8. PLANTELE SUNT PERSOANE FOARTE CUMSECADE


 


    Am mai spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este   aici 


8. PLANTELE SUNT PERSOANE FOARTE CUMSECADE
 
Ideile poetice ale lui Goethe, care vedea in spatele formei materiale a plantelor o esenta spirituala, au produs o impresie adanca asupra unui medic si profesor de fizica de la Universitatea din Leipzig, anume Gustav Theodor Fechner, care si-a adus o contributie de mare valoare la masurarea curentilor electrici si la perceptia culorilor. Pana in 1839, Fechner nu fusese niciodata interesat de viata plantelor, insa in acest an incepu sa studieze intens un fenomen observat de el, anume faptul ca orice imagine mai intarzie pe retina timp de o fractiune de secunda dupa disparitia ei fizica. in speranta de a descoperi natura impresiilor vizuale, incepu sa faca o experienta inedita, des repetata: sa fixeze soarele cu ochiul liber. Numai ca in foarte scurt timp isi dadu seama cu groaza ca astfel se declansase un proces de orbire extrem de rapid, care in cateva zile fu complet. Epuizat de munca si nefiind in stare sa suporte ironiile colegilor si ale cunoscutilor, chiar mascate sub haina perfida a compasiunii, Fechner se izola in casa, intr-o penumbra permanenta, rugandu-se lui Dumnezeu sa-l vindece redandu-i vederea.
Dupa trei ani incepu din nou sa zareasca slab, ca prin sita, astfel incat intr-o dimineata frumoasa de primavara iesi din casa, pentru prima oara dupa atata amar de timp. in timp ce se plimba fericit pe malul unui rau, avu brusc sentimentul puternic ca plantele si arborii de pe marginea apei erau inzestrate, dupa propria lui expresie, cu suflet. „Cum stateam in picioare pe mal si priveam o floare, i-am vazut sufletul inaltandu-se din muguri si plutind in ceata usoara din jur pana cand aceasta forma spirituala s-a conturat limpede deasupra ei. Poate ca sufletul acesta voia sa stea pe acoperisul „casei" sale, ca sa se bucure cat mai mult de soare. Se credea nevazut de nimeni, astfel incat aparitia unui copil care venea in fuga l-a speriat."
Din experienta aceasta inedita s-a nascut o carte, Nanna sau viata sufletului plantelor, publicata in 1848 la Leipzig. Cu toate ca a starnit adversitati violente printre confratii lui Fechner, care s-au straduit la unison s-o desfiinteze ca pe o aglomerare de elucubratii lipsite de bun-simt, cartea s-a bucurat de o asemenea popularitate in randurile marelui public, incat peste trei sferturi de veac inca mai era reeditata cu regularitate, fiecare editie noua epuizandu-se intr-un timp record.
in introducere, Fechner arata ca titlul cartii a fost ales pur si simplu la intamplare. La inceput el se gandise la numele de Flora dupa zeita romana a florilor, sau la acela de Hamadruas, in cinstea nimfelor copacilor care, dupa credinta elinilor, traiau atata timp cat traia si copacul locuit de fiecare din ele, dar la prima varianta a renuntat din cauza rezonantelor prea botanice, iar la a doua fiindca s-a terriut de emfaza clasica si antica pe care o sugera.
intr-o zi, citind o carte cu mituri ale vechilor germani, Fechner dadu de o legenda dupa care Balder, zeul luminii, a surprins-o goala pe floarea-zeita Nanna in timp ce aceasta se imbaia in apa limpede a unui rau si s-a indragostit de ea nebuneste, asemeni lui Acteon care, pe meleagurile grecesti, o spionase in imprejurari asemanatoare identice pe Diana, zeita vanatorii. Numai ca, in timp ce Diana il pedepsise pe cutezatorul Acteon prefacandu-l in cerb si facand astfel sa fie sfasiat de propriii lui caini de vanatoare, pe cetoasele pamanturi teutonice incidentul similar avusese un deznodamant mult mai uman, anume casatoria lui Balder cu frumoasa Nanna, cu alte cuvinte cununia Luminii cu Florile.
Fechner, medic si fizician, avea si cunostinte foarte solide in materie de filozofie. Cand intelese ca plantele aveau nu numai o viata fiziologica ci si una spirituala, abandona fizica si se dedica, de data aceasta cu mare ardoare, studiului filozofiei, ajungand sa ocupe o catedra de filozofie la Universitatea din Leipzig chiar in 1848, anul aparitiei cartii care l-a facut celebru. Scrisese deja doua lucrari legate de filozofie, Mic tratat asupra vietii de dupa moarte, publicat postum la Dresda in 1936, si Anatomia comparata a ingerilor, un tratat atat de cutezator si de nonconformist incat nu avusese curajul sa-l semneze cu numele sau real, ci recursese la pseudonimul de dr. Misses.
in Mic tratat..., Fechner sustine ca viata omeneasca ar cuprinde trei stadii distincte: primul ar consta intr-un somn netulburat de absolut nimic, care dureaza din momentul conceptiei si pana la nastere; al doilea ar fi o stare de semitrezie, de la nastere si pana in clipa mortii, iar al treilea, etern si caracterizat printr-o luciditate absoluta, ar incepe o data cu moartea fizica.
Anatomia comparata a ingerilor cuprinde viziunea sa asupra evolutiei: de la treapta inferioara a existentei pamantene, cea a organismelor monocelulare, se ajunge la om, situat pe treapta cea mai de sus a vietii terestre, dupa care urmeaza viata cu adevarat superioara, intruchipata in ingeri, care ar fi capabili sa perceapa gravitatia universala cu aceeasi usurinta cu care muritorul percepe lumina si care comunica intre ei nu cu semnale acustice, ci cu ajutorul unor simboluri luminoase.
Fechner afirma cu tarie in prefata noii sale carti, Nanna, ca viziunea noastra asupra naturii se va modifica sau nu, in functie de acceptarea de catre noi a faptului ca plantele sunt inzestrate cu suflet, intocmai oricarei fiinte miscatoare. Daca omul admite existenta lui Dumnezeu ca ziditor a tot ce exista, omniprezent si omniscient, atunci absolut nimic din tot ce cunoastem noi nu poate scapa vointei lui. Prin urmare, conchide Fechner, spiritul universal nu poate privi cu mai putina fermitate asupra naturii decat asupra fiintei omenesti si in mod necesar dirijeaza si fenomenele din natura asa cum face cu oamenii.
Extraordinara sa intuitie si rigoarea rationamentelor l-au condus pe Fechner la concluzii pe care abia experientele lui Bose de peste trei sferturi de secol le vor confirma stiintific. Daca plantele, spune el, au o viata si un suflet - lucru pe care el nu-l pune o clipa la indoiala - atunci indiscutabil ca trebuie sa fie inzestrate cu un sistem nervos, care s-ar putea sa se afle disimulat in straniile fibre in spirala din tesuturile vegetale. Depasind limitele fiziologiei mecaniciste care face ravagii pana in zilele noastre, Fechner se referea la niste „nervi spirituali" raspanditi in univers, a caror manifestare ar constitui legatura intre toate corpurile ceresti, nu prin „funii lungi", ci printr-o „panza tesuta din lumina" si cuprinzand in ea forte pe care omul inca nu le poate cunoaste.
in viziunea lui Fechner, sufletul primeste senzatiile intr-un mod asemanator celui in care paianjenul ia cunostinta de influentele exterioare prin intermediul panzei sale. Parerea lui este ca trebuie acceptata ideea ca plantele dispun de un sistem nervos, intrucat numai ignoranta oamenilor face ca existenta acestuia sa nu fie recunoscuta. Nu li se poate pune plantelor in seama o asemenea deficienta.
insa acest sistem nervos al plantei nu este mai legat de psyche-ul unei plante decat este legat trupul omului de suflet. Suflet si psyche domnesc pretutindeni intr-un mod difuz, fiind insa separate de toate organele pe care le guverneaza. „Nici unul din madularele mele nu e in stare sa isi inteleaga propria lui conditie - scrie Fechner - numai eu, adica spiritul intregului trup, sunt in masura sa inteleg tot ce se intampla cu mine." Din punctul lui de vedere este vorba aici de doua infatisari ale aceleiasi realitati, spiritul care apare in mod subiectiv si trupul perceput obiectiv, asa cum un arc de cerc este fie concav, fie convex, in functie de locul din care este privit, din interiorul sau din exteriorul lui. Confuzia care cuprinde pe multi provine tocmai din faptul ca este foarte dificil de inteles si de sustinut existenta simultana a ambelor puncte de vedere. La baza filozofiei „animate" a lui Fechner sta axioma ca tot ce traieste inseamna una si ca viata nu ia forme variate decat in scopul obtinerii diversitatii. Binele cel mai inalt si scopul suprem al oricarei actiuni se afla nu in atingerea fericirii maxime de catre individ, ci de toti, declara Fechner, care stabileste in cest principiu fundamentul conceptiei sale morale.
