5. DESCOPERIRI ALE CERCETATORILOR RUSI

Am mai spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este aici

E de la sine inteles că uriasul interes starnit de comunicarea cu plantele si de experientele intreprinse in acest domeniu a depăsit rapid granitele Americii. Milioanele de cititori ai revistelor rusesti au aflat pentru prima oară, in octombrie 1970, de plante care isi comunică omului sentimentele. Acest lucru s-a datorat publicării in Pravda a unui articol intitulat Ce ne spun frunzele. „Plantele vorbesc... da, si chiar strigă", declara cu această ocazie principalul organ comunist din Rusia, adăugand: „Plantele acceptă numai aparent nenorocirile in mod pasiv si ne inselăm cand suntem convinsi că suportă durerile in tăcere". Autorul articolului, V. Certkov, făcuse o vizită la Laboratorul de climatologie artificială a celebrei Academii agronomice Timireazev din Moscova si povestea acum cititorilor lucruri extraordinare la care fusese martor cu această ocazie: „Am vazut cu ochii mei cum un fir de orz literalmente a tipat cand a fost cufundat cu radacinile in apa clocotita. E drept ca „vocea" plantei nu putea fi perceputa decat prin intermediul unui instrument electronic special, extrem de sensibil, care a inregistrat, fara nici o exagerare, un „geamat nesfarsit" pe o banda de hartie. Acul de inregistrare parea ca-si pierduse mintile, trasa cu zbuciumuri violente toate reactiile bietului fir de orz aflat in agonie, dar ar fi fost suficient si numai sa privesti planta ca sa-ti dai seama de suferintele pe care le indura. Frunzele erau inca la fel de verzi ca si inainte, dar planta murea. Era ca si cum niste celule „nervoase", apartinand chiar plantei, ne-ar fi adus la cunostinta cele ce se petreceau.

Publicistul de la Pravda il intervievase si pe profesorul Ivan Isidorovici Gunar, seful departamentului de fiziologie vegetala al aceleiasi academii, care, ajutat de personalul institutului, condusese sute de experiente ce confirmau, toate, prezenta impulsurilor electrice la plante, ce se manifestau intr-un chip asemanator impulsurilor nervoase cunoscute de om. Articolul din Pravda mentiona si ca profesorul Gunar vorbea despre plantele sale ca despre niste persoane din cercul sau intim de cunoscuti, subliniind obiceiurile fiecareia, caracteristicile si chiar preferintele. Certkov nota: „S-ar zice chiar ca sta de vorba cu ele si ca plantele il asculta atente pe acest barbat bland si cu tamplele incaruntite. Aceasta insusire n-o au decat anumite persoane, inzestrate de natura cu puteri aparte. Mi s-a povestit chiar despre un pilot de incercare care se supara rau de tot pe avion cand acesta se obraznicea si imi aduc eu insumi aminte ca am cunoscut candva un batran lup de mare caruia ii facea placere sa stea la taifas cu vaporul lui."

Ziaristul de la Pravda il intreba pe principalul colaborator al profesorului Gunar, Leonid A. Paniskin, care lucrase pana atunci ca inginer, de ce renuntase la practicarea meseriei lui si venise sa lucreze in acest laborator, la care Paniskin ii dadu urmatorul raspuns: „Nu este prea greu de inteles: acolo lucram in metalurgie, in timp ce aici este vorba de viata." Dupa care declara ca era interesat in special de cercetarile asupra conditiilor de mediu cele mai favorabile plantelor si de studierea modului in care ele reactioneaza la lumina si la intuneric. Utilizand, de exemplu, o lampa speciala care reproduce lumina solara, Paniskin descoperise ca plantele obosesc daca sunt expuse timp prea indelungat conditiilor de zi artificiala si ca au nevoie de odihna din timpul noptii. El spera ca intr-o zi sa poata realiza un sistem care sa permita plantelor sa aprinda sau sa stinga lumina in sere, dupa propria lor vointa. Ziarul Pravda mai amintea ca atunci cand radacinile de fasole cu care lucra Paniskin au fost congelate si cufundate apoi in apa calda ca sa se dezmorteasca, trasorul n-a inregistrat nici o reactie instantanee, ca si cum planta si-ar fi „amintit" de inghet si s-ar fi incapatanat sa nu raspunda, ceea ce il convinsese pe cercetator ca plantele erau inzestrate cu elemente certe de memorie.

