10. PLANTELE SI ELECTROMAGNETISMUL


 


    Am mai spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este   aici 


10. PLANTELE ŞI ELECTROMAGNETISMUL
 
Daca reactia plantelor la sunetele muzicale sau de alta natura nu este pana Ón acest moment clarificata si inteleasa, tot cam asa stau lucrurile si in cazul raspunsurilor lor la undele pe care noi le numim electromagnetice. Omul inainteaza inca pe bajbaite, fara ca macar sa fi putut stabili cu precizie care din nenumaratele sale aparate generatoare de asemenea unde sunt benefice si care nocive, din punctul de vedere al materiei vii.
Jean-Jacques Dortous de Mairan, astronom si scriitor francez din secolul al XVIII-lea, a fost intrigat de faptul ca apusul soarelui o obliga pe tematoarea Mimosa pudica sa-si stranga frunzele, intocmai ca atunci cand el insusi o atingea cu mana. Prima concluzie aflata la indemana ar fi fost aceea ca planta, la caderea noptii, se pregatea de culcare asemenea unei fiinte omenesti sau unui animal, dar aceasta explicatie nu i s-a parut deloc satisfacatoare. Astfel incat se hotari sa faca o experienta simpla: intr-o dimineata, inainte de rasaritul soarelui, aseza doua ghivece, fiecare cu cate o planta, intr-un dulap unde nu intra nici o raza de lumina. Examinandu-le pe la ora pranzului, observa uluit ca amandoua aveau frunzele larg desfacute, asemeni suratelor lor aflate la lumina, in salon. Urmarind mai departe comportarea celor doua mimoze, observa ca seara amandoua isi stransera frunzele, in acelasi timp cu celelalte, care jucau fara sa stie rolul de plante-martor. Mairan trase de aici concluzia ca plantele simt soarele fara sa-l vada. Neputandu-si explica acest fenomen, bietul om adresa Academiei o scrisoare in care arata ca plantele lui se aflau, pe cat se pare, sub influenta unei puteri necunoscute care exista in univers.
Peste aproximativ doua secole un savant american, doctorul John Ott, aflat la conducerea Institutului de cercetari asupra mediului, sanatatii si luminii din Sarasota, statul Florida, confirma observatiile lui Mairan. El se gandi daca nu putea identifica aceasta „energie necunoscuta" care patrunde adanc in masa planetei si care, in acel moment, i se parea a fi singura solutie pentru oprirea a ceea ce se numea „radiatii cosmice". incercand sa faca lumina in acest domeniu, Ott duse sase mimoze, in timpul zilei, intr-o mina si le instala intr-un loc aflat la mai mult de doua sute de metri adancime. Spre deosebire de mimozele ascunse in dulapul intunecos, acestea isi stransera imediat frunzele, fara a mai astepta apusul soarelui si ramasera astfel chiar si cand Ott le supuse luminii unor reflectoare puternice. Lasand la o parte faptul ca Ott a facut imediat legatura intre aceste fapte si fenomenul electromagnetismului, despre care pe timpul lui Mairan nu se stia practic nimic, in rest lucrurile ramaneau la fel de tulburi ca si pentru ilustrul precursor francez.
Pentru ca toata stiinta lui Mairan si a contemporanilor sai in legatura cu electricitatea se limita la cunostintele mostenite de la vechii greci despre proprietatile ambrei, pe care ei o mai numeau si elektron, o materie ce poseda bizara insusire ca, daca era frecata temeinic cu o bucata de material textil, sa poata atrage un fulg sau o farama de pai. Se mai stia ca magnetita, un oxid natural de fier de culoare neagra, exercita o atractie inexplicabila asupra bucatilor de fier. Cum aceasta materie fusese descoperita intr-o regiune din Asia Mica numita Magnesia, a fost botezata de greci Magnes Lithos, adica „piatra de Magnesia", denumire prescurtata de romani in magnes (genitiv magnetis), forma care a dat nastere cuvantului „magnet", existent in forma aceasta sau in altele apropiate cam in toate limbile moderne. Primul om care a stabilit o legatura intre electricitate si magnetism a fost un savant englez din secolul al XVI-lea, William Gilbert, medic stralucit si adanc cunoscator al filozofiei, caruia aceste merite i-au adus inalta onoare de a fi desemnat ca medic personal al reginei Angliei, Elisabeta I.
Gilbert ajunsese la ideea, extrem de avansata pentru timpul sau, ca insasi planeta noastra este un gigantic magnet de forma sferica, drept care conchise ca magnetita are „suflet", deoarece aceasta materie „este parte a mamei sale insufletite, Pamantul, pentru care este un copil privilegiat". El isi mai dadu seama si de faptul ca mai existau si alte materii care, frecate bine, capatau insusirea de a atrage obiecte usoare. El le atribuie calificativul de „electrice" si foloseste pentru prima oara sintagma „putere electrica". Timp de secole de-a randul, forta de atractie a ambrei si a magnetitei fusese considerata „fluid de eter penetrant" (indiferent care i-ar fi fost natura) emis de substantele respective.
Chiar si mult mai tarziu, la o jumatate de secol dupa experientele lui Mairan, un spirit de talia lui Joseph Priestley, cel caruia ii datoram descoperirea oxigenului, scria in tratatul sau de popularizare a electricitatii: „Pamantul si toate corpurile cunoscute de noi, fara nici o exceptie, cuprind probabil in ele o anumita cantitate dintr-un fluid extrem de elastic si de subtil pe care filozofii au cazut de acord sa-l denumeasca electricitate. in clipa cand un corp incepe sa contina o doza mai mare din acest fluid decat cea naturala, efectele rezultate din acest fenomen sunt din cele mai vrednice de luat in seama. Se considera ca corpul omenesc cuprinde si el acest fluid si e in stare de multe lucruri deosebite care se datoreaza tocmai puterii electrice."