Spiritul fiind pentru el o universalitate ateista, Fechner considera inutil sa se refere la suflete ca fiind entitati cu totul individuale, indiferent ca e vorba de fiinte omenesti sau de plante. Totusi, acestea constituiau singurele criterii pentru recunoasterea altor suflete si pentru a se face recunoscute de ele prin semne fizice exterioare. Fechner sustinea de asemenea ca numai sufletul poate constitui adevarata libertate a oricarui individ, ceea ce a iritat teribil intreaga scoala behaviorista din psihologia zilelor noastre.
Faptul ca planta este fixata in pamant prin radacini face ca ea sa se bucure indiscutabil de mai putina libertate in miscari decat un animal, recunoaste Fechner, numai ca, observand-o cu atentie, vedem cum miscarile ramurilor, ale frunzelor sau ale carceilor, intreaga ei conduita se aseamana izbitor cu aceea a unui animal care-si scoate ghearele ca sa-si insface prada sau care se pregateste sa fuga din fata unei primejdii.
Cu un secol inainte ca rusii sa demonstreze ca plantele isi pot controla propriile necesitati cu ajutorul instrumentelor pe care li le pun la dispozitie oamenii, Fechner isi punea intrebarea: „De ce sa fim siliti sa credem ca o planta ar putea fi mai putin constienta de foamea sau de setea ei decat este un animal? Animalul va porni in cautarea hranei sau a apei cu intregul sau corp, deplasandu-l, in timp ce planta va intreprinde aceleasi actiuni, insa numai cu o parte a corpului ei, pe care o dirijeaza nu cu ajutorul ochilor sau al nasului, sa spunem, ci cu ajutorul unor alte simturi."
Lui Fechner i se parea ca „doamnele plante", cum ii placea lui sa le numeasca, aceste fiinte care-si petrec viata in locul unde au prins radacini, s-ar putea intreba pe buna dreptate de ce bipedele umane sunt intruna cuprinse de atata agitatie. „in afara de sufletele fapturilor care alearga, urla furioase si devoreaza cu lacomie, de ce sa nu admitem si odihnitoarea idee a celor care infloresc cuminti si linistite, isi raspandesc cu generozitate parfumurile, isi potolesc setea cu picaturile curate de roua si isi satisfac cele mai puternice instincte pur si simplu inmugurind?" si tot Fechner se intreaba daca nu cumva plantele ar putea comunica intre ele cu ajutorul parfumurilor lor, fiecare luand astfel cunostinta de existenta celorlalte intr-un mod infinit mai delicat decat oamenii, a caror trancaneala artagoasa cuprinde aproape intotdeauna si o doza mai mare sau mai mica de agresivitate - aici facand exceptie, bineinteles, indragostitii, care se aseamana intrucatva cu florile tocmai prin gingasia cuvintelor si a parfumurilor folosite fara zgarcenie.
Drept care, Fechner se simte indreptatit sa scrie: „La plante, din interior vine vocea si tot din interior vine si parfumul. Asa cum oamenii se recunosc pe intuneric datorita timbrului vocii, tot asa si plantele se recunosc una pe cealalta dupa parfumul fiecareia. Fiecare din ele poarta in sine sufletul stramosilor ei."
El compara florile lipsite de parfum cu animalele singuratice care traiesc izolate prin codrii, in timp ce plantele cu miros puternic care se aseamana, spune el, cu animalele dominate de instincte puternice.Tot el se intreaba: dupa toate probabilitatile, nu are corpul omenesc ca scop si emiterea de compusi de carbon, care sa ajute viata vegetala? si nu se ofera el drept hrana acestei vieti dupa ce moare? Florile si pomii se hranesc cu trupul omului si ii amesteca resturile cu pamantul, cu apa si cu lumina, transformand aceste triste ramasite in cele mai minunate forme si culori.
Acest „animism" al lui Fechner, care ii ridica in cap aproape intreaga lume stiintifica a Germaniei din vremea sa, se regaseste si intr-o alta carte, publicata la doi ani dupa Nanna. Este vorba de o teorie care sustine, cu mult timp inainte de nasterea fizicii moleculare, ca atomii sunt centre de energie pura si elementele cele mai de jos ale unei riguroase ierarhii spirituale. Peste inca un an, Fechner publica Zendavesta, lucrare al carei titlu e inspirat din textele vechilor magi care sustineau ca supremul lor sef religios, Zarathustra, ii invatase pe oameni sa cultive plantele comestibile care sunt si astazi baza alimentatiei noastre. Zendavesta lui Fechner poate fi considerata drept primul manual de agricultura, fiind declarata de filozoful american William James „o carte sublima datorata unui geniu sublim". Filozofia complexa si fascinanta expusa in paginile acestei carti cuprinde, printre altele, conceptul de „energie mentala", care a deschis calea cercetarilor lui Sigmund Freud si fara de care psihanaliza n-ar fi putut lua nastere.
Desi incercase cu atata eroism sa edifice ceea ce contemporanii sai numeau, asemeni unora din filozofii de azi, „o viziune idealista asupra realitatii", el s-a silit in permanenta sa concilieze propria sa gandire cu metodologia stiintelor moderne in spiritul carora fusese el insusi educat.
Poate tocmai acesta a fost motivul pentru care medicul si fizicianul din Leipzig, considerat ca fiind unul din ganditorii cei mai nestatornici ai intregului veac al XlX-lea, era in realitate un observator atat de minutios al detaliilor din lumea vegetala care il inconjura.
in Nanna, el declara organele sexuale ale plantelor drept neasemuite minuni de frumusete, spre deosebire de Saint-Paul, care le gasea respingatoare la om si la toate mamiferele. Fechner descrie cu un netagaduit lirism mijloacele folosite de plante pentru a starni insectele si a le face sa se furiseze in organele lor genitale pentru a bea nectarul ascuns acolo si sa faca astfel sa cada polenul fertilizator peste stigmatele pistilului.
Fechner se extazia in fata perfectiunii, a ingeniozitatii si a vicleniilor de care dau dovada plantele atunci cand trebuie sa se reproduca: papadia abia asteapta sa fie atinsa, fie si numai de o boare de vant, pentru a elibera un mic nor de seminte minuscule pe care curentii de aer le pot purta pana la departari uneori impresionante - artarul produce seminte elicoidale care pornesc rasucindu-se prin aer la cea mai usoara adiere; pomii roditori ademenesc oamenii; animalele si pasarile care le transporta semintele uneori pana la mari distante eliminandu-le laolalta cu dejectiile ce vor constitui un ingrasamant natural de cea mai ridicata valoare nutritiva pentru viitoarea planta - nuferii vivipari si multe din ferigi reproduc la suprafata frunzelor lor plante mici dar care imita perfect originalul. Ideea ca extremitatile atat de sensibile ale radacinilor unei plante poseda un simt sigur de orientare il umplea de fiori, ca si faptul ca la plantele agatatoare carceii porniti in cautarea unui suport descriu in aer cercuri perfecte.
Soarta a vrut ca lucrarile lui Fechner sa nu fie luate de nimeni in serios mult timp, fiind privite si azi cu oarecare suspiciune de istoricii stiintelor. si aceeasi soarta a vrut ca un altul, autor al unor lucrari la fel de socante pentru contemporanii sai, sa fie ascultat si sa reuseasca sa convinga. Acesta era un englez a carui viata a avut un curs destul de asemanator cu cea a lui Fechner si care a avut si el curajul sa sustina ca in plante salasluieste o putere misterioasa care se caracterizeaza prin sensibilitate si inteligenta. Dupa publicarea in 1859 a lucrarii sale de capatai, Despre originea speciilor, Charles Robert Darwin si-a consacrat cea mai mare parte a celor douazeci si trei de ani pe care ii mai avea de trait nu numai elaborarii si perfectionarii teoriei sale privitoare la evolutie, ci si studiului aprofundat al comportamentului plantelor.
in Puterea miscarii la plante, publicata cu putin inainte de moartea sa, Darwin elaboreaza ideea ca obiceiul unora din vegetale de a se misca intr-un anumit fel in anumite momente ale zilei este o mostenire comuna plantelor si animalelor. Lucrul care frapeaza cel mai mult pe cel ce observa aceasta similitudine este, scrie el, „localizarea sensibilitatii lor si transmiterea unei influente dinspre partea stimulata spre o alta, care actioneaza in consecinta". Dar el nu merge pana acolo incat sa afirme ca plantele ar fi dotate cu un sistem nervos, iar asta nu din prudenta ci pentru simplul fapt ca nu se gandise la asa ceva. Totusi il preocupa intens faptul ca plantele par sa fie inzestrate cu o anumita capacitate senzitiva. in ultima fraza a voluminoasei sale lucrari, referindu-se la proprietatile radiculei unei plante, adica acea parte a embrionului din care se va dezvolta radacina principala, Darwin declara cu multa indrazneala: „Nu este chiar cu totul exagerata afirmatia ca extremitatea radiculei actioneaza asemeni creierului unui animal inferior: creierul, localizat la extremitatea anterioara a corpului, primeste impresiile organelor senzoriale si dirijeaza in consecinta anumite miscari, in functie de impresiile primite."
