9. ASCULTAND MUZICA SFERELOR

Am mai spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este aici

Partea a treia

9. ASCULTAND MUZICA SFERELOR .VIATA ARMONICA A PLANTELOR

Se povesteste ca zeul Krisna, a opta si cea mai importanta din toate reincarnarile sau avatarurile lui Visnu, partas, la un loc cu Siva si Brahma, la trinitatea sacra a hindusilor, se slujea de muzica spre a provoca cresterea peste masura de bogata a unei vegetaţii cu insusiri magice in Kunjavan, cetate din Vrindavan, celebra de mult timp pentru muzicantii ei sacri. Mult mai tarziu a izvorat o alta poveste, despre Mian Tan Sen, unul din inteleptii de la curtea celebrului imparat mongol Akbar. Acest intelept facea adevarate minuni cu ajutorul cantecelor sale: aducea ploaia, aprindea o lampa cu ulei fara ca cineva sa se apropie de ea, ba chiar le canta plantelor cantecele indicate care erau si cantece de dragoste si rugaciuni in acelasi timp, raga, ceea ce le facea sa infloreasca inainte de venirea primaverii. Aceasta fermecatoare legenda pare a fi confirmata de texte din literatura tamila, unde gasim referinte la „ochii" (mugurii) trestiei de zahar, care cresc ca din apa ca raspuns la bazaitul dragastos al carabusului patat si unde aflam ca florile de aur ale plantei Cassia fistula produc mult mai mult nectar daca sunt rasfatate in valurile dulci ale unui cantec de leagan.

Doctrul T.C.Singh, directorul departamentului de botanica al Universitatii din Annamalai, o localitate situata la sud de Madras, om cu temeinice cunostinte in materie de istoria vechii Indii si de filozofie si familiarizat cu vechile legende indiene, s-a hotarat sa incerce cateva experiente personale. De la studiul scurgerii protoplasmei in celulele unei plante acvatice, Hydrilla verticillata, el trecu la experiente cu un diapazon asezat la doi metri de planta. Cu ajutorul unui microscop, el a putut constata ca, datorita sunetului diapazonului pe care il punea sa vibreze timp de o jumatate de ora, inainte de ora sase dimineata, protoplasma avea o viteza de deplasare mult mai ridicata, asemanatoare cu aceea care se inregistra abia mai tarziu, de regula dupa apusul soarelui. Au urmat repetari si verificari in cursul carora s-a putut observa acelasi fenomen si in cazul cand in apropierea plantelor se interpreta la vioara o piesa melodioasa. Dupa cincisprezece zile de experiente, plantele in cauza erau mult mai inalte si mai viguroase decat plantele-martor.

incurajat de aceste rezultate, doctorul Singh l-a rugat pe unul din prietenii sai muzicieni, Gouri Kumari, sa cante catorva balsamine o raga cu ajutorul vechii sale veena, un instrument cu sapte coarde, asemanator cu luthul. Kumari canta fara intrerupere timp de douazeci si cinci de minute in fiecare dimineata, in fata balsaminelor din specia Impatiens balsamina, instalate in hardaiele lor largi intr-o incapere normal luminata si ventilata. Dupa o perioada de o luna de asemenea tratament stimulatoriu, plantele fura scoase afara la intai noiembrie, in acelasi timp cu altele, plantele-martor. Udate toate la fel si fara nici un fel de ingrasamant chimic sau natural, plantele inflorira toate in aceeasi zi, 22 noiembrie, parand a se dezvolta mai departe in acelasi ritm. Totusi, dupa circa cinci saptamani, balsaminele experimentale incepura s-o ia vizibil inainte si, la sfarsitul lui decembrie, productia lor de frunze era cu saptezeci si doi la suta superioara productiei date de plantele-martor, pe care le depaseau si in inaltime, in medie cu circa douazeci de centimetri.

Singh urma apoi cu o alta experienta de acelasi gen: alese mai multe plante de varietati diferite, toate de aceeasi varsta si pline de vigoare, fiecare in cate un ghiveci, si le aseza in semicerc, la distanta de trei metri de sursa de muzica, fiecare din ele avandu-si perechea ei, planta-martor asezand-o sezata in alta parte, unde nu mai putea fi influentata de undele sonore. Timp de cateva saptamani, plantele din prima grupa avura parte in fiecare dimineata, putin inainte de rasaritul soarelui, de cate un concert de raga interpretat la fluier, la vioara, la armoniu si la veena, in total cate sase piese. Concertul tinea o jumatate de ora si incepea cu cate o nota foarte acuta, cu patru sau cinci frecvente principale situate intre o suta si cinci sute de cicli pe secunda. in urma acestei experiente, Singh publica in revista scolii Superioare de Agricultura din Bihar, statul Sabur, un articol in care sustinea ca "se demonstra astfel fara dubii faptul ca undele sonore armonice grabesc cresterea plantelor si influenteaza in bine inflorirea si productia de fructe si de seminte".

