7. METAMORFOZA PLANTELOR

Am mai spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este aici

Raman deocamdata un mister motivele pentru care botanica, disciplina realmente fascinanta, care se ocupa cu studierea plantelor vii si moarte, cu anatomia si cu fiziologia acestora, cu distributia lor geografica, a fost redusa de la bun inceput la o taxonomie fastidioasa, la o interminabila si monotona litanie latineasca in care progresul e determinat mai cu seama de numarul de cadavre catalogate decat de cel al mugurilor vietii. si astazi chiar, tineri botanisti se chinuie amarnic prin junglele Africii sau ale Amazoniei, in cautarea unor specimene poliploide care sa se adauge la lista nesfarsita a celor peste trei sute cincizeci de mii de varietati deja catalogate pana in momentul de fata. Lucru de neinteles, din scopurile acestei stiinte lipseste tocmai aflarea acelei taine care face ca plantele sa traiasca. si ceea ce este si mai de neinteles este ca aceasta situatie dureaza din secolul al IV-lea inainte de Christos, cand Theofrast din Lesbos, discipolul lui Aristotel, s-a apucat sa catalogheze cele aproximativ doua sute de specii de plante cunoscute pana atunci, grupandu-le in noua volume de Cercetari asupra plantelor si alte sase despre Cauzele plantelor. Cifra stabilita de el a fost modificata de Dioscoride, medic grec in armata romana, care in Materia Medica stabileste existenta a patru sute de specii de plante medicinale.

Lucru de neinchipuit, de-a lungul intregului Ev Mediu singurele lucrari de botanica luate in seama au fost cele ale lui Theofrast si Dioscoride. Renasterea a patruns cu fiorii ei estetici si aceasta disciplina si au putut vedea lumina zilei fermecatoarele sculpturi in lemn si marile ierbare ale lui Jerome Bock, dar botanica a ramas mai departe tributara severitatii clasificatorilor. in 1583 florentinul Andreas Caesalpinus a reusit sa identifice si sa clarifice o mie cinci sute douazeci de plante, grupate dupa criteriul formei semintelor si a fructelor. Peste un timp, francezul Joseph Pitton de Tournefort descrie aproape opt mii de plante grupate de el in douazeci si patru de specii, de data aceasta in functie de forma corolelor.

A aparut atunci ipoteza existentei unei vieti sexuale la plante. Cu cinci secole inainte de Christos, Herodot povestise ca babilonienii deosebeau doua feluri de palmieri si ca raspandeau polenul unuia peste florile celuilalt pentru a obtine fructe mai multe. Dar aceste observatii au ramas ca o simpla curiozitate pana la finele secolului al XVII-lea, cand a aparat ideea ca plantele sunt fiinte insufletite si sexuate, ba chiar avand o viata sexuala intensa.

Savantul german Rudolf Jakob Camerarius e cel dintai botanist care a demonstrat ca pentru fertilizare si pentru formarea semintelor la plante este nevoie de polen. Camerarius era profesor la Facultatea de medicina din Tubingen si director al gradinii botanice din acest oras. Lucrarea sa de capetenie, intitulata De Sexu Plantarum Epistula si publicata in 1694, expunea teoria privitor careia ar fi existand o diferenta de natura sexuala intre vegetale. Reactia fu prompta si violenta, autorul fiind acuzat de obscenitati intolerabile. Cea mai blajina critica spunea ca lucrarea lui este „inventia cea mai scelerata care a incoltit vreodata in mintea vreunui poet dement". Darz din fire, Camerarius isi apara cu tarie punctul de vedere si s-a nascut astfel o controversa aprinsa care a durat timp de aproape o generatie, pana cand, in cele din urma, beligerantii au cazut de acord ca plantele dispun de organe sexuale si ca pot fi admise, prin urmare, in elita care zamisleste.

Numai ca atmosfera intens pudica din lumea savantilor timpului dusese la ocolirea termenilor firesti, astfel incat s-a recurs la impenetrabila terminologie latina si sexul femeiesc fu botezat in mod cuviincios pistil, iar vulva si vaginul primira numele mult mai convenabile de stigmat si stil. Partea reproducatoare barbateasca avu de indurat aceeasi soarta, fiind pomenita sub numele de stamina, iar falusul si testiculele devenira filament si antena. Terminologia aceasta este si astazi in vigoare in scolile de toate nivelurile din intreaga lume si in toate laboratoarele, nefiind deloc de natura sa usureze, cel putin la inceput, deprinderea rapida si completa a unor mecanisme atat de simple in felul lor.