intr-o lucrarea publicata mai inainte, Fertilizarea la orhidee, aparuta in 1862, unul din studiile cele mai complete si mai remarcabile aparu mai tarziu unde Darwin explica in termeni
stiintifici felul in care aceste plante neobisnuite sunt fecundate de insecte. Cunostintele sale legate de acest subiect erau rodul a numeroase ore petrecute in mijlocul florilor si al observarii cu infinita rabdare a acestui proces de fecundare. Dupa mai bine de douazeci de ani de experimente staruitoare asupra a cincizeci si sapte de specii de plante, Darwin ajungea sa descopere ca produsele unei polenizari incrucisate erau mai numeroase, de dimensiuni mai mari, mai grele, mai viguroase si mai fertile, chiar in cazul speciilor care in mod obisnuit recurg in autofecundare, iar aceasta observatie i-a ingaduit sa inteleaga si secretul unei atat de mari productii de polen. Desi sansa este infima, doar de unu la un milion, plantele prizoniere ale propriilor lor radacini incearca totusi sa-si incruciseze polenul cu cel al unui exemplar departat, pentru ca urmasii astfel zamisliti sa capete ceea ce s-a numit de atunci o „vigoare hibrida,,. in legatura cu acest fapt, Darwin scrie: „Avantajul unei fecundari incrucisate decurge nu din cine stie ce virtuti misterioase care s-ar ascunde in simpla unire a doi indivizi ce nu se aseamana decat putin, ci din faptul ca elementele lor sexuale s-au diferentiat intr-o anumita masura din cauza ca acesti indivizi au fost supusi, de-a lungul generatiilor anterioare, unor conditii diferite care le-au impus schimbari ce pot fi numite spontane".
Teoria evolutiei si a selectiei naturale emisa de Darwin lasa sa se intrevada existenta unui factor nou, altul decat hazardul considerat pana atunci ca jucand un rol precumpanitor. Daca acest nou factor se supunea sau nu vointei omenesti, asta constituia obiectul extraordinarei etape care avea sa urmeze.
in 1892, la zece ani dupa moartea lui Darwin, in Statele Unite s-a starnit o valva nemaipomenita in urma publicarii unui catalog de numai cincizeci si doua de pagini intitulat Creatii noi de fructe si flori, avand ca autor pe proprietarul unei pepiniere din Santa Rosa, statul California. Publicul era pur si simplu fascinat de cartulia aceasta, care se deosebea esential de alte asemenea aparitii editoriale: in timp ce celelalte cuprindeau, printre sutele de oferte, doar cateva noutati care se puteau numara pe degete, catalogul acesta nu continea nici macar o planta cunoscuta.
Printre minunile horticole cuprinse in paginile sale citam: o varietate de nuc gigantic, cu un lemn extrem de dur, dar care crestea cu rapiditatea speciilor cu lemnul moale si spongios si care in numai cativa ani ajungea atat de gros incat ascundea in spatele lui o casa de dimensiuni normale; o margareta uriasa purtand numele de Mount, cu petale imense de o albeata ca de zapada; un mar cu fructele dulci pe o parte si acre pe partea cealalta; o planta la fel de ciudata hibrid de capsun si zmeur care, desi nu dadea mladite, ii innebunea pe sustinatorii selectiei naturale mai rau decat daca li s-ar fi infatisat rodul incrucisarii dintre o gaina si un huhurez.
Catalogul acesta ajunse si la Amsterdam, adica la mai bine de zece mii de kilometri de locul unde vazuse lumina tiparului, si atrase atentia profesorului Hugo de Vries, un genetician care avea sa ramana in istoria stiintei prin teoria asupra mutatiilor, elaborata de el in prelungirea operei lui Charles Darwin. Botanistul olandez fu si el frapat, ca toata lumea, de puterea unui om de a introduce in viata planetei noastre specimene botanice la care natura niciodata nu se gandise. Vrand sa-si satisfaca aceasta legitima curiozitate, pomi intr-o calatorie peste ocean, pana in indepartata Californie, pentru a-l cunoaste personal pe inventivul proprietar al pepinierei si a se convinge cu ochii lui cum stau lucrurile.
il cunoscu pe creatorul nemaipomenitelor specimene, care se numea Luther Burbank. Pe pajistea din fata casei acestuia se inalta unul din nucii care provocasera atata framantare, de dimensiuni mult mai mari decat un specimen din varietatea persana care avea de patru ori varsta lui. in apropiere se afla un araucaria, caruia nu i-ar fi fost prea greu sa ucida pe loc un trecator imprudent trantindu-i in cap unul din fructele sale in greutate de peste zece kilograme. Aici, la ceea ce putem numi locul de munca al lui Burbank, nu exista nici urma de biblioteca intesata cu lucrari de specialitate sau de laborator utilat cu echipamente modeme. Stapanul locului nu dispunea nici macar de un caiet, ci isi lua note pe cate un petic de hartie care ii era la indemana, fie rupt dintr-un sac, fie din vreun plic mai vechi pe care il gasea intamplator prin buzunare. Profesorul de Vries, naucit, fiindca el se asteptase sa dea aici peste munti de dosare cuprinzand date si observatii notate cu grija si gasea mai putin decat ar fi gasit in casa celui mai dezordonat fermier olandez, incepu sa-l bata la cap cu adevarata indarjire pe Burbank, in speranta ca va reusi sa afle cate ceva despre secretele acestuia, pe care nu avea cum sa le afle din lectura registrelor si a dosarelor cu date. Banuia ca extraordinarele performante ale fermierului se bazau pe „un factor de concentrare si de eliminare rapida a ceea ce nu era esential". Numai ca Burbank ridica din umeri si, intrebat de exasperatul de Vries cum se descurca fara laborator, ii dadu un raspuns care pur si simplu l-a stupefiat pe olandez: „Laboratorul il am in cap".
Fireste ca sentimentul acesta al oaspetelui nu diferea prea mult de cele ale sutelor de confrati americani care, in lipsa unei explicatii rationale a metodelor lui Burbank, trasesera pana la urma concluzia ca la mijloc era un caz de magie sau de sarlatanie nemaipomenit de bine manuita. Sa adaugam ca Burbank nu facea absolut nimic spre a [...], ba, mai mult decat atat, in 1901 el avea sa declare la congresul floricuitorilor de la San Francisco: „Munca de capetenie a botanistilor de pe vremuri si a celor de astazi consta in studierea si fortficarea mumiilor vegetale, adica a unor biete ramasite uscate din care sufletul a plecat de mult. Dumneavoastra va place sa va impaunati ca speciile pe care le clasificati si le stabiliti ifraneavoastra sunt mai sigure si mai vesnice decat toate cate ni le-am putea noi inchipui ca s-ar afla pe lume sau in ceruri. Dar eu mi-am dat seama ca prostiile astea nu fac doi bani, fiindca uite ca plantele se dovedesc mai maleabile in mana omului decat e lutul intre nalniele olarului sau pasta pictorului pe paleta lui, unde le amesteca si le combina cum vrea el, asa ca o planta poate fi modelata neinchipuit de usor. Daca stii cum sa te porti cu ea, atunci iti ofera forme si culori pe care n-o sa fie in stare sa le egaleze nici cei mai mari pictori sau sculptori, oricat de talentati ar fi dumnealor."
Nu e greu de inteles ca asemenea declaratii umpleau de ura si faceau sa spumege toate spiritele marginite, numai ca de Vries era un om cu totul altfel croit decat majoritatea contemporanilor sai. Realizarile lui Burbank ii pareau inegalabile si il considera pe acesta un indiscutabil geniu. Comentand dupa aceea rezultatele californianului, el avea sa scrie ca „valoarea lor pentru teoria evolutiei speciilor ne starneste in cel mai inalt grad admiratia si pretuirea".
Aproape fara exceptie, biografii lui Luther Burbank admit ca acesta a fost si ramane o enigma. Se nascuse in 1849 intr-o mica asezare de agricultori, Lunenburg, statul Massachusetts, si fusese profund impresionat in tinerete de cele cateva carti care-i picasera in mana, prin forta imprejurarilor carti tratand despre stiintele naturii: scrierile lui Henry David Thoreau si ale altor ilustri naturalisti, si cartile lui Alexander von Humboldt si Louis Agassiz. Mai apoi insa tanarul il descoperi pe Darwin si voluminoasa lucrare a acestuia, Despre schimbarile survenite la animale si la plante prin domesticire, pe care o citi la putin timp dupa aparitia din 1868. Ideea ca schimbarea mediului natural al plantelor poate produce asupra acestora schimbari profunde il impresiona puternic si juca de acum inainte un rol important in viata lui.