Acest succes il facu in curand sa-si puna intrebarea daca sunetul, utilizat cu chibzuinta, n-ar putea fi folosit pe scara mai larga in scopul sporirii recoltelor. intre 1960 si 1963 el experimenta intens acest procedeu, cu ajutorul unui gramofon care oferea unei mici plantatii de orez concerte de Charakesi raga, amplificate cu ajutorul unor difuzoare. Rezultatele nu se lasara asteptate, recoltele fiind in fiecare an mari decat cele obtinute pe parcele similare, iar diferentele, intre cinci si douazeci la suta, erau elocvente. Acelasi procedeu se solda cu rezultate excelente la arahide si la tutunul de mestecat, care dadura recolte cu aproape cincizeci la suta mai mari decat cele obtinute in medie in zona respectiva. Mai mult decat atat, Singh remarca un fapt si mai uimitor, anume ca dansul Bharaia-Natyam, cel mai vechi dans indian cunoscut, care se executa fara acompaniament muzical, stimula in gradul cel mai inalt plantele cand era executat in apropierea lor de fete tinere si frumoase, fara bratari metalice la incheieturi. Cele mai receptive la asemenea delicatese artistice se vadira margaretele de toamna, filimica (Calendula officinalis) si mai ales petuniile, care cresteau mult mai repede si mai viguroase, probabil datorita ritmului transmis solului de picioarele dansatoarelor. Influenta dansului era atat de puternica incat inflorirea se producea chiar si cu doua saptamani mai devreme decat la plantele-martor.

Cu toate ca indienii, atat cei de ieri cat si cei din zilele noastre, au fost primii care s-au gandit sa experimenteze influenta muzicii si a sunetelor in general asupra cresterii plantelor, ei n-au ramas singurii care sa fi incercat acest mijloc. Astfel, in 1960, in mica asezare agricola Normal din statul Illinois, botanistul si agricultorul George E. Smith, om pasionat si de cercetarea stiintifica, incepu sa se intereseze indeaproape de experientele lui Singh, despre care aflase din rubrica agricola a micului ziar local. Desi nu era deloc convins ca experientele cercetatorului indian aveau o valoare stiintifica reala, se hotari sa mearga si el pe drumul acesta, spre a le verifica si, daca era cazul, ca incerce si sa le perfectioneze. Semana deci primavara porumb si soia in doua sere identice, verificand sa existe o identitate deplina a compozitiei solului si a conditiilor de umiditate, temperatura si lumina. intr-una din ele instala in plus si un mic pick-up care revarsa fara intrerupere valurile Rapsodiei Albastre de George Gershwin douazeci si patru de ore din douazeci si patru. Efectele ii intrecura orice asteptari: plantele din sera „muzicala" au rasarit inaintea celor ocolite de muzica iar tulpinile lor se vadira foarte curand a fi mult mai dense ca tesuturi decat celelalte, mai rezistente si de un verde mai intens. Intrigat, Smith repeta in mai multe randuri aceasta experienta, obtinand de fiecare data confirmari care il incredintara ca nu era vorba de nici un rezultat al hazardului.

intrebat cu insistenta de toata lumea care este explicatia acestor fapte surprinzatoare, Smith avansa ipoteza ca sporirea activitatii moleculare la plante se datora energiei sonore de care beneficiau acestea, fapt cu atat mai probabil cu cat termometrele instalate in sere aratau imediat un plus de doua grade atunci cand erau aduse in fata difuzoarelor. De asemenea, printre observatiile lui Smith figura si aceea ca frunzele de porumb aflate mai aproape de sol pareau usor arse pe margini, fapt explicat de el prin expunerea lor prelungita la sunetele muzicale, reflectate si amplificate de suprafata solului. Alaturi de prietenii sai din Kansas facu legatura intre aceste fenomene de inalta frecventa utilizate de fermieri pentru alungarea ciorilor si a altor insecte daunatoare din hambarele cu grau. Constatase ca graul provenit din aceste hambare germina mai repede decat cel netratat.