De-a lungul mileniilor, plantele si-au perfectionat continuu organele sexuale, cel mai adesea adaptandu-se la schimbarile de clima, au fost nevoite sa inventeze cele mai ingenioase metode ca sa se poata fecunda una pe cealalta sau ca sa-si raspandeasca polenul fertilizator. Totusi, incepatorii studiului botanicii, care ar putea fi entuziasmati de acest aspect al sexualitatii, sunt sistematic descurajati si derutati de termeni ca stamina pentru organul reproducator barbatesc sau pistil pentru cel femeiesc. scolarii ar fi putut fi fascinati de faptul ca fiecare graunta de pe stiuletele de porumb inseamna de fapt un ovul ca fiecare fir din matasea stiuletelui nu este in realitate decat un vagin gata sa prinda cu lacomie firul de polen, adica de sperma, venit prin aer pana la el si ca acesta e in stare sa se strecoare prin toata lungimea acestui vagin stilizat ca sa impregneze un ovul al stiuletelui si ca fiecare bob de porumb este rezultatul unei impregnari independente si separate. in loc sa-si chinuie creierii tocind denumirile arhaice care au tocmai rolul de a ascunde sub valul lor pudic o realitate clara ca lumina zilei, scolarii ar avea mult mai mult de castigat invatand de la bun inceput ca fiecare unitate de polen, adica fiecare spermatozoid, fertilizeaza o singura matrice contine un singur ovul, ca o pastaie de tutun contine in medie doua mii cinci sute de seminte, care sunt rezultatul a doua mii cinci sute de impregnari, care au trebuit sa se petreaca toate intr-un interval de numai douazeci si patru de ore si pe un spatiu cu un diametru de nici o cincime de centimetru. in loc sa se slujeasca de minunile naturii ca sa stimuleze inteligenta, ce abia se infiripa, a scolarilor lor, dascalii de odinioara au profitat de existenta pasarelelor si a albinelor ca sa denatureze intreaga sexualitate si sa lase mostenire acest sistem pana si scolii din zilele noastre.

Fiindca si azi sunt numeroase universitatile in care se bate moneda pe paralelismul existent intre natura hermafrodita a plantelor, purtatoare de penis si vagin in acelasi timp, si „intelepciunea antichitatii" care ne spune ca omul coboara dintr-un stramos androgin. Nici un cuvant despre extraordinara ingeniozitate desfasurata de anumite plante pentru a evita autofertilizarea. Exista specii de palmieri care imping aceasta prudenta pana acolo incat acelasi exemplar produce intr-un an flori cu stamine iar in celalalt flori cu pistil. Iarba si cerealele se fertilizeaza sub actiunea vantului, in timp ce alte specii vegetale, cele mai numeroase, sunt ajutate de pasarele si mai ales de insecte.

Asemeni femeilor noastre si femelelor celor mai multe specii, florile degaja si ele un miros puternic si atragator atunci cand sunt gata sa fie fecundate. Atunci mirosul starneste roiuri intregi de albine, de pasarele si de fluturi care participa la aceste acte nuptiale miraculoase. Florile ramase nefecundate vor emana in continuare un parfum si mai puternic, uneori timp de o saptamana, dupa care se ofilesc si se scutura de petale. Floarea care a avut norocul sa fie fecundata isi pierde mirosul aproape imediat, uneori in nici o jumatate de ora. Ca si la femeie, sentimentul frustrarii poate preface parfumul in duhoare. Tot asa, cand floarea este gata sa fie fecundata, organul ei femeiesc, pistilul, incepe sa degaje caldura. Aceste lucruri au fost pentru prima oara consemnate de eminentul botanist francez Adolphe Theodore Brongniart, cu ocazia examinarii atente a unui exemplar dintr-o planta tropicala, Colocasia odorata, cultivata in sera pentru frumusetea frunzisului ei. in perioada cand infloreste, aceasta planta ajunge sa cunoasca o asemenea crestere de temperatura incat Brongniart compara acest fenomen cu un adevarat acces de febra, iar faptul acesta dureaza sase zile consecutiv, intre orele trei si patru dupa-amiaza. Cand soseste momentul fecundarii, se produce o crestere a temperaturii cu unsprezece grade, fapt constatat de Brongniart cu ajutorul unui termometru asezat langa organul femeiesc.

Polenul celor mai multe plante se caracterizeaza printr-un grad foarte ridicat de inflamabilitate. Cand vine in contact cu o suprafata metalica incinsa la rosu, se aprinde ca praful de pusca. Odinioara chiar se producea pe scena efectul luminos al fulgerului prin aruncarea de spori de Lycopodium clavatum, o varietate de feriga, pe o bucata de tabla incinsa. La numeroase plante, mirosul polenului seamana izbitor cu cel al spermei de la mamifere si al celei umane. Polenul indeplineste aceleasi functii ca sperma si actioneaza intr-un mod aproape identic, penetrand vulva plantei, urcand de-a lungul vaginului acesteia pana la ovare, unde intra in contact cu ovulul pe care il fecundeaza. Tuburile care il contin se prelungesc singure, printr-un proces absolut remarcabil. La fel ca la animale si la om, sexualitatea anumitor plante este dirijata de gust. Spermatozoizii anumitor varietati de muschi, pe care roua diminetii ii excita sa porneasca in cautarea ovulelor, sunt atrasi tocmai datorita gustului lor pentru acidul acumulat pe fundul delicatelor corole unde se afla ovulele care asteapta sa fie fecundate. Spre deosebire de ei, spermatozoizii de feriga, carora le place foarte mult zaharul, gasesc ovulele cautate in picaturile minuscule de roua indulcita cu zaharurile secretate de planta interesata in atragerea lor.

