistilor o noua baza de cercetare, de la care puteau porni in tentativa lor de a explica felul in care s-ar putea asambla miile si miile de elemente constitutive descoperite pana in acel moment. Cat despre biologi, acestia gasira in noua teorie ideea ca se putea afla in sfarsit, privind lucrurile in aceasta lumina, care este „mecanismul de siguranta" datorita caruia toate celulele corpului omenesc sunt inlocuite, intr-o ordine riguroasa, de doua ori pe an.
in scopul de a demonstra aceasta teorie, Burr si colegii sai de laborator realizara un voltmetru de o noua conceptie, insensibil la curentii proveniti de la organismele vii aflate in studiu, ceea ce asigura integritatea totalitatii campurilor prezente. Douazeci de ani de cercetari cu acest aparat si cu altele, mai perfectionate inca, realizate ulterior, ii condusera pe Burr si pe colaboratorii sai spre aflarea unor lucruri surprinzatoare legate de lume vegetala si de cea animala. Doctorul Louis Langman, obstetrician si ginecolog, care a aplicat si el tehnica lui Burr, a descoperit de exemplu ca momentul ovulatiei unei femei poate fi determinat extrem de precis si ca unele femei produc ovule de-a lungul intregului ciclu menstrual, in unele cazuri chiar in absenta oricarei menstruatii. in mod cu totul inexplicabil insa, desi acest sistem de detectare este extrem de simplu si nu contravine in nici un fel vreunor principii de natura religioasa, oricat de severe, si nici metodei Ogino, metoda lui Langman nu s-a bucurat de prea mare succes si nici nu se poate prevedea daca isi va gasi vreodata drumul spre milioanele de femei care nu doresc sa aiba copii.
Burr a mai descoperit si un alt fapt vrednic de toata atentia: tumorile anumitor organe pot fi detectate inainte de aparitia simptomelor clinice. Tot metoda lui si-a gasit si alte aplicatii, de exemplu in masurarea exacta a gradului de cicatrizare a unei rani sau in localizarea cu precizie a locului in care se va afla capul viitorului pui in ou atunci cand va fi sa iasa din gaoace - si asta fara a sparge coaja oului si fara a aduce viitorului pui cea mai mica vatamare.
Cercetand si lumea vegetala, Burr intreprinse masuratori a ceea ce el a denumit „campul de viata" din jurul semintelor si descoperi ca alterarea unei singure gene din codul genetic mostenit, provoca imediat schimbari serioase in schemele voltajului aparaturii sale. El ajunse de
asemenea la o descoperire care s-ar putea dovedi in viitor a fi de o maxima importanta pentru proprietarii de pepiniere, anume putinta de sanatate si de vigoare al unei viitoare plante pe baza doar a diagnosticului electric al semintei care urmeaza sa fie insamantata.
Pornind de la faptul ca din toate formele de viata copacii sunt ei mai longevivi si mai putin mobili, Burr intocmi un grafic cu campurile de viata ale tuturor speciilor care cresteau in zona campusului universitar din Yale si in jurul laboratorului sau personal din Old Lyme, statul Connecticut, pe o perioada de douazeci de ani. El isi dadu seama ca aceste trasee erau in legatura nu numai cu ciclurile lunare si cu petele din soare care apar la perioade de cativa ani, dar si cu cicluri proprii ale arborilor, care se repeta la perioade scurte, intre trei si sase luni, pentru care nu se poate da o explicatie logica si argumentata. Aceste concluzii ale lui Burr se bucurara de o oarecare publicitate si reusira sa repuna in drepturi vechile practici, acum de mult timp osandite ca mofturi fara nici un temei, agricultorilor de odinioara care, timp de nenumarate generatii, stabileau momentul propice semanatului in functie de fazele lunii.
