|
Am mai
spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca
nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument
"copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu
resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult
Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta
poveste. Sursa acestui articol este
aici
8. PLANTELE SUNT
PERSOANE FOARTE CUMSECADE
Ideile
poetice ale lui Goethe, care vedea in spatele formei materiale a
plantelor o esenta spirituala, au produs o impresie adanca asupra unui
medic si profesor de fizica de la Universitatea din Leipzig, anume
Gustav Theodor Fechner, care si-a adus o contributie de mare valoare la
masurarea curentilor electrici si la perceptia culorilor. Pana in 1839,
Fechner nu fusese niciodata interesat de viata plantelor, insa in acest
an incepu sa studieze intens un fenomen observat de el, anume faptul ca
orice imagine mai intarzie pe retina timp de o fractiune de secunda
dupa disparitia ei fizica. in speranta de a descoperi natura
impresiilor vizuale, incepu sa faca o experienta inedita, des repetata:
sa fixeze soarele cu ochiul liber. Numai ca in foarte scurt timp isi
dadu seama cu groaza ca astfel se declansase un proces de orbire extrem
de rapid, care in cateva zile fu complet. Epuizat de munca si nefiind
in stare sa suporte ironiile colegilor si ale cunoscutilor, chiar
mascate sub haina perfida a compasiunii, Fechner se izola in casa,
intr-o penumbra permanenta, rugandu-se lui Dumnezeu sa-l vindece
redandu-i vederea.
Dupa trei
ani incepu din nou sa zareasca slab, ca prin sita, astfel incat intr-o
dimineata frumoasa de primavara iesi din casa, pentru prima oara dupa
atata amar de timp. in timp ce se plimba fericit pe malul unui rau, avu
brusc sentimentul puternic ca plantele si arborii de pe marginea apei
erau inzestrate, dupa propria lui expresie, cu suflet. „Cum stateam in
picioare pe mal si priveam o floare, i-am vazut sufletul inaltandu-se
din muguri si plutind in ceata usoara din jur pana cand aceasta forma
spirituala s-a conturat limpede deasupra ei. Poate ca sufletul acesta
voia sa stea pe acoperisul „casei" sale, ca sa se bucure cat mai mult
de soare. Se credea nevazut de nimeni, astfel incat aparitia unui copil
care venea in fuga l-a speriat."
Din
experienta aceasta inedita s-a nascut o carte, Nanna sau viata
sufletului plantelor, publicata in 1848 la Leipzig. Cu toate ca a
starnit adversitati violente printre confratii lui Fechner, care s-au
straduit la unison s-o desfiinteze ca pe o aglomerare de elucubratii
lipsite de bun-simt, cartea s-a bucurat de o asemenea popularitate in
randurile marelui public, incat peste trei sferturi de veac inca mai
era reeditata cu regularitate, fiecare editie noua epuizandu-se intr-un
timp record.
in
introducere, Fechner arata ca titlul cartii a fost ales pur si simplu
la intamplare. La inceput el se gandise la numele de Flora dupa zeita
romana a florilor, sau la acela de Hamadruas, in cinstea nimfelor
copacilor care, dupa credinta elinilor, traiau atata timp cat traia si
copacul locuit de fiecare din ele, dar la prima varianta a renuntat din
cauza rezonantelor prea botanice, iar la a doua fiindca s-a terriut de
emfaza clasica si antica pe care o sugera.
intr-o zi,
citind o carte cu mituri ale vechilor germani, Fechner dadu de o
legenda dupa care Balder, zeul luminii, a surprins-o goala pe
floarea-zeita Nanna in timp ce aceasta se imbaia in apa limpede a unui
rau si s-a indragostit de ea nebuneste, asemeni lui Acteon care, pe
meleagurile grecesti, o spionase in imprejurari asemanatoare identice
pe Diana, zeita vanatorii. Numai ca, in timp ce Diana il pedepsise pe
cutezatorul Acteon prefacandu-l in cerb si facand astfel sa fie sfasiat
de propriii lui caini de vanatoare, pe cetoasele pamanturi teutonice
incidentul similar avusese un deznodamant mult mai uman, anume
casatoria lui Balder cu frumoasa Nanna, cu alte cuvinte cununia Luminii
cu Florile.
Fechner,
medic si fizician, avea si cunostinte foarte solide in materie de
filozofie. Cand intelese ca plantele aveau nu numai o viata fiziologica
ci si una spirituala, abandona fizica si se dedica, de data aceasta cu
mare ardoare, studiului filozofiei, ajungand sa ocupe o catedra de
filozofie la Universitatea din Leipzig chiar in 1848, anul aparitiei
cartii care l-a facut celebru. Scrisese deja doua lucrari legate de
filozofie, Mic tratat asupra vietii de dupa moarte, publicat postum la
Dresda in 1936, si Anatomia comparata a ingerilor, un tratat atat de
cutezator si de nonconformist incat nu avusese curajul sa-l semneze cu
numele sau real, ci recursese la pseudonimul de dr. Misses.
in Mic
tratat..., Fechner sustine ca viata omeneasca ar cuprinde trei stadii
distincte: primul ar consta intr-un somn netulburat de absolut nimic,
care dureaza din momentul conceptiei si pana la nastere; al doilea ar
fi o stare de semitrezie, de la nastere si pana in clipa mortii, iar al
treilea, etern si caracterizat printr-o luciditate absoluta, ar incepe
o data cu moartea fizica.
Anatomia
comparata a ingerilor cuprinde viziunea sa asupra evolutiei: de la
treapta inferioara a existentei pamantene, cea a organismelor
monocelulare, se ajunge la om, situat pe treapta cea mai de sus a
vietii terestre, dupa care urmeaza viata cu adevarat superioara,
intruchipata in ingeri, care ar fi capabili sa perceapa gravitatia
universala cu aceeasi usurinta cu care muritorul percepe lumina si care
comunica intre ei nu cu semnale acustice, ci cu ajutorul unor simboluri
luminoase.
Fechner
afirma cu tarie in prefata noii sale carti, Nanna, ca viziunea noastra
asupra naturii se va modifica sau nu, in functie de acceptarea de catre
noi a faptului ca plantele sunt inzestrate cu suflet, intocmai oricarei
fiinte miscatoare. Daca omul admite existenta lui Dumnezeu ca ziditor a
tot ce exista, omniprezent si omniscient, atunci absolut nimic din tot
ce cunoastem noi nu poate scapa vointei lui. Prin urmare, conchide
Fechner, spiritul universal nu poate privi cu mai putina fermitate
asupra naturii decat asupra fiintei omenesti si in mod necesar
dirijeaza si fenomenele din natura asa cum face cu oamenii.
Extraordinara
sa intuitie si rigoarea rationamentelor l-au condus pe Fechner la
concluzii pe care abia experientele lui Bose de peste trei sferturi de
secol le vor confirma stiintific. Daca plantele, spune el, au o viata
si un suflet - lucru pe care el nu-l pune o clipa la indoiala - atunci
indiscutabil ca trebuie sa fie inzestrate cu un sistem nervos, care
s-ar putea sa se afle disimulat in straniile fibre in spirala din
tesuturile vegetale. Depasind limitele fiziologiei mecaniciste care
face ravagii pana in zilele noastre, Fechner se referea la niste „nervi
spirituali" raspanditi in univers, a caror manifestare ar constitui
legatura intre toate corpurile ceresti, nu prin „funii lungi", ci
printr-o „panza tesuta din lumina" si cuprinzand in ea forte pe care
omul inca nu le poate cunoaste.
in
viziunea lui Fechner, sufletul primeste senzatiile intr-un mod
asemanator celui in care paianjenul ia cunostinta de influentele
exterioare prin intermediul panzei sale. Parerea lui este ca trebuie
acceptata ideea ca plantele dispun de un sistem nervos, intrucat numai
ignoranta oamenilor face ca existenta acestuia sa nu fie recunoscuta.
Nu li se poate pune plantelor in seama o asemenea deficienta.
insa acest
sistem nervos al plantei nu este mai legat de psyche-ul unei plante
decat este legat trupul omului de suflet. Suflet si psyche domnesc
pretutindeni intr-un mod difuz, fiind insa separate de toate organele
pe care le guverneaza. „Nici unul din madularele mele nu e in stare sa
isi inteleaga propria lui conditie - scrie Fechner - numai eu, adica
spiritul intregului trup, sunt in masura sa inteleg tot ce se intampla
cu mine." Din punctul lui de vedere este vorba aici de doua infatisari
ale aceleiasi realitati, spiritul care apare in mod subiectiv si trupul
perceput obiectiv, asa cum un arc de cerc este fie concav, fie convex,
in functie de locul din care este privit, din interiorul sau din
exteriorul lui. Confuzia care cuprinde pe multi provine tocmai din
faptul ca este foarte dificil de inteles si de sustinut existenta
simultana a ambelor puncte de vedere. La baza filozofiei „animate" a
lui Fechner sta axioma ca tot ce traieste inseamna una si ca viata nu
ia forme variate decat in scopul obtinerii diversitatii. Binele cel mai
inalt si scopul suprem al oricarei actiuni se afla nu in atingerea
fericirii maxime de catre individ, ci de toti, declara Fechner, care
stabileste in cest principiu fundamentul conceptiei sale morale.