Chiar si in secolul al XlX-lea cunostintele reale asupra magnetismului erau incredibil de putin avansate fata de alte domenii ale cercetarii. intr-un text publicat la putin timp dupa al doilea razboi mondial de Muzeul stiintelor si al Industriilor din Chicago sta scris ca oamenii inca nu stiu de ce planeta noastra are insusirile unui magnet, de ce curentii electrici formeaza in jurul lor campuri magnetice si nici macar de ce minusculii atomi ai materiei sunt incarcati de electricitate in nemarginirea spatiilor vide. si lucrurile au continuat sa stagneze incredibil de mult timp, astfel incat in 1964 un om de stiinta de talia eminentului Jeno Barnothy putea scrie ca „fusesera avansate numeroase teorii care incercau sa explice originea magnetismului terestru, dar nici una dintre ele nu era pe deplin satisfacatoare."
Surprinzator lucru, asemenea termeni pot fi aplicati fara prea mare exagerare si fizicii contemporane, chiar daca aceasta a inlocuit conceptul de „fluide de eter penetrante" cu un spectru de radiatii ondulate sau electromagnetice, mergand de la frecvente foarte lente, de sute de mii de ani fiecare, cu lungimi de unda de ordinul a milioane de kilometri, pana la frecvente suprarapide, de 1021 pe secunda, cu lungimi de unda valorand o infinitezimala miliardime de milimetru. Cele din prima categorie sunt legate de anumite fenomene, cum ar fi rasturnarea campului magnetic al Terrei, celelalte de coliziunile dintre atomii care se deplaseaza cu viteze inimaginabile, in special atomii de heliu si de hidrogen, cu transformarea energiei cinetice in energie de radiatie, care a primit si numele de „radiatie cosmica". intre aceste doua extreme se afla nenumarate benzi de unde energetice, printre care razele gamma, care iau nastere in nucleul atomului, razele X, care se formeaza la periferia acestuia, si o serie intreaga de frecvente desemnate sub numele de lumina, deoarece sunt percepute de ochiul uman, fara a mai vorbi de cele care sunt folosite in radiodifuziune, in teledifuziune, de radare sau de o multime de alte si alte intrebuintari mergand de la zborurile spatiale pana la bucataria moderna, echipata cu cuptoare cu microunde sau cu vase de gatit dotate cu dispozitive electronice din ce in ce mai sofisticate.
Undele electromagnetice difera esential de cele sonore prin aceea ca ele se pot propaga si in vid, desi acest fenomen ramane inca enigma. Armate intregi de cercetatori s-au aplecat sa studieze cu sarg calitatile fizice ale electromagnetismului si modul in care acestea pot fi aplicate diverselor aparaturi mecanice, insa putini au fost aceia care sa-si fi indreptat atentia asupra unui lucru poate de mii de ori mai important: cum si de ce undele electromagnetice sunt in masura sa influenteze tot ce inseamna forma de viata.
Primul om care s-a apucat sa cerceteze aceasta pista a fost un spirit independent, un scotian caruia nu i se cunoaste decat numele de familie, Maimbray. in 1746, el a asezat in locuinta lui din Edinbourg doua tufe de mirt in vecinatatea unui aparat cu care pare-se ca se silea sa faca experiente legate de electricitate si constata uluit ca plantele cunoscura o dezvoltare rapida, inmugurind abundent in timp ce semenele lor dormeau somnul adanc al iernii.
in 1749, Jean Antoine Nollet, un abate foarte invatat, cu preocupari stiintifice constante si preceptor al mostenitorul tronului, afla dintr-o scrisoare primita de la un fizician german din Wittenberg ca un tub capilar care, umplut cu apa, nu se golea in mod normal decat lasand apa sa curga picatura cu picatura, o lasa sa curga intr-un jet subtire daca era conectat la o sursa de electricitate. Verificand imediat experienta corespondentului sau, Nollet se convinse de adevarul deplin al afirmatiei acestuia, ceea ce-l hotari sa incerce tot felul de experiente de aceasta natura, in speranta ca va da aici peste adevaruri stiintifice inca necunoscute. Dupa cum avea sa noteze el insusi ceva mai tarziu, „sfarsi prin a crede ca aceasta calitate electrica, utilizata intr-un anumit mod, putea avea efecte remarcabile asupra unor corpuri organizate, cum ar fi, intr-un anumit sens, masinile hidraulice care folosesc forte puse la indemana oamenilor de insasi natura care le-a creat si le-a perfectionat".
Nollet observa ca plantele asezate in vase metalice si tinute in apropierea unui conductor electric asezate in vase metalice si tinute in apropierea unui conductor electric aveau o evaporare mai intensa decat cea normala si ca semintele semanate in asemenea cutii incolteau mai rapid. Trase de aici concluzia ca electricitatea era in stare sa influenteze intr-un grad foarte inalt functiile de crestere ale oricarei forme de viata si asternu pe hartie aceste lucruri cu cativa ani inainte ca Benjamin Franklin sa-si inalte celebrul zmeu care, pe timp de furtuna, a adus pana la sol puterea electrica a unui fulger. Fulgerul lovise o minuscula articulatie metalica a zmeului si curentul electric coborase prin sfoara uda de ploaie pana la extremitatea de jos, conectata la o butelie de Leyda. Acest dispozitiv fusese realizat in 1746 de doi savanti de la Universitatea din Leyda, care erau convinsi ca electricitatea este un fluid. Cu fluidul acesta ei sperau sa poata umple o sticla, cu ajutorul unui fir electric si al unui generator electrostatic, dar, in ciuda tuturor eforturilor lor, de indata ce scoteau din functiune generatorul, in sticla nu putea fi detectata nici o urma de electricitate, chiar cand sticla era plina de apa. Un accident, care din fericire nu s-a soldat cu urmari grave, ii conduse pe cei doi savanti olandezi la o descoperire importanta: unul din ei, tinand fara sa-si dea seama in mana sticla plina cu apa, a intins cealalta mana spre generator, ca sa-l scoata din functiune, dar in clipa cand l-a atins a simtit o zguduitura puternica si a scapat sticla, care s-a spart in mii de cioburi. in felul acesta s-a descoperit ca sticla continea in realitate electricitate si ca aceasta se putea descarca brusc, cu o violenta explozie de energie.
