|
Am mai spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este
aici
10. PLANTELE ŞI ELECTROMAGNETISMUL
Daca
reactia plantelor la sunetele muzicale sau de alta natura nu este pana
în acest moment clarificata si inteleasa, tot cam asa stau lucrurile si
in cazul raspunsurilor lor la undele pe care noi le numim
electromagnetice. Omul inainteaza inca pe bajbaite, fara ca macar sa fi
putut stabili cu precizie care din nenumaratele sale aparate
generatoare de asemenea unde sunt benefice si care nocive, din punctul
de vedere al materiei vii.
Jean-Jacques
Dortous de Mairan, astronom si scriitor francez din secolul al
XVIII-lea, a fost intrigat de faptul ca apusul soarelui o obliga pe
tematoarea Mimosa pudica sa-si stranga frunzele, intocmai ca atunci
cand el insusi o atingea cu mana. Prima concluzie aflata la indemana ar
fi fost aceea ca planta, la caderea noptii, se pregatea de culcare
asemenea unei fiinte omenesti sau unui animal, dar aceasta explicatie
nu i s-a parut deloc satisfacatoare. Astfel incat se hotari sa faca o
experienta simpla: intr-o dimineata, inainte de rasaritul soarelui,
aseza doua ghivece, fiecare cu cate o planta, intr-un dulap unde nu
intra nici o raza de lumina. Examinandu-le pe la ora pranzului, observa
uluit ca amandoua aveau frunzele larg desfacute, asemeni suratelor lor
aflate la lumina, in salon. Urmarind mai departe comportarea celor doua
mimoze, observa ca seara amandoua isi stransera frunzele, in acelasi
timp cu celelalte, care jucau fara sa stie rolul de plante-martor.
Mairan trase de aici concluzia ca plantele simt soarele fara sa-l vada.
Neputandu-si explica acest fenomen, bietul om adresa Academiei o
scrisoare in care arata ca plantele lui se aflau, pe cat se pare, sub
influenta unei puteri necunoscute care exista in univers.
Peste
aproximativ doua secole un savant american, doctorul John Ott, aflat la
conducerea Institutului de cercetari asupra mediului, sanatatii si
luminii din Sarasota, statul Florida, confirma observatiile lui Mairan.
El se gandi daca nu putea identifica aceasta „energie necunoscuta" care
patrunde adanc in masa planetei si care, in acel moment, i se parea a
fi singura solutie pentru oprirea a ceea ce se numea „radiatii
cosmice". incercand sa faca lumina in acest domeniu, Ott duse sase
mimoze, in timpul zilei, intr-o mina si le instala intr-un loc aflat la
mai mult de doua sute de metri adancime. Spre deosebire de mimozele
ascunse in dulapul intunecos, acestea isi stransera imediat frunzele,
fara a mai astepta apusul soarelui si ramasera astfel chiar si cand Ott
le supuse luminii unor reflectoare puternice. Lasand la o parte faptul
ca Ott a facut imediat legatura intre aceste fapte si fenomenul
electromagnetismului, despre care pe timpul lui Mairan nu se stia
practic nimic, in rest lucrurile ramaneau la fel de tulburi ca si
pentru ilustrul precursor francez.
Pentru ca
toata stiinta lui Mairan si a contemporanilor sai in legatura cu
electricitatea se limita la cunostintele mostenite de la vechii greci
despre proprietatile ambrei, pe care ei o mai numeau si elektron, o
materie ce poseda bizara insusire ca, daca era frecata temeinic cu o
bucata de material textil, sa poata atrage un fulg sau o farama de pai.
Se mai stia ca magnetita, un oxid natural de fier de culoare neagra,
exercita o atractie inexplicabila asupra bucatilor de fier. Cum aceasta
materie fusese descoperita intr-o regiune din Asia Mica numita
Magnesia, a fost botezata de greci Magnes Lithos, adica „piatra de
Magnesia", denumire prescurtata de romani in magnes (genitiv magnetis),
forma care a dat nastere cuvantului „magnet", existent in forma aceasta
sau in altele apropiate cam in toate limbile moderne. Primul om care a
stabilit o legatura intre electricitate si magnetism a fost un savant
englez din secolul al XVI-lea, William Gilbert, medic stralucit si
adanc cunoscator al filozofiei, caruia aceste merite i-au adus inalta
onoare de a fi desemnat ca medic personal al reginei Angliei, Elisabeta
I.
Gilbert
ajunsese la ideea, extrem de avansata pentru timpul sau, ca insasi
planeta noastra este un gigantic magnet de forma sferica, drept care
conchise ca magnetita are „suflet", deoarece aceasta materie „este
parte a mamei sale insufletite, Pamantul, pentru care este un copil
privilegiat". El isi mai dadu seama si de faptul ca mai existau si alte
materii care, frecate bine, capatau insusirea de a atrage obiecte
usoare. El le atribuie calificativul de „electrice" si foloseste pentru
prima oara sintagma „putere electrica". Timp de secole de-a randul,
forta de atractie a ambrei si a magnetitei fusese considerata „fluid de
eter penetrant" (indiferent care i-ar fi fost natura) emis de
substantele respective.
Chiar si
mult mai tarziu, la o jumatate de secol dupa experientele lui Mairan,
un spirit de talia lui Joseph Priestley, cel caruia ii datoram
descoperirea oxigenului, scria in tratatul sau de popularizare a
electricitatii: „Pamantul si toate corpurile cunoscute de noi, fara
nici o exceptie, cuprind probabil in ele o anumita cantitate dintr-un
fluid extrem de elastic si de subtil pe care filozofii au cazut de
acord sa-l denumeasca electricitate. in clipa cand un corp incepe sa
contina o doza mai mare din acest fluid decat cea naturala, efectele
rezultate din acest fenomen sunt din cele mai vrednice de luat in
seama. Se considera ca corpul omenesc cuprinde si el acest fluid si e
in stare de multe lucruri deosebite care se datoreaza tocmai puterii
electrice."