Cercetarile intreprinse de echipa profesorului Gunar au dus fara indoiala la rezultate palpabile in materie de agricultura, deoarece in prezent, datorita aparaturii folosite in laboratoarele Academiei Timireazev, e posibila stabilirea in numai cateva minute a unor date de maxima importanta, cum ar fi identificarea plantelor cel mai bine adaptate la caldura, la frig sau la alte conditii de clima, lucru stabilit mai inainte cu multa greutate si cu un coeficient ridicat de hazard.

in vara lui 1971, o delegatie americana formata din membrii Asociatiei pentru Cercetare si Iluminare, ce fusese intemeiata de prezicatorul Edgar Cayce in Virginia Beach, statul Virginia, a facut o vizita la Moscova. Americanii, in randurile carora se numarau patru medici, doi psihologi, un fizician si doi educatori, au asistat la proiectarea filmului lui Paniskin intitulat Sunt plantele sensibile ? Filmul prezenta efectele pe care le au asupra plantelor factori de mediu ca lumina solara, vantul, norii, intunericul noptii, stimularea tactila din partea mustelor si a altor insecte, raul pricinuit de produsele chimice si de arsuri, rolul prezentei unui suport in vecinatatea unei plante cataratoare. Rezulta de asemenea faptul ca, prin cufundarea unei plante in vapori de cloroform, era eliminata pulsatia biopotentiala caracteristica ce aparea in mod normal cand o frunza a plantei primea un bobarnac zdravan. Se desprindea din acest film concluzia ca rusii studiau insistent caracteristicile acestor pulsatii, in scopul stabilirii starii de sanatate relativa a unei plante. Unul din medicii americani delegati de asociatie, William McGarey, semnaleaza in raportul sau ca partea cea mai uimitoare a filmului e legata de metoda de inregistrare a datelor folosite. Cliseele succesive lasau impresia ca plantele cresteau dansand. Florile se deschideau si se inchideau la lumina sau la intuneric ca si cum ar fi fost niste fiinte constiente, dispunand insa de o alta notiune a timpului decat noi. Toate schimbarile provocate de rani erau inregistrate cu instrumente extrem de sensibile, printre care si un poligraf perfectionat conectat la plantele ce faceau obiectul cercetarilor.

in aprilie 1972, ziarul elvetian Weltwoche din Zurich oferea cititorilor sai o amanuntita relatare asupra descoperirilor lui Backster si ale lui Gunar, subliniind faptul ca cercetarile celor doi fusesera intreprinse simultan, insa independent. in aceeasi saptamana, articolul era tradus in ruseste si aparea, cu usoare adaptari, intr-o revista editata la Moscova special pentru strainatate de Uniunea Ziaristilor. Titlul articolului era Fascinanta lume a plantelor si, in varianta sa ruseasca, accentua faptul ca „... acesti oameni de stiinta sustin ca plantele primesc semnale si, prin anumite canale, le transmit spre un centru unde informatiile sunt digerate si prelucrate si se elaboreaza raspunsurile. Acest centru nervos ar putea fi situat in tesuturile radacinilor, care se relaxeaza si se contracta intr-un mod asemanator miscarilor muschiului cardiac la om. S-a demonstrat pe cale experimentala ca plantele au un ritm de viata definit si ca mor atunci cand nu mai pot beneficia de perioade de odihna si liniste."

Articolul din Weltwoche retinu si atentia redactorilor ziarului Izvestia din Moscova, astfel incat unul din ei, M. Matveev, fu insarcinat cu intocmirea unui material pentru suplimentul duminical. Numai ca Matveev, desi pomeneste despre ipotezele lui Backster legate de

existenta memoriei, a limbajului si chiar a unor veleitati altruiste la plante trece cu vederea tocmai descoperirea cea mai uluitoare dintre toate descoperirile lui Backster: filodendronul percepuse intentia acestuia de a-i face rau arzandu-l cu chibritul. Pornind de la principiul ca ziarele occidentale publica tot felul de senzationalisme suspecte, Matveev ramasese circumspect si se hotarase sa faca o calatorie la Leningrad ca sa stea de vorba cu un expert, Vladimir Grigorievici Karamanov, directorul Laboratorului de cibernetica biologica al Institutului de fizica agronomica.