Abia in 1770 aparu din nou interesul pentru folosirea electricitatii atmosferice in directia favorizarii cresterii vegetalelor. La Torino, in Italia, profesorul Gardini intinse mai multe fire electrice deasupra gradinii unei manastiri mici si prospere. La scurt timp dupa asta, plantele din gradina, care pana atunci aratau de minune, incepura sa se ofileasca si sa se usuce. Alarmati ca la mijloc trebuie sa fie cine stie ce lucratura diavoleasca si ca in firele acelea blestemate salasluia puterea necuratului, cuviosii calugari le smulsera, fara menajamente pentru profesor si in scurt timp intreaga gradina reveni la viata. Nevoit sa-si inceteze experientele, care-i adusesera si o faima cam urata, profesorul Gardini trase din acest episod concluzia ca plantele fie ca fusesera impiedicate, din cauza firelor, sa primeasca pe cale naturala din atmosfera energia electrica necesara cresterii, fie ca el le administrase o doza prea puternica, ceea ce le fusese fatal.
Cand auzi ca fratii Mongolfier, Joseph-Michel si Jacques-Etienne, reusisera sa ridice in aer un urias balon umplut cu aer cald, cu ajutorul caruia doi pasageri traversasera in zbor Parisul, parcurgand mai bine de zece kilometri in douazeci si cinci de minute, Gardini se pronunta cu entuziasm in favoarea acestei inventii si recomanda plin de caldura agricultorilor folosirea balonului fratilor Mongolfier la captarea energiei electrice din atmosfera, care sa fie adusa pana la ogoarele si gradinile lor printr-un fir lung legat de balon.
Numai ca aceste descoperiri din Franta si din Italia nu impresionara prea mult lumea savantilor vremii, care erau mai interesati de efectele electricitatii asupra materiei moarte decat asupra corpurilor vii. Indiferenta lor ramase neclintita chiar si in 1783, cand aparu un tratat in regula, intitulat Despre electricitatea vegetalelor si scris tot de un slujitor al bisericii, abatele Bertholon, om cu o temeinica cultura clasica dar si cu pasiunea stiintei, care capatase insa si o urata faima de vrajitor. " Lucrul este perfect explicabil daca tinem seama de nivelul de gandire al timpului si de maniera in care abatele isi facea uneori experientele. De exemplu, intr-o zi i-a poruncit gradinarului sau sa stea pe o lespede dintr-un material izolant si sa ude legumele cu apa provenind dintr-o stropitoare conectata la o sursa electrica. Repetata, aceasta experienta duse la obtinerea unor salate de dimensiuni uriase, fapt care desigur ca fu pus imediat de toata lumea pe seama colaborarii unor puteri oculte. Tot abatelui Bertholon i se datoreaza si inventarea unui aparat numit „electrovegetometru", destinat sa capteze cu ajutorul unei antene energia electrica din atmosfera si sa o descarce intr-o gradina de zarzavaturi. Abatele Bertholon scria: „Acest instrument poate fi folosit oriunde este nevoie de o productie vegetala, si oricand. Utilitatea si eficacitatea lui nu trebuie trecute cu vederea sau puse la indoiala decat cel mult de spiritele inguste si fricoase care se tem de stiinta si care nu-i admit nici un merit, ci raman pe veci prinse in catusele stramte ale unei lasitati jalnice pe care se silesc s-o ascunda sub haina prudentei si a respectabilitatii."
Dupa care abatele, dand cu tifla neincrezatorilor, declara sus si tare, plin de curaj, ca nu mai e mult pana in ziua cand cel mai bun fertilizant agricol va fi adus de om „fara nici o cheltuiala, din cer pur si simplu".
in 1780 se intampla un lucru care avea sa provoace un salt urias al acestei discipline stiintifice care abia incepuse sa palpaie. Dintr-o pura intamplare, in bucataria casei din Bologna a lui Luigi Galvani, profesor de anatomie, sotia acestuia atinse fara sa vrea un picior de broasca, pe care-l pregatea pentru pus la gatit, de un fir electric al unuia din aparatele sotului ei tinute in bucatarie, aceasta servind si de laborator. Doamna Galvani fu aproape speriata vazand cum piciorul de broasca, taiat din trupul batracianului de mai bine de doua ore, avu o tresarire puternica si i se smulse din mana de parca ar fi fost viu. Cand auzi de aceasta intamplare, profesorul Galvani se gandi imediat daca nu cumva electricitatea era o forma de manifestare a vietii si nota in caietul sau cu observatii stiintifice: „Fluidul electric ar trebui considerat drept un mijloc de excitare a fortei neuro-musculare".
in urmatorii sase ani, Galvani se dedica unor cercetari intense legate de efectele electricitatii asupra miscarilor tesutului muscular, dar nu avansa prea mult. Descoperi insa intr-o zi ca pulpa unei broaste putea tresari tot atat de violent chiar si daca firul electric, fara sa fie conectat la nici o sursa, facea contact cu balustrada de fier, unde ajunsese impins accidental de vant. intelegand ca in circuitul acesta electricitatea provenea fie din pulpa broastei fie din metalul balustradei, Galvani, care considera aceasta forta nu moarta, ci vie, decise ca ea provenea din tesutul animal si atribui reactia unui fluid vital sau unei forme de energie aflate in trupul broastei, pe care el o numi „electricitate animala".