Chiar si
in secolul al XlX-lea cunostintele reale asupra magnetismului erau
incredibil de putin avansate fata de alte domenii ale cercetarii.
intr-un text publicat la putin timp dupa al doilea razboi mondial de
Muzeul stiintelor si al Industriilor din Chicago sta scris ca oamenii
inca nu stiu de ce planeta noastra are insusirile unui magnet, de ce
curentii electrici formeaza in jurul lor campuri magnetice si nici
macar de ce minusculii atomi ai materiei sunt incarcati de
electricitate in nemarginirea spatiilor vide. si lucrurile au continuat
sa stagneze incredibil de mult timp, astfel incat in 1964 un om de
stiinta de talia eminentului Jeno Barnothy putea scrie ca „fusesera
avansate numeroase teorii care incercau sa explice originea
magnetismului terestru, dar nici una dintre ele nu era pe deplin
satisfacatoare."
Surprinzator
lucru, asemenea termeni pot fi aplicati fara prea mare exagerare si
fizicii contemporane, chiar daca aceasta a inlocuit conceptul de
„fluide de eter penetrante" cu un spectru de radiatii ondulate sau
electromagnetice, mergand de la frecvente foarte lente, de sute de mii
de ani fiecare, cu lungimi de unda de ordinul a milioane de kilometri,
pana la frecvente suprarapide, de 1021 pe secunda, cu lungimi de unda
valorand o infinitezimala miliardime de milimetru. Cele din prima
categorie sunt legate de anumite fenomene, cum ar fi rasturnarea
campului magnetic al Terrei, celelalte de coliziunile dintre atomii
care se deplaseaza cu viteze inimaginabile, in special atomii de heliu
si de hidrogen, cu transformarea energiei cinetice in energie de
radiatie, care a primit si numele de „radiatie cosmica". intre aceste
doua extreme se afla nenumarate benzi de unde energetice, printre care
razele gamma, care iau nastere in nucleul atomului, razele X, care se
formeaza la periferia acestuia, si o serie intreaga de frecvente
desemnate sub numele de lumina, deoarece sunt percepute de ochiul uman,
fara a mai vorbi de cele care sunt folosite in radiodifuziune, in
teledifuziune, de radare sau de o multime de alte si alte intrebuintari
mergand de la zborurile spatiale pana la bucataria moderna, echipata cu
cuptoare cu microunde sau cu vase de gatit dotate cu dispozitive
electronice din ce in ce mai sofisticate.
Undele
electromagnetice difera esential de cele sonore prin aceea ca ele se
pot propaga si in vid, desi acest fenomen ramane inca enigma. Armate
intregi de cercetatori s-au aplecat sa studieze cu sarg calitatile
fizice ale electromagnetismului si modul in care acestea pot fi
aplicate diverselor aparaturi mecanice, insa putini au fost aceia care
sa-si fi indreptat atentia asupra unui lucru poate de mii de ori mai
important: cum si de ce undele electromagnetice sunt in masura sa
influenteze tot ce inseamna forma de viata.
Primul om
care s-a apucat sa cerceteze aceasta pista a fost un spirit
independent, un scotian caruia nu i se cunoaste decat numele de
familie, Maimbray. in 1746, el a asezat in locuinta lui din Edinbourg
doua tufe de mirt in vecinatatea unui aparat cu care pare-se ca se
silea sa faca experiente legate de electricitate si constata uluit ca
plantele cunoscura o dezvoltare rapida, inmugurind abundent in timp ce
semenele lor dormeau somnul adanc al iernii.
in 1749,
Jean Antoine Nollet, un abate foarte invatat, cu preocupari stiintifice
constante si preceptor al mostenitorul tronului, afla dintr-o scrisoare
primita de la un fizician german din Wittenberg ca un tub capilar care,
umplut cu apa, nu se golea in mod normal decat lasand apa sa curga
picatura cu picatura, o lasa sa curga intr-un jet subtire daca era
conectat la o sursa de electricitate. Verificand imediat experienta
corespondentului sau, Nollet se convinse de adevarul deplin al
afirmatiei acestuia, ceea ce-l hotari sa incerce tot felul de
experiente de aceasta natura, in speranta ca va da aici peste adevaruri
stiintifice inca necunoscute. Dupa cum avea sa noteze el insusi ceva
mai tarziu, „sfarsi prin a crede ca aceasta calitate electrica,
utilizata intr-un anumit mod, putea avea efecte remarcabile asupra unor
corpuri organizate, cum ar fi, intr-un anumit sens, masinile hidraulice
care folosesc forte puse la indemana oamenilor de insasi natura care
le-a creat si le-a perfectionat".
Nollet
observa ca plantele asezate in vase metalice si tinute in apropierea
unui conductor electric asezate in vase metalice si tinute in
apropierea unui conductor electric aveau o evaporare mai intensa decat
cea normala si ca semintele semanate in asemenea cutii incolteau mai
rapid. Trase de aici concluzia ca electricitatea era in stare sa
influenteze intr-un grad foarte inalt functiile de crestere ale
oricarei forme de viata si asternu pe hartie aceste lucruri cu cativa
ani inainte ca Benjamin Franklin sa-si inalte celebrul zmeu care, pe
timp de furtuna, a adus pana la sol puterea electrica a unui fulger.