Spiritul
fiind pentru el o universalitate ateista, Fechner considera inutil sa
se refere la suflete ca fiind entitati cu totul individuale, indiferent
ca e vorba de fiinte omenesti sau de plante. Totusi, acestea
constituiau singurele criterii pentru recunoasterea altor suflete si
pentru a se face recunoscute de ele prin semne fizice exterioare.
Fechner sustinea de asemenea ca numai sufletul poate constitui
adevarata libertate a oricarui individ, ceea ce a iritat teribil
intreaga scoala behaviorista din psihologia zilelor noastre.
Faptul ca
planta este fixata in pamant prin radacini face ca ea sa se bucure
indiscutabil de mai putina libertate in miscari decat un animal,
recunoaste Fechner, numai ca, observand-o cu atentie, vedem cum
miscarile ramurilor, ale frunzelor sau ale carceilor, intreaga ei
conduita se aseamana izbitor cu aceea a unui animal care-si scoate
ghearele ca sa-si insface prada sau care se pregateste sa fuga din fata
unei primejdii.
Cu un
secol inainte ca rusii sa demonstreze ca plantele isi pot controla
propriile necesitati cu ajutorul instrumentelor pe care li le pun la
dispozitie oamenii, Fechner isi punea intrebarea: „De ce sa fim siliti
sa credem ca o planta ar putea fi mai putin constienta de foamea sau de
setea ei decat este un animal? Animalul va porni in cautarea hranei sau
a apei cu intregul sau corp, deplasandu-l, in timp ce planta va
intreprinde aceleasi actiuni, insa numai cu o parte a corpului ei, pe
care o dirijeaza nu cu ajutorul ochilor sau al nasului, sa spunem, ci
cu ajutorul unor alte simturi."
Lui
Fechner i se parea ca „doamnele plante", cum ii placea lui sa le
numeasca, aceste fiinte care-si petrec viata in locul unde au prins
radacini, s-ar putea intreba pe buna dreptate de ce bipedele umane sunt
intruna cuprinse de atata agitatie. „in afara de sufletele fapturilor
care alearga, urla furioase si devoreaza cu lacomie, de ce sa nu
admitem si odihnitoarea idee a celor care infloresc cuminti si
linistite, isi raspandesc cu generozitate parfumurile, isi potolesc
setea cu picaturile curate de roua si isi satisfac cele mai puternice
instincte pur si simplu inmugurind?" si tot Fechner se intreaba daca nu
cumva plantele ar putea comunica intre ele cu ajutorul parfumurilor
lor, fiecare luand astfel cunostinta de existenta celorlalte intr-un
mod infinit mai delicat decat oamenii, a caror trancaneala artagoasa
cuprinde aproape intotdeauna si o doza mai mare sau mai mica de
agresivitate - aici facand exceptie, bineinteles, indragostitii, care
se aseamana intrucatva cu florile tocmai prin gingasia cuvintelor si a
parfumurilor folosite fara zgarcenie.
Drept
care, Fechner se simte indreptatit sa scrie: „La plante, din interior
vine vocea si tot din interior vine si parfumul. Asa cum oamenii se
recunosc pe intuneric datorita timbrului vocii, tot asa si plantele se
recunosc una pe cealalta dupa parfumul fiecareia. Fiecare din ele
poarta in sine sufletul stramosilor ei."
El compara
florile lipsite de parfum cu animalele singuratice care traiesc izolate
prin codrii, in timp ce plantele cu miros puternic care se aseamana,
spune el, cu animalele dominate de instincte puternice.Tot el se
intreaba: dupa toate probabilitatile, nu are corpul omenesc ca scop si
emiterea de compusi de carbon, care sa ajute viata vegetala? si nu se
ofera el drept hrana acestei vieti dupa ce moare? Florile si pomii se
hranesc cu trupul omului si ii amesteca resturile cu pamantul, cu apa
si cu lumina, transformand aceste triste ramasite in cele mai minunate
forme si culori.
Acest
„animism" al lui Fechner, care ii ridica in cap aproape intreaga lume
stiintifica a Germaniei din vremea sa, se regaseste si intr-o alta
carte, publicata la doi ani dupa Nanna. Este vorba de o teorie care
sustine, cu mult timp inainte de nasterea fizicii moleculare, ca atomii
sunt centre de energie pura si elementele cele mai de jos ale unei
riguroase ierarhii spirituale. Peste inca un an, Fechner publica
Zendavesta, lucrare al carei titlu e inspirat din textele vechilor magi
care sustineau ca supremul lor sef religios, Zarathustra, ii invatase
pe oameni sa cultive plantele comestibile care sunt si astazi baza
alimentatiei noastre. Zendavesta lui Fechner poate fi considerata drept
primul manual de agricultura, fiind declarata de filozoful american
William James „o carte sublima datorata unui geniu sublim". Filozofia
complexa si fascinanta expusa in paginile acestei carti cuprinde,
printre altele, conceptul de „energie mentala", care a deschis calea
cercetarilor lui Sigmund Freud si fara de care psihanaliza n-ar fi
putut lua nastere.
Desi
incercase cu atata eroism sa edifice ceea ce contemporanii sai numeau,
asemeni unora din filozofii de azi, „o viziune idealista asupra
realitatii", el s-a silit in permanenta sa concilieze propria sa
gandire cu metodologia stiintelor moderne in spiritul carora fusese el
insusi educat.
Poate
tocmai acesta a fost motivul pentru care medicul si fizicianul din
Leipzig, considerat ca fiind unul din ganditorii cei mai nestatornici
ai intregului veac al XlX-lea, era in realitate un observator atat de
minutios al detaliilor din lumea vegetala care il inconjura.
in Nanna,
el declara organele sexuale ale plantelor drept neasemuite minuni de
frumusete, spre deosebire de Saint-Paul, care le gasea respingatoare la
om si la toate mamiferele. Fechner descrie cu un netagaduit lirism
mijloacele folosite de plante pentru a starni insectele si a le face sa
se furiseze in organele lor genitale pentru a bea nectarul ascuns acolo
si sa faca astfel sa cada polenul fertilizator peste stigmatele
pistilului.
Fechner se
extazia in fata perfectiunii, a ingeniozitatii si a vicleniilor de care
dau dovada plantele atunci cand trebuie sa se reproduca: papadia abia
asteapta sa fie atinsa, fie si numai de o boare de vant, pentru a
elibera un mic nor de seminte minuscule pe care curentii de aer le pot
purta pana la departari uneori impresionante - artarul produce seminte
elicoidale care pornesc rasucindu-se prin aer la cea mai usoara adiere;
pomii roditori ademenesc oamenii; animalele si pasarile care le
transporta semintele uneori pana la mari distante eliminandu-le
laolalta cu dejectiile ce vor constitui un ingrasamant natural de cea
mai ridicata valoare nutritiva pentru viitoarea planta - nuferii
vivipari si multe din ferigi reproduc la suprafata frunzelor lor plante
mici dar care imita perfect originalul. Ideea ca extremitatile atat de
sensibile ale radacinilor unei plante poseda un simt sigur de orientare
il umplea de fiori, ca si faptul ca la plantele agatatoare carceii
porniti in cautarea unui suport descriu in aer cercuri perfecte.
Soarta a
vrut ca lucrarile lui Fechner sa nu fie luate de nimeni in serios mult
timp, fiind privite si azi cu oarecare suspiciune de istoricii
stiintelor. si aceeasi soarta a vrut ca un altul, autor al unor lucrari
la fel de socante pentru contemporanii sai, sa fie ascultat si sa
reuseasca sa convinga. Acesta era un englez a carui viata a avut un
curs destul de asemanator cu cea a lui Fechner si care a avut si el
curajul sa sustina ca in plante salasluieste o putere misterioasa care
se caracterizeaza prin sensibilitate si inteligenta. Dupa publicarea in
1859 a lucrarii sale de capatai, Despre originea speciilor, Charles
Robert Darwin si-a consacrat cea mai mare parte a celor douazeci si
trei de ani pe care ii mai avea de trait nu numai elaborarii si
perfectionarii teoriei sale privitoare la evolutie, ci si studiului
aprofundat al comportamentului plantelor.
in Puterea
miscarii la plante, publicata cu putin inainte de moartea sa, Darwin
elaboreaza ideea ca obiceiul unora din vegetale de a se misca intr-un
anumit fel in anumite momente ale zilei este o mostenire comuna
plantelor si animalelor. Lucrul care frapeaza cel mai mult pe cel ce
observa aceasta similitudine este, scrie el, „localizarea
sensibilitatii lor si transmiterea unei influente dinspre partea
stimulata spre o alta, care actioneaza in consecinta". Dar el nu merge
pana acolo incat sa afirme ca plantele ar fi dotate cu un sistem
nervos, iar asta nu din prudenta ci pentru simplul fapt ca nu se
gandise la asa ceva. Totusi il preocupa intens faptul ca plantele par
sa fie inzestrate cu o anumita capacitate senzitiva. in ultima fraza a
voluminoasei sale lucrari, referindu-se la proprietatile radiculei unei
plante, adica acea parte a embrionului din care se va dezvolta radacina
principala, Darwin declara cu multa indrazneala: „Nu este chiar cu
totul exagerata afirmatia ca extremitatea radiculei actioneaza asemeni
creierului unui animal inferior: creierul, localizat la extremitatea
anterioara a corpului, primeste impresiile organelor senzoriale si
dirijeaza in consecinta anumite miscari, in functie de impresiile
primite."
intr-o
lucrarea publicata mai inainte, Fertilizarea la orhidee, aparuta in
1862, unul din studiile cele mai complete si mai remarcabile aparu mai
tarziu unde Darwin explica in termeni
stiintifici
felul in care aceste plante neobisnuite sunt fecundate de insecte.