Bineinteles ca experientele lui George E.Smith nu trecura neobservate, astfel incat el primi o scrisoare din partea lui Peter Belton, un functionar in Departamentul pentru cercetare al Ministerului canadian al agriculturii. Acesta ii scria despre felul in care folosisera cercetatorii canadieni undele ultrasunetelor in combaterea moliei europene a porumbului, ale carei larve erau extrem de daunatoare pentru aceasta planta, mai ales in perioada de dupa germinatie: Noi am inceput prin a testa auzul acestei molii, constatand fara putinta de indoiala ca ele percep perfect sunete de circa cincizeci de mii de cicli. Aceste sunete amintesc in mod izbitor de cele emise de liliac, dusmanul natural al moliei, si au un efect neindoielnic asupra ei. "Am plantat porumb pe doua parcele de mici dimensiuni, trei metri pe sase, despartind-o pe fiecare in doua cu ajutorul unor panouri de material plastic inalte de aproape trei metri, despre care ne incredintaseram in urma unor teste prealabile ca opresc foarte bine aceste suntete. Apoi am pus in functiune emitatoarele de ultrasunete, astfel incat fiecare parcela sa aiba o jumatate afectata de acestea iar cealalta nu."

Concluziile lui Peter Belton aratau ca mai bine de jumatate din firele de porumb de pe portiunile ferite de ultrasunete fusesera atacate de molii, in timp ce pe portiunile tratate numarul acestora era incomparabil mai mic, sub cinci la suta, singura explicatie posibila fiind aceea ca moliile fusesera indepartate de teama lor instinctiva fata de lilieci. Un examen ulterior, mai amanuntit, al parcelelor, aratase ca si numarul de larve din zonele ocrotite era mult mai mic si, in afara de asta, firele de porumb expuse la ultrasunete crescusera in medie cu opt centimetri mai inalte decat celelalte, aflate de partea cealalta a panoului-ecran.

Publicarea experientelor lui Smith avu drept urmare si o serie de incercari intreprinse in Canada, la Universitatea din Ottawa, de Mary Measures si Pearl Weinberger, doua cercetatoare care au abordat pline de entuziasm aceasta chestiune, considerand ca domeniul merita sa fie investigat mai amanuntit. Asemeni lui L.George Lawrence, erau si ele la curent cu descoperirile rusilor, ale canadienilor si americanilor in legatura cu efectele ultrasunetelor asupra incoltirii plantelor, in special a orzului, a florii-soarelui, a rasinoaselor si a mazarii, in afara diferitelor specii de arbusti si de graminee.

Experientele de pana atunci demonstrasera - desi nu reusisera sa si explice - faptul ca activitatea enzimatica si ritmul respiratiei creste vertiginos atat la plante cat si la seminte. Se ridica insa un mare semn de intrebare: aceleasi frecvente care se vadisera indiscutabil stimulente puternice pentru unele specii aveau asupra altora efectele exact contrare. Measures si Weinberger se hotarara prin urmare sa stabileasca daca nu se puteau identifica frecvente sonore specifice audibile, care sa aiba aceleasi efecte benefice ca si muzica asupra plantelor, si in special asupra graului.

intr-un lung sir de experiente care se intinsera pe durata a patru ani, cele doua cercetatoare operara cu seminte si cu tulpini de grau de primavara din soiul Marquis si de grau de iarna soiul Rideau, pe care le expusera la vibratii de inalta frecventa. Urmarind cu atentie reactiile subiectilor, ajunsera la concluzia ca - in functie de durata expunerii - tulpinile se comportau cel mai bine la frecventele de cinci mii de cicli pe secunda.

Surprinse de acest rezultat, Measures si Weinberger nu reusira sa afle o explicatie faptului ca un sunet audibil provocase o accelerare atat de ridicata a cresterii incat o estimare sumara ducea la concluzia ca recoltele puteau fi astfel dublate. Publicand primele concluzii in Canadian Journal of Botany, ele conchideau ca rezultatul acesta nu se putea datora in nici un caz sfaramarii lanturilor moleculare din seminte, intrucat pentru aceasta ar fi fost nevoie de o cantitate de energie de un miliard de ori mai mare decat cea furnizata de undele sonore. O ipoteza avansata de ele era aceea ca undele ar fi putut provoca in celulele vegetale un efect de rezonanta care permitea o acumulare de energie insotita de modificari importante ale metabolismului plantelor. Era totusi o simpla ipoteza.