Fulgerul lovise o minuscula articulatie metalica a zmeului si curentul
electric coborase prin sfoara uda de ploaie pana la extremitatea de
jos, conectata la o butelie de Leyda. Acest dispozitiv fusese realizat
in 1746 de doi savanti de la Universitatea din Leyda, care erau
convinsi ca electricitatea este un fluid. Cu fluidul acesta ei sperau
sa poata umple o sticla, cu ajutorul unui fir electric si al unui
generator electrostatic, dar, in ciuda tuturor eforturilor lor, de
indata ce scoteau din functiune generatorul, in sticla nu putea fi
detectata nici o urma de electricitate, chiar cand sticla era plina de
apa. Un accident, care din fericire nu s-a soldat cu urmari grave, ii
conduse pe cei doi savanti olandezi la o descoperire importanta: unul
din ei, tinand fara sa-si dea seama in mana sticla plina cu apa, a
intins cealalta mana spre generator, ca sa-l scoata din functiune, dar
in clipa cand l-a atins a simtit o zguduitura puternica si a scapat
sticla, care s-a spart in mii de cioburi. in felul acesta s-a
descoperit ca sticla continea in realitate electricitate si ca aceasta
se putea descarca brusc, cu o violenta explozie de energie.
Abia in
1770 aparu din nou interesul pentru folosirea electricitatii
atmosferice in directia favorizarii cresterii vegetalelor. La Torino,
in Italia, profesorul Gardini intinse mai multe fire electrice deasupra
gradinii unei manastiri mici si prospere. La scurt timp dupa asta,
plantele din gradina, care pana atunci aratau de minune, incepura sa se
ofileasca si sa se usuce. Alarmati ca la mijloc trebuie sa fie cine
stie ce lucratura diavoleasca si ca in firele acelea blestemate
salasluia puterea necuratului, cuviosii calugari le smulsera, fara
menajamente pentru profesor si in scurt timp intreaga gradina reveni la
viata. Nevoit sa-si inceteze experientele, care-i adusesera si o faima
cam urata, profesorul Gardini trase din acest episod concluzia ca
plantele fie ca fusesera impiedicate, din cauza firelor, sa primeasca
pe cale naturala din atmosfera energia electrica necesara cresterii,
fie ca el le administrase o doza prea puternica, ceea ce le fusese
fatal.
Cand auzi
ca fratii Mongolfier, Joseph-Michel si Jacques-Etienne, reusisera sa
ridice in aer un urias balon umplut cu aer cald, cu ajutorul caruia doi
pasageri traversasera in zbor Parisul, parcurgand mai bine de zece
kilometri in douazeci si cinci de minute, Gardini se pronunta cu
entuziasm in favoarea acestei inventii si recomanda plin de caldura
agricultorilor folosirea balonului fratilor Mongolfier la captarea
energiei electrice din atmosfera, care sa fie adusa pana la ogoarele si
gradinile lor printr-un fir lung legat de balon.
Numai ca
aceste descoperiri din Franta si din Italia nu impresionara prea mult
lumea savantilor vremii, care erau mai interesati de efectele
electricitatii asupra materiei moarte decat asupra corpurilor vii.
Indiferenta lor ramase neclintita chiar si in 1783, cand aparu un
tratat in regula, intitulat Despre electricitatea vegetalelor si scris
tot de un slujitor al bisericii, abatele Bertholon, om cu o temeinica
cultura clasica dar si cu pasiunea stiintei, care capatase insa si o
urata faima de vrajitor. " Lucrul este perfect explicabil daca tinem
seama de nivelul de gandire al timpului si de maniera in care abatele
isi facea uneori experientele. De exemplu, intr-o zi i-a poruncit
gradinarului sau sa stea pe o lespede dintr-un material izolant si sa
ude legumele cu apa provenind dintr-o stropitoare conectata la o sursa
electrica. Repetata, aceasta experienta duse la obtinerea unor salate
de dimensiuni uriase, fapt care desigur ca fu pus imediat de toata
lumea pe seama colaborarii unor puteri oculte. Tot abatelui Bertholon i
se datoreaza si inventarea unui aparat numit „electrovegetometru",
destinat sa capteze cu ajutorul unei antene energia electrica din
atmosfera si sa o descarce intr-o gradina de zarzavaturi. Abatele
Bertholon scria: „Acest instrument poate fi folosit oriunde este nevoie
de o productie vegetala, si oricand. Utilitatea si eficacitatea lui nu
trebuie trecute cu vederea sau puse la indoiala decat cel mult de
spiritele inguste si fricoase care se tem de stiinta si care nu-i admit
nici un merit, ci raman pe veci prinse in catusele stramte ale unei
lasitati jalnice pe care se silesc s-o ascunda sub haina prudentei si a
respectabilitatii."
Dupa care
abatele, dand cu tifla neincrezatorilor, declara sus si tare, plin de
curaj, ca nu mai e mult pana in ziua cand cel mai bun fertilizant
agricol va fi adus de om „fara nici o cheltuiala, din cer pur si
simplu".
in 1780 se
intampla un lucru care avea sa provoace un salt urias al acestei
discipline stiintifice care abia incepuse sa palpaie. Dintr-o pura
intamplare, in bucataria casei din Bologna a lui Luigi Galvani,
profesor de anatomie, sotia acestuia atinse fara sa vrea un picior de
broasca, pe care-l pregatea pentru pus la gatit, de un fir electric al
unuia din aparatele sotului ei tinute in bucatarie, aceasta servind si
de laborator. Doamna Galvani fu aproape speriata vazand cum piciorul de
broasca, taiat din trupul batracianului de mai bine de doua ore, avu o
tresarire puternica si i se smulse din mana de parca ar fi fost viu.
Cand auzi de aceasta intamplare, profesorul Galvani se gandi imediat
daca nu cumva electricitatea era o forma de manifestare a vietii si
nota in caietul sau cu observatii stiintifice: „Fluidul electric ar
trebui considerat drept un mijloc de excitare a fortei neuro-musculare".
in
urmatorii sase ani, Galvani se dedica unor cercetari intense legate de
efectele electricitatii asupra miscarilor tesutului muscular, dar nu
avansa prea mult. Descoperi insa intr-o zi ca pulpa unei broaste putea
tresari tot atat de violent chiar si daca firul electric, fara sa fie
conectat la nici o sursa, facea contact cu balustrada de fier, unde
ajunsese impins accidental de vant. intelegand ca in circuitul acesta
electricitatea provenea fie din pulpa broastei fie din metalul
balustradei, Galvani, care considera aceasta forta nu moarta, ci vie,
decise ca ea provenea din tesutul animal si atribui reactia unui fluid
vital sau unei forme de energie aflate in trupul broastei, pe care el o
numi „electricitate animala".