Descoperirile lui Galvani facura o impresie adanca asupra unui fizician de la Universitatea din Pavia, din ducatul Milanului, pe nume Alessandro Volta, care incepu imediat sa se intereseze indeaproape de asemenea lucruri cu totul noi. Numai ca, incercand sa reia aceste experiente, Volta constata ca nu putea obtine descarcarea electrica decat cu conditia sa foloseasca doua metale diferite. intr-o scrisoare adresata bunului sau prieten abatele Tommaselli, el declara ca e evident faptul ca electricitatea provine, in acest caz, nu din piciorul de broasca, ci din „simpla intalnire a doua metale de natura diferita". Acest fapt il facu sa inceapa cercetari intense intr-o alta directie, aceea a proprietatilor electrice ale metalelor, ajungand sa realizeze in 1800 o pila electrica in care alternau discuri de zinc si de cupru, cu rondele de hartie uda intre perechile de discuri. Cum aceasta pila se putea reincarca imediat, ea putea fi utilizata pentru obtinerea dupa nevoi a curentului electric, nu o singura data, ca butelia de Leyda, ci la nesfarsit. Pentru prima oara oamenii de stiinta erau scapati de greaua povara a dependentei lor de dificultatile procurarii curentului electric necesar cercetarilor, avand acum posibilitatea de a renunta la energia statica sau la cea naturala. Pila lui Volta, stramos al bateriilor de acumulatori din zilele noastre, punea mai ales in evidenta existenta unei energii electrice provocate artificial, dinamica sau cinetica, ceea ce aproape ca dobori teoria lui Galvani cu privire la energia vitala speciala aflata in tesuturile vii.
insusi Volta, care la inceput nu numai ca acceptase ideile lui Galvani, dar fusese chiar entuziasmat de ele, avea sa scrie peste ani: „Daca negam existenta oricaror activitati electrice proprii organismelor vii si renuntam la seducatoarea teorie sprijinita pe frumoasele experiente ale lui Galvani, aceste organisme pot fi considerate pur si simplu o noua varietate de electrometre, inzestrate cu o admirabila sensibilitate." La randul sau, Galvani, cu putin inainte de a muri, declara profetic ca intr-o zi analiza tuturor aspectelor de ordin fiziologic ale experientelor lui „va oferi o cunoastere mai adanca a naturii fortelor vietii, a duratei lor diferite in functie de sex, varsta, temperament, boli, ba chiar de compozitia atmosferei". Lucru greu de inteles astazi, oamenii de stiinta ai timpului nu dadura nici o atentie acestei teorii si, din cate se stiu azi, nimeni nu a procedat pe atunci la experimentarea lor spre a le verifica...
Cu cativa ani mai inainte, un om de stiinta vienez, calugarul iezuit Maximilian Hell, ungur de neam, despre ale carui cercetari Galvani probabil ca nu auzise nimic, se lasase sedus de ideea lui Gilbert privitoare la calitatile „intocmai ca ale sufletului" pe care le-ar avea corpurile magnetice naturale si care pot fi transmise metalelor feroase si nascocise un aparat ciudat menit tratarii reumatismului construit din placi metalice magnetizate. Unul din prietenii apropiati ai lui Hell, doctorul Franz Mesmer, fu impresionat de numeroasele cai de vindecare a bolii cu acest aparat. Mesmer, care era deja un medic cu faima in Viena, il citise pe Paracelsus si, fascinat de scrierile acestuia, devenise foarte pasionat de magnetism, asa ca incepu un sir de experinte pentru a verifica autenticitatea aparatului prietenului sau si pentru a afla care era natura fortelor puse in miscare de acesta. Aceste experiente il condusera in scurt timp la concluzia ca materia vie este inzestrata cu o anumita proprietate inca misterioasa, asupra careia se poate actiona cu „fortele magnetice pamantene si ceresti". in 1779 el dadu acestei insusiri numele de „magnetism animal" si ii consacra o teza de doctorat intitulata Influenta plantelor asupra corpului omenesc, care starni in lumea savantilor germani o mare valva, insotita insa de gelozii si de tot felul de manifestari de neincredere. Afland ca un preot elvetian, J. J. Gassner, vindeca bolnavii numai atingandu-i, Mesmer incerca si el aceasta tehnica si, spre uimirea lui, obtinu de fiecare data succese indiscutabile, ceea ce il facu sa inteleaga ca numeroasele vindecari realizate de el pana atunci se datorau, poate, nu atat eficacitatii tratamentelor prescrise dupa toate regulile medicinei, ci mai curand atingerii de catre mainile lui a trupurilor pacientilor pe care ii consulta. Acest lucru il facu sa declare, imprudent, ca anumiti oameni aveau un dar innascut, fiind mai bine inzestrati decat altii cu puteri „magnetice" si ca el se numara printre acestia.