Institutul de fizica agronomica fusese fondat cu patruzeci de ani in urma, la indemnul celebrului fizician Abram Fiodorovici Ioffe, academician, eminent specialist in fizica corpurilor solide, care se interesa in mod deosebit de aplicatiile practice ale fizicii in directia realizarii unor produse noi, mai intai in industrie si apoi in agricultura. Dupa inaugurarea institutului, Karamanov, pe atunci tanar incepator in cercetarea biologica, incurajat de Ioffe, incepu sa se preocupe de universul semiconductorilor si de cibernetica, ajungand sa realizeze termometre microscopice, aparate pentru masurarea tensiunii si alte instrumente in stare sa inregistreze temperatura plantelor, viteza de circulatie a sevei prin tulpini si frunze, intensitatea evaporarii, ritmurile de crestere si caracteristicile puterii lor de iradiatie. Karamanov fu repede in masura sa stie cu precizie cand si cat are nevoie de apa o planta, daca vrea sa fie hranita mai din belsug, sau daca ii e prea cald ori prea frig. in primul numar al publicatiei Rapoartele Academiei de stiinte a URSS, aparut in 1959, Karamanov publicase articolul intitulat Aplicatii ale automatizarii si ale ciberneticii in agronomie.

Ziaristul de la Izvestia a relatat ca, dupa opinia lui Karamanov, orice planta dispune de anumite insusiri de netagaduit. Unei plante obisnuite, de exemplu, i se atasase un dispozitiv, niste „maini" prin intermediul carora planta transmitea unui creier electronic date asupra nevoii de lumina pe care o simtea intr-un anumit moment. Cand creierul primea semnalul, era suficient ca specialistii sa apese pe un buton pentru ca planta sa poata stabili ea insasi, in conditii de absoluta independenta, durata optima a „zilei" sau a „noptii". Mai tarziu, o planta de fasole fusese dotata cu „picioare" prin intermediul carora adresa instrumentelor cereri legate de cantitatea de apa de care simtea nevoia. „Dovedindu-se o fiinta absolut rationala, planta nu absoarbe toata apa de la inceput, ci se limiteaza la o activitate de absorbtie de aproximativ doua minute dintr-o ora, calculandu-si astfel nevoia de apa cu ajutorul unui mecanism artificial", relateaza Izvestia.

Matveev continua plin de entuziasm: „Iata o descoperire stiintifica originala, senzationala din punct de vedere tehnic, o stralucita dovada a realizarilor tehnice ale omului secolului XX!"

Acelasi articol al lui Matveev cuprinde si raspunsul lui Karamanov la intrebarea daca Backster descoperise ceva cu adevarat nou: „Nici vorba! Faptul ca plantele sunt in stare sa perceapa ceea ce se afla in jurul lor e stiut de cand lumea. Adaptarea fara perceptie e imposibila si inacceptabila. Daca plantele ar fi lipsite de organe senzoriale si n-ar avea posibilitatea de a transmite si de a interpreta informatiile cu ajutorul limbajului si al memoriei lor, fara indoiala ca ar pieri".

De-a lungul intregului interviu, savantul rus n-a facut nici o referire la capacitatea plantelor de a percepe gandurile si emotiile oamenilor - singura descoperire cu adevarat senzationala a lui Backster - si parea sa fi uitat succesul repurtat de american, care facuse din filodendronul sau un „denuntator de asasini", astfel incat ii adreseaza la un moment dat ziaristului urmatoarea intrebare afectata: „Oare plantele pot discerne formele? Sau pot ele face diferenta, de exemplu, intre un om care le face rau si altul care le uda si le ingrijeste?" Raspunzand el insusi la propriile intrebari, Karamanov il aseaza pe Backster intr-o postura mai convenabila, probabil, cititorilor ziarului hvestia: „Astazi nu se poate da un raspuns corect si definitiv la asemenea intrebari. Nu ca m-as indoi de onestitatea cercetarilor lui Backster - cu toate ca si aici raman suficiente semne de intrebare, in ciuda deselor repetari ale acestor experiente, cum ar fi, de exemplu, posibilitatea ca o usa sa se fi trantit cu putere sau un curent de aer sa fi traversat incaperea chiar in acele momente, ori sa se fi intamplat cine stie ce alte lucruri accidentale care sa fi produs perturbatii ale aparaturii folosite. Fapt este ca nici el si nici noi, ca de altfel nimeni in lume, nu suntem gata sa descifram toate raspunsurile plantelor, sa auzim si sa intelegem ceea ce isi „spun" intre ele sau ceea ce ne „striga" noua".