Descoperirile
lui Galvani facura o impresie adanca asupra unui fizician de la
Universitatea din Pavia, din ducatul Milanului, pe nume Alessandro
Volta, care incepu imediat sa se intereseze indeaproape de asemenea
lucruri cu totul noi. Numai ca, incercand sa reia aceste experiente,
Volta constata ca nu putea obtine descarcarea electrica decat cu
conditia sa foloseasca doua metale diferite. intr-o scrisoare adresata
bunului sau prieten abatele Tommaselli, el declara ca e evident faptul
ca electricitatea provine, in acest caz, nu din piciorul de broasca, ci
din „simpla intalnire a doua metale de natura diferita". Acest fapt il
facu sa inceapa cercetari intense intr-o alta directie, aceea a
proprietatilor electrice ale metalelor, ajungand sa realizeze in 1800 o
pila electrica in care alternau discuri de zinc si de cupru, cu rondele
de hartie uda intre perechile de discuri. Cum aceasta pila se putea
reincarca imediat, ea putea fi utilizata pentru obtinerea dupa nevoi a
curentului electric, nu o singura data, ca butelia de Leyda, ci la
nesfarsit. Pentru prima oara oamenii de stiinta erau scapati de greaua
povara a dependentei lor de dificultatile procurarii curentului
electric necesar cercetarilor, avand acum posibilitatea de a renunta la
energia statica sau la cea naturala. Pila lui Volta, stramos al
bateriilor de acumulatori din zilele noastre, punea mai ales in
evidenta existenta unei energii electrice provocate artificial,
dinamica sau cinetica, ceea ce aproape ca dobori teoria lui Galvani cu
privire la energia vitala speciala aflata in tesuturile vii.
insusi
Volta, care la inceput nu numai ca acceptase ideile lui Galvani, dar
fusese chiar entuziasmat de ele, avea sa scrie peste ani: „Daca negam
existenta oricaror activitati electrice proprii organismelor vii si
renuntam la seducatoarea teorie sprijinita pe frumoasele experiente ale
lui Galvani, aceste organisme pot fi considerate pur si simplu o noua
varietate de electrometre, inzestrate cu o admirabila sensibilitate."
La randul sau, Galvani, cu putin inainte de a muri, declara profetic ca
intr-o zi analiza tuturor aspectelor de ordin fiziologic ale
experientelor lui „va oferi o cunoastere mai adanca a naturii fortelor
vietii, a duratei lor diferite in functie de sex, varsta, temperament,
boli, ba chiar de compozitia atmosferei". Lucru greu de inteles astazi,
oamenii de stiinta ai timpului nu dadura nici o atentie acestei teorii
si, din cate se stiu azi, nimeni nu a procedat pe atunci la
experimentarea lor spre a le verifica...
Cu cativa
ani mai inainte, un om de stiinta vienez, calugarul iezuit Maximilian
Hell, ungur de neam, despre ale carui cercetari Galvani probabil ca nu
auzise nimic, se lasase sedus de ideea lui Gilbert privitoare la
calitatile „intocmai ca ale sufletului" pe care le-ar avea corpurile
magnetice naturale si care pot fi transmise metalelor feroase si
nascocise un aparat ciudat menit tratarii reumatismului construit din
placi metalice magnetizate. Unul din prietenii apropiati ai lui Hell,
doctorul Franz Mesmer, fu impresionat de numeroasele cai de vindecare a
bolii cu acest aparat. Mesmer, care era deja un medic cu faima in
Viena, il citise pe Paracelsus si, fascinat de scrierile acestuia,
devenise foarte pasionat de magnetism, asa ca incepu un sir de
experinte pentru a verifica autenticitatea aparatului prietenului sau
si pentru a afla care era natura fortelor puse in miscare de acesta.
Aceste experiente il condusera in scurt timp la concluzia ca materia
vie este inzestrata cu o anumita proprietate inca misterioasa, asupra
careia se poate actiona cu „fortele magnetice pamantene si ceresti". in
1779 el dadu acestei insusiri numele de „magnetism animal" si ii
consacra o teza de doctorat intitulata Influenta plantelor asupra
corpului omenesc, care starni in lumea savantilor germani o mare valva,
insotita insa de gelozii si de tot felul de manifestari de neincredere.
Afland ca un preot elvetian, J. J. Gassner, vindeca bolnavii numai
atingandu-i, Mesmer incerca si el aceasta tehnica si, spre uimirea lui,
obtinu de fiecare data succese indiscutabile, ceea ce il facu sa
inteleaga ca numeroasele vindecari realizate de el pana atunci se
datorau, poate, nu atat eficacitatii tratamentelor prescrise dupa toate
regulile medicinei, ci mai curand atingerii de catre mainile lui a
trupurilor pacientilor pe care ii consulta. Acest lucru il facu sa
declare, imprudent, ca anumiti oameni aveau un dar innascut, fiind mai
bine inzestrati decat altii cu puteri „magnetice" si ca el se numara
printre acestia.