S-ar putea crede ca aceste extraordinare descoperiri ale lui Mesmer stau la baza practicilor de azi legate de energia bioelectrica si biomagnetica, ce reunesc fizica, medicina si fiziologia. Numai ca lucrurile nu stau deloc asa, fiindca portile s-au trantit grele peste numele lui Mesmer, pentru mai bine de un secol. Succesele uluitoare obtinute de el acolo unde altii esuasera lamentabil, ca si declaratiile prea semete facute cu privire la propriile lui insusiri innascute, ii adusesera lui Mesmer acuzatii nimicitoare starnite de invidia si de ura neputincioasa a medicilor vienezi, care il declarasera intr-un glas sarlatan si ca sa se vada scapati de un confrate atat de incomod, sfarsisera prin a recurge la un act incalificabil: acuzatia de vrajitorie. Se institui imediat o comisie oficiala, insarcinata cu stabilirea adevarului si, cum concluziile acesteia fura ca intr-adevar doctorul Mesmer isi vindeca bolnavii gratie nu stiintei medicale oneste, ci concursului dat de puteri oculte, autoritatile luara hotararea excluderii nefericitului din corpul medical, interzicandu-i practicarea medicinei pe teritoriul Austriei si in cele din urma expulzandu-l. Silit sa se refugieze la Paris, Mesmer fu la inceput fericit ca daduse aici peste „oameni mai luminati si mai putin indiferenti in rata noilor descoperiri ale stiintei", dupa cum marturisea el intr-o scrisoare catre un prieten. Numai ca bucuria lui fusese cu totul prematura, fiindca si medicii francezi se aratara in curand la fel de obtuzi si mai ales la fel de invidiosi ca si colegii lor din Viena. Acuzatiile lor extrem de violente provocara un scandal atat de mare incat insusi regele Ludovic al XVI-lea se vazu silit, pentru a mai calma spiritele, sa instituie o comisie regala de ancheta asupra sarlataniilor neamtului care se vanduse Satanei. in zadar unul din cei mai reputati medici francezi, eminentul doctor D'Eslon, se pronunta in favoarea confratelui sau vienez, declarand public ca acesta realizase „una din cele mai importante descoperiri stiintifice din zilele noastre", fiindca putin lipsi ca el insusi sa fie acuzat de complicitate cu veneticul. Comisia regala, formata exact din cei mai inversunati dusmani ai lui Mesmer, stabili in mod oficial si cu mare operativitate ca „magnetismul animal nu exista si ca in consecinta nu poate avea nici un efect binefacator asupra sanatatii omului". Fireste ca Mesmer se vazu din nou expus oprobriului public, bolnavii incepura sa-l ocoleasca ingroziti, temandu-se pentru mantuirea lor daca se mai dau pe mana unui colaborator dovedit al Satanei si, cu toate ca autoritatile franceze nu-l expulzara, Mesmer pleca in Elvetia, unde muri in 1815 intr-o saracie ingrozitoare, uitat de toti. Reusise insa sa termine opera capitala a vietii sale, Mesmerismul sau sistemul de influente reciproce sau teoria si practica magnetismului animal. si ce este si mai de neinteles este tocmai faptul ca faima ingrozitoare pe care si-o castigase atunci apasa si azi asupra numelui sau, in ciuda faptului ca cele mai multe din afirmatiile sale sunt astazi adevaruri asupra carora nu mai planeaza nici o indoiala. Destin tragic pentru un om de stiinta vizionar, pe care l-au impartasit atatia de-a lungul secolelor, insa, spre deosebire de cei mai multi, carora macar li s-a adus postum o binemeritata reabilitare, Mesmer este astazi un uitat, numele sau fiind citat in fuga in dictionare, doar ca o curiozitate.
in 1820 un om de stiinta din Danemarca, pe nume Hans Christian Oersted, constata printr-o intamplare ca acul unui compas aflat in apropierea unui fir incarcat cu electricitate isi schimba pozitia, tinzand sa se aseze perpendicular pe directia firului. Cand curentul era inversat, varful acului se orienta si el in directia diametral opusa. Din faptul ca o forta putea actiona de la distanta asupra acului compasului, se putea trage concluzia ca in jurul firului electric se formase un camp magnetic. Aceasta constatare, ramasa pe moment fara urmari, avea sa duca la una din cele mai mari descoperiri am istoria stiintei, cu o aplicabilitate extrem de larga: Michael Faraday si Joseph Henry, unul aflat in Anglia si celalalt in America, descoperira, independent unul de celalalt, ca si fenomenul invers era perfect valabil, cu alte cuvinte ca un camp magnetic putea da nastere unui curent electric daca era strabatut de un fir. Acesta este principiul pe baza caruia functioneaza toate generatoarele de azi si o multime imensa de aparate electrice.
Avem in prezent mii si mii de lucrari despre ce poate sa faca omul cu ajutorul electricitatii, insa ce este electricitatea si de ce se manifesta ea, acestea raman mistere la fel de nepatrunse ca si in vremea lui Priestley. Oamenii de stiinta din zilele noastre raman in continuare la fel de ignoranti in privinta compozitiei undelor electromagnetice, multumindu-se sa le foloseasca la transmisiile radio sau televizate, la functionarea aparatelor radar sau a aparatelor de prajit paine. Fapt este ca acest dezechilibru acut dintre interesul de ordin practic al undelor electomagnetice si cel teoretic, privitor la natura lor, dateaza de mult si va dura poate foarte mult timp de acum inainte, intrucat numarul cercetarilor care sa se dedice studiului in sine al acestui fenomen a fost si ramane in continuare aproape simbolic. Cat despre cei care s-au aplecat asupra influentei exercitate de undele electromagnetice asupra materiei vii, acestia sunt atat de putini la numar iar realizarile lor atat de nesemnificative incat nu lasa loc unor prea mari sperante in aceasta privinta. Sa citam totusi o remarcabila exceptie, pe baronul von Reichenbach, savantul german din Tubingen care, in 1845, a descoperit derivatele gudronului de lemn, printre care si creozotul, care avea sa devina in scurt timp materie de baza in protejarea barajelor si a fundatiilor subacvatice. Von Reichenbach isi daduse mai de mult seama, in timpul cercetarilor sale, de faptul ca anumite persoane special inzestrate, pe care el le-a numit „sensibile", puteau efectiv sa vada o ciudata energie emanand din tot ce este viu si chiar din capetele unei bare metalice magnetizate. El dadu acestei stranii forme de energie numele de Odyle sau Od, dar absolut toate incercarile sale de a dovedi fizicienilor vremii existenta acesteia se soldara cu esecuri nete si definitive, in ciuda faptului ca lucrarile sale au fost traduse in englezeste de William Gregory, eminent profesor de chimie la Universitatea din Edinbourg, care le-a publicat in 1844 intr-o carte intitulata Cercetari asupra fortelor magnetismului, electricitatii, caldurii si luminii, in raport cu forta vitala. Nimeni, nici in Anglia, nici pe continent, nu a dat atentie acestor fapte, considerandu-le probabil elucubratii de rand, asemeni multor cartulii publicate de tot felul de sarlatani dornici sa faca senzatie.