Karamanov mai adauga ca s-ar putea ajunge cu timpul la posibilitatea de a dirija prin cibernetica toate procesele fiziologice ale plantelor, „nu pentru a ne face publicitate, ci numai pentru binele plantelor", dupa propria lui exprimare. „Cand plantele, ajutandu-se de instrumente electronice, vor fi in masura sa regleze ele insele mediul inconjurator si sa stabileasca cele mai favorabile conditii pentru propria lor crestere, aceasta va insemna un mare pas inainte pe calea obtinerii unor recolte bogate de cereale, fructe si legume pentru popor." Insistand asupra faptului ca pana atunci va mai trece ceva timp, savantul Karamanov adauga: „Noi nu facem decat sa invatam sa vorbim cu plantele, straduindu-ne sa intelegem ciudatul lor limbaj. incercam sa stabilim criterii care sa ne permita sa controlam viata lor. Pe aceasta cale grea dar fascinanta suntem asteptati de o multime de surprize".

Articolul din Izvestia fu urmat in aceeasi vara de un altul, publicat in revista lunara Nauka i relighia („stiinta si religie"), care pare a avea doua tinte: pe de o parte sa evidentieze descoperirile stiintifice, iar pe de alta sa atace - in rubrica intitulata Teoria si practica ateismului - ideea unei lumi spirituale care o domina pe aceea omeneasca, ideea sustinuta de biserica.

Autorul acestui articol, inginerul A. Merkulov, merge si mai departe decat colegul sau Matveev. El incepe prin a povesti cititorilor despre planta „criminologistului american Backster", care nu numai ca reactionase la fierberea crevetilor, dar se alarmase si la prezenta asasinului vecinei ei. Dupa care inginerul Merkulov declara ca asemenea rezultate fusesera obtinute deja de mai mult timp de oamenii de stiinta sovietici. La Universitatea de Stat din Alma-Ata, capitala indepartatului Kazahstan, aflata la poalele muntilor Tian san de langa frontiera cu China, se lucra de multa vreme la cercetarea insusirii plantelor de a percepe starile emotionale ale oamenilor. in aceasta regiune, acoperita de imense livezi infloritoare de meri care dau recolte bogate, oamenii de stiinta observasera in mai multe randuri ca plantele reactionau la imbolnavirile celor care le ingrijeau si la starile lor emotionale. Ei puteau confirma si o opinie care circula de mult timp prin partea locului si conform careia plantele au si memorie, chiar daca e una de mai scurta durata. Fasolea, cartofii, graul si mai ales ranunculaceele, dupa ce erau „instruite" in mod corespunzator, pareau capabile sa-si aminteasca de frecventa flasurilor produse de o lampa cu hidrogen si xenon. Plantele erau chiar in stare sa repete aceasta frecventa „cu o precizie extraordinara", dupa expresia lui Merkulov, si, deoarece ranunculaceele reusisera sa repete dupa patruzeci si opt de ore o asemenea frecventa, se putea vorbi si de posibilitatea ca unele plante sa dispuna si de o memorie pe termen mai lung.

Stimulati de aceste rezultate exceptionale, cercetatorii din Kazahstan incepusera sa invete un filodendron sa reactioneze atunci cand in imediata lui vecinatate era asezat un fragment mineral. Folosind sistemul elaborat candva de Pavlov in timpul experientelor pe caini, ei „pedepseau" filodendronul, supunandu-l unui soc electric de fiecare data cand asezau bucata de mineral langa el. Cu timpul, planta ajunse sa anticipeze socul dureros si sa dea semne indiscutabile de „suferinta fizica" de fiecare data cand bucata de roca era pusa langa ea. Filodendronul dobandise prin urmare un reflex conditionat. Mai mult decat atat, el putea face diferenta intre o roca bogata in anumite saruri minerale si o alta, cu o compozitie chimica diferita, fapt care deschidea largi posibilitati in domeniul folosirii plantelor in prospectiunile geologice. Concluzia lui Merkulov era ca scopul cel mai important al tuturor cercetarilor din Kazahstan era obtinerea controlului deplin asupra proceselor de crestere a plantelor. Articolul sau se incheia cu relatarea unor alte fapte, de data aceasta de la un institut de fizica din orasul Krasnoiarsk din Siberia: „in momentul de fata fizicienii sunt convinsi ca se poate controla pe deplin cresterea unei alge monocelulare, chlorella. Se fac in permanenta experiente care devin din ce in ce mai complexe si fara indoiala ca, intr-un viitor nu prea indepartat, botanistii vor fi in masura sa controleze cresterea nu numai a plantelor primitive, ci chiar a celor mai evoluate".