in 1968 se starni o vie disputa pe marginea unor experiente dintre cele mai interesante intreprinse de tanara Dorothy Retallack din Denver, care experimenta si ea efectele muzicii asupra plantelor. Aceasta pregatea pe atunci un examen de diploma, pentru care i se cerea, printre altele, si efectuarea in laboratorul de biologie a unei teme de cercetare la alegerea ei. Amintindu-si vag ca citise undeva despre George Smith si despre serenadele lui pe ogorul cu porumb, tanara Dorothy se hotari sa-si axeze cercetarile pe aceeasi tema. Se asocie cu un student a carui familie accepta sa le puna la dispozitie o incapere nelocuita, eliberata de orice mobilier, si doua grupe de plante care urmau sa serveasca cercetarilor lor, anume un filodendron, niste ghivece cu muscate si mai multe exemplare de San Paulia, la care tinerii slujitori ai stiintei mai adaugara de la ei cateva tulpini de porumb in ghivece si niste ridichi. Una din grupe fu instalata in incaperea speciala, amenajata cu oarecare improvizatii de aparatura, printre care figura la loc de cinste un reflector. Acesta fu aprins deasupra grupului de plante, carora cei doi le administrara si un pian hodorogit care facea si el parte din aparatura acestui laborator ad-hoc, constand in alternarea notelor si si la, executate ca tratament de cinci minute, aceasta alternare a celor doua note laborator, intreruperea fiind urmata apoi de alte cinci minute de pauza, urmata timp de douasprezece ore pe zi. Dupa o saptamana, plantele care incepeau cele dintai sa dea semne de vizibila opozitie la auzul acestor sunete, incepura sa-si revina dupa numai cateva note, ba chiar inflorira. Timp de zece zile se parea ca tuturor plantelor le merge de minune, numai ca dupa doua saptamani frunzele muscatelor incepura sa se ingalbeneasca, iar dupa inca o saptamana florile unora din plante erau indoite de parca le-ar fi batut un vant, in realitate insa pozitia lor sugera incercarea de indepartare pe cat posibil de sursa de zgomot . Dupa alte cateva zile toate plantele erau moarte, cu exceptia exemplarelor de San Paulia, care nu dadeau semne de indispozitie, ci dimpotriva, pareau foarte multumite cu acest nou regim de viata. Grupul de plante-martor se dezvoltase in acest timp normal.

Dorothy Retallack aduse aceste rezultate la cunostinta profesorului sau de la universitate, Francis F.Broman, propunandu-i sa-i incuviinteze prezentarea unei experiente asemanatoare, eventual ceva mai dezvoltata si mai strict controlata, drept lucrare de diploma, ceea ce profesorul accepta cam cu indoiala. „Ideea aceasta nu m-a incantat deloc - avea sa marturiseasca el ceva mai tarziu - dar era ceva nou si pana la urma m-am hotarat sa fiu de acord, desi observam zambete pline de inteles la ceilalti studenti, care vedeau in experientele colegei lor niste improvizatii fara valoare dar cu pretentii insolente de cercetari stiintifice." Astfel incat Broman nu numai ca accepta rugamintea studentei, dar ii mai puse la dispozitie si trei cutii Biotronic Mark III, de saizeci si ceva de centimetri lungime, aproape saizeci latime si patruzeci si cinci adancime, pe care departamentul de la universitate condus de el tocmai le achizitionase. Acestea aduceau mult cu acvariile ce pot fi adeseori vazute in diferite locuinte particulare, fiind insa in realitate mijloace perfectionate de control al luminozitatii, al temperaturii si al umiditatii.

Dorothy Retallack pastra una din cutii pentru plantele-martor, toate din aceleasi specii ca si la experienta anterioara, exceptand San Paulia, la care renuntase. Folosi aceeasi calitate de pamant si administra plantelor aceeasi cantitate de apa, la aceleasi ore. Era acum hotarata sa descopere care era nota muzicala care favoriza in cel mai inalt grad plantele, asa ca alese pentru inceput nota fa, pe care o administra grupei de plante din prima cutie timp de opt ore pe zi fara intrerupere, iar celor din cutia a doua in sistemul trei ore de note, trei ore de pauza. in doua saptamani toate plantele din prima grupa murira, insa cele din grupa a doua se prezentau excelent, comparabil mai bine decat cele din grupa-martor tinute in a treia cutie la care nu ajunsesera sunetele.