Cautand sa-si explice antipatia cu care toata lumea privea afirmatiile sale privitoare la „forta odica", Reichenbach a scris: "De indata ce abordam subiectul acesta, simteam ca atingeam un punct suparator pentru interlocutori. Probabil ca in mintea lor notiunile aduse in discutie de mine, Od si sensibilitate, se legau imediat de asa-zisul „magnetism animal" sau de „mesmerism", lucruri care inca mai sunt si azi hulite ca vrajitorii sau in cel mai bun caz ca escrocherii jalnice, asa ca orice incercare de a-i face sa priveasca lucrurile acestea cu simpatie si intelegere se izbea de o rezistenta neinchipuit de puternica din partea lor". Reichenbach considera, in naivitatea lui de om sincer, ca aceasta atitudine era nejustificata, deoarece el declarase ca misterioasa forta odica, desi se asemana mult cu magnetismul animal si nu era deloc exclusa o legatura stransa cu acesta, ar fi putut totusi sa fie o entitate distincta, care sa existe prin ea insasi.
Peste decenii, Wilhelm Reich avea sa scrie: „Energia de care se ocupau grecii din antichitate si urmasii lui Gilbert era una radical diferita de cea care i-a interesat pe fizicienii de dupa Volta si Faraday, aceasta din urma fiind obtinuta prin deplasarea de fire electrice in campuri magnetice si diferind de cea veche nu numai prin principiul care sta la baza producerii ei, ci prin insasi esenta sa."
Reich era de parere ca vechii greci, o data cu descoperirea energiei realizate prin frecare, descoperisera totodata si forta misterioasa pe care el insusi o numea „orgon", o forma de energie foarte asemanatoare cu odyle a lui Reichenbach si cu eterul anticilor. El sutinea ca „orgonul" este vehiculul luminii si mediul de desfasurare a activitatii electromagnetice si de gravitatie, forta care se afla in intreg spatiul, chiar daca in diferite grade de concentrare, si care este prezenta chiar si in vid. Acest „orgon" era, dupa convingerea lui, legatura fundamentala intre materia organica si cea anorganica. Desi au surprins, afirmatiile lui Reich nu au avut nevoie de prea mult timp pentru a fi luate in serios, astfel incat prin 1960, la putina vreme dupa moartea sa, un publicist de renume ca D.S. Halacy, cunoscutul autor de lucrari de popularizare a stiintei clasice, scria: „Practic orice proces vital se poate produce numai datorita valului de electroni, care este unul din elementele esentiale ale vietii".
Dificultatile aparute in calea cercetatorilor dintre vremea lui Reichenbach si cea a lui Reich se datoreaza intr-o anume masura si faptului ca in tot acest timp a fost in voga sa se cerceteze mai mult elementele componente decat functionarea globala. Paralel cu aceasta viziune limitata se largea si prapastia dintre cei ce se interesau de fenomenele numite azi, prin consens, „stiinte biologice" si fizicienii care nu admiteau decat ceea ce puteau vedea cu ochii sau masura cu aparatura lor. in tot acest timp, chimia se concentra tot mai mult asupra studierii unor entitati separate, din ce in ce mai restranse si mai diferite unele de altele, care, combinate artificial, ofereau ca pe o adevarata mana cereasca o sumedenie de noi produse fascinante.
Obtinerea pentru prima oara in laborator, prin sinteza operata artificial, a unei substante organice, ureea, paru sa spulbere cu totul ideea unui element vital specific materiei organice. Descoperirea celulelor din vechea filozofie elina parea sa demonstreze ca plantele, animalele si insusi omul n-ar fi altceva decat simple asociatii dupa formule diferite ale acestui material de constructie sau a complicatei alcatuiri chimice care este celula, teorie ce fu sprijinita si pe deplin confirmata in scurt timp de descoperirea cromozomilor subcelulari, a genelor si a componentei „elementare", acidul dezoxiribonucleic. Fireste ca in fervoarea acestor descoperiri senzationale, numarul celor care sa studieze efectele electromagnetismului asupra vietii nu avea nici o sansa sa creasca. Doar cativa nonconformisti avansara din cand in cand diferite ipoteze legate de modul in care plantele ar putea raspunde influentelor cosmice externe, ceea ce facu macar ca descoperirile de odinioara ale lui Nollet si Bertholon sa nu cada intr-o uitare totala.
in secolul trecut, englezul William Ross, incercand sa verifice afirmatiile mai vechi ale marchizului d'Anglesey despre germinatia mai rapida a semintelor supuse in prealabil actiunilor unui camp electric, inchipui o reteta noua pentru solul unei parcele mici din gradina, imbogatindu-l cu oxid negru de magneziu, cu sare de bucatarie si mai ales cu acid sulfuric diluat, semanand apoi pe terenul astfel pregatit castraveti. Lasand sa se scurga in amestecul acesta ucigator un curent electric, observa ca plantele rasarisera mult mai repede decat pe alta parcela, unde compozitia solului era aceeasi, dar unde nu actionase nici un curent electric. Atunci Ross merse mai departe cu aceste experiente, ingropand o tabla de cupru de treizeci si cinci de centimentru pe un metru si jumatate la capatul a trei randuri de cartofi, iar la capatul calalalt o alta tabla, de aceleasi dimensiuni, insa confectionata din zinc. Legand intre ele cele doua bucati de tabla, obtinu astfel o baterie de randament mic. La vremea recoltatului, rezultatul fu concludent: pe parcela tratata electric tuberculii aveau diamentrul in medie de sase centimetri, in timp ce pe parcela-martor, cu aceeasi compozitie a solului, crescusera cat unghia.