Descoperirea de catre Camerarius a celor doua sexe la plante a deschis calea parintelui botanicii sistematice, Carl von Linne, care a numit petalele corolelor „perdelele patului nuptial". Acest suedez isi latinizase numele in Linnaeus si facuse candva studii temeinice de teologie, dobandind o conceptie fixista si creationista. El impartise lumea vegetala orientandu-se in special dupa numarul de stamine purtatoare de polen ale florii fiecarei plante. Cu spiritul lui de observatie iesit din comun, Linnaeus a reusit sa identifice aproape sase mii de specii de plante iar sistemul sau de clasificare, numit in curand si „sistemul sexual", fu considerat in scurt timp ca „foarte stimulator petru studentii in botanica". Numai ca uriasa sa munca de clasificare putea sa se dovedeasca la fel de sterila ca si o simpla hoinareala a unui admirator oarecare de natura, care se multumeste sa priveasca si sa admire plantele. Folosit si astazi, sub apasatoarea eticheta de Nomenclatura binara, sistemul lui, refacut aproape in intregime, da fiecarei plante un nume latinesc pentru specia careia ii apartine, un al doilea pentru genul din care face parte si adeseori un al treilea care mentioneaza numele celui care a botezat-o primul. De exemplu, ar fi bine sa retineti ca boabele de mazare, pe care le aveti uneori in farfurie langa cotletul dumneavoastra, s-ar putea sa fie din varietatea Pisum sativum Linnaeum.

Raoul France, botanistul vienez pe care l-ati cunoscut in introducerea acestei carti, a descris astfel lucrarile lui Linne: „Oriunde se ducea el, izvoarele voioase si zglobii secau, stralucirea florilor se ofilea numaidecat, gratia si setea de viata a campiei se transformau pe loc in gramezi de cadavre schilodite, strivite si stalcite sub puzderia sufocanta a micilor cuvinte latinesti. Campii inflorite si codri seculari se prefaceau, pe parcursul unei ore de botanica, in cine stie ce ierbar prafuit, sinistru catalog in care se trezeau inscrise cu odioase nume grecesti si latinesti. Acestea se intamplau in era cumplit de plictisitoarei dialectici si a discutiilor nesfarsite si sufocante despre numarul de stamine, despre forma frunzelor si asa mai departe, adica tot lucruri facute special ca sa fie tocite de niste bieti tineri chinuiti fara nici o vina si sa fie imediat dupa aceea uitate. si ceea ce e mai trist e tocmai faptul ca, atunci cand am terminat studiile, toti eram dezamagiti si scarbiti pana in maduva oaselor de natura."

Era nevoie prin urmare de un adevarat geniu poetic care sa rupa cu aceasta manie a clasificarilor si sa readuca in lumea vegetala viata, dragostea si sexualitatea. Iar revolta impotriva acestui sistem atat de sufocant se produse in 1786, opt ani dupa moartea lui Linnaeus, cand rebelul a aparut: un barbat inalt si frumos, de treizeci si sapte de ani, care mergea la bai la Carlsbad in vacante si le intovarasea pe doamnele din familiile inalte in lungi expeditii prin paduri, in cautare de raritati botanice. Nemultumit de vegetatia care se gasea la nord de Alpi, barbatul acesta a hotarat sa ia calea sudului si, in cel mai mare secret, insotit numai de valetul sau credincios, se indrepta spre „tara unde infloresc portocalii", lasand pentru un timp demnitatile sale de consilier ducal si director al minelor in ducatul Saxa-Weimar pentru a se desfata cu frumusetile si cu varietatea vegetatiei meridionale. Aceasta calatorie secreta in Italia, care venea sa incununeze ani numerosi de asteptare, a constituit unul din momentele de culme din viata celui mai mare poet pe care l-a dat lumii poporul german: Johann Wolfgang von Goethe.

in drum spre Venetia el s-a oprit spre a vizita gradina botanica a Universitatii din Padova. in timp ce se plimba prin mijlocul acestor plante luxuriante, din care cele mai multe nu cresteau in Germania sa natala decat in sere, Goethe fu dintr-o data napadit de viziunea poetica datorata de cunoasterea intuitiva a naturii tuturor acestor plante. Acest fapt avea sa-i dea si un loc de cinste in istoria stiintelor, ca precursor al teoriei darwiniene cu privire la dezvoltarea organica, idee atat de putin inteleasa de contemporanii sai incat generatia urmatoare o si uitase. Dupa celebrul biolog Ernst Haeckel, ar trebui ca Goethe si Lamarck sa fie asezati „in fruntea tuturor marilor naturalisti care au elaborat o teorie a dezvoltarii organice si considerati ca ilustri confrati ai lui Darwin". De-a lungul anilor, Goethe avusese de nenumarate ori ocazia sa deplanga limitarile pe care le are de suferit studiul lumii vegetale din cauza unei apropieri pur analitice si intelectuale ce condusese la aparitia spiritului clasificator al veacului al XVIII-lea si la proliferarea teoriilor fizice la moda, care supuneau cu naivitate absolut tot ce era pe lume legilor oarbe ale mecanicii.