Cunostintele sale legate de acest subiect erau rodul a numeroase ore
petrecute in mijlocul florilor si al observarii cu infinita rabdare a
acestui proces de fecundare. Dupa mai bine de douazeci de ani de
experimente staruitoare asupra a cincizeci si sapte de specii de
plante, Darwin ajungea sa descopere ca produsele unei polenizari
incrucisate erau mai numeroase, de dimensiuni mai mari, mai grele, mai
viguroase si mai fertile, chiar in cazul speciilor care in mod obisnuit
recurg in autofecundare, iar aceasta observatie i-a ingaduit sa
inteleaga si secretul unei atat de mari productii de polen. Desi sansa
este infima, doar de unu la un milion, plantele prizoniere ale
propriilor lor radacini incearca totusi sa-si incruciseze polenul cu
cel al unui exemplar departat, pentru ca urmasii astfel zamisliti sa
capete ceea ce s-a numit de atunci o „vigoare hibrida,,. in legatura cu
acest fapt, Darwin scrie: „Avantajul unei fecundari incrucisate decurge
nu din cine stie ce virtuti misterioase care s-ar ascunde in simpla
unire a doi indivizi ce nu se aseamana decat putin, ci din faptul ca
elementele lor sexuale s-au diferentiat intr-o anumita masura din cauza
ca acesti indivizi au fost supusi, de-a lungul generatiilor anterioare,
unor conditii diferite care le-au impus schimbari ce pot fi numite
spontane".
Teoria
evolutiei si a selectiei naturale emisa de Darwin lasa sa se intrevada
existenta unui factor nou, altul decat hazardul considerat pana atunci
ca jucand un rol precumpanitor. Daca acest nou factor se supunea sau nu
vointei omenesti, asta constituia obiectul extraordinarei etape care
avea sa urmeze.
in 1892,
la zece ani dupa moartea lui Darwin, in Statele Unite s-a starnit o
valva nemaipomenita in urma publicarii unui catalog de numai cincizeci
si doua de pagini intitulat Creatii noi de fructe si flori, avand ca
autor pe proprietarul unei pepiniere din Santa Rosa, statul California.
Publicul era pur si simplu fascinat de cartulia aceasta, care se
deosebea esential de alte asemenea aparitii editoriale: in timp ce
celelalte cuprindeau, printre sutele de oferte, doar cateva noutati
care se puteau numara pe degete, catalogul acesta nu continea nici
macar o planta cunoscuta.
Printre
minunile horticole cuprinse in paginile sale citam: o varietate de nuc
gigantic, cu un lemn extrem de dur, dar care crestea cu rapiditatea
speciilor cu lemnul moale si spongios si care in numai cativa ani
ajungea atat de gros incat ascundea in spatele lui o casa de dimensiuni
normale; o margareta uriasa purtand numele de Mount, cu petale imense
de o albeata ca de zapada; un mar cu fructele dulci pe o parte si acre
pe partea cealalta; o planta la fel de ciudata hibrid de capsun si
zmeur care, desi nu dadea mladite, ii innebunea pe sustinatorii
selectiei naturale mai rau decat daca li s-ar fi infatisat rodul
incrucisarii dintre o gaina si un huhurez.
Catalogul
acesta ajunse si la Amsterdam, adica la mai bine de zece mii de
kilometri de locul unde vazuse lumina tiparului, si atrase atentia
profesorului Hugo de Vries, un genetician care avea sa ramana in
istoria stiintei prin teoria asupra mutatiilor, elaborata de el in
prelungirea operei lui Charles Darwin. Botanistul olandez fu si el
frapat, ca toata lumea, de puterea unui om de a introduce in viata
planetei noastre specimene botanice la care natura niciodata nu se
gandise. Vrand sa-si satisfaca aceasta legitima curiozitate, pomi
intr-o calatorie peste ocean, pana in indepartata Californie, pentru
a-l cunoaste personal pe inventivul proprietar al pepinierei si a se
convinge cu ochii lui cum stau lucrurile.
il cunoscu
pe creatorul nemaipomenitelor specimene, care se numea Luther Burbank.
Pe pajistea din fata casei acestuia se inalta unul din nucii care
provocasera atata framantare, de dimensiuni mult mai mari decat un
specimen din varietatea persana care avea de patru ori varsta lui. in
apropiere se afla un araucaria, caruia nu i-ar fi fost prea greu sa
ucida pe loc un trecator imprudent trantindu-i in cap unul din fructele
sale in greutate de peste zece kilograme. Aici, la ceea ce putem numi
locul de munca al lui Burbank, nu exista nici urma de biblioteca
intesata cu lucrari de specialitate sau de laborator utilat cu
echipamente modeme. Stapanul locului nu dispunea nici macar de un
caiet, ci isi lua note pe cate un petic de hartie care ii era la
indemana, fie rupt dintr-un sac, fie din vreun plic mai vechi pe care
il gasea intamplator prin buzunare. Profesorul de Vries, naucit,
fiindca el se asteptase sa dea aici peste munti de dosare cuprinzand
date si observatii notate cu grija si gasea mai putin decat ar fi gasit
in casa celui mai dezordonat fermier olandez, incepu sa-l bata la cap
cu adevarata indarjire pe Burbank, in speranta ca va reusi sa afle cate
ceva despre secretele acestuia, pe care nu avea cum sa le afle din
lectura registrelor si a dosarelor cu date. Banuia ca extraordinarele
performante ale fermierului se bazau pe „un factor de concentrare si de
eliminare rapida a ceea ce nu era esential". Numai ca Burbank ridica
din umeri si, intrebat de exasperatul de Vries cum se descurca fara
laborator, ii dadu un raspuns care pur si simplu l-a stupefiat pe
olandez: „Laboratorul il am in cap".
Fireste ca
sentimentul acesta al oaspetelui nu diferea prea mult de cele ale
sutelor de confrati americani care, in lipsa unei explicatii rationale
a metodelor lui Burbank, trasesera pana la urma concluzia ca la mijloc
era un caz de magie sau de sarlatanie nemaipomenit de bine manuita. Sa
adaugam ca Burbank nu facea absolut nimic spre a [...], ba, mai mult
decat atat, in 1901 el avea sa declare la congresul floricuitorilor de
la San Francisco: „Munca de capetenie a botanistilor de pe vremuri si a
celor de astazi consta in studierea si fortficarea mumiilor vegetale,
adica a unor biete ramasite uscate din care sufletul a plecat de mult.
Dumneavoastra va place sa va impaunati ca speciile pe care le
clasificati si le stabiliti ifraneavoastra sunt mai sigure si mai
vesnice decat toate cate ni le-am putea noi inchipui ca s-ar afla pe
lume sau in ceruri. Dar eu mi-am dat seama ca prostiile astea nu fac
doi bani, fiindca uite ca plantele se dovedesc mai maleabile in mana
omului decat e lutul intre nalniele olarului sau pasta pictorului pe
paleta lui, unde le amesteca si le combina cum vrea el, asa ca o planta
poate fi modelata neinchipuit de usor. Daca stii cum sa te porti cu ea,
atunci iti ofera forme si culori pe care n-o sa fie in stare sa le
egaleze nici cei mai mari pictori sau sculptori, oricat de talentati ar
fi dumnealor."
Nu e greu
de inteles ca asemenea declaratii umpleau de ura si faceau sa spumege
toate spiritele marginite, numai ca de Vries era un om cu totul altfel
croit decat majoritatea contemporanilor sai. Realizarile lui Burbank ii
pareau inegalabile si il considera pe acesta un indiscutabil geniu.
Comentand dupa aceea rezultatele californianului, el avea sa scrie ca
„valoarea lor pentru teoria evolutiei speciilor ne starneste in cel mai
inalt grad admiratia si pretuirea".
Aproape
fara exceptie, biografii lui Luther Burbank admit ca acesta a fost si
ramane o enigma. Se nascuse in 1849 intr-o mica asezare de agricultori,
Lunenburg, statul Massachusetts, si fusese profund impresionat in
tinerete de cele cateva carti care-i picasera in mana, prin forta
imprejurarilor carti tratand despre stiintele naturii: scrierile lui
Henry David Thoreau si ale altor ilustri naturalisti, si cartile lui
Alexander von Humboldt si Louis Agassiz. Mai apoi insa tanarul il
descoperi pe Darwin si voluminoasa lucrare a acestuia, Despre
schimbarile survenite la animale si la plante prin domesticire, pe care
o citi la putin timp dupa aparitia din 1868. Ideea ca schimbarea
mediului natural al plantelor poate produce asupra acestora schimbari
profunde il impresiona puternic si juca de acum inainte un rol
important in viata lui.