Spre sfarsitul lui 1972 cititorii acestor reviste aveau ocazia sa citeasca noutati captivante ihtr-un articol intitulat Planta, raspunde-mi! si aparut sub semnatura profesorului V.M.Puskin in revista populara in culori Znania - sila („Cunoasterea inseamna putere") editata de Societatea pentru cunoastere, principala institutie moscovita de popularizare a stiintei. Puskin, doctor in psihologie, incepea cu relatarea amanuntita a experientei lui Backster cu crevetii, precizand ca aflase pentru prima oara de aceste experiente de la colegul sau mai tanar V.M. Fetisov. Acesta il convinsese sa incerce si el experimentarea efectului Backster si chiar ii oferise un ghiveci cu o muscata ce fusese conectata la un encefalograf din laboratorul lor. Experientele repetate le permisera constatarea ca o persoana hipnotizata este mult mai apta sa-si comunice emotiile direct si spontan unei plante decat cineva aflat in stare normala. Relativ la experientele in care se utilizeaza hipnoza, Puskin scrie: „in principiu, orice planta este in masura sa reactioneze la starile psihice ale unei persoane si va raspunde fara indoiala oricarei tulburari emotionale puternice. Se naste insa intrebarea daca la fel de bine va fi ea in masura sa perceapa stari simulate, iar raspunsul se pare ca e negativ. Cum sa facem atunci ca sa provocam aceste stari cu adevarat la persoanele cu ajutorul carora efectuam aceste experiente? Dificultatea aceasta ar putea fi invinsa cu ajutorul hipnozei. Un bun hipnotizator este capabil sa provoace subiectului sau trairea imaginara a celor mai variate experiente si, cum acestea sunt suficient de puternice, hipnotizatorul va fi in contact direct cu sfera emotionala a subiectului, iar planta la fel. Tocmai de acest tip de raport avem nevoie."

Mentinandu-si in continuare acest punct de vedere, Puskin si Fetisov acceptara sa lucreze cu un hipnotizator exceptional, adus special din Bulgaria, Gheorghi Angusev, care intreprinse numeroase experiente de hipnoza pe un lot largit de voluntari, oprindu-se la aceia care intrau cel mai rapid in transa. Desi era evident ca se aflau pe un drum promitator, inceputul nu le oferi totusi deocamdata rezultate concludente.

intr-o zi insa incepura sa lucreze cu o tanara pe nume Tania, pe care Puskin o descrie ca fiind „o persoana vioaie, cu emotii spontane". Instaland-o intr-un fotoliu comod, la aproape optzeci de centimentri de o planta conectata la electroencefalograf, Angusev reusi sa-i provoace foarte rapid starea de transa, dupa care o asigura ca ea era cea mai frumoasa si mai inteligenta femeie din lume, dorita cu infocare de milioane si milioane de barbati. Reactia imediata a Taniei fu un zambet incantat, care traducea intensa fericire provocata de atentiile indreptate asupra ei. Cand extazul ei ajunse la apogeu, graficul trecu de la curbele linistite de pana atunci la o serie de tresariri in forma de panza de ferastrau. indata dupa asta, Angusev parasi tema frumusetii si ii sugera Taniei ca incepuse sa bata un vant naprasnic si se lasase un ger de crapau pietrele, drept care Tania isi schimba imediat atitudinea. incepu sa dardaie si sa clantane din dinti intocmai ca cineva iesit pe strada in haine de vara pe un ger cumplit, iar fata ei luase deja o expresie crispata si dureroasa. Cand aceste chinuri ajunsera la culme, planta marca din nou o serie de unghiuri ascutite si nervoase. Angusev continua experienta supunand-o mai departe pe Tania la experiente negative sau pozitive si planta reactiona de fiecare data in mod asemanator. Dupa aceea, vrand sa obtina o dovada ca aceste manifestari ale plantei nu se datorau unor influente intamplatoare, Puskin si Fetisov lasara mereu planta conectata la encefalograful in functiune. Faptul ca liniile specifice apareau pe grafice numai in decorul experientelor si ca in restul timpului acestea lipseau, inregistrandu-se doar trasee drepte sau cel mult curbe linistite, era de natura sa constituie o dovada ca reactiile violente ale plantei se datorau numai experientelor efectuate in imediata ei apropiere si percepute de ea cu fidelitate.