Pe vremea cand frecventa inca Universitatea din Leipzig, Goethe fusese revoltat de impartirea arbitrara a actului stiintific in discipline rivale. Pentru el, stiinta academica exhala miasmele fetide ale unui cadavru cu membrele deja intrate in putrefactie. Tanarul poet, ale carui versuri sunt impregnate de o atat de patimasa dragoste fata de natura, era degustat de contradictiile meschine si caraghioase ale belferilor ruginiti de la universitate. El cauta sa-si imbogateasca pe alte cai cunostintele si ajunge sa fie pasionat de galvanism, mesmerism si de experientele electrice ale lui Winkler. inca din copilarie simtise o adevarata fascinatie fata de electricitate si magnetism si fusese adanc impresionat de manifestarile atat de ciudate ale polaritatii. Dominat de dorinta puternica de a patrunde tainele unei creatii si ale unei distrugeri sistematice, ajunse sa aiba preocupari constante legate de misticism si de alchimie. in felul acesta ii descoperi pe Paracelsus, Jakob Boehme, Giordano Bruno, Spinoza si Gottfried Arnold. in special lectura scrierilor lui Paracelsus l-a tulburat profund, facandu-l sa se gandeasca daca nu cumva ocultismul este mai apropiat de realitate decat stiinta, tocmai fiindca se axeaza pe realitatea vie, nu pe liste interminabile de entitati neinsufletite. Dar lucrul cel mai important pe care l-a deprins din aceste lecturi parcurse cu sufletul la gura a fost ca bogatia de frumuseti a naturii nu poate fi simtita si aflata decat de acela care gaseste o cale de comuniune sufleteasca cu ea. intelese ca tehnicile folosite de botanistii din timpul sau nu ingaduiau cercetarea unei plante ca organism angrenat intr-un ciclu de crestere. Era imperios necesara o apropiere in alti termeni de acest domeniu, astfel incat sa fie studiata mai ales viata plantei. incercand sa obtina o imagine cat mai limpede si mai completa a unui exemplar vegetal, Goethe isi luase obiceiul ca in fiecare seara, inainte de a adormi, sa isi imagineze ciclul complet de dezvoltare, de la care germineaza si pana la samanta rezultata in urma unui proces de crestere si fecundare.

in minunatele gradini ale Weimarului, in acel Gartenhaus pus la punct de duce, Goethe incepu sa fie din ce in ce mai pasionat de viata plantelor si interesul acesta spori si mai mult in urma prieteniei cu farmacistul Wilhelm Heinrich Sebastian Buchholz, care cultiva o suprafata de teren cu plante medicinale de un interes aparte.

Cei doi reusira sa puna pe picioare o idee destul de neasteptata: gradina botanica in micul Weimar. Era o gradina mica, e drept, dar foarte originala si intocmita cu gust si chibzuinta.

La Padova era insa vorba de cu totul altceva. Aici nu mai era o gradina modesta si aproape de jucarie, ca la Weimar, ci una din cele mai bogate si mai impresionante gradini botanice ale timpului. insusi Paracelsus fusese extrem de impresionat de ce vazuse aici. Goethe remarca in special un palmier si, observandu-l cu atentie, fu frapat de un anumit lucru: cresterea in evantai a acestuia constituia o structura completa. De la frunzele simple, in forma de lance, din apropiere de suprafata solului, si pana la buchetul de frunze spatulate din care tasnea o ramura plina de flori cu aspect izbitor de exotic, toate acestea pareau sa prezinte o anumita logica. Analizand atent aceasta suita de forme de tranzitie, Goethe ajunse la concluzii care mai tarziu aveau sa constituie unul din punctele de baza ale doctrinei sale asupra metamorfozei plantelor. intr-o strafulgerare, el intrevazu aici, la Padova, o concluzie a tot ce se acumulase in mintea sa de-a lungul atator ani pe care-i consacrase studiului plantelor: palmierul acesta in forma de evantai era dovada vie si limpede ca toate excrescentele laterale ale plantei erau simple variatii ale unei singure structuri, frunza.

La cererea calatorului sosit de departe, gradinarul padovan taie din palmierul-evantai cateva asemenea excrescente, pe care Goethe le aseza cu grija in hardaie unde supravietuira multi ani. si, ca o curiozitate, sa amintim ca acel palmier traieste si azi in gradina botanica din Padova, in pofida atator razboaie si revolutii care au zguduit lumea.

in baza acestui nou mod de a privi plantele, Goethe ajunse la concluzia ca natura este in masura sa realizeze formele cele mai diversificate pornind de la una singura, o forma de baza, care favorizeaza una sau alta din componentele plantei. „Variatiile formelor plantelor, ale caror particularitati le urmaream de multa vreme, m-au incitat si m-au facut sa ma gandesc din ce in ce mai staruitor ca formele in chestiune nu sunt determinate aprioric ci dimpotriva, au un grad ridicat de mobilitate si flexibilitate, ceea ce le permite sa se adapteze diferitelor conditii a caror influenta sunt nevoite sa o suporte pe toata suprafata planetei, modelandu-se si remodelandu-se fara contenire, in functie de aceste conditii."