Pe cand
inca nu plecase din Massachusetts, Burbank dadu intr-o zi peste o
planta de cartof care produsese un fruct. Era un lucru destul de rar,
stiut fiindca planta aceasta se inmulteste nu prin seminte, ci prin
incoltirea „ochilor" tuberculilor. Burbank era la curent cu faptul ca
din semintele de cartof nu ies plante care sa dea tuberculi obisnuiti,
ca sunt exemplare considerate mai curand drept curiozitati. Atatat de
acest lucru, se gandi daca n-ar putea obtine dintr-una din seminte un
cartof aparte decat tot ce se stia. Ideea aceasta s-a dovedit foarte
inspirata, fiindca din cele douazeci si trei de seminte din fruct,
douazeci si doua nu dadura nimic sau produsera exemplare lipsite de
interes, insa a douazeci si treia dadu o varietate de cartof care
producea recolte duble fata de cele medii. in plus, noua varietate
dadea tuberculi de o forma mult mai regulata, carnosi si cu un gust net
superior fata de rudele lor obisnuite. Cat despre culoarea
exteriorului, tuberculii acestia erau crem, spre deosebire de parintele
lor, care avea coaja rosie ca focul.
La putin
timp dupa ce Burbank se stabilise la Santa Rosa, aparu o noua carte a
lui Darwin, Efectele fecundarii directe si ale fecundarii incrucisate
asupra regnului vegetal. Burbank fu izbit in special de un pasaj din
introducere, care i se paru plin de fagaduinte: „Simplul fapt ca
plantele se preteaza la polenizarea incrucisata, realizata prin
mijloace atat de diferite si de eficace, e suficient ca sa ne faca sa
credem ca acest proces prezinta pentru ele anumite avantaje importante".
Burbank
citi si reciti pasajul acesta, care ajunse sa fie pentru el si ordin si
program de actiune. Daca Darwin intrezarise posibilitatea anumitor
proiecte, atunci el, Burbank, era cel care avea sa le duca la
indeplinire. Norocul ii
surase pentru prima oara in 1882, pe vremea cand in California se
cultiva de zor o varietate de prun numita quetsche, considerata de
toata lumea ca extraordinar de rentabila. in special parea foarte
avantajos faptul ca fructele acestei varietati puteau fi uscate cu
usurinta si puteau fi astfel transportate pe orice distante fara nici
un fel de riscuri, iar gustul si aroma nu-si pierdeau din calitati. Un
bancher intreprinzator isi facu socoteala ca aici se puteau castiga o
groaza de bani, astfel incat il intreba pe fermierul Burbank daca ii
putea livra in luna decembrie a aceluiasi an douazeci de mii de puieti
din varietatea asta. in ciuda oricaror previziuni pesimiste, bancherul
insista si Burbank accepta, desi se aflau in aprilie si pana la
termenul de livrare a puietilor nu mai ramaneau decat opt luni. Burbank
era de acum pomicultor cu mare experienta si, daca bancherul i-ar fi
dat un termen, sa zicem, de doi ani sau macar de unul singur, s-ar fi
descurcat de minune. Ar fi semanat samburi, pe la sfarsitul verii ar fi
altoit puietii rasariti si, taindu-le apexul, ar fi asteptat in liniste
ca acestia sa atinga stadiul in care puteau fi transplantati. Numai ca
nici nu putea fi vorba de asteptat, asa ca recurse la o stratagema.
Samburii de prun incoltesc foarte greu din cauza invelisului lemnos de
mare duritate, astfel incat putea sa incerce cu migdali, care erau din
aceeasi familie Primus, si aveau si invelisul samburelui mult mai
moale. Astfel ca Burbank cumpara un sac intreg de samburi de migdala
si, inainte de a-i semana, ii tinu cateva ore in apa calda, ca sa le
grabeasca procesul de germinatie. Mai incercase asta si in
Massachusetts, cu porumb; daca iesea mereu pe piata cu marfa mai
devreme cu o saptamana decat toti ceilalti fermieri din partea locului
dar cu samburi de pomi nu mai incercase. Migdalii rasarira si ei
intr-un timp record, dar nu fura gata de altoire inainte de iunie.
Timpul presa, Burbank reusise sa incaseze un avans consistent de la
bancher si incheiase cu acesta un contract in regula, astfel incat nici
nu se punea problema abandonului sau a unei amanari. Cu banii primiti
ca acont, angaja toti muncitorii agricoli calificati pe care-i gasi
disponibili in zona si incepu o munca infernala, zi si noapte, la
altoirea celor douazeci de mii de puieti, timp in care Burbank se ruga
fierbinte la Dumnezeu sa-l ajute ca puietii sa creasca in cele patru
luni care mai ramasesera acum pana la data livrarii specificata in
contract. si norocul nu-l parasi: inainte de Craciun el reusi sa-i
livreze grabitului client marfa care forma obiectul contractului,
facandu-l pe bancher fericit si lasandu-i incremeniti de uimire si de
invidie pe toti fermierii din vecinatate. Afacerea asta i-a adus lui
Burbank un castig net de sase mii de dolari, o suma pe atunci
impresionanta, dar mai ales il invata un lucru: productia de masa e una
din cheile cu care se pot descuia usile multor enigme ale naturii.
Toate
astea n-ar fi insemnat insa mare lucru daca din puietii lui Burbank ar
fi iesit pruni care sa dea prune ca toate prunele. A inceput insa o
aventura care avea sa pecetluiasca destinul micului pomicultor
californian: fructele pomilor livrati bancherului aveau un gust aparte,
mult mai placut si mai subtil, nedumerind si incantand pe consumatori.
Lasand toate la o parte, Burbank se apuca plin de indarjire de
incrucisari de toate felurile, obtinand in scurt timp un mare numar de
varietati de prune, printre care climax, cu gust si aroma de ananas, si
o alta cu gust de para, acestea constituind si azi mai bine de jumatate
din productia de fructe din California si o sursa bogata de venituri
serioase pentru sute si sute de pomicultori. Urma piersica botezata de
el July Alberta, dar stiuta de toata lumea sub numele de piersica
Burbank, una din delicatesele cele mai fine in materie de fructe de pe
tot pamantul, si suculenta nectarina, o alta varietate de piersica,
foarte parfumata si gustoasa, numita Flaming Gold. Obtinu de asemenea
un tip de castan cu fructe comestibile, care ofera recolte abundente la
sase luni dupa semanarea semintelor, un mur cu fructe albe, ca niste
mici turturi de gheata, si doua varietati de gutui cu fructe atat de
gustoase incat de decenii intregi in California aproape ca nu se mai
planteaza gutui de alte varietati. Burbank era atat de indemanatic si
atat de rapid in materie de nascocire de noi fructe, incat ducea la bun
sfarsit cu o iuteala greu de imaginat mii si mii de polenizari
incrucisate. Mii de botanisti savanti, care nu-si bateau joc de
meserie, se pierdeau in laboratoarele lor sub vrafuri de dosare si
registre cu observatii si note privitoare la zece-douazeci de exemplare
astfel polenizate. Scrasnind din dinti, il acuzau pe Burbank de
escrocherie si tipau in dreapta si-n stanga ca sarlatanul nu producea
el toate minunile astea, ci le cumpara din strainatate, lucru in care
exista de altfel si un sambure de adevar, fiindca Burbank era ferm
convins ca plantele, ca si oamenii se comporta in mod diferit atunci
cand isi schimba climatul lor obisnuit. Asa ca ajunsese sa comande din
tari departate, din Japonia si din Noua Zeelanda, varietati pe care le
altoia dupa aceea pe portaltoi obisnuiti, din pepiniera lui. Un calcul
sumar arata ca el este parintele a peste o mie de varietati noi, ceea
ce, tinand cont de anii in care a lucrat la obtinerea acestor noutati,
inseamna in medie o varietate noua la fiecare trei saptamani! in pofida
calomniilor botanistilor meschini si pizmasi, s-au gasit si oameni cu
adevarat valorosi care s-au extaziat in fata unui asemenea miracol,
ridicandu-se astfel deasupra micimii sufletesti a multimii de rand si
aratand ca sunt capabili sa recunoasca valoarea geniului, chiar daca
nu-l pot intelege.