Pe cand inca nu plecase din Massachusetts, Burbank dadu intr-o zi peste o planta de cartof care produsese un fruct. Era un lucru destul de rar, stiut fiindca planta aceasta se inmulteste nu prin seminte, ci prin incoltirea „ochilor" tuberculilor. Burbank era la curent cu faptul ca din semintele de cartof nu ies plante care sa dea tuberculi obisnuiti, ca sunt exemplare considerate mai curand drept curiozitati. Atatat de acest lucru, se gandi daca n-ar putea obtine dintr-una din seminte un cartof aparte decat tot ce se stia. Ideea aceasta s-a dovedit foarte inspirata, fiindca din cele douazeci si trei de seminte din fruct, douazeci si doua nu dadura nimic sau produsera exemplare lipsite de interes, insa a douazeci si treia dadu o varietate de cartof care producea recolte duble fata de cele medii. in plus, noua varietate dadea tuberculi de o forma mult mai regulata, carnosi si cu un gust net superior fata de rudele lor obisnuite. Cat despre culoarea exteriorului, tuberculii acestia erau crem, spre deosebire de parintele lor, care avea coaja rosie ca focul.
La putin timp dupa ce Burbank se stabilise la Santa Rosa, aparu o noua carte a lui Darwin, Efectele fecundarii directe si ale fecundarii incrucisate asupra regnului vegetal. Burbank fu izbit in special de un pasaj din introducere, care i se paru plin de fagaduinte: „Simplul fapt ca plantele se preteaza la polenizarea incrucisata, realizata prin mijloace atat de diferite si de eficace, e suficient ca sa ne faca sa credem ca acest proces prezinta pentru ele anumite avantaje importante".
Burbank citi si reciti pasajul acesta, care ajunse sa fie pentru el si ordin si program de actiune. Daca Darwin intrezarise posibilitatea anumitor proiecte, atunci el, Burbank, era cel care avea sa le duca la indeplinire. Norocul ii surase pentru prima oara in 1882, pe vremea cand in California se cultiva de zor o varietate de prun numita quetsche, considerata de toata lumea ca extraordinar de rentabila. in special parea foarte avantajos faptul ca fructele acestei varietati puteau fi uscate cu usurinta si puteau fi astfel transportate pe orice distante fara nici un fel de riscuri, iar gustul si aroma nu-si pierdeau din calitati. Un bancher intreprinzator isi facu socoteala ca aici se puteau castiga o groaza de bani, astfel incat il intreba pe fermierul Burbank daca ii putea livra in luna decembrie a aceluiasi an douazeci de mii de puieti din varietatea asta. in ciuda oricaror previziuni pesimiste, bancherul insista si Burbank accepta, desi se aflau in aprilie si pana la termenul de livrare a puietilor nu mai ramaneau decat opt luni. Burbank era de acum pomicultor cu mare experienta si, daca bancherul i-ar fi dat un termen, sa zicem, de doi ani sau macar de unul singur, s-ar fi descurcat de minune. Ar fi semanat samburi, pe la sfarsitul verii ar fi altoit puietii rasariti si, taindu-le apexul, ar fi asteptat in liniste ca acestia sa atinga stadiul in care puteau fi transplantati. Numai ca nici nu putea fi vorba de asteptat, asa ca recurse la o stratagema. Samburii de prun incoltesc foarte greu din cauza invelisului lemnos de mare duritate, astfel incat putea sa incerce cu migdali, care erau din aceeasi familie Primus, si aveau si invelisul samburelui mult mai moale. Astfel ca Burbank cumpara un sac intreg de samburi de migdala si, inainte de a-i semana, ii tinu cateva ore in apa calda, ca sa le grabeasca procesul de germinatie. Mai incercase asta si in Massachusetts, cu porumb; daca iesea mereu pe piata cu marfa mai devreme cu o saptamana decat toti ceilalti fermieri din partea locului dar cu samburi de pomi nu mai incercase. Migdalii rasarira si ei intr-un timp record, dar nu fura gata de altoire inainte de iunie. Timpul presa, Burbank reusise sa incaseze un avans consistent de la bancher si incheiase cu acesta un contract in regula, astfel incat nici nu se punea problema abandonului sau a unei amanari. Cu banii primiti ca acont, angaja toti muncitorii agricoli calificati pe care-i gasi disponibili in zona si incepu o munca infernala, zi si noapte, la altoirea celor douazeci de mii de puieti, timp in care Burbank se ruga fierbinte la Dumnezeu sa-l ajute ca puietii sa creasca in cele patru luni care mai ramasesera acum pana la data livrarii specificata in contract. si norocul nu-l parasi: inainte de Craciun el reusi sa-i livreze grabitului client marfa care forma obiectul contractului, facandu-l pe bancher fericit si lasandu-i incremeniti de uimire si de invidie pe toti fermierii din vecinatate. Afacerea asta i-a adus lui Burbank un castig net de sase mii de dolari, o suma pe atunci impresionanta, dar mai ales il invata un lucru: productia de masa e una din cheile cu care se pot descuia usile multor enigme ale naturii.
Toate astea n-ar fi insemnat insa mare lucru daca din puietii lui Burbank ar fi iesit pruni care sa dea prune ca toate prunele. A inceput insa o aventura care avea sa pecetluiasca destinul micului pomicultor californian: fructele pomilor livrati bancherului aveau un gust aparte, mult mai placut si mai subtil, nedumerind si incantand pe consumatori. Lasand toate la o parte, Burbank se apuca plin de indarjire de incrucisari de toate felurile, obtinand in scurt timp un mare numar de varietati de prune, printre care climax, cu gust si aroma de ananas, si o alta cu gust de para, acestea constituind si azi mai bine de jumatate din productia de fructe din California si o sursa bogata de venituri serioase pentru sute si sute de pomicultori. Urma piersica botezata de el July Alberta, dar stiuta de toata lumea sub numele de piersica Burbank, una din delicatesele cele mai fine in materie de fructe de pe tot pamantul, si suculenta nectarina, o alta varietate de piersica, foarte parfumata si gustoasa, numita Flaming Gold. Obtinu de asemenea un tip de castan cu fructe comestibile, care ofera recolte abundente la sase luni dupa semanarea semintelor, un mur cu fructe albe, ca niste mici turturi de gheata, si doua varietati de gutui cu fructe atat de gustoase incat de decenii intregi in California aproape ca nu se mai planteaza gutui de alte varietati. Burbank era atat de indemanatic si atat de rapid in materie de nascocire de noi fructe, incat ducea la bun sfarsit cu o iuteala greu de imaginat mii si mii de polenizari incrucisate. Mii de botanisti savanti, care nu-si bateau joc de meserie, se pierdeau in laboratoarele lor sub vrafuri de dosare si registre cu observatii si note privitoare la zece-douazeci de exemplare astfel polenizate. Scrasnind din dinti, il acuzau pe Burbank de escrocherie si tipau in dreapta si-n stanga ca sarlatanul nu producea el toate minunile astea, ci le cumpara din strainatate, lucru in care exista de altfel si un sambure de adevar, fiindca Burbank era ferm convins ca plantele, ca si oamenii se comporta in mod diferit atunci cand isi schimba climatul lor obisnuit. Asa ca ajunsese sa comande din tari departate, din Japonia si din Noua Zeelanda, varietati pe care le altoia dupa aceea pe portaltoi obisnuiti, din pepiniera lui. Un calcul sumar arata ca el este parintele a peste o mie de varietati noi, ceea ce, tinand cont de anii in care a lucrat la obtinerea acestor noutati, inseamna in medie o varietate noua la fiecare trei saptamani! in pofida calomniilor botanistilor meschini si pizmasi, s-au gasit si oameni cu adevarat valorosi care s-au extaziat in fata unui asemenea miracol, ridicandu-se astfel deasupra micimii sufletesti a multimii de rand si aratand ca sunt capabili sa recunoasca valoarea geniului, chiar daca nu-l pot intelege.