S-ar putea
crede ca aceste extraordinare descoperiri ale lui Mesmer stau la baza
practicilor de azi legate de energia bioelectrica si biomagnetica, ce
reunesc fizica, medicina si fiziologia. Numai ca lucrurile nu stau
deloc asa, fiindca portile s-au trantit grele peste numele lui Mesmer,
pentru mai bine de un secol. Succesele uluitoare obtinute de el acolo
unde altii esuasera lamentabil, ca si declaratiile prea semete facute
cu privire la propriile lui insusiri innascute, ii adusesera lui Mesmer
acuzatii nimicitoare starnite de invidia si de ura neputincioasa a
medicilor vienezi, care il declarasera intr-un glas sarlatan si ca sa
se vada scapati de un confrate atat de incomod, sfarsisera prin a
recurge la un act incalificabil: acuzatia de vrajitorie. Se institui
imediat o comisie oficiala, insarcinata cu stabilirea adevarului si,
cum concluziile acesteia fura ca intr-adevar doctorul Mesmer isi
vindeca bolnavii gratie nu stiintei medicale oneste, ci concursului dat
de puteri oculte, autoritatile luara hotararea excluderii nefericitului
din corpul medical, interzicandu-i practicarea medicinei pe teritoriul
Austriei si in cele din urma expulzandu-l. Silit sa se refugieze la
Paris, Mesmer fu la inceput fericit ca daduse aici peste „oameni mai
luminati si mai putin indiferenti in rata noilor descoperiri ale
stiintei", dupa cum marturisea el intr-o scrisoare catre un prieten.
Numai ca bucuria lui fusese cu totul prematura, fiindca si medicii
francezi se aratara in curand la fel de obtuzi si mai ales la fel de
invidiosi ca si colegii lor din Viena. Acuzatiile lor extrem de
violente provocara un scandal atat de mare incat insusi regele Ludovic
al XVI-lea se vazu silit, pentru a mai calma spiritele, sa instituie o
comisie regala de ancheta asupra sarlataniilor neamtului care se
vanduse Satanei. in zadar unul din cei mai reputati medici francezi,
eminentul doctor D'Eslon, se pronunta in favoarea confratelui sau
vienez, declarand public ca acesta realizase „una din cele mai
importante descoperiri stiintifice din zilele noastre", fiindca putin
lipsi ca el insusi sa fie acuzat de complicitate cu veneticul. Comisia
regala, formata exact din cei mai inversunati dusmani ai lui Mesmer,
stabili in mod oficial si cu mare operativitate ca „magnetismul animal
nu exista si ca in consecinta nu poate avea nici un efect binefacator
asupra sanatatii omului". Fireste ca Mesmer se vazu din nou expus
oprobriului public, bolnavii incepura sa-l ocoleasca ingroziti,
temandu-se pentru mantuirea lor daca se mai dau pe mana unui
colaborator dovedit al Satanei si, cu toate ca autoritatile franceze
nu-l expulzara, Mesmer pleca in Elvetia, unde muri in 1815 intr-o
saracie ingrozitoare, uitat de toti. Reusise insa sa termine opera
capitala a vietii sale, Mesmerismul sau sistemul de influente reciproce
sau teoria si practica magnetismului animal. si ce este si mai de
neinteles este tocmai faptul ca faima ingrozitoare pe care si-o
castigase atunci apasa si azi asupra numelui sau, in ciuda faptului ca
cele mai multe din afirmatiile sale sunt astazi adevaruri asupra carora
nu mai planeaza nici o indoiala. Destin tragic pentru un om de stiinta
vizionar, pe care l-au impartasit atatia de-a lungul secolelor, insa,
spre deosebire de cei mai multi, carora macar li s-a adus postum o
binemeritata reabilitare, Mesmer este astazi un uitat, numele sau fiind
citat in fuga in dictionare, doar ca o curiozitate.
in 1820 un
om de stiinta din Danemarca, pe nume Hans Christian Oersted, constata
printr-o intamplare ca acul unui compas aflat in apropierea unui fir
incarcat cu electricitate isi schimba pozitia, tinzand sa se aseze
perpendicular pe directia firului. Cand curentul era inversat, varful
acului se orienta si el in directia diametral opusa. Din faptul ca o
forta putea actiona de la distanta asupra acului compasului, se putea
trage concluzia ca in jurul firului electric se formase un camp
magnetic. Aceasta constatare, ramasa pe moment fara urmari, avea sa
duca la una din cele mai mari descoperiri am istoria stiintei, cu o
aplicabilitate extrem de larga: Michael Faraday si Joseph Henry, unul
aflat in Anglia si celalalt in America, descoperira, independent unul
de celalalt, ca si fenomenul invers era perfect valabil, cu alte
cuvinte ca un camp magnetic putea da nastere unui curent electric daca
era strabatut de un fir. Acesta este principiul pe baza caruia
functioneaza toate generatoarele de azi si o multime imensa de aparate
electrice.
Avem in
prezent mii si mii de lucrari despre ce poate sa faca omul cu ajutorul
electricitatii, insa ce este electricitatea si de ce se manifesta ea,
acestea raman mistere la fel de nepatrunse ca si in vremea lui
Priestley. Oamenii de stiinta din zilele noastre raman in continuare la
fel de ignoranti in privinta compozitiei undelor electromagnetice,
multumindu-se sa le foloseasca la transmisiile radio sau televizate, la
functionarea aparatelor radar sau a aparatelor de prajit paine. Fapt
este ca acest dezechilibru acut dintre interesul de ordin practic al
undelor electomagnetice si cel teoretic, privitor la natura lor,
dateaza de mult si va dura poate foarte mult timp de acum inainte,
intrucat numarul cercetarilor care sa se dedice studiului in sine al
acestui fenomen a fost si ramane in continuare aproape simbolic. Cat
despre cei care s-au aplecat asupra influentei exercitate de undele
electromagnetice asupra materiei vii, acestia sunt atat de putini la
numar iar realizarile lor atat de nesemnificative incat nu lasa loc
unor prea mari sperante in aceasta privinta. Sa citam totusi o
remarcabila exceptie, pe baronul von Reichenbach, savantul german din
Tubingen care, in 1845, a descoperit derivatele gudronului de lemn,
printre care si creozotul, care avea sa devina in scurt timp materie de
baza in protejarea barajelor si a fundatiilor subacvatice. Von
Reichenbach isi daduse mai de mult seama, in timpul cercetarilor sale,
de faptul ca anumite persoane special inzestrate, pe care el le-a numit
„sensibile", puteau efectiv sa vada o ciudata energie emanand din tot
ce este viu si chiar din capetele unei bare metalice magnetizate. El
dadu acestei stranii forme de energie numele de Odyle sau Od, dar
absolut toate incercarile sale de a dovedi fizicienilor vremii
existenta acesteia se soldara cu esecuri nete si definitive, in ciuda
faptului ca lucrarile sale au fost traduse in englezeste de William
Gregory, eminent profesor de chimie la Universitatea din Edinbourg,
care le-a publicat in 1844 intr-o carte intitulata Cercetari asupra
fortelor magnetismului, electricitatii, caldurii si luminii, in raport
cu forta vitala. Nimeni, nici in Anglia, nici pe continent, nu a dat
atentie acestor fapte, considerandu-le probabil elucubratii de rand,
asemeni multor cartulii publicate de tot felul de sarlatani dornici sa
faca senzatie.