Liberty
Hyde Bailey de la Universitatea Corneli, fondatorul necontestat de
nimeni al scolii americane de botanica, dupa ce afirmase candva sus si
tare la un congres mondial al horticultorilor ca „omul nu prea poate
mare lucru in directia producerii de schimbari la plante", veni sa vada
cu ochii lui obiectul atator discutii interminabile. Dupa vizita
aceasta la Santa Rosa, avea sa marturiseasca in World's Work: „Luther
Burbank este de meserie producator de plante si, in aceasta calitate a
lui, as zice ca in tara asta el nu are nici un confrate. Noile plante
pe care acest meserias le-a dat omenirii sunt atat de numeroase si atat
de uluitoare incat i se spune magicianul horticulturii. Porecla asta
i-a ridicat in cap o multime de insi, cu toate ca Luther Burbank este
fara indoiala un om onest, drept, prudent, curios ca orice cercetator
adevarat si stie sa-si duca pana la capat o idee. E partizanul
adevarului simplu si firesc, ca o cauza va produce un efect. Nu umbla
cu vrajitorii, singurul lui secret este o combinatie intre rabdare,
entuziasm si judecata. Rabdare in cercetarea adevarurilor stiintifice,
entuziasm care sa se impleteasca cu spiritul lui deschis si fara
prejudecati, si judecata care ii ingaduie sa patrunda acolo unde altii
nu pot intelege meritele si puterile plantelor."
Articolul
acesta venea cum nu se poate mai bine. Burbank era si el tot om si,
oricat de mult s-ar fi straduit sa nu ia in seama corul detractorilor,
care se sileau din rasputeri sa arunce cu noroi in munca lui, e sigur
ca suferintele pricinuite de aceste persecutii josnice il chinuiau
cumplit. E drept ca si el facuse tot ce putuse ca sa-si intarate
dusmanii. De exemplu, la Universitatea Stanford declarase in fata unei
sali ticsite de lume: „Ortodoxia in stiinta, domnilor, este anchiloza
curata, adica toata lumea tace. Daca vreti informatii stiintifice
ortodoxe, adresati-va pompelor funebre!"
Profesorul
H.J.Weber, genetician de prestigiu, insarcinat de Ministerul
Agriculturii al S.U.A. sa efectueze cercetari asupra reproducerii
plantelor, sustinea ca realizarile lui Burbank permiteau sa castige cel
putin un sfert de secol in cercetarea polenizarii . David Fairchild,
care petrecuse ani indelungati cutreierand globul, in scopul de a
descoperi noi plante care sa poata fi cultivate cu triumf in Statele
Unite, desi era cu totul dezorientat de metodele lui Burbank, scria
unui prieten dupa o vizita la Santa Rosa: „stii ca exista o multime de
insi care sunt foarte revoltati de faptul ca Burbank nu respecta
tipicurile cercetarii stiintifice. Opinia asta nu e indreptatita tinand
seama de amanuntul ca Burbank, lucrand atat de febril pe mai multe
fronturi o data si fiind cu totul fascinat de dorinta navalnica de a
crea, nu a tinut seama de niste maruntisuri ca notarea si consemnarea
stricta in registre a fiecarui pas facut".
Ferma
experimentala a lui Burbank cuprindea patruzeci de mii de pruni
japonezi si un sfert de milion de bulbi in floare crescand in acelasi
timp si se intampla adeseori ca magul sa treaca pe o alee unde stateau
aliniate mii de plante - de la cele abia rasarite si pana la floarea
imensa, care ajungea pana la piept - si, fara sa incetineasca macar
pasul, sa arate din mers cu degetul cutare sau cutare planta care avea
sanse de reusita, sau altele care nu prezentau importanta.
Iata cum
descrie o asemenea scena un consilier agricol, naucit de noutatile pe
care le vedea aici: „inainta de-a lungul unui rand de gladiole abia
rasarite, aplecandu-se din mers si smulgandu-le la iuteala pe acelea pe
care le considera a nu fi pe placul lui. Ai fi zis ca simtea instinctiv
daca firicelul acela minuscul avea sa dea pana la urma genul de fruct
sau de floare la care se astepta el. ii era suficienta o aruncatura de
ochi si le dibuia imediat pe cele care nu-i conveneau, in timp ce eu,
chiar privind de aproape si cu atentia incordata la maximum, nu reuseam
sa-mi dau seama de vreo diferenta intre exemplarele crutate si cele
sacrificate."
Cataloagele
lui Burbank lasau tuturor impresia ca la ferma lui lucrau mii de
specialisti. „sase noi varietati de gladiola, cele mai reusite dintr-un
milion de bulbi plantati" se scria pe una din pagini; „Zece milioane de
fire de clematita hibrida, ingrijite cu atentie ani de zile, din care
n-au fost selectionate decat sase dintre cele mai reusite". „Vom
elimina optsprezece mii de exemplare de Richardia aduse din Africa; am
pastrat unul singur, care a confirmat asteptarile noastre"; sau: „Cu
numai douazeci si cinci de centi puteti obtine cu noua varietate de
Zinnia acelasi efect senzational pe care vi-l ofera daliile, dar la
douazeci si cinci de dolari"; in alt loc, precizeaza: „Nucul regal
obtinut de mine depaseste in dimensiuni de opt ori si mai bine nucul
obisnuit si va revolutiona industria mobilei, daca nu cumva si comertul
cu lemne.
Groaznicul
cutremur de pamant din 18 aprilie 1906, care a distrus California si a
transformat orasul San Francisco intr-un imens morman de ruine
fumegande, n-a ocolit, fireste, nici Santa Rosa, pe care a nimicit-o
complet. si, cu toate acestea, uriasa sera a lui Burba situata nu
departe de centrul orasului facut una cu pamantul, a ramas nevatamata,
fara sa se fi spart macar un ochi de geam. Burbank fost si el tot atat
de uluit de acest fenomen inexplicabil ca si concetateni sai, insa a
evitat sa faca vreo afirmatie publica in legatura cu asta .Se pare ca
in minte ii incoltise ideea ca extraordinarele lui succese, cu
siguranta unice in felul lor, aveau o stransa legatura cu nevazutele
cai de comunicare dintre el si fortele naturii si ale universului,
astfel incat tocmai asta facuse ca sera lui sa beneficieze de o
protectie atat de eficace si de surprinzatoare.
Aluziile
lui indirecte la fenomenul cvasiumanizarii plantelor se pot gasi
intr-un articol scris de el in 1906 pentru Century Magazine - „Forma de
viata cea mai incapatanata care se poate inchipui si care nu poate fi
manipulata decat foarte greu este planta prinsa de tabieturile ei.
Ganditi-va ca o asemenea planta si-a pastrat individualitatea de-a
lungul unor ere intregi; nu e deloc exclus ca tocmai aceea cu care ne
batem capul sa isi aiba originile in indepartatele milenii care stau
adeseori dovada in sensul acesta cu fosilele pe care ni le-au pastrat.
Nu credeti ca este absolut normal ca, dupa atata timp de repetare a
unor obiceiuri, planta sa dobandeasca o vointa, daca vreti sa folositi
termenul acesta, o vointa de o tenacitate fara egal?"
Manly
P.Hall, fondatorul si prezidentul Societatii pentru cercetari
filozofice din San Francisco si student in religie comparata, mitologie
si stiinte ezoterice, a stat si el de vorba cu Burbank, care i-a
marturisit ca, atunci cand voia ca plantele lui sa creasca intr-un
anumit mod si sa dobandeasca trasaturi cu totul neobisnuite pentru
specia lor, se lasa in genunchi si vorbea cu ele din pozitia asta. Iata
cuvintele lui Manly P.Hall: „Domnul Burbank mi-a mai spus si ca
plantele au douazeci de feluri de perceptie senzoriala, numai ca noi nu
ne putem da seama de asta, pentru simplul motiv ca noi nu le avem. Nu
era sigur ca tufele si florile ii intelegeau exact cuvintele, dar
nutrea convingerea ferma ca, printr-un fenomen oarecum inrudit cu
telepatia, ele puteau sesiza macar semnificatia spuselor lui."
Hali avea
sa confirme mai tarziu adevarul afirmatiilor celebrului yoghin
Paramahansa Yogonanda, care dezvaluise faptul ca Burbank ii vorbise
despre celebrul lui cactus fara spini. Timp de ani de zile Burbank ii
smulsese cactusului spinii cu penseta, lucru pe care il incercasera
multi dar fara nici un rezultat, intrucat se stie ca spinii smulsi apar
aproape imediat la loc. Numai ca Burbank procedase intr-un mod mai
aparte, pe care i-l dezvaluise lui Paramahansa Yogonanda: „in timpul
experientelor mele cu cactusii, vorbeam mereu cu ei si ma straduiam sa
le trezesc un sentiment de afectiune fata de mine. „Nu trebuie sa va
temeti de nimic, dragii mei, n-aveti nici o nevoie de tepii acestia rai
ca sa va aparati, pentru ca am sa va apar eu", le spuneam."
Dezvaluirile
lui Paramansa Yogonanda au starnit senzatie dar [...], astfel incat
Manly P.Hall se simte obligat sa confirme: si supremitatea dragostei pe
care o purta Burbank plantelor, era mai eficace . „Puterea o constituia
pentru ele un fel de hrana subtila care stimula cresterea rapida si
abundenta fructelor. Burbank insusi mi-a marturisit ca de-a-lungul
tuturor experientelor lui stabilea un climat de intelegere intre el si
plante, pe care le ruga sa-l ajute si le asigura ca nutreste pentru
micile lor fapturi cel mai viu interes si cea mai duioasa dragoste.