Liberty Hyde Bailey de la Universitatea Corneli, fondatorul necontestat de nimeni al scolii americane de botanica, dupa ce afirmase candva sus si tare la un congres mondial al horticultorilor ca „omul nu prea poate mare lucru in directia producerii de schimbari la plante", veni sa vada cu ochii lui obiectul atator discutii interminabile. Dupa vizita aceasta la Santa Rosa, avea sa marturiseasca in World's Work: „Luther Burbank este de meserie producator de plante si, in aceasta calitate a lui, as zice ca in tara asta el nu are nici un confrate. Noile plante pe care acest meserias le-a dat omenirii sunt atat de numeroase si atat de uluitoare incat i se spune magicianul horticulturii. Porecla asta i-a ridicat in cap o multime de insi, cu toate ca Luther Burbank este fara indoiala un om onest, drept, prudent, curios ca orice cercetator adevarat si stie sa-si duca pana la capat o idee. E partizanul adevarului simplu si firesc, ca o cauza va produce un efect. Nu umbla cu vrajitorii, singurul lui secret este o combinatie intre rabdare, entuziasm si judecata. Rabdare in cercetarea adevarurilor stiintifice, entuziasm care sa se impleteasca cu spiritul lui deschis si fara prejudecati, si judecata care ii ingaduie sa patrunda acolo unde altii nu pot intelege meritele si puterile plantelor."
Articolul acesta venea cum nu se poate mai bine. Burbank era si el tot om si, oricat de mult s-ar fi straduit sa nu ia in seama corul detractorilor, care se sileau din rasputeri sa arunce cu noroi in munca lui, e sigur ca suferintele pricinuite de aceste persecutii josnice il chinuiau cumplit. E drept ca si el facuse tot ce putuse ca sa-si intarate dusmanii. De exemplu, la Universitatea Stanford declarase in fata unei sali ticsite de lume: „Ortodoxia in stiinta, domnilor, este anchiloza curata, adica toata lumea tace. Daca vreti informatii stiintifice ortodoxe, adresati-va pompelor funebre!"
Profesorul H.J.Weber, genetician de prestigiu, insarcinat de Ministerul Agriculturii al S.U.A. sa efectueze cercetari asupra reproducerii plantelor, sustinea ca realizarile lui Burbank permiteau sa castige cel putin un sfert de secol in cercetarea polenizarii . David Fairchild, care petrecuse ani indelungati cutreierand globul, in scopul de a descoperi noi plante care sa poata fi cultivate cu triumf in Statele Unite, desi era cu totul dezorientat de metodele lui Burbank, scria unui prieten dupa o vizita la Santa Rosa: „stii ca exista o multime de insi care sunt foarte revoltati de faptul ca Burbank nu respecta tipicurile cercetarii stiintifice. Opinia asta nu e indreptatita tinand seama de amanuntul ca Burbank, lucrand atat de febril pe mai multe fronturi o data si fiind cu totul fascinat de dorinta navalnica de a crea, nu a tinut seama de niste maruntisuri ca notarea si consemnarea stricta in registre a fiecarui pas facut".
Ferma experimentala a lui Burbank cuprindea patruzeci de mii de pruni japonezi si un sfert de milion de bulbi in floare crescand in acelasi timp si se intampla adeseori ca magul sa treaca pe o alee unde stateau aliniate mii de plante - de la cele abia rasarite si pana la floarea imensa, care ajungea pana la piept - si, fara sa incetineasca macar pasul, sa arate din mers cu degetul cutare sau cutare planta care avea sanse de reusita, sau altele care nu prezentau importanta.
Iata cum descrie o asemenea scena un consilier agricol, naucit de noutatile pe care le vedea aici: „inainta de-a lungul unui rand de gladiole abia rasarite, aplecandu-se din mers si smulgandu-le la iuteala pe acelea pe care le considera a nu fi pe placul lui. Ai fi zis ca simtea instinctiv daca firicelul acela minuscul avea sa dea pana la urma genul de fruct sau de floare la care se astepta el. ii era suficienta o aruncatura de ochi si le dibuia imediat pe cele care nu-i conveneau, in timp ce eu, chiar privind de aproape si cu atentia incordata la maximum, nu reuseam sa-mi dau seama de vreo diferenta intre exemplarele crutate si cele sacrificate."
Cataloagele lui Burbank lasau tuturor impresia ca la ferma lui lucrau mii de specialisti. „sase noi varietati de gladiola, cele mai reusite dintr-un milion de bulbi plantati" se scria pe una din pagini; „Zece milioane de fire de clematita hibrida, ingrijite cu atentie ani de zile, din care n-au fost selectionate decat sase dintre cele mai reusite". „Vom elimina optsprezece mii de exemplare de Richardia aduse din Africa; am pastrat unul singur, care a confirmat asteptarile noastre"; sau: „Cu numai douazeci si cinci de centi puteti obtine cu noua varietate de Zinnia acelasi efect senzational pe care vi-l ofera daliile, dar la douazeci si cinci de dolari"; in alt loc, precizeaza: „Nucul regal obtinut de mine depaseste in dimensiuni de opt ori si mai bine nucul obisnuit si va revolutiona industria mobilei, daca nu cumva si comertul cu lemne.
Groaznicul cutremur de pamant din 18 aprilie 1906, care a distrus California si a transformat orasul San Francisco intr-un imens morman de ruine fumegande, n-a ocolit, fireste, nici Santa Rosa, pe care a nimicit-o complet. si, cu toate acestea, uriasa sera a lui Burba situata nu departe de centrul orasului facut una cu pamantul, a ramas nevatamata, fara sa se fi spart macar un ochi de geam. Burbank fost si el tot atat de uluit de acest fenomen inexplicabil ca si concetateni sai, insa a evitat sa faca vreo afirmatie publica in legatura cu asta .Se pare ca in minte ii incoltise ideea ca extraordinarele lui succese, cu siguranta unice in felul lor, aveau o stransa legatura cu nevazutele cai de comunicare dintre el si fortele naturii si ale universului, astfel incat tocmai asta facuse ca sera lui sa beneficieze de o protectie atat de eficace si de surprinzatoare.
Aluziile lui indirecte la fenomenul cvasiumanizarii plantelor se pot gasi intr-un articol scris de el in 1906 pentru Century Magazine - „Forma de viata cea mai incapatanata care se poate inchipui si care nu poate fi manipulata decat foarte greu este planta prinsa de tabieturile ei. Ganditi-va ca o asemenea planta si-a pastrat individualitatea de-a lungul unor ere intregi; nu e deloc exclus ca tocmai aceea cu care ne batem capul sa isi aiba originile in indepartatele milenii care stau adeseori dovada in sensul acesta cu fosilele pe care ni le-au pastrat. Nu credeti ca este absolut normal ca, dupa atata timp de repetare a unor obiceiuri, planta sa dobandeasca o vointa, daca vreti sa folositi termenul acesta, o vointa de o tenacitate fara egal?"
Manly P.Hall, fondatorul si prezidentul Societatii pentru cercetari filozofice din San Francisco si student in religie comparata, mitologie si stiinte ezoterice, a stat si el de vorba cu Burbank, care i-a marturisit ca, atunci cand voia ca plantele lui sa creasca intr-un anumit mod si sa dobandeasca trasaturi cu totul neobisnuite pentru specia lor, se lasa in genunchi si vorbea cu ele din pozitia asta. Iata cuvintele lui Manly P.Hall: „Domnul Burbank mi-a mai spus si ca plantele au douazeci de feluri de perceptie senzoriala, numai ca noi nu ne putem da seama de asta, pentru simplul motiv ca noi nu le avem. Nu era sigur ca tufele si florile ii intelegeau exact cuvintele, dar nutrea convingerea ferma ca, printr-un fenomen oarecum inrudit cu telepatia, ele puteau sesiza macar semnificatia spuselor lui."
Hali avea sa confirme mai tarziu adevarul afirmatiilor celebrului yoghin Paramahansa Yogonanda, care dezvaluise faptul ca Burbank ii vorbise despre celebrul lui cactus fara spini. Timp de ani de zile Burbank ii smulsese cactusului spinii cu penseta, lucru pe care il incercasera multi dar fara nici un rezultat, intrucat se stie ca spinii smulsi apar aproape imediat la loc. Numai ca Burbank procedase intr-un mod mai aparte, pe care i-l dezvaluise lui Paramahansa Yogonanda: „in timpul experientelor mele cu cactusii, vorbeam mereu cu ei si ma straduiam sa le trezesc un sentiment de afectiune fata de mine. „Nu trebuie sa va temeti de nimic, dragii mei, n-aveti nici o nevoie de tepii acestia rai ca sa va aparati, pentru ca am sa va apar eu", le spuneam."
Dezvaluirile lui Paramansa Yogonanda au starnit senzatie dar [...], astfel incat Manly P.Hall se simte obligat sa confirme: si supremitatea dragostei pe care o purta Burbank plantelor, era mai eficace . „Puterea o constituia pentru ele un fel de hrana subtila care stimula cresterea rapida si abundenta fructelor. Burbank insusi mi-a marturisit ca de-a-lungul tuturor experientelor lui stabilea un climat de intelegere intre el si plante, pe care le ruga sa-l ajute si le asigura ca nutreste pentru micile lor fapturi cel mai viu interes si cea mai duioasa dragoste.