Goethe nota de asemenea ca procesul de dezvoltare si de definitivare a formelor la plante urma un ciclu cuprinzand trei trepte, fiecare din acestea fiind formata din cate doua etape: expansiunea si contragerea. Expansiunea frunzisului este urmata de contragerea intr-un caliciu, cu bracteele lui. Apare apoi mirifica revarsare a petalelor corolei, urmata si ea la randul ei de o noua contragere, anume in punctul de intalnire a staminei cu stigmatul pistilului. in sfarsit, a treia expansiune, hipertrofierea tesuturilor sub forma fructului, este urmata de o contragere a principiilor fecunde in samanta. O data cu incheierea acestui ciclu in sase etape grupate doua cate doua, partea esentiala a plantei este gata s-o ia de la inceput.

in lucrarea sa Omul si materia, Ernst Lehrs, dupa o cercetare profunda a operei lui Goethe, afirma ca exista un alt principiu al naturii implicat in derularea acestui ciclu, caruia Goethe nu i-a atribuit nici un nume, „desi altminteri e limpede ca el era pe deplin constient de existenta si de semnificatia universala a acestui ciclu".

Lehrs umple el golul lasat de Goethe si da acestui principiu numele de principiul renuntarii. „in viata plantelor, acest principiu este vizibil mai ales atunci cand dintre frunzele verzi rasare floarea. Trecand de la frunza la floare, planta sufera o diminuare considerabila a propriei ei vitalitati. Comparata cu frunza, floarea este o entitate supusa prin excelenta mortii. si totusi, moartea florii este cu totul alta decat cea a frunzei, care e mai tarzie si mai putin spectaculoasa. Singurul termen in care am putea exprima complet ideea de moarte a florii este acela de devenire prin moarte. Observam retragerea vietii, care s-a manifestat sub forma ei vegetativa, pentru a lasa loc manifestarii unei forme superioare de viata. Acest principiu poate fi observat si in lumea insectelor, unde extraordinara si dizgratioasa vitalitate a omizii va da viata frumusetii fragile si efemere a fluturelui."

Lehrs se arata fascinat de vigoarea fortelor care lucreaza in organismul plantei atunci cand aceasta trece de la verde la alte culori. Acestea sunt in masura sa stopeze complet ascensiunea sevei in caliciu, astfel incat seva nu mai aduce in floare puterile vietii ci sufera o transmutatie completa, iar aceasta nu gradat, ci brusc.

Dupa ce a izbutit in realizarea acestei capodopere care este floarea, planta suporta din nou un proces de regres, de data aceasta pentru a se concentra in micile organe ale fertilitatii. in urma fecundarii rezulta fructul, care incepe sa se umfle. O data in plus, planta e un organ cu o protuberanta mai mult sau mai putin vizibila. Acest fapt este urmat de o contragere extrem de pronuntata, anume aflarea semintei in interiorul fructului. Din acest moment, planta renunta la orice aparenta exterioara, si inca intr-o asemenea masura incat s-ar parea ca nu trebuie sa mai ramana de pe urma ei nimic decat o minuscula graunta de materie organizata. Iar aceasta, in pofida micimii sale, cuprinde in sine puterea de a da viata unei alte plante, un organism cu totul altul.

Lehrs atrage atentia ca, in urma acestei parcurgeri a treptelor de expansiune si de contragere, planta scoate la iveala tocmai regula de baza dupa care ii este organizata existenta. „De-a lungul fiecarei expansiuni, principiul activ al plantei se manifesta sub o aparenta vizibila; de-a lungul fiecarei contractii, formele exterioare sunt neglijate pana la abandon, in favoarea a ceea ce am putea numi o stare de existenta, care este cu atat mai pura cu cat este total lipsita de forma. Observam astfel cum principiul vital al plantei este absorbit printr-un fenomen care aminteste ritmul respirator: apare si dispare, domina materia, pentru ca imediat sa se retraga."

in versatilitatea manifestarilor exterioare ale plantei, Goethe nu vedea decat o aparenta, astfel incat ajunse la concluzia ca adevarata natura a vietii vegetale nu aici trebuia cautata, ci la un nivel mult mai profund. Iar aceasta il facu sa se gandeasca din ce in ce mai mult la faptul ca s-ar putea obtine orice specie de planta pornind de la una singura.

Aceasta idee a sa era destinata sa transforme radical stiinta botanicii si, de fapt, intreaga conceptie despre lume, pentru ca aducea cu ea conceptul de evolutie. Metamorfoza devenise cheia cifrului naturii. Dar daca pentru Darwin circumstantele exterioare, cum ar fi de exemplu cauzele de ordin mecanic, influenteaza natura unui organism si prin urmare o modifica, pentru Goethe modificarile observate reprezinta diferite expresii ale organismului arhetipal originar (Urorganismus), care are puterea sa imbrace mai multe forme si sa se stabileasca, la un moment dat, la aceea din ele care se adapteaza cel mai bine din toate la conditiile de viata oferite de mediul inconjurator. Nu e greu de observat ca acest concept introdus de Goethe, Urorganismus, este o idee inrudita cu gandirea platoniciana si transpusa in domeniul unei evolutii creatoare.

in viziunea lui sir George Trevelyan, nodul filozofiei lui Goethe rezida intr-un concept metafizic asupra naturii. „Bratul lui Dumnezeu sta deasupra celor in viata, nu a mortilor. Vointa divina este prezenta in tot ceea ce se dezvolta si se transforma, neimplicandu-se in ceea ce a capatat deja o forma si a devenit rigid. Astfel ratiunea, in cautarea elementului divin, se sprijina pe ceea ce deja a evoluat si a cazut in letargia imobilitatii."