Atat studenta cat si profesorul fura surprinsi de acest rezultat. Nu-si puteau da seama in ce consta cauza comportamentului atat de diferit la cele trei grupuri de plante si se intrebau daca cele din prima grupa sucombasera din cauza oboselii, a monotoniei muzicii sau pur si simplu „innebunisera". Atunci cum se explica starea infloritoare celor din a doua grupa? Despre aceste experiente se auzi repede .Izbucnira numeroase controverse in interiorul departamentului condus de Broman, unii din profesori si studenti declarand ca era vorba de niste tampenii fara nici un fel de valoare stiintifica, in timp ce altii considerau ca neasteptatul deznodamant al experientei tinerei Dorothy putea constitui un fapt ce se cerea cercetat cu toata atentia, astfel incat doi studenti, urmand exemplul colegei lor, incepura niste experiente similare, de data asta insa cu bostani, pe care ii scaldara timp de opt saptamani cu muzica de doua facturi: muzica clasica si rock foarte ritmat. Rezultatele fura de-a dreptul stupefiante: plantele din prima grupa, delectate cu Haydn, Beethoven, Brahms, Schubert si alti clasici din secolele al XVIII-lea si al XlX-lea, crescura in directia aparatului de radio fixat pe lungimile de unda ale unui post din Denver specializat in muzica simfonica, ba chiar unele ajunsera sa imbratiseze cu afectiune micul aparat. Dimpotriva, cele supuse tratamentului nemilos cu muzica rock crescura in directia opusa, incercand parca sa scape, unele din ele chiar silindu-se sa se ridice pe peretii de sticla ai custilor in care erau inchise.

Impresionata de aceste uluitoare constatari ale colegilor ei, Dorothy Retallack intreprinse si ea o serie de experiente similare, cu plante de porumb, bostan, cu petunii, filimica si carciumarese. Efectele nu se lasara asteptate, muzica rock provocand de la inceput fie o crestere accelerata a plantelor, cu frunze insa anormal de mici si de nesanatoase, fie o oprire neta a cresterii. in cincisprezece zile toate exemplarele de filimica murisera, in timp ce in cutia alaturata cele tratate cu muzica clasica aratau admirabil, dand flori mai frumoase decat cele ale plantelor-martor. Lucru care a dat nastere multor discutii: plantele supuse la tratamentul cu muzica rock consumau o cantitate de apa mult mai mare decat cele hranite cu muzica clasica. si faptul care facu o adevarata senzatie fu constatarea ulterioara ca radacinile lor, in ciuda udarii repetate si abundente, erau mici si pipernicite, spre deosebire de celelalte, care erau sanatoase, alcatuind o adevarata impaslitura deasa si viguroasa ce patrunsese la o adancime de patru ori mai mare!

incurajata de aceste revelatii, Dorothy persevera, supunandu-si plantele la rock „acid", un soi de muzica percutanta si discordanta, care sacrifica si linie melodica si armonie si tot in favoarea ritmului si a volumului. Fireste ca reactia plantelor fu cea scontata, absolut toate aplecandu-se in directia opusa celei din care erau izbite fara mila de aceasta ingrozitoare cacofonie. Rasuci fiecare ghiveci cu cate o suta de grade, in asa fel incat plantele erau acum aplecate spre optzeci de grade de muzica, insa toate se orientara rapid in directia opusa, decise parca sa scape de tortura. Majoritatea celor care o criticasera pe Dorothy Retallack, se inclinara in sfarsit, admitand ca criticata nu era o inutilitate si o impostura, cum sustinusera ei. Experierientele demonstrau clar ca plantele erau sensibile la calitatea muzicii care li se oferea.

incurajata de aceste succese si banuind ca ceea ce le deranja pe plante era tocmai elementul percutant, Dorothy intreprinse o noua experienta. Alese un grup de plante carora le oferi cunoscuta arie spaniola La Paloma interpretata la instrumente de percutie, in timp ce un alt grup era delectat cu aceeasi piesa, interpretata insa la instrumente cu coarde. Cele din prima grupa „fugira" de sursa de muzica, inclinandu-se cu zece grade fata de verticala - ceea ce totusi era destul de putin fata de tarasul la care se dedau cele innebunite de muzica rock - in timp ce celelalte, dimpotriva, se inclinasera cu cincisprezece grade spre sursa de muzica, semn indiscutabil ca instrumentele de coarde le impresionau placut. Experienta fu reluata apoi cu numeroase alte plante in ghivece, cele mai multe din ele fiind plante de sera dar si bostani de diferite varste, de la fire abia rasarite pana la plante adulte. Timp de optsprezece zile acestea fura supuse, in cutii separate, aceluiasi tratament, iar rezultatele confirmara observatiile anterioare: toate plantele preferau net muzica executata la instrumente de coarde si o detestau pe cea a instrumentelor de percutie.