Hellen Keller, care era lipsita din nastere de vaz si de auz, dupa vizita la ferma lui Burbank marturiseste in Outlook for the blind: "Omul acesta are cel mai rar si mai nepretuit dintre darurile pe care le poate avea un om: spiritul receptiv al unui copil. Cand plantele lui ii spun ceva, el asculta cu atentie. Numai un copil iluminat poate intelege graiul fiorilor si al arborilor."
Observatia aceasta pare cu atat mai patrunzatoare cu cat este lucru stiut ca Burbank iubise intotdeauna copiii. in eseul lui Educatia plantei omenesti, aparut mai tarziu sub forma unei carti, el anticipeaza metodele cele mai moderne care aveau sa rasara dupa moartea sa si ii soca deopotriva pe parintii autoritari si pe pedagogi declarand: „Mult mai important este sa asiguri copilului un sistem nervos bine pastrat decat sa-l tot „calauzesti" spre tocitul cartilor, cu pretul spontaneitatii si al jocurilor sale. intelegerea vietii trebuie atinsa prin placere, nu prin suferinta. Cele mai multe din lucrurile care le sunt cu adevarat folositoare adultilor, pentru copii sunt daunatoare, prejudiciindu-le grav dezvoltarea normala prin jocuri si prin contactul liber cu natura".
Ca si alti oameni de geniu, Burbank isi dadea si el seama ca succesele ii veneau tocmai din faptul ca-si pastrase intacta puterea de a se minuna, extaziat ca un baietel, de tot ce vedea in jurul lui. Unuia din biografii lui i-a declarat: „Am aproape saptezeci de ani si tot sunt in stare si acum sa sar peste un gard viu, sa-i trag o cursa de o suta de metri plat, sau sa ard un sut in lustra din tavan daca mi se nazare. si asta inseamna ca trupul mi-a ramas la fel de tanar cum mi-a ramas si capul. Nu m-am copt nici pana la varsta asta si ma rog lui Dumnezeu sa ma lase asa, necopt la minte, pana in clipa cand am sa inchid ochii."
Se pare ca tocmai aceasta insusire a lui ii descumpana pe mai toti oamenii de stiinta, care priveau cu atata suspiciune puterea lui creatoare, si pe auditorii conferintelor lui, care ascultau zapaciti cum reusise el atatea adevarate minuni in materie de plante. si aceeasi deceptie si stupoare aveau sa-i cuprinda si pe membrii Societatii americane de Horticultura care, veniti sa-l auda pe Burbank povestindu-le despre Cum se pot produce noi fructe si flori, ramasera cu gura cascata auzindu-l: „Cand ne apucam sa studiem oricare din legile universale si eterne ale naturii, fie ca e vorba de viata, de crestere, de structura, de miscarile unei plante uriase sau ale uneia pitice, fie ca e vorba de activitatea creierului omenesc, atunci cine vrea sa devina unul din interpretii naturii sau creatorul unei opere de pret pentru omenire, acela trebuie neaparat sa indeplineasca anumite conditii. Mai intai, trebuie sa fie in stare de a arunca la gunoi toate notiunile cu care s-a procopsit fara sa stie nici el cum, toate dogmele si toate prejudecatile. Ascultati cu rabdare, in liniste si cu respect lectiile pe care ni le da cu atata generozitate Mama Natura si din care invatam alte lucruri, care ne lumineaza ceea ce altadata parea un mister de nepatruns, astfel incat toti cei ce doresc asta cu adevarat, sa poata sa vada si sa stie. Ea nu-si dezvaluie adevarurile decat acelora care se dovedesc capabili sa fie cuminti si sa asculte. Daca acceptam aceste adevaruri, indiferent de destinatia spre care ne conduc ele, atunci intreg universul ne va accepta si se va pune el singur la unison cu noi. Omul a gasit in sfarsit o baza solida pentru dezvoltarea stiintei, iar asta tocmai datorita faptului ca a inteles ca el face parte dintr-un univers mereu in miscare ca forma si neschimbat in substanta."
Fara sa fi auzit de Fechner, Burbank era, fara sa stie, continuator al principiului emis de savantul din Leipzig: „Vom trai intr-o lume stapanita de intuneric si de frig daca nu ne vom deschide sufletele in fata flacarii interioare a naturii".
Aceasta idee, cum ca plantele isi pot dezvalui secretele, parea foarte fireasca si altui cercetator proeminent, agrochimistul George Washington Carver. Nascut in ajunul izbucnirii razboiului civil din Statele Unite, acesta a avut de infruntat handicapul de a fi fost nascut din parinti sclavi si urma o cariera care pana la sfarsit sili pe toata lumea sa-i recunoasca meritele de parinte a numeroase descoperiri stiintifice.
inca de la varsta cand a fost in stare sa umble de unul singur pe campia din apropierea casei parintesi, micul Carver a inceput sa dea dovada de o intelegere neobisnuita si aproape ingrijoratoare a tot ceea ce creste. Fermierii din Diamond Grove, o ingramadire de case din sud-vestul statului Missouri, isi aminteau mai tarziu de un pui de negru schilav, numai piele si os, care hoinarea ore intregi pe pamanturile lor, tarandu-se printre buruieni si adunandu-le, dupa o examinare indelungata, pe unele cu care apoi lecuia fara gres animalele bolnave, spre uimirea alarmata a localnicilor, carora fireste ca treaba asta nu le mirosea a lucru curat.
Copilul acesta ciudat, care inca abia stia sa vorbeasca, incropi el singur, fara ajutorul nimanui, un petec de gradina pe un teren necultivat de nimeni, aflat la o oarecare departare. Mai mult decat atat, din cateva ferestre duble vechi, aruncate de la niste case daramai si din resturi culese ici si colo, reusi sa injghebe un soi de sera pitica dupa copacii unei liziere. Cand ai lui il intrebau ce tot facea el departe de casa, micul George raspundea cu tarie dar in termeni greu de inteles: „Ma duc la spitalul meu de plante ca sa-mi "ingrijesc bolnavii". incet-incet, teama superstitioasa de la inceput a localnicilor prinse sa se mai risipeasca si femeile de pe la fermele din vecinatate luara obiceiul de a veni la baiatul acesta ciudat cu florile, cand nu le mergea bine sau cu plantele care li se pareau atinse de vreo boala, temandu-se probabil de cine stie ce molima care s-ar fi putut extinde, amenintandu-le recoltele. Baiatul incepea tratamentul "pacientului" cu nespusa blandete, cantandu-i incetisor cu vocea lui ascutita, care asa avea sa-i ramana si la maturitate, instalandu-l in vase de tinichea culese de pe maidane sau de la gropile de gunoi si umplute cu un amestec de pamant de mai multe feluri, alese cu bagare de seama dar nu se stie dupa ce criterii numai de el cunoscute, si le acoperea seara cu multa grija, ca sa nu le fie frig peste noapte. Rezultatele erau uluitoare, planta bolnava se inzdravenea rapid si evolua mult mai bine decat suratele ei ramase acasa. Cand femeile veneau sa-si vada „bolnavii", il intrebau pe puiul de negru cum facuse ca sa provoace o asemenea minune. El le raspundea cu blandete: „Florilor le place sa stea de vorba cu mine, si nu numai lor. Tot ce e viu in padure vorbeste cu mine. Ma uit bine si ascult ce-mi spun si asa am invatat de la ele tot ce stiu. si ele se inteleg asa bine cu mine fiindca isi dau seama ca le iubesc".
Carver a mers la scoala in targusorul natal, apoi a facut studii secundare in Kansas si la Simpson College din Indiana, dupa care s-a inscris la scoala de Agricultura a statului Iowa, institutie de invatamant superior de mare reputatie. Profesorul pe care l-a avut aici era Henry Cantwell Wallace, care edita si o foaie extrem de populara in acei ani, Wallace's Farmer, una din lecturile cele mai indragite ale lui Carver. Una din maximele profesorului, „O natie nu poate supravietui daca nu stie sa-si pastreze rodnicia pamanturilor", facu asupra tanarului discipol o impresie adanca. in ciuda studiilor anevoioase, care ii cereau mult timp, gasea totusi ragazul sa-l ia cu el pe nepotelul lui Wallace si impreuna sa hoinareasca prin paduri, stand de vorba cu copacii si cu firele de iarba. Carver habar n-avea idee pe atunci ca manuta pe care o tinea in mana lui neagra si osoasa era mana unui viitor secretar de stat al Statelor Unite pentru agricultura, care avea sa devina, cu doi ani inainte de moartea lui Carver, vicepresedinte al Statelor Unite.