Pe baza observatiei ca fiecare parte a unei plante e rezultatul metamorfozei unui „organ-frunza" arhetipal, Goethe trage concluzia existentei unei plante arhetipale sau Urpflanze, principiu hipersensibil capabil sa imbrace miliarde si miliarde de infatisari diferite, deci o varietate practic nelimitata. Nu e vorba aici, subliniaza Trevelyan, de o planta unica, ci de o forta care cuprinde in ea toate formele potentiale ale plantelor. „Toate plantele sunt astfel considerate ca fiind manifestari specifice ale plantei arhetipale care controleaza intreg regnul vegetal si pune in valoare imensul talent al naturii in directia zamislirii formelor. in acest domeniu mai ales, ea este permanent in actiune: inainteaza si da inapoi, urca si coboara, intra si iese, miscari ciclice si necontenite pe infinita scara a formelor."

incercand sa-si rezume descoperirile, Goethe ajunsese sa se intrebe: „Daca toate plantele n-ar fi create pe baza aceluiasi model, atunci de unde as putea eu sa stiu ca acestea sunt plante?" Plin de fericire, el se simte astfel cuprins de imensul orgoliu de a putea crea forme cu totul noi in regnul vegetal. intr-o scrisoare trimisa din Napoli prietenului sau Johann Gottfried von Herder, care locuia pe atunci la Weimar, el marturiseste: „iti incredintez stirea confidentiala ca sunt foarte aproape de aflarea secretului crearii plantelor si ca acesta e lucrul cel mai simplu care se poate inchipui. Planta arhetipala va fi creatia cea mai stranie de pe intreg pamantul si am presentimentul ca natura insasi ma va invidia pentru descoperirea asta. Dispunand de acest model si cunoscand si cheia folosirii lui, vom putea nascoci la infinit plante noi, insa plante in sine. Asta inseamna ca, chiar daca planta in cauza nu a existat pana acum, ea ar fi putut sa existe si n-ar fi constat intr-o haina artistica sau poetica de suprafata, ci ar fi posedat si un adevar interior si caracterul de inevitabilitate. si aceeasi lege care domneste in acest caz s-ar putea aplica la absolut tot ce inseamna viata."

Goethe porni sa cerceteze mai in amanunt aceasta idee, „plin de bucurie si de incantare, cautand cu febrilitate dovezi la Napoli si apoi in Sicilia", aplicand-o la toate planurile noi pe care le intalnea si tinandu-l permanent la curent pe prietenul sau Herder cu tot ce gasea nou, „cu tot atata entuziasm cat a produs si gasirea dinarului de argint pierdut, despre care povesteste parabola din Evanghelie".

in timpul celor doi ani petrecuti in Italia, Goethe studie si nota amanuntit toate datele privitoare la aceasta chestiune, executand si numeroase desene si crochiuri de o precizie impresionanta. „Urmez fara contenire studiile de botanica, simtindu-ma in permanenta calauzit, indemnat, silit si inlantuit de interesul pe care mi-l starnesc toate aceste lucruri."

Numai ca la intoarcerea in Germania Goethe descoperi ca noua sa viziune asupra vietii era cu totul de neinteles pentru compatriotii lui. "La sosirea din Italia, tara atat de plina de coloritul unei vieti reale, m-am cufundat in Germania mohorata si stearsa, schimband interesul meridional pe unul plumburiu si lugubru. Prietenii mei, fara sa ma intareasca in convingerile mele si sa ma stranga la piept, ma facura sa ma simt cuprins de cea mai adanca disperare. Bucuria si entuziasmul meu in fata unor lucruri care lor le erau cunoscute doar vag, daca nu cumva chiar deloc, amaraciunea si durerea pe care le simteam la amintirea minunatelor zile din Italia, acum pierdute pentru mine, toate lucrurile acestea pareau ca-i ofenseaza. N-am intalnit nicaieri nici o umbra de simpatie, nimeni nu parea ca-mi intelege cuvintele. Aceasta situatie era inacceptabila si simturile mele se revoltau numai la ideea ca m-as putea resemna. Din fericire, moralul a inceput dupa un timp sa mi se refaca si nu m-am mai lasat coplesit de indiferenta si ostilitatea din jurul meu."