Cei doi cercetatori se hotarara sa verifice afirmatia lui Backster conform careia planta putea fi utilizata ca „detector de minciuni". Experienta s-a efectuat fara ajutorul lui Angusev si cei doi i-au sugerat Taniei sa se hotarasca in minte asupra unei cifre intre unu si zece, pe care sa nu le-o marturiseasca, oricat ar insista ei. intreband-o apoi pe rand daca e vorba de unu, apoi de doi, de trei si asa mai departe, fata raspundea de fiecare data ca nu. Desi raspunsurile ei erau inregistrate concomitent si pe un magnetofon a carui banda, examinata apoi de experti, nu trada nici o emotie la vreuna din cifre, electroencefalograful a inregistrat fara dubii o tresarire puternica la intrebarea daca cifra in cauza era cinci. Dupa ce experienta s-a incheiat, fata a declarat ca se gandise la cifra cinci, spunand asta fara a cunoaste aspectul graficului.

in urma unor numeroase experiente intreprinse in acest domeniu, Puskin trase concluzia ca celulele florilor reactionau cel mai net la procesele ce se deruleaza in sistemul nervos al fiintei omenesti, altfel spus la „starile emotionale", desi termenul este insuficient de exact. incercand sa gaseasca o explicatie a receptivitatii evidente a florilor, Puskin scrie: „E posibil sa existe o legatura specifica intre aceste doua sisteme de informatie, celulele vegetale si sistemul nervos uman. Limbajul celulei vegetale ar putea fi legat de cel al celulei nervoase. Aceste celule vii atat de diferite par a fi in stare sa se inteleaga". Oricare ar fi adevarul pus in lumina de cercetarile viitoare, adauga Puskin, un lucru e sigur: „Cercetarile asupra interrelatiilor dintre om si planta ar putea contribui decisiv la rezolvarea unora din cele mai presante greutati cu care se confrunta in prezent psihologia".

Vraja si misterul lumii vegatale ce se intrezaresc in spatele acestor cercetari au facut obiectul unei noi lucrari de popularizare: Trava („Iarba"), de Vladimir Solouhin. Aceasta a aparut in patru episoade, spre sfarsitul lui 1972, in revista Nauka ijizni („stiinta si viata"), care apare intr-un tiraj de trei milioane de exemplare. Autorul fusese literalmente fascinat de lucrarile lui Gunar si era intrigat si dezamagit de relativa inertie cu care compatriotii sai primisera aceste lucruri extraordinare. „Poate ca elementele constitutive ale memoriei la plante sunt tratate superficial - scrie el - dar ele exista si acest fapt nu poate fi tagaduit de nimeni! si, cu toate acestea, nimeni nu se repede cu vestea cea mare la prieteni sau la vecini si nici nu tipa in extaz la telefon: „Ai auzit? Plantele sunt in stare sa simta! Simt durerea! Striga! Nu uita niciodata nimic!"".

Solouhin se documentase cu toata seriozitatea si daduse peste urmatoarea afirmatie ce apartinea unuia din membrii cei mai proeminenti ai Academiei de stiinte, aflat la centrul de cercetare din Akademorodsk din Siberia: „Nu fiti surprinsi! Experiente in acest domeniu facem si noi si toate converg catre aceeasi concluzie: plantele sunt inzestrate cu memorie. Ele sunt in masura sa culeaga impresii si sa le pastreze foarte mult timp. Una din experientele noastre a fost aceasta: am pus un om sa chinuiasca in fiecare zi o planta de muscata, s-o ciupeasca, sa-i rupa frunzele si sa i le intepe cu acul, sa toarne picaturi de acid pe ele si sa infiga un cutit in pamantul din ghiveci, ranindu-i radacinile. Un alt om ingrijea cat putea mai bine aceeasi planta, udand-o, maruntind pamantul, stropindu-i frunzele cu apa, punand tutori ramurelelor prea grele si oblojindu-i ranile si arsurile. Ei bine, cand am conectat electrozii la muscata aceasta, ce credeti ca s-a intamplat? Nici nu apuca bine „calaul" sa se apropie de ghiveci, ca acul trasor parca innebunea, umpland graficul de linii frante. Planta era nervoasa, furioasa, disperata, cum vreti sa-i spuneti. Daca s-ar fi putut misca, precis ca ori s-ar fi azvarlit pe fereastra, ori l-ar fi atacat pe calaul ei. Cand acesta parasi incaperea si isi facu aparitia celalalt, care ii aratase mereu bunavointa si afectiune, muscata nu numai ca se linisti, dar liniile furioase de pe grafic se transformara imediat in curbe blande care aproape ca sugerau tandreta din partea ei."