Luandu-si stralucit licenta in 1896, Carver primi cateva oferte ademenitoare, printre care si pe aceea de a deveni profesor universitar. Tot atunci, unul din oamenii de mare prestigiu din cercetarea agricola, fondatorul si presedintele scolii Normale de Studii, anume Booker
Washington, care auzise vorbindu-se despre Carver in termenii cei mai elogiosi, il invita sa vina sa se stabileasca la Tuskegee, statul Alabama, unde sa conduca departamentul pentru agricultura al prestigioasei institutii de invatamant superior. Asemenea lui Bose, Carver prefera sa traiasca si sa lucreze printre oameni pe care sa-i simta apropiati, asa ca renunta la perspectiva unui post comod si foarte consistent platit la Universitatea din Iowa si opta fara sa stea mult pe ganduri pentru oferta primita de la profesorul Booker T.Washington.
La numai cateva saptamani dupa sosirea sa in sud, Carver isi putu da seama ca plantatiile care se intindeau pe sute si sute de hectare in jur erau victima unei otraviri lente dar continue. Cultivarea an de an numai cu bumbac a unor suprafete intinse, timp de generatii de fermieri, saracise solul de anumite substante. Vrand sa actioneze impotriva acestei degradari progresive a suprafetelor lucrate de mii de oameni fara cunostinte prea sistematice in materie de agricultura, Carver hotari sa intemeieze o statiune experimentala. Printre altele, aceasta cuprindea si o scoala de agricultura pentru negri si un laborator unde Carver statea de vorba cu plantele ore intregi si unde nu se afla nici o carte de specialitate. Lectiile tinute de el erau de o simplitate de neinchipuit. Cand rectorul Universitatii din Georgia, W.B.Hill, veni la Tuskegee ca sa vada cu ochii lui daca acest tanar profesor de culoare era chiar atat de stralucit pe cat se spunea, ceea ce vazu fu atat de convingator pentru el incat declara la intoarcere ca expunerea pe care i-o facuse Carver asupra chestiunii agriculturii in statele din sud era „cea mai frumoasa si mai competenta pe care ii fusese dat sa o auda vreodata".
Carver se trezea intotdeauna la ora patru dimineata, pentru a avea timp sa faca o plimbare prin padure inainte de a-si incepe ziua de munca, iar din plimbarile acestea se intorcea mereu cu nenumarate plante, cele mai multe din ele foarte putin cunoscute botanistilor cu o pregatire mijlocie. Plantele acestea ii slujeau fie la lectiile tinute elevilor sai, fie la conferintele publice. Cand prietenii ii puneau intrebari legate de acest obicei al sau, el raspundea in termeni de genul: „Natura este cel mai bun profesor si prefer sa invat cate ceva nou de la ea in timp ce altii dorm. in ceasurile dinaintea rasaritului soarelui, Dumnezeu imi arata ce proiecte trebuie sa indeplinesc peste zi sau in zilele urmatoare".
Timp de mai bine de un deceniu, Carver lucra in fiecare zi pe parcelele sale experimentale, incercand sa vada cum ar putea elibera pamanturile din Alabama de sub tirania „batranului diavol alb", cum i se spunea bumbacului atotputernic. Alese o parcela de opt sute de ari de pamant obisnuit, adica afectat de cultura monotona a bumbacului, si o ingrasa cu frunzis intrat in putrefactie, adus din padure, namol gros carat dintr-o mlastina din apropiere si gunoi de grajd, cunoscand bine superioritatea acestora asupra ingrasamintelor sintetice, pe care le considera daunatoare. Pamantul astfel ingrasat si cultivat dadu in anii urmatori recolte atat de imbelsugate incat ajunse la concluzia ca „Alabama dispunea de cantitati aproape uimitoare de ingrasaminte naturale de o calitate dintre cele mai bune, la care fermierii renuntau cu o condamnabila usurinta, recurgand la tunatoarele ingrasaminte chimice".
in decursul activitatilor legate de stradaniile sale de horticultor, el observase ca arahidele erau niste plante extrem de sobre si cumpatate, care dadeau recolte bune chiar si pe terenurile cele mai saracacioase. in calitate de chimist, descoperise si ca ele aveau un continut de proteine apropiat de acela al carnii si unul de hidrocarburi care aproape il depasea pe al cartofului. Cu siguranta, conchise el, acest fruct atat de remarcabil trebuie sa ascunda sute si sute de insusiri ca sa fi meritat sa fie creat si pastrat. Se puse deci pe o munca asidua in laboratorul sau si incepu sa analizeze continutul arahidelor reducandu-l la componentii lui chimici si expunand fiecare fruct la conditii diferite de temperatura si de presiune. Spre marea sa satisfactie, ajunse la concluzia ca o treime din compozitia acestora este alcatuita din sapte varietati diferite de uleiuri. Lucrand mai departe zi si noapte, analizand si sintetizand, descompunand si recompunand, stricand si refacand lanturile de componente care puteau fi diferentiate chimic, reusi sa obtina doua duzini de sticlute cu tot atatea produse absolut noi, toate extrase din arahide.
in cursul unei adunari a fermierilor si a specialistilor in agronomie, Carver infatisa participantilor rezultatele muncii lui de sapte zile si sapte nopti, replica la povestea alunelor de pamant din Biblie, si aproape ca-i implora pe fermieri sa renunte la eterna plantare a bumbacului si sa treaca la cultivarea arahidelor, asigurandu-i ca vor obtine pe recoltele lor venituri mult mai mari decat lasa sa se vada pentru moment principala lor intrebuintare de prin partea locului - aceea de a le folosi drept nutret pentru porci.
in ciuda tuturor acestor asigurari, publicul ramanea sceptic, cu atat mai mult cu cat Carver, intrebat de unul din fermieri cum facuse ca sa afle toate aceste lucruri noi legate de arahide, avu nefericita idee de a raspunde ca nu mersese pe bajbaite, ci ca aceste inspiratii ii
venisera ca o lumina in timp ce se plimba prin padure. Era mai mult decat suficient ca sa-i convinga pe fermierii acestia cu judecata lenta ca aveau de-a face cu un negru cam intr-o ureche, oricat de invatat ar fi scris prin gazete ca ar fi el. Pentru a-i scoate din indoielile lor,
Carver le imparti brosuri, dintre care una arata ca din arahide se putea obtine un unt incredibil de bogat in substante nutritive si cu un gust foarte placut, ca sa nu mai vorbim de pretul de cost mult mai redus decat al untului obisnuit. Daca pentru producerea a zece grame de unt obisnuit era nevoie de o suta si ceva de litri de lapte de cea mai buna calitate, o suta de kilograme de arahide dadeau nu mai putin de treizeci si cinci de kilograme de unt, de o calitate cel putin egala ca gust si net superioara ca valoare nutritiva. Alte brosuri ii informau pe fermieri ca o multime de produse extrem de valoroase puteau fi extrase din patata dulce, fructul unei plante agatatoare despre care multi americani nici nu auzisera vreodata, dar careia ii mergea de minune pe solurile saracacioase din sud.
La izbucnirea primului razboi mondial se declansa instantaneu o penurie de coloranti. Chestiunea atrase si atentia lui Carver, care se puse imediat pe lucru si, folosind frunze, radacini, tulpini si fructe de la douazeci si opt de varietati diferite de plante, reusi intr-un timp record sa creeze vopsele in cinci sute treizeci si sase de culori si nuante pentru lana, bumbac, in, matase si chiar pentru piele.
Asemenea rezultate nu puteau sa nu atraga atentia. Cand se auzi ca la scoala Normala din Tuskegee se economisesc zilnic o suta de kilograme de faina prin amestecarea a doua parti de faina obisnuita cu o parte de faina obtinuta din patata dulce, o armata de dieteticieni si de ziaristi dadu navala sa se convinga si sa afle amanunte. Acestora le fu servita o masa copioasa, cu paine delicioasa din amestecul de faina care facuse atata valva, si cu cinci feluri de mancare pregatite toate pe baza de arahide si de patate dulci, sau dintr-o combinatie intre aceste doua materii neobisnuite, care capata pitorescul nume „friptura lui Carver". Singurele articole culinare de pe masa care aveau alta provenienta fura macrisul, cresonul, cicoarea salbatica si papadia, folosite la pregatirea salatelor. Meniul fusese stabilit de Carver, care voia sa demonstreze ca plantele crescute liber in natura erau net superioare celorlalte, a caror vitalitate era diminuata prin cultivarea de catre om. Expertii in nutritie remarcara imediat ca aceste inovatii introduse de Carver in alimentatie puteau avea un aport important la efortul de razboi si se grabira sa-si trimita telefonic darile de seama catre autoritatile care ii trimisesera aici. Carver deveni in scurt timp un nume cunoscut in lumea oamenilor de stiinta si fu ales membru asociat al Societatii Regale, incepand sa atraga din ce in ce mai mult si atentia presei, care il prezenta publicului ca pe o personalitate neobisnuita a lumii stiintifice.