Goethe isi rezuma ideile intr-un prim eseu intitulat Metamorfoza plantelor, in care scotea in evidenta „fenomenele specifice si cu numeroase fatete care se produc in minunata gradina a Universului, urmand un principiu general de o mare simplitate" si sublinia metoda naturii „care, conformandu-se unor legi precise, produce o structura vie care este modelul a tot ceea ce inseamna frumos".

Acest eseu avea sa dea nastere unei noi discipline fundamentale, morfologia plantelor, insa era redactat intr-un stil ezoteric, cu totul diferit de cel practicat in scrierile cu caracter stiintific ale timpului. Autorul nu adancea ideile pana la ultimele concluzii posibile, ci lasa deschisa calea unor interpretari din partea cititorilor sai. Numai ca lucrarea ii pricinui noi deceptii. Editorul care ii publica in mod obisnuit scrierile refuza s-o accepte, motivand ca pentru el si pentru toata lumea Goethe era un om de litere, nu unul de stiinta. Cu mare greutate, marele poet reusi sa gaseasca un alt editor, insa avu mahnirea sa constate, la aparitia cartii, ca aceasta trece neobservata, atat de marele public cat si de botanisti, ceea ce-l facu sa comenteze cu amaraciune: „Publicul are pretentia ca fiecare om sa se limiteze la propriul lui camp de activitate. Nimeni si nicaieri nu poate admite ca stiinta si poezia ar putea avea ceva comun. Oamenii au uitat ca stiinta a aparut desprinzandu-se din poezie si nu-si pot imagina cum s-ar putea uni iarasi cu folos aceste doua activitati, la un nivel superior celui din antichitate si in asa fel incat fiecare din ele sa aiba de castigat."

Mai comise si imprudenta de a oferi exemplare din mica lui carte unor persoane cu care nu se afla in relatii de prietenie stransa, ceea ce avu drept urmare comentarii indiscrete si malitioase din partea acestora. „Nimeni nu a indraznit sa accepte maniera mea de exprimare. Este cumplit de dureros sa constati ca nu esti inteles, dupa atatea eforturi si cercetari febrile, mai ales cand tu insuti nutresti convingerea ferma si lucida ca ai dreptate. Sa vezi cum zilnic se repeta sub ochii tai aceeasi eroare pe care tu ai reusit cu mare greutate s-o eviti, asta mi se pare un lucru in stare sa scoata din minti pe oricine. Nimic nu e mai penibil decat sa vezi cum lucruri care ar fi trebuit sa te apropie de semenii tai, mai ales de oamenii informati si inteligenti sapa, dimpotriva, intre ei si tine o prapastie de netrecut."

Marelui poet Friedrich Schiller, cu care se imprietenise de curand, Goethe ii explica plin de verva teoria sa privitoare la metamorfoza plantelor, schitand cu pana pitoresti desene explicative ale unei plante simbolice. „Schiller asculta si privi cu un interes enorm, intelese absolut tot, dar la sfarsit clatina din cap si imi spuse: „Asta nu e o experienta, e o idee"."

Surprins si chiar putin iritat de aceasta reactie, Goethe reusi totusi sa se consoleze si raspunse: „E minunat ca pot avea idei fara sa-mi dau seama de asta si mai ales ca le am sub ochi". in urma acestei discutii, Goerthe isi forma convingerea de ordin filozofic ca ideile trebuie sa fie total independente de spatiul si timpul in care sunt concepute, in timp ce experienta este esential limitata de spatiu si timp. „Notiunea de simultan si aceea de succesiv sunt prin urmare strans legate intr-o idee, in timp ce in experienta ele sunt total separate."

A fost nevoie sa se scurga mai bine de un sfert de secol, pana dupa Congresul de la Viena, pentru ca notiunea de metamorfoza a plantelor sa inceapa sa patrunda, la inceput timid iar mai apoi din ce in ce mai curajos, in diferite texte de botanica si in alte lucrari, dar pana la acceptarea ei fara rezerve de catre botanisti aveau sa treaca mai bine de trei decenii. Cand eseul lui Goethe incepu sa se raspandeasca in Franta si in Elvetia, castigand teren si convingand din ce in ce mai rapid mediile stiintifice de temeinicia sa, lumea fii descumpanita de descoperirea ca tocmai un poet, „care de regula se preocupa de chestiuni morale, asociate sentimentelor, puterii si imaginatiei, poate face o descoperire de o asemenea anvergura, care practic rastoarna tot ce stiam noi pana acum".

Spre sfarsitul vietii, Goethe imbogateste stiinta botanicii cu o noua idee fundamentala. Cu o generatie inainte de Darwin, el intelesese ca vegetatia are tendinta sa creasca in doua directii diferite: vertical si in spirala. Cu exceptionala sa intuitie poetica, Goethe denumeste linia verticala, cu forta ei purtatoare, crestere masculina, in timp ce cresterea in spirala, greu de observat in perioada dezvoltarii tulpinii, dar foarte vizibila in timpul infloririi si aparitiei fructului, a numit-o crestere feminina.