Ce nu aflase Solouhin era faptul ca plantele nu numai ca puteau recunoaste un prieten sau un dusman, dar ajungeau pana si sa imparta ratia de apa cu o planta vecina defavorizata din acest punct de vedere, lucru constatat deja de oamenii de stiinta rusi. intr-un institut de cercetari s-a experimentat acest lucru pe un exemplar de porumb asezat intr-o oala de pamant si lasat fara apa timp de cateva saptamani. Planta nu s-a uscat, ci dimpotriva, prezenta toate aparentele de sanatate, aidoma vecinelor sale din imediata apropiere, care se bucurau de conditii favorabile. Singura concluzie pe care au putut-o trage de aici cercetatorii a fost ca apa trecea din plantele care dispuneau de ea din belsug in surata lor vitregita, prizoniera in oala de pamant, numai ca le-a fost cu neputinta sa-si dea seama cum se producea acest lucru.

in cartea amintita, Solouhin reproseaza conationalilor sai indiferenta de care dau dovada fata de lumea vegetala care ii inconjoara, isi indreapta chiar si niste sageti impotriva birocratilor din ministerul agriculturii, impotriva conducatorilor de colhozuri, si ii ataca pe forestieri si chiar pe floraresele din Moscova. „Spiritul nostru de observatie este atat de imperfect si de capricios - scrie el in prefata - incat nu incepem sa ne dam seama ca aerul exista decat atunci cand nu-l mai avem. De fapt, in loc de „ne dam seama" ar fi trebuit sa spun „il pretuim". Fapt este ca nu apreciem cu adevarat aerul sau mai bine zis nici macar nu ne gandim la ei atata timp cat putem respira normal, fara greutate. Ne dam seama de valoarea si de importanta unui lucru abia cand nu-l mai avem si atunci de cele mai multe ori e prea tarziu!" El adauga ca, desi omul se mandreste cu uriasele progrese ale stiintei, el nu e decat ca un depanator care se pricepe de minune sa repare un aparat de radio sau un televizor, fara sa aiba insa habar de teoria undelor radiofonice, sau procedeaza la tot pasul ca stramosul nostru, omul cavernelor, care folosea focul fara sa aiba nici cea mai vaga idee de fenomenul combustiei. Chiar si azi omul risipeste prosteste caldura si lumina fara sa cunoasca aproape nimic despre originea lor si despre felul in care am ajuns sa le stapanim. si, din pacate, adauga el, omul da dovada de aceeasi indiferenta condamnabila si fata de fascinantul miracol al vegetatiei, care se afla sub nasul lui si care nu-i trezeste decat cel mult un interes practic si grosolan. si inca asta in cel mai fericit caz. „Calcam iarba in picioare pana o transformam in praf, dezbracam cu inconstienta pamantul de vesmantul lui de verdeata si il sfartecam cu buldozerele si cu tractoarele, dupa care il acoperim cu beton si il frigem cu asfalt. Ca sa scapam mai usor de deseurile de tot felul cu care ne blagoslovesc infernalele noastre masini industriale, aruncam la nimereala pacura, gunoaie, acizi si tot felul de substante ucigatoare, otravind-o fara mila pe maica noastra care ne hraneste. Oare chiar avem la indemana atata verdeata incat sa ne putem ingadui s-o risipim ca niste dementi? Mie unuia nu-mi vine deloc greu sa-mi inchipui cam cum ar duce-o omul, silit sa traiasca intr-un desert nesfarsit si chinuitor, asa cum ar putea ajunge planeta noastra in urma unei catastrofe de origine cosmica sau... sau poate chiar umana!"