Prin 1930 cultura arahidelor pentru care se zbatuse Carver atata era deja practicata pe scara larga in sud, unde, din buruiana fara rost cum fusese considerata mai inainte, planta aceasta aducea acum fermierilor din aceasta parte a Statelor Unite venituri de sute si sute de milioane de dolari, imbogatindu-i rapid pe cei mai multi din ei. Numai uleiul de arahide extras din recoltele obtinute in aceasta zona atingea valori de circa saizeci de milioane de dolari anual, iar untul extras tot din ele deveni unul din alimentele favorite ale copiilor americani, la indemana oricarui parinte, chiar si a celor mai nevoiasi. Tot lui Carver i se datoreaza descoperirea ca uleiul de arahide are efecte benefice asupra muschilor atrofiati de poliomielita. Rezultatele pe care le obtinea in aceasta privinta fura atat de surprinzatoare incat isi rezerva o zi pe luna pentru tratarea bolnavilor in laboratorul sau, numai ca cercetarile lui in aceasta directie intampinara o opozitie apriga din partea corpului medical, care le osandi cu vehementa ca antistiintifice. Multumit de rezultatele obtinute cu arahidele, rezultate care i se pareau totusi limitate, Carver se apuca sa fabrice hartie dintr-o varietate de anin local cu un continut de celuloza foarte ridicat, ceea ce-i determina pe multi sa impadureasca urgent mii si mii de hectare ce fusesera pana atunci considerate ca impracticabile pentru agricultura, lasate deci in stapanirea a tot felul de buruieni si maracinisuri neproductive.
in toiul marii crize economice de la inceputul deceniului al patrulea, Carver fu invitat la Washington, spre a fi audiat de un comitet special al Senatului american, care era insarcinat cu aflarea a noi cai si mijloace de lichidare a crizei si care trebuia sa prezinte un program ferm de masuri pentru salvarea industriei americane aflate in pragul prabusirii totale. imbracat in eternul lui costum de postav negru cumparat de gata pe doi dolari nu se mai stia cand, cu o floare la butoniera si cu o carpa atarnata la gat pe post de cravata, Carver se dadu jos din tren cu cateva valize, la fel de jerpelite ca si el, si facu semn unui hamal. Acesta il masura tacticos din cap pana-n picioare si, fara sa se urneasca, ii raspunse compatimitor: „imi pare rau, unchiule, dar n-am timp, astept un mare savant, tot negru ca tine, care trebuie sa vina din Alabama, asa ca descurca-te si tu cum poti." Fara sa se supere, Carver isi tari cum putu valizele pana la un taxi care-l duse la Capitoliu.
Comitetul planificase la secunda timpul audierilor si ii repartizase lui Carver zece minute. insa cand acesta incepu sa despacheteze cele mai uluitoare produse obtinute de el din materiile prime cele mai surprinzatoare, cum ar fi pudre de frumusete, substituti de benzina, diferite feluri de sampon, otet, creozot si tot felul de esantioane din nenumarate produse obtinute de el cu nespusa migala in laboratorul lui atat de simplu utilat, comitetul decise la unison ca se putea face o exceptie in materie de restrictie de timp, intrucat dezvaluirile lui Carver erau de departe cele mai interesante si mai promitatoare din toate cate fusesera prezentate, astfel incat negrul din Alabama fu ascultat cu rabdare si interes, fara ca cineva sa-si mai puna problema timpului.
Trecut de jumatatea vietii, pe care si-o petrecuse de la cea mai frageda varsta facand cercetari si umpland de bani mii de insi care se pricopsisera de descoperirile lui si acumulasera averi in multe cazuri, Carver nu se repezise niciodata sa-si breveteze descoperirile, cateva din ele fusesera brevetate, iar el nu stia sa profite nici de acestea, ramanand sarac toata viata. Multi industriasi cu are avea de-a face si politicieni cu spirit practic il compatimeau in fata pentru pierderea sumelor fabuloase pe care le-ar fi putut strange daca si-ar fi luat aceasta minima masura de precautie, dar el raspundea ridicand din umeri: „Dumnezeu, cand a creat alunele de pamant, nu s-a gandit sa ne ceara bani pentru asta. Atunci de ce sa trag eu profituri de pe urma folosirii lor de catre semenii mei?" Ca si Bose, Carver nutrea convingerea ferma ca produsele inteligentei lui, oricat de pretioase ar fi fost, trebuiau puse fara nici un fel de oprelisti financiare la indemana tuturor oamenilor.
Aceasta incredibila modestie constituia o enigma pentru toti, in special pentru doi oameni cu adevarat geniali care, contrar felului de a proceda al lui Carver, stiusera sa se arate practici si vicleni, mergand cu inventivitatea pana acolo incat amandoi se gandira sa-l puna la treaba pe negroteiul asta nataflet, castigand ei de pe urma lui daca el nu voia sa se umple de bani. Thomas A.Edison, care stiuse sa adune din inventiile lui una din cele mai mari averi cunoscute in istorie, isi exprimase fata de intimi parerea ca acest Carver pretuia mult mai mult decat greutatea in aur a trupului lui slabanog, si ii facu o oferta ademenitoare, aceea de a lucra pentru el in schimbul unui salariu astronomic. Carver refuza fara nici o explicatie. Henry Ford, magnatul industriei automobilelor, care il considera pe Carver „cel mai mare om de stiinta in viata", incerca si el sa-l atraga pe acesta, cu o oferta si mai stralucita, in biroul sau din River Rouge, insa a avut tot atat de putin succes.
Nimeni nu-si putea da seama de unde veneau aceste puteri atat de deosebite ale lui Carver, de unde deprinsese el felul de a se purta cu plantele si, ca si in cazul lui Burbank, toata lumea era intrigata, de la savanti pana la publicul larg, caruia ii devenise familiar in urma sutelor de articole de senzatie publicate de ziare din intreaga America. Vizitatorii soseau intruna la el si il gaseau trebaluind la tot felul de lucruri de neinteles, in fata mesei incarcate de mormane de bulgari de pamant de diferite compozitii, de esantioane de plante, sau de insecte, iar asta ii nedumerea pe toti, fiindca ei se asteptau sa dea peste laboratoare vaste, echipate cu tehnica de lucru cea mai moderna, si dadeau peste o simplitate de-a dreptul biblica. Cat despre raspunsurile date de Carver la intrebarile lor avide, acestea ii nedumereau si mai mult si ii nemultumeau. „Secretele mele se ascund in fiintele plantelor. Nu sunt greu de aflat, dar pentru asta trebuie sa iubiti tot ce creste din pamant." „Dar de ce nu le poate afla toata lumea? De ce numai dumneavoastra si noi nu?" intrebau nemultumiti vizitatorii. „Nu, de aflat le poate afla orice om, dar pentru asta trebuie sa aiba credinta in Dumnezeu", raspundea Carver, batand usurel cu palma pe Biblia de langa el si adaugand: „Toate secretele se afla aici, sub ochii nostri, in fagaduintele Domnului. Fagaduintele acestea sunt adevarate, tot atat de adevarate cum e masa asta si incomparabil mai stabile si mai [...] decit ea chiar daca materialistii spun ca masa e lucru [...] decat ce scrie in Biblie".
intr-o conferinta publica ramasa celebra, Carver a dezvaluit publicului cum reusise el sa extraga din dealurile din Alabama sute de culori naturale pornind de la argila si de la alte tipuri de sol, din care [...] si un albastru intens imposibil de produs pe cale sintetica, in care egiptologii descoperisera stupefiati celebra nuanta din mormantul plin de comori al lui Tutankamon.
Cu putin inainte de a muri, Carver primi vizita unui alt curios, e a povestit dupa aceea ca l-a vazut pe acest enigmatic om atintindu-si degetul descarnat in directia unei flori mici aflate pe masa lui lucrata grosolan din scanduri negeluite. Dupa cateva clipe de gandire, Carver a zambit catre oaspetele sau si i-a spus: Cand ating floarea asta, ating nesfarsirea. Ea a existat pe lume cu mult inaintea oamenilor si are sa continue sa existe multe milioane de ani de acum inainte. Prin floarea asta eu stau de vorba cu Infinitul, care nu e decat o forta tacuta. Nu e vorba de un contact fizic. Infinitul nu se gaseste nici in cutremurele de pamant, nici in vant, nici in foc. El nu se afla decat in lumea invizibila. Multi oameni simt instinctiv asta, dar nimeni n-a inteles-o mai bine ca Tennyson cand a scris:
 
Floare crescuta in crapatura zidului,
Eu te smulg din lacasul tau
si in palma te tin, cu radacina si cu tot ce esti,
Micuta floare! Dar a-ntelege de-as putea
Cine esti tu, si radacina ta, si tot ce esti,
Atunci si cine-i Dumnezeu si cine om, as sti.
 
inapoi la  cuprins sau  mai departe

 


        pot fi contactat prin E-mail            2009 ASCII-Lob            Home Popescu-Colibasi