Iata justificarea acestei interpretari, data chiar de Goethe: „Cand vom intelege pe deplin ca sistemul vertical e indiscutabil masculin iar cel orizontal feminin, fara putinta de tagada vom fi in masura sa patrundem principiul fundamental al existentei androgine, caracter valabil pentru toata fiinta plantei, de la extremitatea radacinii si pana la varful ultimei frunze. in decursul

transformarilor care insotesc in mod firesc cresterea, aceste doua sisteme sunt separate, luand cursuri opuse, dar se intalnesc din nou la o scara superioara."

Viziunea de ansamblu a lui Goethe asupra semnificatiei celor doua principii, masculin si feminin, care se opun spiritual unul altuia in univers este grandioasa. Faptul ca radacina unei plante se indreapta fara gres spre adancurile pamantului, in cautarea intunericului si a umiditatii, in timp ce tulpina sau trunchiul se inalta in directia opusa, cautand lumina si aerul, i se parea ca tine de o adevarata magie. Cautand o explicatie, Goethe ajunse la extraordinara ipoteza a existentei unei forte inverse sau opuse celei de gravitatie descoperite de Newton, cu alte cuvinte forta de ascensiune.

Fascinat de incredibila intuitie a lui Goethe, Lehrs afirma: „Newton ne-a explicat de ce cade marul din pom - sau cel putin se considera ca el ne-a explicat acest fapt; dar el nu si-a pus niciodata intrebarea cum se explica fenomenul opus, fiindca aici sta de fapt adevarata cheie a problemei: cum a ajuns marul sa se afle la o asemenea inaltime?"

Aceasta ipoteza avea sa il conduca pe Goethe spre o viziune uluitoare: globul terestru este inconjurat si strapuns de un camp de forte opus sub toate aspectele campului gravitational. Lehrs sustine in continuare: „Orice camp de gravitatie isi pierde din intensitate odata cu cresterea distante care ne separa de centrul sau. La fel stau lucrurile, numai ca in sens invers, cu campul ascensional, a carui intensitate descreste pe masura ce ne departam de periferie si ne apropiem de centru. Acesta este motivul pentru care lucrarile „cad" sub actiunea atractiei terestre si „se ridica" datorita acestei forte ascensionale, opusa celei dintai".

Lehrs adauga ca daca nu ar exista un camp de forte care sa actioneze dinspre periferia cosmosului spre interior, intreg continutul material al planetei noastre s-ar vedea redus, datorita fortei de gravitatie, la dimensiunile unui varf de ac. Dimpotriva, daca asupra sa ar actiona numai forta opusa, adica cea ascensionala, globul terestru s-ar pulveriza imediat in spatiu, nemaiexistand forta de atractie gravitationala care sa mentina ca forma unitara si stabila. „Ca si in cazul fenomenelor vulcanice, materia consistenta este aruncata in sus de forta ascensionala, dar miscarea este limitata de forta de gravitatie; la fel stau lucrurile cand, in timpul unor descarcari electrice fulgerul se indreapta spre pamant datorita propriei sale greutati".

Goethe a murit la 22 martie 1932, cu douazeci si sapte de ani inainte ca Darwin sa emita principiul evolutiei speciilor. Era considerat in unanimitate cel mai mare poet german si poate cel mai mare geniu poetic si filozofic al omenirii din toate timpurile, capabil sa imbratiseze practic orice domeniu de activitate umana legat de cunoastere. Numai ca, lucru care azi ne surprinde, in materie de stiinta era considerat, tot in unanimitate, un diletant. O specie vegetala a primit in cinstea sa, numele de Goethea, iar un mineral a fost botezat goethit, numai ca aceste omagii erau aduse mai curand stralucitului om de litere decat savantului. Gheata s-a spart destul de greu. La inceput, i s-a recunoscut meritul de a fi introdus el cel dintai termenul de morfologie botanica, folosit in mod curent pana astazi si probabil foarte mult timp si de acum inainte. Apoi a inceput sa se vorbeasca despre meritele sale in alte domenii: descoperirea originii vulcanice a multor formatiuni muntoase, intemeierea primelor statii meteorologice, ideea de a lega Golful Mexic cu Oceanul Pacific si chiar intentiile, nerealizate, de a construi vapoare cu aburi si masini zburatoare. Numai cea mai de seama din contributiile lui la dezvoltarea stiintei, aceea din domeniul botanicii, a fost mult timp ignorata, avand nevoie de aparitia teoriei lui Charles Darwin pentru ca oamenii sa-si aminteasca de ea. Dar si atunci a fost rau inteleasa, ceea ce l-a facut pe Rudolf Steiner sa scrie cu un secol mai tarziu: „Fara indoiala ca Darwin a pornit de la aceleasi observatii ca si Goethe atunci cand s-a gandit ca formele exterioare ale speciilor, incluzand aici si omul, nu sunt fixe si nici macar constante. Dar concluziile la care au ajuns cei doi mari ganditori difera esential. in timp ce Darwin considera ca toata natura organismului este cuprinsa in realitate in formele exterioare si a tras de aici concluzia ca in viata planetei noastre nu exista absolut nimic care sa nu fie supus legilor evolutiei, Goethe a mers mult mai departe si a aratat ca sub forma exterioara variabila se ascunde un principiu constant, care trebuie cautat."

inapoi la cuprins sau mai departe