Hellen
Keller, care era lipsita din nastere de vaz si de auz, dupa vizita la
ferma lui Burbank marturiseste in Outlook for the blind: "Omul acesta
are cel mai rar si mai nepretuit dintre darurile pe care le poate avea
un om: spiritul receptiv al unui copil. Cand plantele lui ii spun ceva,
el asculta cu atentie. Numai un copil iluminat poate intelege graiul
fiorilor si al arborilor."
Observatia
aceasta pare cu atat mai patrunzatoare cu cat este lucru stiut ca
Burbank iubise intotdeauna copiii. in eseul lui Educatia plantei
omenesti, aparut mai tarziu sub forma unei carti, el anticipeaza
metodele cele mai moderne care aveau sa rasara dupa moartea sa si ii
soca deopotriva pe parintii autoritari si pe pedagogi declarand: „Mult
mai important este sa asiguri copilului un sistem nervos bine pastrat
decat sa-l tot „calauzesti" spre tocitul cartilor, cu pretul
spontaneitatii si al jocurilor sale. intelegerea vietii trebuie atinsa
prin placere, nu prin suferinta. Cele mai multe din lucrurile care le
sunt cu adevarat folositoare adultilor, pentru copii sunt daunatoare,
prejudiciindu-le grav dezvoltarea normala prin jocuri si prin contactul
liber cu natura".
Ca si alti
oameni de geniu, Burbank isi dadea si el seama ca succesele ii veneau
tocmai din faptul ca-si pastrase intacta puterea de a se minuna,
extaziat ca un baietel, de tot ce vedea in jurul lui. Unuia din
biografii lui i-a declarat: „Am aproape saptezeci de ani si tot sunt in
stare si acum sa sar peste un gard viu, sa-i trag o cursa de o suta de
metri plat, sau sa ard un sut in lustra din tavan daca mi se nazare. si
asta inseamna ca trupul mi-a ramas la fel de tanar cum mi-a ramas si
capul. Nu m-am copt nici pana la varsta asta si ma rog lui Dumnezeu sa
ma lase asa, necopt la minte, pana in clipa cand am sa inchid ochii."
Se pare ca
tocmai aceasta insusire a lui ii descumpana pe mai toti oamenii de
stiinta, care priveau cu atata suspiciune puterea lui creatoare, si pe
auditorii conferintelor lui, care ascultau zapaciti cum reusise el
atatea adevarate minuni in materie de plante. si aceeasi deceptie si
stupoare aveau sa-i cuprinda si pe membrii Societatii americane de
Horticultura care, veniti sa-l auda pe Burbank povestindu-le despre Cum
se pot produce noi fructe si flori, ramasera cu gura cascata auzindu-l:
„Cand ne apucam sa studiem oricare din legile universale si eterne ale
naturii, fie ca e vorba de viata, de crestere, de structura, de
miscarile unei plante uriase sau ale uneia pitice, fie ca e vorba de
activitatea creierului omenesc, atunci cine vrea sa devina unul din
interpretii naturii sau creatorul unei opere de pret pentru omenire,
acela trebuie neaparat sa indeplineasca anumite conditii. Mai intai,
trebuie sa fie in stare de a arunca la gunoi toate notiunile cu care
s-a procopsit fara sa stie nici el cum, toate dogmele si toate
prejudecatile. Ascultati cu rabdare, in liniste si cu respect lectiile
pe care ni le da cu atata generozitate Mama Natura si din care invatam
alte lucruri, care ne lumineaza ceea ce altadata parea un mister de
nepatruns, astfel incat toti cei ce doresc asta cu adevarat, sa poata
sa vada si sa stie. Ea nu-si dezvaluie adevarurile decat acelora care
se dovedesc capabili sa fie cuminti si sa asculte. Daca acceptam aceste
adevaruri, indiferent de destinatia spre care ne conduc ele, atunci
intreg universul ne va accepta si se va pune el singur la unison cu
noi. Omul a gasit in sfarsit o baza solida pentru dezvoltarea stiintei,
iar asta tocmai datorita faptului ca a inteles ca el face parte
dintr-un univers mereu in miscare ca forma si neschimbat in substanta."
Fara sa fi
auzit de Fechner, Burbank era, fara sa stie, continuator al
principiului emis de savantul din Leipzig: „Vom trai intr-o lume
stapanita de intuneric si de frig daca nu ne vom deschide sufletele in
fata flacarii interioare a naturii".
Aceasta
idee, cum ca plantele isi pot dezvalui secretele, parea foarte fireasca
si altui cercetator proeminent, agrochimistul George Washington Carver.
Nascut in ajunul izbucnirii razboiului civil din Statele Unite, acesta
a avut de infruntat handicapul de a fi fost nascut din parinti sclavi
si urma o cariera care pana la sfarsit sili pe toata lumea sa-i
recunoasca meritele de parinte a numeroase descoperiri stiintifice.
inca de la
varsta cand a fost in stare sa umble de unul singur pe campia din
apropierea casei parintesi, micul Carver a inceput sa dea dovada de o
intelegere neobisnuita si aproape ingrijoratoare a tot ceea ce creste.
Fermierii din Diamond Grove, o ingramadire de case din sud-vestul
statului Missouri, isi aminteau mai tarziu de un pui de negru schilav,
numai piele si os, care hoinarea ore intregi pe pamanturile lor,
tarandu-se printre buruieni si adunandu-le, dupa o examinare
indelungata, pe unele cu care apoi lecuia fara gres animalele bolnave,
spre uimirea alarmata a localnicilor, carora fireste ca treaba asta nu
le mirosea a lucru curat.
Copilul
acesta ciudat, care inca abia stia sa vorbeasca, incropi el singur,
fara ajutorul nimanui, un petec de gradina pe un teren necultivat de
nimeni, aflat la o oarecare departare. Mai mult decat atat, din cateva
ferestre duble vechi, aruncate de la niste case daramai si din resturi
culese ici si colo, reusi sa injghebe un soi de sera pitica dupa
copacii unei liziere. Cand ai lui il intrebau ce tot facea el departe
de casa, micul George raspundea cu tarie dar in termeni greu de
inteles: „Ma duc la spitalul meu de plante ca sa-mi "ingrijesc
bolnavii". incet-incet, teama superstitioasa de la inceput a
localnicilor prinse sa se mai risipeasca si femeile de pe la fermele
din vecinatate luara obiceiul de a veni la baiatul acesta ciudat cu
florile, cand nu le mergea bine sau cu plantele care li se pareau
atinse de vreo boala, temandu-se probabil de cine stie ce molima care
s-ar fi putut extinde, amenintandu-le recoltele. Baiatul incepea
tratamentul "pacientului" cu nespusa blandete, cantandu-i incetisor cu
vocea lui ascutita, care asa avea sa-i ramana si la maturitate,
instalandu-l in vase de tinichea culese de pe maidane sau de la gropile
de gunoi si umplute cu un amestec de pamant de mai multe feluri, alese
cu bagare de seama dar nu se stie dupa ce criterii numai de el
cunoscute, si le acoperea seara cu multa grija, ca sa nu le fie frig
peste noapte. Rezultatele erau uluitoare, planta bolnava se inzdravenea
rapid si evolua mult mai bine decat suratele ei ramase acasa. Cand
femeile veneau sa-si vada „bolnavii", il intrebau pe puiul de negru cum
facuse ca sa provoace o asemenea minune. El le raspundea cu blandete:
„Florilor le place sa stea de vorba cu mine, si nu numai lor. Tot ce e
viu in padure vorbeste cu mine. Ma uit bine si ascult ce-mi spun si asa
am invatat de la ele tot ce stiu. si ele se inteleg asa bine cu mine
fiindca isi dau seama ca le iubesc".
Carver a
mers la scoala in targusorul natal, apoi a facut studii secundare in
Kansas si la Simpson College din Indiana, dupa care s-a inscris la
scoala de Agricultura a statului Iowa, institutie de invatamant
superior de mare reputatie. Profesorul pe care l-a avut aici era Henry
Cantwell Wallace, care edita si o foaie extrem de populara in acei ani,
Wallace's Farmer, una din lecturile cele mai indragite ale lui Carver.
Una din maximele profesorului, „O natie nu poate supravietui daca nu
stie sa-si pastreze rodnicia pamanturilor", facu asupra tanarului
discipol o impresie adanca. in ciuda studiilor anevoioase, care ii
cereau mult timp, gasea totusi ragazul sa-l ia cu el pe nepotelul lui
Wallace si impreuna sa hoinareasca prin paduri, stand de vorba cu
copacii si cu firele de iarba. Carver habar n-avea idee pe atunci ca
manuta pe care o tinea in mana lui neagra si osoasa era mana unui
viitor secretar de stat al Statelor Unite pentru agricultura, care avea
sa devina, cu doi ani inainte de moartea lui Carver, vicepresedinte al
Statelor Unite.