Ajunsa in acest stadiu al cercetatorilor, Dorothy Retallack se intreba in ce fel ar putea reactiona plantele la o muzica mai sofisticata, fie europeana fie asiatica. Alese in acest scop preludiile pentru orga de Bach si cateva piese de muzica veche indiana, interpretate la titera de Ravi Shankar, unul din cei mai reputati virtuozi indieni ai acestui instrument. Plantele isi manifestara imediat interesul pentru Bach, inclinandu-se in directia difuzorului cu treizeci si cinci de grade, ceea ce nu se mai intamplase pana atunci. Dar muzica lui Shankar provoca rezultate dincolo de orice asteptari: in efortul lor de a se apropia de sursa, plantele se intindeau aproape orizontal, iar cea mai apropiata de difuzor se incolaci in jurul acestuia la fel ca vrejii bostanului in jurul difuzorului care il desfata cu Haydn si Beethoven. Dorothy nu se opri si oferi plantelor si recitaluri de muzica rock si Country din Vestul Salbatic, numai ca nu se inregistra in comportamentul lor nimic deosebit comparativ cu cele ce se petreceau in cutia cu plantele-martor. Perplexa in fata acestei constatari, cercetatoarea noastra nu putu sa nu se intrebe daca nu cumva „plantele erau intr-o totala armonie cu aceasta muzica prozaica; fara nimic neobisnuit, fiindca altminteri nu se poate explica faptul ca asemenea sunete nu au asupra lor nici un efect". Dar in fazele urmatoare, inregistrarile de muzica de jazz interpretata de mari maestri ca Duke Ellington, Brubeck sau Louis Armstrong provocara plantelor inclinari de cincisprezece-douazeci de grade directia difuzorului, ritmul de crestere fiind net superior celui al plantelor-martor aflate in cutia lor. Dorothy fu in masura sa stabileasca cu precizie si consumul de apa al plantelor, care varia in functie de stilul muzicii oferite. Fata de cutia cu plantele-martor, consumul din cutia tratata cu Bach, Shankar si cu jazz era cu circa cincizeci la suta mai mare, in timp ce muzica rock provoca un costum sporit de trei ori .

Urmara apoi experientele cu muzica dodecafonica a neoclasicilor, care, contrar asteptarilor, nu provoca plantelor nici un fel de suferinte dar nici nu paru ca le starneste vreun interes .Un examen al radacinilor arata ca cele supuse la muzica rock erau firave, in timp ce cele scaldate in muzica dodecafonica erau aproximativ la fel cu cele din cutia-martor.

in scurt timp, cercetarile tinerei Dorothy Retallack cunoscura o publicitate din ce in ce mai insistenta, astfel incat cercetatoarea noastra se trezi pentru un timp personajul zilei, fiind prezentata ca o eminenta personalitate stiintifica in ziare si pe canalele de televiziune, incepu sa primeasca zilnic sute de scrisori, numai ca multe din acestea contineau critici severe sau de-a dreptul injuraturi grosolane. Numeroase ziare incepura sa se pronunte impotriva experientelor ei, punandu-le la indoiala autenticitatea si seriozitatea stiintifica, iar o serie de biologi consacrati se pronuntara in termeni dezaprobatori, ca sa nu mai vorbim de cei ce calificau experimentele ei drept „pseudostiinta" sau chiar „curata magarie". Multi savanti de renume se simteau ofensati si ridiculizati de simplitatea acestor cercetari, care li se pareau mai curand o joaca fara legatura cu adevarata stiinta.

Fara sa dea prea mare atentie acestor invective cu care era asaltata din toate partile, Dorothy isi vazu mai departe de experientele ei, care incepusera s-o pasioneze mai mult decat orice. Efectul de-a dreptul alarmant al muzicii „rock acid" asupra plantelor o facu sa se gandeasca daca nu cumva muzica aceasta era la fel de nociva si pentru milioanele de tineri care o ascultau tot timpul extaziati. Mai ales dupa ce citi un articol publicat in Register din Napa, statul California, opiniile ei incepura sa se contureze: doi medici raportau Asociatiei Medicale a statului California ca din patruzeci si trei de cantareti de muzica rock consultati de ei, patruzeci si unu prezentau afectiuni ireversibile ale aparatului auditiv.