Cautand
sa-si explice antipatia cu care toata lumea privea afirmatiile sale
privitoare la „forta odica", Reichenbach a scris: "De indata ce abordam
subiectul acesta, simteam ca atingeam un punct suparator pentru
interlocutori. Probabil ca in mintea lor notiunile aduse in discutie de
mine, Od si sensibilitate, se legau imediat de asa-zisul „magnetism
animal" sau de „mesmerism", lucruri care inca mai sunt si azi hulite ca
vrajitorii sau in cel mai bun caz ca escrocherii jalnice, asa ca orice
incercare de a-i face sa priveasca lucrurile acestea cu simpatie si
intelegere se izbea de o rezistenta neinchipuit de puternica din partea
lor". Reichenbach considera, in naivitatea lui de om sincer, ca aceasta
atitudine era nejustificata, deoarece el declarase ca misterioasa forta
odica, desi se asemana mult cu magnetismul animal si nu era deloc
exclusa o legatura stransa cu acesta, ar fi putut totusi sa fie o
entitate distincta, care sa existe prin ea insasi.
Peste
decenii, Wilhelm Reich avea sa scrie: „Energia de care se ocupau grecii
din antichitate si urmasii lui Gilbert era una radical diferita de cea
care i-a interesat pe fizicienii de dupa Volta si Faraday, aceasta din
urma fiind obtinuta prin deplasarea de fire electrice in campuri
magnetice si diferind de cea veche nu numai prin principiul care sta la
baza producerii ei, ci prin insasi esenta sa."
Reich era
de parere ca vechii greci, o data cu descoperirea energiei realizate
prin frecare, descoperisera totodata si forta misterioasa pe care el
insusi o numea „orgon", o forma de energie foarte asemanatoare cu odyle
a lui Reichenbach si cu eterul anticilor. El sutinea ca „orgonul" este
vehiculul luminii si mediul de desfasurare a activitatii
electromagnetice si de gravitatie, forta care se afla in intreg
spatiul, chiar daca in diferite grade de concentrare, si care este
prezenta chiar si in vid. Acest „orgon" era, dupa convingerea lui,
legatura fundamentala intre materia organica si cea anorganica. Desi au
surprins, afirmatiile lui Reich nu au avut nevoie de prea mult timp
pentru a fi luate in serios, astfel incat prin 1960, la putina vreme
dupa moartea sa, un publicist de renume ca D.S. Halacy, cunoscutul
autor de lucrari de popularizare a stiintei clasice, scria: „Practic
orice proces vital se poate produce numai datorita valului de
electroni, care este unul din elementele esentiale ale vietii".
Dificultatile
aparute in calea cercetatorilor dintre vremea lui Reichenbach si cea a
lui Reich se datoreaza intr-o anume masura si faptului ca in tot acest
timp a fost in voga sa se cerceteze mai mult elementele componente
decat functionarea globala. Paralel cu aceasta viziune limitata se
largea si prapastia dintre cei ce se interesau de fenomenele numite
azi, prin consens, „stiinte biologice" si fizicienii care nu admiteau
decat ceea ce puteau vedea cu ochii sau masura cu aparatura lor. in tot
acest timp, chimia se concentra tot mai mult asupra studierii unor
entitati separate, din ce in ce mai restranse si mai diferite unele de
altele, care, combinate artificial, ofereau ca pe o adevarata mana
cereasca o sumedenie de noi produse fascinante.
Obtinerea
pentru prima oara in laborator, prin sinteza operata artificial, a unei
substante organice, ureea, paru sa spulbere cu totul ideea unui element
vital specific materiei organice. Descoperirea celulelor din vechea
filozofie elina parea sa demonstreze ca plantele, animalele si insusi
omul n-ar fi altceva decat simple asociatii dupa formule diferite ale
acestui material de constructie sau a complicatei alcatuiri chimice
care este celula, teorie ce fu sprijinita si pe deplin confirmata in
scurt timp de descoperirea cromozomilor subcelulari, a genelor si a
componentei „elementare", acidul dezoxiribonucleic. Fireste ca in
fervoarea acestor descoperiri senzationale, numarul celor care sa
studieze efectele electromagnetismului asupra vietii nu avea nici o
sansa sa creasca. Doar cativa nonconformisti avansara din cand in cand
diferite ipoteze legate de modul in care plantele ar putea raspunde
influentelor cosmice externe, ceea ce facu macar ca descoperirile de
odinioara ale lui Nollet si Bertholon sa nu cada intr-o uitare totala.
in secolul
trecut, englezul William Ross, incercand sa verifice afirmatiile mai
vechi ale marchizului d'Anglesey despre germinatia mai rapida a
semintelor supuse in prealabil actiunilor unui camp electric, inchipui
o reteta noua pentru solul unei parcele mici din gradina, imbogatindu-l
cu oxid negru de magneziu, cu sare de bucatarie si mai ales cu acid
sulfuric diluat, semanand apoi pe terenul astfel pregatit castraveti.