Ross fu incredintat ca daduse lovitura si ca descoperirea aceasta avea sa-l umple de bani, asa ca trimise un raport Oficiului american pentru brevete, care accepta procedeul lui si il publica brevetat in 1844, cu titlul Experiente galvanice asupra vegetatiei.
Un an mai tarziu, primul numar din Journal ofthe Horticultural Society din Londra publica o ampla dare se seama despre Influenta electricitatii asupra vegetatiei, al carei autor, agronomul Edward Solly, relata experientele sale cu fire electrice suspendate deasupra unor plantatii, ca in incercarea lui Gardini, sau ingropate in pamant, dupa metoda lui Ross. Numai ca din cele saptezeci de experiente ale lui Solly pe legume, flori si seminte, numai nouasprezece dusesera la oarecare cresteri de randament, cam tot atatea se dovedisera nocive pentru plante iar celelalte nu avusesera nici un efect.
Rezultatele contradictorii obtinute de acesti doi cercetatori aveau meritul de a demonstra importanta vitala pentru orice forma de vegetatie a cantitatii, calitatii si duratei stimularii electrice. Numai ca la acea vreme fizicienii nu dispuneau de o aparatura adecvata pentru masurarea efectelor specifice ale electricitatii, fie naturala fie artificiala, ;i nu se cunosteau prea multe nici despre felul in care aceasta actioneaza asupra plantelor, astfel incat genul acesta de cercetari fu repede abandonat, ramanand sa se mai ocupe de ele doar cativa horticultori curiosi si incapatanati, din care unii nu erau decat niste excentrici ce capatara repede faima de ticniti. Cu toate acestea, se pot nota cateva observatii interesante asupra afinitatii dintre plante si electricitate, datand din acel timp.
in 1859 aparu in Gardener's Chronicle un articol in care se arata ca se observasera mici descarcari electrice sub forma unor fulgere in miniatura intre o verbina violacee si vecina ei si ca, pentru cei dornici sa observe cu propriii lor ochi acest ciudat fenomen, cel mai propice moment era apusul soarelui intr-o zi de furtuna de dupa o perioada de seceta prelungita. Articolul constituia totodata si o confinnare in plus a observatiilor lui Goethe cu privire la micile fulgere aruncate la caderea noptii de macii din gradina lui.
insa abia spre sfarsitul secolului se poate vorbi de o cercetare cat de cat sistematica a naturii electricitatii din aer. Julius Elster si Hans Geitel, inventatorii celulei fotoelectrice si primii fizicieni care au reusit sa identifice precis si sa masoare razele ultraviolete, s-au ocupat totodata si de studierea emisiei spontane de radiatii de catre substantele anorganice, fenomen ce fusese deja observat si incepea sa fie desemnat sub numele de radioactivitate. Cei doi savanti incepura sa studieze amanuntit si temeinic toate fenomenele care tineau de electricitatea atmosferica si descoperira ca solul emite in permanenta particule invizibile incarcate cu electricitate, pe care le lanseaza in aer. Ei le dadura numele de ioni, dupa forma de participiu prezent a verbului elin ienai, care inseamna „a pleca" si acest nume deveni in scurt timp curent. Dupa opinia celor doi, ionii erau fie atomi, fie grupuri de atomi, fie molecule, fiind insa in orice caz inzestrati cu o incarcatura electrica pozitiva sau negativa, ceea ce inseamna ca se producea un castig sau o pierdere de electroni.
Elster si Geitel au mai remarcat si ca pe timp frumos suprafata solului are o incarcatura electrica negativa iar atmosfera una pozitiva, drept care electronii se indreapta spre cer, emanand din sol si din plante. Pe vreme de furtuna lucrurile stau exact invers, polaritatea fiind ea insasi inversata: incarcatura pamantului este pozitiva iar a stratului de nori de deasupra este negativa. Avand in vedere ca pe intreaga suprafata a planetei exista in permanenta cam trei sau patru mii de asemenea „furtuni electrice", concluzia este ca incarcaturile pe care solul le pierde in zonele cu timp frumos sunt recuperate in zonele cu vreme urata, astfel incat se mentine in permanenta un echilibru in forma de dinti de ferastrau al potentialelor electrice. O alta observatie importanta a fost aceea ca, pe masura ce creste altitudinea, creste si tensiunea sau voltajul acestor curenti. Acesta ar putea fi un izvor de energie practic inepuizabil, numai ca exploatarea lui se izbeste, din cate se pare, de necunoasterea exacta a modului in care functioneaza aceste uriase deplasari de curent si a legilor fizicii carora ele li se supun.
Urmatorul asalt asupra acestei enigme a fost dat de omul de stiinta finlandez Seliem Lemstrom, care si-a dedicat o mare parte a activitatii sale stiintifice studierii efectelor curentilor atmosferici asupra cresterii plantelor si a incercat sa gaseasca si un mod de utilizare tactica a acestei energii. intre 1868 si 1884 el a organiza patru expeditii spre Spitzberg, in regiunile subpolare din partea de nord a Norvegia si a Laponiei. Lemstrom era un expert incontestabil in materie de lumina polara si de magnetism terestru si teoria lui era ca luxurianta vegetatie care creste la aceste latitudini se datoreaza fenomenului pe care il numea „violenta manifestare electrica, aurora boreala", nu zilelor lungi de vara, cum se credea in general.