si in Denver artistii de acest gen se aratara impresionati de descoperirile lui Dorothy. Un asemenea muzician pletos, venit si el in pelerinaj la micul ei laborator, arunca o privire in cutia Biotronic mai impregnata cu muzica rock si fu impietrit de halul in care aratau bietele plante. „Papuso, zise el, daca floricelele tale o duc atat de nasol pe chestie de muzica, imi inchipui ce buleala o fi in creierii mei. Reactia acestui artist o facu pe Dorothy Retallack sa se gandeasca daca putea ajunge la observatii interesante supunand acestei [...] daca floarea de marijuana, cunoscuta pentru insusirile ei halucinogene. Cautand prin biblioteci pentru a gasi o baza teoretica pentru aplicatiile ei experimentale, dadu peste Cartea tainelor lui Enoch, lucrarea sustinand ca absolut tot ce se afla in univers, de la firul de iarba sau o campie pana la stelele de pe cer, ascunde in sine un suflet . Retinu de asemenea ca Hermes Trismegistos afirmase ca tot ce e vegetal pe pamant are viata, inteligenta si suflet, asemeni animalelor, oamenilor si fiintelor suprapamantene. Acesta este Hermes pe care oamenii il numisera cu veneratie „cel de trei ori mare", considerat ca parintele artei egiptene al stiintei, al magiei, al alchimiei si al religiei acestui popor atat de daruit.

Cercetand mai departe gandirea vechilor chinezi, Dorothy afla ca muzica este strans legata de relatiile esentiale ale fiintelor omenesti si de spiritul vital al fiecarui om; ea se acorda cu cea din cer si cu cea ele pe pamant, exprimand astfel toate frecventele acestora, ca mai multe titere acordate in aceeasi cheie muzicala. Preotii din Egiptul faraonilor, afla Dorothy, inchinasera sapte sunete sacre celor sapte planete principale, in scopul de a ingadui divinitatilor planetare sa transmita adoratorilor lor de pe pamant intreaga lor putere. Mai tarziu, aceste sunete fusesera incorporate de primii crestini in cantarile lor liturgice, dintre care una a ajuns pana la noi sub forma unei bine-cunoscute rugaciuni inchinate slavirii lui Dumnezeu, care incepe cu cuvintele: „Laudat fie Domnul, facatorul a toate cele vazute si nevazute".

Aceasta idee surprinzatoare, anume ca muzica salasluieste in inima fiecarui atom, se gaseste si in lucrarile unui eminent profesor de chimie, Donald Hatch Andrews, astazi pensionar, dupa o lunga cariera la Universitatea John Hopkins. in cartea lui cea mai importanta, Simfonia vietii, Andrews isi invita cititorii sa-l insoteasca intr-o calatorie imaginara intr-un atom de calcium grossi, prelevat din extremitatea osoasa a propriului sau index. Dupa afirmatiile lui, interiorul atomului este salasul unor sunete extrem de inalte, cu zeci de octave mai sus decat sunetul cel mai acut al viorii. Aceasta este muzica nucleului atomului, adica a minusculei particule ce se afla in centrul lui. Daca o ascultam cu luare-aminte, spune el, ne dam seama ca muzica aceasta este neinchipuit mai complexa decat cantecele religioase cu care suntem obisnuiti, ascunzand in ea note discordante, asemeni celor intalnite in muzica simfonica moderna din zilele noastre.

Scopul muzicii atonale, dupa opinia compozitorului si teozofului englez Cyril Meir Scott, este acela de a sfarama forme de gandire [...] si acceptate fara discernamant. Discordanta - luata in sensul ei moral, acela de disensiune - nu poate fi anihilata decat tot prin discordata, spune el, deoarece vibratiile produse de armoniile frumoase sunt prea rare pentru a putea atinge efectiv vibratiile relativ grosolane a tot ceea ce atinge un plan situat mult mai jos.

intr-o carte celebra, Muzica si influenta ei secreta de-a lungul erelor, Scott ia in discutie si anumite insusiri mistice importante din muzica lui Richard Wagner. in Inelul Nibelungilor, sustine Scott, se ascunde un adanc principiu spiritual, iar scopul muzicii lui Wagner este acela de a releva adevarul mistic unei constiinte omniprezente. Iata un pasaj revelator din cartea lui Scott: „Pentru a pune in aplicare acest plan, Wagner a trebuit sa sfarame numeroase conventii muzicale existente, in zadar criticii muzicali cauta intruna in operele lui respectarea regulilor de armonie de care erau atat de legati pana la el. si tot zadarnica este si incercarea lor de a gasi intr-insa modulatiile, rezonantele si toate celelalte procedee tehnice din muzica secolului al XlX-lea. in locul acestora, dau peste discordantele nedesavarsirii, peste apropieri neobisnuite, peste tranzitii spre chei care in aparenta nu au nici un raport perceptibil cu cheia precedenta. Astfel insa totul le pare de-a dreptul anarhic, impregnat cu un dispret premeditat fata de tot ce este regula prestabilita - cu alte cuvinte o libertate scandaloasa!"