Lasand sa se scurga in amestecul acesta ucigator un curent electric,
observa ca plantele rasarisera mult mai repede decat pe alta parcela,
unde compozitia solului era aceeasi, dar unde nu actionase nici un
curent electric. Atunci Ross merse mai departe cu aceste experiente,
ingropand o tabla de cupru de treizeci si cinci de centimentru pe un
metru si jumatate la capatul a trei randuri de cartofi, iar la capatul
calalalt o alta tabla, de aceleasi dimensiuni, insa confectionata din
zinc. Legand intre ele cele doua bucati de tabla, obtinu astfel o
baterie de randament mic. La vremea recoltatului, rezultatul fu
concludent: pe parcela tratata electric tuberculii aveau diamentrul in
medie de sase centimetri, in timp ce pe parcela-martor, cu aceeasi
compozitie a solului, crescusera cat unghia.
Ross fu
incredintat ca daduse lovitura si ca descoperirea aceasta avea sa-l
umple de bani, asa ca trimise un raport Oficiului american pentru
brevete, care accepta procedeul lui si il publica brevetat in 1844, cu
titlul Experiente galvanice asupra vegetatiei.
Un an mai
tarziu, primul numar din Journal ofthe Horticultural Society din Londra
publica o ampla dare se seama despre Influenta electricitatii asupra
vegetatiei, al carei autor, agronomul Edward Solly, relata experientele
sale cu fire electrice suspendate deasupra unor plantatii, ca in
incercarea lui Gardini, sau ingropate in pamant, dupa metoda lui Ross.
Numai ca din cele saptezeci de experiente ale lui Solly pe legume,
flori si seminte, numai nouasprezece dusesera la oarecare cresteri de
randament, cam tot atatea se dovedisera nocive pentru plante iar
celelalte nu avusesera nici un efect.
Rezultatele
contradictorii obtinute de acesti doi cercetatori aveau meritul de a
demonstra importanta vitala pentru orice forma de vegetatie a
cantitatii, calitatii si duratei stimularii electrice. Numai ca la acea
vreme fizicienii nu dispuneau de o aparatura adecvata pentru masurarea
efectelor specifice ale electricitatii, fie naturala fie artificiala,
;i nu se cunosteau prea multe nici despre felul in care aceasta
actioneaza asupra plantelor, astfel incat genul acesta de cercetari fu
repede abandonat, ramanand sa se mai ocupe de ele doar cativa
horticultori curiosi si incapatanati, din care unii nu erau decat niste
excentrici ce capatara repede faima de ticniti. Cu toate acestea, se
pot nota cateva observatii interesante asupra afinitatii dintre plante
si electricitate, datand din acel timp.
in 1859
aparu in Gardener's Chronicle un articol in care se arata ca se
observasera mici descarcari electrice sub forma unor fulgere in
miniatura intre o verbina violacee si vecina ei si ca, pentru cei
dornici sa observe cu propriii lor ochi acest ciudat fenomen, cel mai
propice moment era apusul soarelui intr-o zi de furtuna de dupa o
perioada de seceta prelungita. Articolul constituia totodata si o
confinnare in plus a observatiilor lui Goethe cu privire la micile
fulgere aruncate la caderea noptii de macii din gradina lui.
insa abia
spre sfarsitul secolului se poate vorbi de o cercetare cat de cat
sistematica a naturii electricitatii din aer. Julius Elster si Hans
Geitel, inventatorii celulei fotoelectrice si primii fizicieni care au
reusit sa identifice precis si sa masoare razele ultraviolete, s-au
ocupat totodata si de studierea emisiei spontane de radiatii de catre
substantele anorganice, fenomen ce fusese deja observat si incepea sa
fie desemnat sub numele de radioactivitate. Cei doi savanti incepura sa
studieze amanuntit si temeinic toate fenomenele care tineau de
electricitatea atmosferica si descoperira ca solul emite in permanenta
particule invizibile incarcate cu electricitate, pe care le lanseaza in
aer. Ei le dadura numele de ioni, dupa forma de participiu prezent a
verbului elin ienai, care inseamna „a pleca" si acest nume deveni in
scurt timp curent. Dupa opinia celor doi, ionii erau fie atomi, fie
grupuri de atomi, fie molecule, fiind insa in orice caz inzestrati cu o
incarcatura electrica pozitiva sau negativa, ceea ce inseamna ca se
producea un castig sau o pierdere de electroni.
Elster si
Geitel au mai remarcat si ca pe timp frumos suprafata solului are o
incarcatura electrica negativa iar atmosfera una pozitiva, drept care
electronii se indreapta spre cer, emanand din sol si din plante. Pe
vreme de furtuna lucrurile stau exact invers, polaritatea fiind ea
insasi inversata: incarcatura pamantului este pozitiva iar a stratului
de nori de deasupra este negativa. Avand in vedere ca pe intreaga
suprafata a planetei exista in permanenta cam trei sau patru mii de
asemenea „furtuni electrice", concluzia este ca incarcaturile pe care
solul le pierde in zonele cu timp frumos sunt recuperate in zonele cu
vreme urata, astfel incat se mentine in permanenta un echilibru in
forma de dinti de ferastrau al potentialelor electrice. O alta
observatie importanta a fost aceea ca, pe masura ce creste altitudinea,
creste si tensiunea sau voltajul acestor curenti. Acesta ar putea fi un
izvor de energie practic inepuizabil, numai ca exploatarea lui se
izbeste, din cate se pare, de necunoasterea exacta a modului in care
functioneaza aceste uriase deplasari de curent si a legilor fizicii
carora ele li se supun.
Urmatorul
asalt asupra acestei enigme a fost dat de omul de stiinta finlandez
Seliem Lemstrom, care si-a dedicat o mare parte a activitatii sale
stiintifice studierii efectelor curentilor atmosferici asupra cresterii
plantelor si a incercat sa gaseasca si un mod de utilizare tactica a
acestei energii. intre 1868 si 1884 el a organiza patru expeditii spre
Spitzberg, in regiunile subpolare din partea de nord a Norvegia si a
Laponiei. Lemstrom era un expert incontestabil in materie de lumina
polara si de magnetism terestru si teoria lui era ca luxurianta
vegetatie care creste la aceste latitudini se datoreaza fenomenului pe
care il numea „violenta manifestare electrica, aurora boreala", nu
zilelor lungi de vara, cum se credea in general.