Se stia deja, inca de pe vremea lui Benjamin Franklin, ca obiectele ascutite atrag cel mai bine electricitatea atmosferica, acestei descoperiri datorandu-i-se si inventarea paratrasnetului. Pornind de la acest adevar bine verificat, Lemstrom a tras concluzia ca „varfurile plantelor joaca rolul de paratrasnete, care atrag electricitatea din atmosfera si faciliteaza astfel schimburi de incarcaturi electrice dintre sol si aer".
Studiile sale asupra dispunerii cercurilor in trunchiul bradului confirmara aceasta teorie, prin faptul ca viteza anuala de crestere se dovedise a fi intr-un raport vizibil cu perioadele aurorei boreale si cu aparitia petelor solare, efectele acestora fiind din ce in ce mai pronuntate pe masura ce se inainta spre nord.
La intoarcere, vrand sa verifice aceste descoperiri, Lemstrom conecta mai multe flori care cresteau in ghivece de metal la un generator static, cu ajutorul unei retele de fire electrice asezate deasupra lor la o distanta de patruzeci de centimetri, si un piron, tot metalic, infipt in pamant, care asigura impamantarea. Alte ghivece, tot metalice si avand aceleasi specii de flori, erau instalate in alta parte a casei, in conditii normale, ca plante-martor. Dupa opt saptamani, plantele care beneficiasera de tratamentul oferit de el se dezvoltasera mult mai bine decat celelalte, cantarind cu cincizeci la suta mai mult. Instaland un dispozitiv similar in livada, Lemstrom obtinu o recolta dubla de capsune, care in afara de asta aveau si un continut mult mai ridicat de zaharuri si erau incomparabil mai parfumate decat cele pe care nu le stimulase electric. O mica parcela pe care semanase orz, tratat si el in acelasi mod, dadu o recolta mai mare cu o treime.
incurajat de aceste rezultate fara dubii, care promiteau deschiderea unor noi cai in fata agriculturii, Lemstrom se hotari sa-si reia experientele la latitudini diferite, astfel incat le repeta mutandu-se din ce in ce mai spre sud, pana in Burgundia. Rezultatele se vadira pe masura asteptarilor lui, recoltele obtinute fiind de fiecare data considerabil mai mari la legumele, fructele si cerealele tratate electric, chiar daca interveneau si factori care tineau de temperatura, umiditate, fertilitate naturala a solului sau de ingrasarea acestuia cu gunoi de grajd. Aceste rezultate incontestabile fura publicate in 1902 la Berlin, intr-o carte intitulata Electrocultura, si, desi acest termen a fost destul de repede uitat, el pare a reveni in ultimii ani in actualitate dovada introducerea lui in ultima editie a monumentalei Enciclopedii generale a horticulturii de L.H. Bailey.
La doi ani dupa aparitia ei la Berlin, lucrarea lui Lemstrom fu tiparita si in Anglia, sub titlul Electricity in Horticulture and Agriculture, atragand atentia unei proeminente personalitati stiintifice, sir Oliver Lodge, ilustru fizician si neobosit sustinator al cauzei stiintei. Acesta nu numai ca facu o larga publicitate cartii savantului finlandez, dar propuse si o imbunatatire a sistemului, de o simplitate dezarmanta: inaltarea retelei electrice pe masura ce plantele cresc. De asemenea, tot el a introdus si o alta perfectionare, anume suspendarea retelei cu ajutorul unor inele izolante, fixate de stalpi inalti, pentru a nu impiedica trecerea oamenilor, a animalelor sau a masinilor agricole in zonele respective.
intr-un singur an, Lodge a reusit, aplicand descoperirile lui Lemstrom, sa obtina o recolta cu patruzeci la suta mai mare de pe o suprafata cultivata cu grau canadian din varietatea Red Fife si a mai avut si surpriza extrem de placuta de a auzi declaratiile brutarilor care folosisera faina din recolta lui: calitatea era mult mai buna decat a fainii pe care o foloseau in mod curent, painea crestea mai bine si era foarte gustoasa.
Unul din colaboratorii lui sir Oliver, pe nume John Newman, adapta acest sistem la nevoile unei ferme din Evesham, unde obtinu din primul an o crestere cu douazeci la suta a recoltei de grau, dupa care introduse sistemul si la o ferma din Scotia, din localitatea Dumfies, unde cartofii astfel tratati dadura si ei o productie mai mare cu aproape un sfert. La capsune, Newman obtinu rezultate peste orice asteptari, intrucat recoltele nu numai ca depasira dublul celor obisnuite, dar fructele, asemeni celor obtinute de Lemstrom, erau mult mai mari, mai aspectuoase, mai suculente si mai bogate in zaharuri si in aroma specifica. Aplicand aceleasi metode la sfecla de zahar, continutul in glucide al acesteia se ridica de la prima incercare cu aproape o treime. Asemenea rezultate nu puteau trece neobservate, mai ales ca o revista de profil botanic le acorda un spatiu larg, drept care in scurt timp Standard Handbook for Electrical Engineers, publicata la New York de McGraw-Hill, ii facu o publicitate exploziva. Din acest moment, chestiunea a inceput sa preocupe mai ales lumea inginerilor, care s-au inhamat la munca repede si cu toata energia, lasandu-i in urma pe botanisti. Cercetarile in domeniul cultivarii plantelor in conditii de stimulare electrica deveneau apanajul fizicienilor.
 
inapoi la  cuprins sau  mai departe

 


        pot fi contactat prin E-mail            © 2009 ASCII-Lob            Home Popescu-Colibasi