Luandu-si
stralucit licenta in 1896, Carver primi cateva oferte ademenitoare,
printre care si pe aceea de a deveni profesor universitar. Tot atunci,
unul din oamenii de mare prestigiu din cercetarea agricola, fondatorul
si presedintele scolii Normale de Studii, anume Booker
Washington, care auzise vorbindu-se despre Carver in termenii cei mai
elogiosi, il invita sa vina sa se stabileasca la Tuskegee, statul
Alabama, unde sa conduca departamentul pentru agricultura al
prestigioasei institutii de invatamant superior. Asemenea lui Bose,
Carver prefera sa traiasca si sa lucreze printre oameni pe care sa-i
simta apropiati, asa ca renunta la perspectiva unui post comod si
foarte consistent platit la Universitatea din Iowa si opta fara sa stea
mult pe ganduri pentru oferta primita de la profesorul Booker
T.Washington.
La numai
cateva saptamani dupa sosirea sa in sud, Carver isi putu da seama ca
plantatiile care se intindeau pe sute si sute de hectare in jur erau
victima unei otraviri lente dar continue. Cultivarea an de an numai cu
bumbac a unor suprafete intinse, timp de generatii de fermieri,
saracise solul de anumite substante. Vrand sa actioneze impotriva
acestei degradari progresive a suprafetelor lucrate de mii de oameni
fara cunostinte prea sistematice in materie de agricultura, Carver
hotari sa intemeieze o statiune experimentala. Printre altele, aceasta
cuprindea si o scoala de agricultura pentru negri si un laborator unde
Carver statea de vorba cu plantele ore intregi si unde nu se afla nici
o carte de specialitate. Lectiile tinute de el erau de o simplitate de
neinchipuit. Cand rectorul Universitatii din Georgia, W.B.Hill, veni la
Tuskegee ca sa vada cu ochii lui daca acest tanar profesor de culoare
era chiar atat de stralucit pe cat se spunea, ceea ce vazu fu atat de
convingator pentru el incat declara la intoarcere ca expunerea pe care
i-o facuse Carver asupra chestiunii agriculturii in statele din sud era
„cea mai frumoasa si mai competenta pe care ii fusese dat sa o auda
vreodata".
Carver se
trezea intotdeauna la ora patru dimineata, pentru a avea timp sa faca o
plimbare prin padure inainte de a-si incepe ziua de munca, iar din
plimbarile acestea se intorcea mereu cu nenumarate plante, cele mai
multe din ele foarte putin cunoscute botanistilor cu o pregatire
mijlocie. Plantele acestea ii slujeau fie la lectiile tinute elevilor
sai, fie la conferintele publice. Cand prietenii ii puneau intrebari
legate de acest obicei al sau, el raspundea in termeni de genul:
„Natura este cel mai bun profesor si prefer sa invat cate ceva nou de
la ea in timp ce altii dorm. in ceasurile dinaintea rasaritului
soarelui, Dumnezeu imi arata ce proiecte trebuie sa indeplinesc peste
zi sau in zilele urmatoare".
Timp de
mai bine de un deceniu, Carver lucra in fiecare zi pe parcelele sale
experimentale, incercand sa vada cum ar putea elibera pamanturile din
Alabama de sub tirania „batranului diavol alb", cum i se spunea
bumbacului atotputernic. Alese o parcela de opt sute de ari de pamant
obisnuit, adica afectat de cultura monotona a bumbacului, si o ingrasa
cu frunzis intrat in putrefactie, adus din padure, namol gros carat
dintr-o mlastina din apropiere si gunoi de grajd, cunoscand bine
superioritatea acestora asupra ingrasamintelor sintetice, pe care le
considera daunatoare. Pamantul astfel ingrasat si cultivat dadu in anii
urmatori recolte atat de imbelsugate incat ajunse la concluzia ca
„Alabama dispunea de cantitati aproape uimitoare de ingrasaminte
naturale de o calitate dintre cele mai bune, la care fermierii renuntau
cu o condamnabila usurinta, recurgand la tunatoarele ingrasaminte
chimice".
in
decursul activitatilor legate de stradaniile sale de horticultor, el
observase ca arahidele erau niste plante extrem de sobre si cumpatate,
care dadeau recolte bune chiar si pe terenurile cele mai saracacioase.
in calitate de chimist, descoperise si ca ele aveau un continut de
proteine apropiat de acela al carnii si unul de hidrocarburi care
aproape il depasea pe al cartofului. Cu siguranta, conchise el, acest
fruct atat de remarcabil trebuie sa ascunda sute si sute de insusiri ca
sa fi meritat sa fie creat si pastrat. Se puse deci pe o munca asidua
in laboratorul sau si incepu sa analizeze continutul arahidelor
reducandu-l la componentii lui chimici si expunand fiecare fruct la
conditii diferite de temperatura si de presiune. Spre marea sa
satisfactie, ajunse la concluzia ca o treime din compozitia acestora
este alcatuita din sapte varietati diferite de uleiuri. Lucrand mai
departe zi si noapte, analizand si sintetizand, descompunand si
recompunand, stricand si refacand lanturile de componente care puteau
fi diferentiate chimic, reusi sa obtina doua duzini de sticlute cu tot
atatea produse absolut noi, toate extrase din arahide.
in cursul
unei adunari a fermierilor si a specialistilor in agronomie, Carver
infatisa participantilor rezultatele muncii lui de sapte zile si sapte
nopti, replica la povestea alunelor de pamant din Biblie, si aproape
ca-i implora pe fermieri sa renunte la eterna plantare a bumbacului si
sa treaca la cultivarea arahidelor, asigurandu-i ca vor obtine pe
recoltele lor venituri mult mai mari decat lasa sa se vada pentru
moment principala lor intrebuintare de prin partea locului - aceea de a
le folosi drept nutret pentru porci.
in ciuda
tuturor acestor asigurari, publicul ramanea sceptic, cu atat mai mult
cu cat Carver, intrebat de unul din fermieri cum facuse ca sa afle
toate aceste lucruri noi legate de arahide, avu nefericita idee de a
raspunde ca nu mersese pe bajbaite, ci ca aceste inspiratii ii
venisera
ca o lumina in timp ce se plimba prin padure. Era mai mult decat
suficient ca sa-i convinga pe fermierii acestia cu judecata lenta ca
aveau de-a face cu un negru cam intr-o ureche, oricat de invatat ar fi
scris prin gazete ca ar fi el. Pentru a-i scoate din indoielile lor,
Carver le
imparti brosuri, dintre care una arata ca din arahide se putea obtine
un unt incredibil de bogat in substante nutritive si cu un gust foarte
placut, ca sa nu mai vorbim de pretul de cost mult mai redus decat al
untului obisnuit. Daca pentru producerea a zece grame de unt obisnuit
era nevoie de o suta si ceva de litri de lapte de cea mai buna
calitate, o suta de kilograme de arahide dadeau nu mai putin de
treizeci si cinci de kilograme de unt, de o calitate cel putin egala ca
gust si net superioara ca valoare nutritiva. Alte brosuri ii informau
pe fermieri ca o multime de produse extrem de valoroase puteau fi
extrase din patata dulce, fructul unei plante agatatoare despre care
multi americani nici nu auzisera vreodata, dar careia ii mergea de
minune pe solurile saracacioase din sud.
La
izbucnirea primului razboi mondial se declansa instantaneu o penurie de
coloranti. Chestiunea atrase si atentia lui Carver, care se puse
imediat pe lucru si, folosind frunze, radacini, tulpini si fructe de la
douazeci si opt de varietati diferite de plante, reusi intr-un timp
record sa creeze vopsele in cinci sute treizeci si sase de culori si
nuante pentru lana, bumbac, in, matase si chiar pentru piele.
Asemenea
rezultate nu puteau sa nu atraga atentia. Cand se auzi ca la scoala
Normala din Tuskegee se economisesc zilnic o suta de kilograme de faina
prin amestecarea a doua parti de faina obisnuita cu o parte de faina
obtinuta din patata dulce, o armata de dieteticieni si de ziaristi dadu
navala sa se convinga si sa afle amanunte. Acestora le fu servita o
masa copioasa, cu paine delicioasa din amestecul de faina care facuse
atata valva, si cu cinci feluri de mancare pregatite toate pe baza de
arahide si de patate dulci, sau dintr-o combinatie intre aceste doua
materii neobisnuite, care capata pitorescul nume „friptura lui Carver".
Singurele articole culinare de pe masa care aveau alta provenienta fura
macrisul, cresonul, cicoarea salbatica si papadia, folosite la
pregatirea salatelor. Meniul fusese stabilit de Carver, care voia sa
demonstreze ca plantele crescute liber in natura erau net superioare
celorlalte, a caror vitalitate era diminuata prin cultivarea de catre
om. Expertii in nutritie remarcara imediat ca aceste inovatii introduse
de Carver in alimentatie puteau avea un aport important la efortul de
razboi si se grabira sa-si trimita telefonic darile de seama catre
autoritatile care ii trimisesera aici. Carver deveni in scurt timp un
nume cunoscut in lumea oamenilor de stiinta si fu ales membru asociat
al Societatii Regale, incepand sa atraga din ce in ce mai mult si
atentia presei, care il prezenta publicului ca pe o personalitate
neobisnuita a lumii stiintifice.