Unul din studentii lui Burr, tanarul Leonard J. Ravitz, care se pregatea pentru specialitatea de medic psihiatru, reusi sa foloseasca aparatura maestrului sau la masurarea gradului de profunzime a starii de hipnoza, performanta realizata de el inca in anul 1948. El ajunse la surprinzatoarea concluzie ca fiinta umana se afla cel mai adesea in stare de hipnoza, iar asta nu in somn, ci in stare de deplina trezie.
inregistrarea permanenta a campurilor de viata ale indivizilor indica o ridicare sau o cadere clinica a voltajului, culmile si punctele cele mai de jos corespunzand perioadelor in care organismul se simte bine sau rau, in forma sau intr-o stare proasta. tinand seama de configuratia curbelor care strabat aceste puncte-limita, se pot stabili cu saptamani inainte momentele si perioadele respective din viata unui om. Faptul nu difera prea mult de ideea avansata candva de studentii interesati de ritmurile biologice in vremea lui Wilhelm Fliess, ale carui scrisori au avut un rol hotarator pentru Sigmund Freud in timpul cand acesta era preocupat de propria autoanaliza.
Ravitz, care a continuat opera lui Burr, sustine ca aceste campuri formate in jurul „corpurilor" a tot ceea ce este viu, anticipeaza evenimentele fizice care se produc in ele si sugereaza faptul ca spiritul insusi poate ca, aducand anumite variatii in acest camp, sa afecteze pozitiv sau negativ materia cu care este asociat, ceea ce se inrudeste cu ideile lui Marcel Vogel care au facut obiectul unor pagini anterioare ale acestei carti.
Cu atat mai mult este deci necesar ca aceste semnale sa fie descifrate de deschizatorii de drumuri din domeniul medicinei cu cat lucrarile lui Burr au inceput sa atraga atentia abia de putin timp. S-ar putea ca un nou soc sa li se pregateasca pontifilor medicinei printr-o descoperire surprinzatoare ce confirma fara putinta de tagada observatiile lui Ghiurvici, Rahn si Crile. Aceasta dateaza din 1972 si se datoreaza cercetarilor de la Institutul de medicina clinica si experimentala din Novosibirsk, un oras industrial nou, cu peste un milion de locuitori, situat pe malurile raului Obi din Siberia.
in acest institut, S.P. sciurin si doi prieteni ai sai, cercetatori la Institutul pentru automatizare si electrometrie, au reusit demonstrarea unui fapt la care nimeni nu s-ar fi asteptat: celulele pot sa „converseze" intre ele, schimband mesaje codificate prin mijlocirea unei raze electromagnetice de o natura diferita de cele cunoscute. Aceasta descoperire s-a soldat cu o diploma speciala acordata celor trei cercetatori de un comitet guvernamental pentru inventii si cam atat. Cercetarile nu au continuat, ramanand probabil sa fie reluate mai tarziu sau, si mai probabil, in alta parte a lumii, pentru ca subiectul este prea fierbinte pentru a nu fi investigat pana la capat.
Cum ajunsesera sciurin si colaboratorii sai la concluzia ca plantele se pot delecta cu suete prelungite? incepusera prin asezarea de culturi de tesuturi identice in doua recipiente ermetic inchise si separate printr-un perete de sticla. Apoi au introdus intr-unui din recipiente un virus mortal, provocand astfel moartea rapida a tuturor celulelor aflate in el, in timp ce tesutul celular din celalalt recipient ramanea nealterat. Dar la repetarea aceleiasi experiente, inlocuind insa ecranul de sticla cu unul de cuart, cercetatorii au ramas stupefiati constatand ca si tesuturile din cel de-al doilea recipient au murit practic in acelasi timp cu celelalte, desi era cu neputinta pentru virusi sa treaca dintr-un recipient in celalalt, amandoua fiind inchise ermetic. Pentru a elimina absolut orice coeficient de hazard, oricat de improbabil ar fi fost acesta, cercetatorii au repetat experienta de mai multe ori, supunand tesuturile nu numai unor virusi, ci si altor agenti ucigatori, ca diferite otravuri chimice sau doze puternice de radiatii. in toate cazurile mureau nu numai tesuturile din recipientul asupra caruia se actiona, ci si cele din recipientul izolat de celalalt numai de ecranul de cuart. Care era explicatia acestui fenomen?