Se stia
deja, inca de pe vremea lui Benjamin Franklin, ca obiectele ascutite
atrag cel mai bine electricitatea atmosferica, acestei descoperiri
datorandu-i-se si inventarea paratrasnetului. Pornind de la acest
adevar bine verificat, Lemstrom a tras concluzia ca „varfurile
plantelor joaca rolul de paratrasnete, care atrag electricitatea din
atmosfera si faciliteaza astfel schimburi de incarcaturi electrice
dintre sol si aer".
Studiile
sale asupra dispunerii cercurilor in trunchiul bradului confirmara
aceasta teorie, prin faptul ca viteza anuala de crestere se dovedise a
fi intr-un raport vizibil cu perioadele aurorei boreale si cu aparitia
petelor solare, efectele acestora fiind din ce in ce mai pronuntate pe
masura ce se inainta spre nord.
La
intoarcere, vrand sa verifice aceste descoperiri, Lemstrom conecta mai
multe flori care cresteau in ghivece de metal la un generator static,
cu ajutorul unei retele de fire electrice asezate deasupra lor la o
distanta de patruzeci de centimetri, si un piron, tot metalic, infipt
in pamant, care asigura impamantarea. Alte ghivece, tot metalice si
avand aceleasi specii de flori, erau instalate in alta parte a casei,
in conditii normale, ca plante-martor. Dupa opt saptamani, plantele
care beneficiasera de tratamentul oferit de el se dezvoltasera mult mai
bine decat celelalte, cantarind cu cincizeci la suta mai mult.
Instaland un dispozitiv similar in livada, Lemstrom obtinu o recolta
dubla de capsune, care in afara de asta aveau si un continut mult mai
ridicat de zaharuri si erau incomparabil mai parfumate decat cele pe
care nu le stimulase electric. O mica parcela pe care semanase orz,
tratat si el in acelasi mod, dadu o recolta mai mare cu o treime.
incurajat
de aceste rezultate fara dubii, care promiteau deschiderea unor noi cai
in fata agriculturii, Lemstrom se hotari sa-si reia experientele la
latitudini diferite, astfel incat le repeta mutandu-se din ce in ce mai
spre sud, pana in Burgundia. Rezultatele se vadira pe masura
asteptarilor lui, recoltele obtinute fiind de fiecare data considerabil
mai mari la legumele, fructele si cerealele tratate electric, chiar
daca interveneau si factori care tineau de temperatura, umiditate,
fertilitate naturala a solului sau de ingrasarea acestuia cu gunoi de
grajd. Aceste rezultate incontestabile fura publicate in 1902 la
Berlin, intr-o carte intitulata Electrocultura, si, desi acest termen a
fost destul de repede uitat, el pare a reveni in ultimii ani in
actualitate dovada introducerea lui in ultima editie a monumentalei
Enciclopedii generale a horticulturii de L.H. Bailey.
La doi ani
dupa aparitia ei la Berlin, lucrarea lui Lemstrom fu tiparita si in
Anglia, sub titlul Electricity in Horticulture and Agriculture,
atragand atentia unei proeminente personalitati stiintifice, sir Oliver
Lodge, ilustru fizician si neobosit sustinator al cauzei stiintei.
Acesta nu numai ca facu o larga publicitate cartii savantului
finlandez, dar propuse si o imbunatatire a sistemului, de o simplitate
dezarmanta: inaltarea retelei electrice pe masura ce plantele cresc. De
asemenea, tot el a introdus si o alta perfectionare, anume suspendarea
retelei cu ajutorul unor inele izolante, fixate de stalpi inalti,
pentru a nu impiedica trecerea oamenilor, a animalelor sau a masinilor
agricole in zonele respective.
intr-un
singur an, Lodge a reusit, aplicand descoperirile lui Lemstrom, sa
obtina o recolta cu patruzeci la suta mai mare de pe o suprafata
cultivata cu grau canadian din varietatea Red Fife si a mai avut si
surpriza extrem de placuta de a auzi declaratiile brutarilor care
folosisera faina din recolta lui: calitatea era mult mai buna decat a
fainii pe care o foloseau in mod curent, painea crestea mai bine si era
foarte gustoasa.
Unul din
colaboratorii lui sir Oliver, pe nume John Newman, adapta acest sistem
la nevoile unei ferme din Evesham, unde obtinu din primul an o crestere
cu douazeci la suta a recoltei de grau, dupa care introduse sistemul si
la o ferma din Scotia, din localitatea Dumfies, unde cartofii astfel
tratati dadura si ei o productie mai mare cu aproape un sfert. La
capsune, Newman obtinu rezultate peste orice asteptari, intrucat
recoltele nu numai ca depasira dublul celor obisnuite, dar fructele,
asemeni celor obtinute de Lemstrom, erau mult mai mari, mai
aspectuoase, mai suculente si mai bogate in zaharuri si in aroma
specifica. Aplicand aceleasi metode la sfecla de zahar, continutul in
glucide al acesteia se ridica de la prima incercare cu aproape o
treime. Asemenea rezultate nu puteau trece neobservate, mai ales ca o
revista de profil botanic le acorda un spatiu larg, drept care in scurt
timp Standard Handbook for Electrical Engineers, publicata la New York
de McGraw-Hill, ii facu o publicitate exploziva. Din acest moment,
chestiunea a inceput sa preocupe mai ales lumea inginerilor, care s-au
inhamat la munca repede si cu toata energia, lasandu-i in urma pe
botanisti. Cercetarile in domeniul cultivarii plantelor in conditii de
stimulare electrica deveneau apanajul fizicienilor.
inapoi la cuprins sau mai departe
|
|