Unul din scopurile urmarite de Stravinsky si Schonberg era acela de a realiza o noua unitate, prin sfaramarea barierelor vechii unitati, in scopul eliberarii muzicii din tiparele anterioare.

Compozitorul rus Skriabin era si el partizan al ideii ca artistul este purtatorul unui mesaj spiritual pe care avea misiunea de a-l transmite prin muzica sa intregii lumi.

Asemeni lui Cesar Franck inaintea lui, Skriabin era si el un reprezentant al sferelor superioare si cauta sa arunce o punte intre lumea ingerilor, deva, si cea a oamenilor. in viziunea lui Cyril Scott, singurul compozitor european care a reusit sa imbine cunoasterea vechilor mistere oculte cu muzica tonala a fost Skriabin.

Mort la varsta de patruzeci si trei de ani, cu doi ani inainte de izbucnirea revolutiei comuniste din Rusia, Skriabin si-a petrecut ultimii cincisprezece ani de viata lucrand la capodopera sa Mysterium, care trebuia sa fie o imbinatie intre muzica, proiectii multicolore realizate pe un ecran instalat in spatele orchestrei si efluvii de parfumuri vaporizate .Punand in armonie vibratiile auditive cu senzatiile vizuale si olfactive, Skriabin incerca sa-i transforme pe spectatori in „cobai initiati", aducandu-i in fata unor viziuni extatice si desfacand legaturile care le tineau personalitatile incatusate in canoanele rigide ale propriului lor psihic, asa cum, dupa cum se povesteste, procedau cu milenii mai inainte adoratorii posedati din Heliopolis si din alte centre ale ocultismului antic.

Pana astazi, nici un cercetator, cu exceptia lui Hans Kayser, germanul care a scris Harmonica Plantarum, si a catorva lucrari de matematici superioare consacrate relatiei dintre intervalele sunetelor si cresterea plantelor, nici un cercetator, spuneam, nu s-a aplecat asupra raportului dintre forma plantei si notele muzicale grupate in octava. Kayser a remarcat ca, desenand proiectia tuturor tonurilor cuprinse intr-o octava, asa cum astronomul si astrologul Johannes Kepler procedase in lucrarea sa Harmonia Mundi pentru sistemul solar universal, si desenand unghiuri de o anumita forma, se obtine prototipul formei unei frunze. Octava, factorul primordial al oricarei muzici si, de fapt, al oricarei senzatii, contine prin urmare in sine forma frunzei.

Aceasta observatie nu numai ca da o alta greutate, de ordin de data aceasta moral, principiului metamorfozei plantelor emis de Goethe, conform caruia dezvoltarea are loc pornind de la frunza, dar arunca si o lumina cu totul noua asupra ingeniosului sistem de clasificare introdus acum aproape trei secole de Carl Linne. Daca luam in considerare, precizeaza Kayser, faptul ca o pasiflora este compusa din doua parti, cinci optimi din planta insemnand petalele si staminele, iar trei optimi pistilul, si chiar daca refuzam orice rationament logic inteligent, tot suntem siliti sa admitem ca sufletele vegetalelor poarta in ele anumite prototipuri formale - in cazul pasiflorei optimi - care contribuie, ca si in muzica, la modelarea in aceasta directie a florii. Tocmai din punctul acesta de vedere, conchide Kayser, sistemul lui Linne primeste acum o binemeritata reabilitare morala, deoarece clasificarea „sexuala" stabilita de savantul suedez, oricat de susceptibila de corectari ulterioare, inseamna de fapt atingerea esentei problemei.

Fiinta umana nu este capabila sa perceapa constient prin simturile ei limitate decat o fractiune infima din vibratiile care o afecteaza. Celebra varietate de margareta cunoscuta sub numele de „margareta fara parfum" ar mirosi poate la fel de frumos si de intens ca trandafirul, dar asta numai daca oamenii ar avea capacitatea olfactiva necesara pentru a simti particulele pe care le emite aceasta planta. Lucrarile intreprinse pentru a stabili daca, si in ce masura vibratiile sonore pot influenta plantele sau oamenii, departe de a fi facut pana acum lumina in privinta actiunii exercitate de muzica si viata una asupra celeilalte, par deocamdata in masura doar sa descurce ghemul incalcit dar fascinant al influentelor reciproce si sa-l desfaca apoi in fire distincte.

inapoi la cuprins sau mai departe