Sticla obisnuita nu permite trecerea razelor ultraviolete, in timp ce cuartul, dimpotriva, este foarte penetrant din acest punct de vedere, ceea ce i-a facut pe cercetatorii din Novosibirsk sa emita o ipoteza nu cu totul lipsita de temeiuri. Ei si-au amintit ca Ghiurvici sustinuse odinioara ca celulele de ceapa ar putea emite radiatii ultraviolete, idee ce li se paru foarte vrednica de luat aminte, astfel incat, dupa decenii de uitare, o adusera din nou in actualitate. Folosind un ochi electronic, un amplificator si un inregistrator automat ce indica pe banda diferitele variatii de nivel ale energiei, ei isi dadura seama de faptul ca in timp ce procesele vitale din tesuturile celulare ramaneau radiate la lumina ultravioleta, invizibila pentru ochiul omenesc, dar aratand pe grafic sub forma de oscilatii, ramanea stabila. De indata ce tesuturile incepeau sa combata infectia, radiatiile se intensificau.
in presa moscovita aparura date despre aceasta descoperire aproape incredibila: radiatiile ultraviolete ale celulelor bolnave erau purtatoare de informatii codificate sub forma de fluctuatii ale intensitatii lor pe care tesutul vecin le decodifica intr-un fel sau altul, asa cum cuvintele sunt transmise prin alfabetul Morse sub forma de liniute si puncte.
intrucat cea de-a doua cultura celulara parea sa sucombe in toate cazurile in acelasi mod ca si prima, cercetatorii din Novosibirsk au tras de aici concluzia ca pentru celulele sanatoase era extrem de periculos sa se afle in situatia de a capta semnalele de moarte emise de cele care mureau, la fel de periculos ca si expunerea la virusi, otravuri sau radiatii ucigatoare. in aparenta, cea de-a doua structura de tesuturi se organiza in vederea rezistentei imediat ce primea semnalul de alarma si n-ar fi exclus, sustine sciurin, ca tocmai aceasta „restructurare in vederea razboiului", un razboi dus impotriva unui inamic inexistent in realitate, sa fie la fel de fatala ca un atac real.
Diferitele publicatii din Moscova care au prezentat aceste rezultate, au lasat sa se inteleaga ca lucrarile de cercetare intreprinse la Novosibirsk ar putea aduce o contributie importanta la evaluarea rezervelor interne de rezistenta ale corpului omenesc impotriva diferitilor agenti patogeni si au citat numele lui sciurin - in legatura cu noile orizonturi ce se deschid in domeniul diagnosticarii bolilor.
Noi nutrim convingerea ca radiatiile sunt in masura sa dea primul semnal de alarma in cazul aparitiei unor tumori maligne si sa semnaleze cu maximum de operativitate prezenta in organism a unor virusi. Iar acest fapt poate fi cu atat mai important cu cat in cazul multor maladii identificarea si diagnosticarea lor rapida intampina mari dificultati, cum se intampla de exemplu in cazul hepatitei.
Astfel, cu cincizeci de ani intarziere, compatriotii lui Ghiurvici au adus un tardiv dar binemeritat omagiu acestui stralucit slujitor al stiintei, pe nedrept cazut in uitare. Tot cu aceasta ocazie, sciurin si colaboratorii sai au pus in lumina extraordinarele cercetari ale unui obscur compatriot al lor, Semion Kirlian, care a reusit sa fixeze pe pelicula fotografica un fenomen unic: campurile de forta care inconjoara fiintele si plantele, descrise si masurate cu atata precizie in Statele Unite de Burr si Ravitz.
inapoi la  cuprins sau  mai departe

 


        pot fi contactat prin E-mail            2009 ASCII-Lob            Home Popescu-Colibasi