Prin 1930
cultura arahidelor pentru care se zbatuse Carver atata era deja
practicata pe scara larga in sud, unde, din buruiana fara rost cum
fusese considerata mai inainte, planta aceasta aducea acum fermierilor
din aceasta parte a Statelor Unite venituri de sute si sute de milioane
de dolari, imbogatindu-i rapid pe cei mai multi din ei. Numai uleiul de
arahide extras din recoltele obtinute in aceasta zona atingea valori de
circa saizeci de milioane de dolari anual, iar untul extras tot din ele
deveni unul din alimentele favorite ale copiilor americani, la indemana
oricarui parinte, chiar si a celor mai nevoiasi. Tot lui Carver i se
datoreaza descoperirea ca uleiul de arahide are efecte benefice asupra
muschilor atrofiati de poliomielita. Rezultatele pe care le obtinea in
aceasta privinta fura atat de surprinzatoare incat isi rezerva o zi pe
luna pentru tratarea bolnavilor in laboratorul sau, numai ca
cercetarile lui in aceasta directie intampinara o opozitie apriga din
partea corpului medical, care le osandi cu vehementa ca
antistiintifice. Multumit de rezultatele obtinute cu arahidele,
rezultate care i se pareau totusi limitate, Carver se apuca sa fabrice
hartie dintr-o varietate de anin local cu un continut de celuloza
foarte ridicat, ceea ce-i determina pe multi sa impadureasca urgent mii
si mii de hectare ce fusesera pana atunci considerate ca impracticabile
pentru agricultura, lasate deci in stapanirea a tot felul de buruieni
si maracinisuri neproductive.
in toiul
marii crize economice de la inceputul deceniului al patrulea, Carver fu
invitat la Washington, spre a fi audiat de un comitet special al
Senatului american, care era insarcinat cu aflarea a noi cai si
mijloace de lichidare a crizei si care trebuia sa prezinte un program
ferm de masuri pentru salvarea industriei americane aflate in pragul
prabusirii totale. imbracat in eternul lui costum de postav negru
cumparat de gata pe doi dolari nu se mai stia cand, cu o floare la
butoniera si cu o carpa atarnata la gat pe post de cravata, Carver se
dadu jos din tren cu cateva valize, la fel de jerpelite ca si el, si
facu semn unui hamal. Acesta il masura tacticos din cap pana-n picioare
si, fara sa se urneasca, ii raspunse compatimitor: „imi pare rau,
unchiule, dar n-am timp, astept un mare savant, tot negru ca tine, care
trebuie sa vina din Alabama, asa ca descurca-te si tu cum poti." Fara
sa se supere, Carver isi tari cum putu valizele pana la un taxi care-l
duse la Capitoliu.
Comitetul
planificase la secunda timpul audierilor si ii repartizase lui Carver
zece minute. insa cand acesta incepu sa despacheteze cele mai uluitoare
produse obtinute de el din materiile prime cele mai surprinzatoare, cum
ar fi pudre de frumusete, substituti de benzina, diferite feluri de
sampon, otet, creozot si tot felul de esantioane din nenumarate produse
obtinute de el cu nespusa migala in laboratorul lui atat de simplu
utilat, comitetul decise la unison ca se putea face o exceptie in
materie de restrictie de timp, intrucat dezvaluirile lui Carver erau de
departe cele mai interesante si mai promitatoare din toate cate
fusesera prezentate, astfel incat negrul din Alabama fu ascultat cu
rabdare si interes, fara ca cineva sa-si mai puna problema timpului.
Trecut de
jumatatea vietii, pe care si-o petrecuse de la cea mai frageda varsta
facand cercetari si umpland de bani mii de insi care se pricopsisera de
descoperirile lui si acumulasera averi in multe cazuri, Carver nu se
repezise niciodata sa-si breveteze descoperirile, cateva din ele
fusesera brevetate, iar el nu stia sa profite nici de acestea, ramanand
sarac toata viata. Multi industriasi cu are avea de-a face si
politicieni cu spirit practic il compatimeau in fata pentru pierderea
sumelor fabuloase pe care le-ar fi putut strange daca si-ar fi luat
aceasta minima masura de precautie, dar el raspundea ridicand din
umeri: „Dumnezeu, cand a creat alunele de pamant, nu s-a gandit sa ne
ceara bani pentru asta. Atunci de ce sa trag eu profituri de pe urma
folosirii lor de catre semenii mei?" Ca si Bose, Carver nutrea
convingerea ferma ca produsele inteligentei lui, oricat de pretioase ar
fi fost, trebuiau puse fara nici un fel de oprelisti financiare la
indemana tuturor oamenilor.
Aceasta
incredibila modestie constituia o enigma pentru toti, in special pentru
doi oameni cu adevarat geniali care, contrar felului de a proceda al
lui Carver, stiusera sa se arate practici si vicleni, mergand cu
inventivitatea pana acolo incat amandoi se gandira sa-l puna la treaba
pe negroteiul asta nataflet, castigand ei de pe urma lui daca el nu
voia sa se umple de bani. Thomas A.Edison, care stiuse sa adune din
inventiile lui una din cele mai mari averi cunoscute in istorie, isi
exprimase fata de intimi parerea ca acest Carver pretuia mult mai mult
decat greutatea in aur a trupului lui slabanog, si ii facu o oferta
ademenitoare, aceea de a lucra pentru el in schimbul unui salariu
astronomic. Carver refuza fara nici o explicatie. Henry Ford, magnatul
industriei automobilelor, care il considera pe Carver „cel mai mare om
de stiinta in viata", incerca si el sa-l atraga pe acesta, cu o oferta
si mai stralucita, in biroul sau din River Rouge, insa a avut tot atat
de putin succes.
Nimeni
nu-si putea da seama de unde veneau aceste puteri atat de deosebite ale
lui Carver, de unde deprinsese el felul de a se purta cu plantele si,
ca si in cazul lui Burbank, toata lumea era intrigata, de la savanti
pana la publicul larg, caruia ii devenise familiar in urma sutelor de
articole de senzatie publicate de ziare din intreaga America.
Vizitatorii soseau intruna la el si il gaseau trebaluind la tot felul
de lucruri de neinteles, in fata mesei incarcate de mormane de bulgari
de pamant de diferite compozitii, de esantioane de plante, sau de
insecte, iar asta ii nedumerea pe toti, fiindca ei se asteptau sa dea
peste laboratoare vaste, echipate cu tehnica de lucru cea mai moderna,
si dadeau peste o simplitate de-a dreptul biblica. Cat despre
raspunsurile date de Carver la intrebarile lor avide, acestea ii
nedumereau si mai mult si ii nemultumeau. „Secretele mele se ascund in
fiintele plantelor. Nu sunt greu de aflat, dar pentru asta trebuie sa
iubiti tot ce creste din pamant." „Dar de ce nu le poate afla toata
lumea? De ce numai dumneavoastra si noi nu?" intrebau nemultumiti
vizitatorii. „Nu, de aflat le poate afla orice om, dar pentru asta
trebuie sa aiba credinta in Dumnezeu", raspundea Carver, batand usurel
cu palma pe Biblia de langa el si adaugand: „Toate secretele se afla
aici, sub ochii nostri, in fagaduintele Domnului. Fagaduintele acestea
sunt adevarate, tot atat de adevarate cum e masa asta si incomparabil
mai stabile si mai [...] decit ea chiar daca materialistii spun ca masa
e lucru [...] decat ce scrie in Biblie".
intr-o
conferinta publica ramasa celebra, Carver a dezvaluit publicului cum
reusise el sa extraga din dealurile din Alabama sute de culori naturale
pornind de la argila si de la alte tipuri de sol, din care [...] si un
albastru intens imposibil de produs pe cale sintetica, in care
egiptologii descoperisera stupefiati celebra nuanta din mormantul plin
de comori al lui Tutankamon.
Cu putin
inainte de a muri, Carver primi vizita unui alt curios, e a povestit
dupa aceea ca l-a vazut pe acest enigmatic om atintindu-si degetul
descarnat in directia unei flori mici aflate pe masa lui lucrata
grosolan din scanduri negeluite. Dupa cateva clipe de gandire, Carver a
zambit catre oaspetele sau si i-a spus: Cand ating floarea asta, ating
nesfarsirea. Ea a existat pe lume cu mult inaintea oamenilor si are sa
continue sa existe multe milioane de ani de acum inainte. Prin floarea
asta eu stau de vorba cu Infinitul, care nu e decat o forta tacuta. Nu
e vorba de un contact fizic. Infinitul nu se gaseste nici in
cutremurele de pamant, nici in vant, nici in foc. El nu se afla decat
in lumea invizibila. Multi oameni simt instinctiv asta, dar nimeni n-a
inteles-o mai bine ca Tennyson cand a scris:
Floare crescuta in crapatura zidului,
Eu te smulg din lacasul tau
si in palma te tin, cu radacina si cu tot ce esti,
Micuta floare! Dar a-ntelege de-as putea
Cine esti tu, si radacina ta, si tot ce esti,
Atunci si cine-i Dumnezeu si cine om, as sti.
inapoi la cuprins sau mai departe
|
|