Sperand sa poata trezi un cat de slab sentiment de afectiune fata de natura in inimile tinerilor sai concetateni excesiv de urbanizati, Solouhin povesteste intamplarea unui prizonier care, inchis intr-o temnita plina de umezeala, a dat intre paginile unei carti vechi pe care i-o adusese un temnicer milos peste o graunta minuscula, numai cat o gamalie de ac. Cuprins de emotie in fata acestui prim semn de viata adevarata de care avea parte dupa atatia ani de captivitate, omul incerca sa-si inchipuie ca acea graunta microscopica era tot ce mai ramasese din imparatia cea imbelsugata a vegetatiei de dincolo de ziduri intre care zacea el. O semana in singurul colt al temnitei unde ajungea o firava raza de soare, o uda cu lacrimile lui si astepta implinirea miracolului.

Solouhin considera ca inimaginabila nepasare a omului fata de taina fascinanta a naturii vine din faptul ca aceasta se repeta de milioane si milioane de ori pe zi, chiar sub ochii lui, care n-o mai percep si nu se mai lasa impresionati de ea. Chiar daca prizonierul din poveste ar fi avut la dispozitie toate laboratoarele de chimie si de fizica din lume, cu tot ce au ele mai perfectionat, cu toti reactivii cei mai sofisticati, cu cele mai puternice microscoape electronice, chiar daca ar fi ajuns sa studieze fiecare celula a semintei, fiecare atom si fiecare nucleu, el tot n-ar fi reusit sa patrunda taina suprema a acelei minuscule seminte, sa ridice valul des si sa descopere acel ceva care face ca samanta sa se transforme intr-un morcov suculent, intr-o floare cu miros imbatator sau magnific colorata. Pentru ca talcul povestii era de fapt cu totul altul.

Cercetand febril tot ce se publicase in ruseste asupra acestor chestiuni care incepusera sa-l fascineze, Solouhin dadu in Literaturnaia gazeta, unul din periodicele moscovite de inalt prestigiu, peste un articol intitulat Iluzii periculoase si semnat de I. Zabelin, doctor in geografie si profesor la Universitatea Lomonosov din Moscova, care starni in cel mai inalt grad atentia publicistului nostru printr-o opinie greu de combatut: „Noi nu facem in prezent decat sa incepem sa intelegem limbajul naturii, sufletul si rationamentele ei. „Lumea interioara" a naturii este ascunsa vederii noastre de saptezeci si sapte de peceti grele, care deocamdata nu ne ingaduie sa-i patrundem tainele." Desi aceste cateva randuri nu erau in nici un fel subliniate in text si incercau sa treaca neobservate, Solouhin noteaza: „Pentru mine, cuvintele acestea erau izbitoare, de parca ar fi fost tiparite cu majuscule."

Om cu lecturi intinse si temeinice, Solouhin isi amintea ca in 1922, cand Howard Carter a patruns in mormantul lui Tutankamon, descoperit de el, lucrul care l-a impresionat cel mai puternic a fost nu opulenta greu de imaginat a tezaurelor ingramadite in preajma mumiei, ci mangaietoarea coronita de flori de camp asezata pe mana tandra a tinerei vaduve a suveranului. „Toata pompa regeasca si toate splendorile de neinchipuit din interiorul piramidei paleau in fata micului manunchi de flori uscate care inca mai pastrau cate ceva din coloritul lor de odinioara si ne aminteau in chipul cel mai izbitor ca mileniile, la scara istoriei, nu inseamna decat clipe trecatoare."' Solouhin a mers pana acolo incat a exprimat anumite critici chiar si la adresa conducatorilor statului, acuzandu-i pentru obtuzitatea de care dadeau dovada in materie de agricultura. intr-un articol publicat in octombrie 1972 in aceeasi Literaturnaia gazeta, el deplange neglijenta care a ingaduit ca nesfarsita campie ruseasca, ce se dovedise din timpuri stravechi o pasune de cea mai buna calitate, sa fie acum transformata in terenuri arabile, in timp ce ogoare cu excelente rezultate in cultura cerealiera erau folosite ca pasuni. „Am putea inunda intreaga Europa cu fan si cu iarba proaspata de pe pajistile noastre si am putea inalta un stog gigantic care sa aiba un capat la tarmul Mediteranei si celalalt in Peninsula Scandinavica - scrie el - dar nu facem asta. De ce?" intrebarea aceasta, pur retorica in aparenta, a fost interpretata de multi drept un atac usturator la adresa ministrului adjunct al agriculturii, care la randul sau afirma imediat ca politica agrara a Kremlinului era cea mai inteleapta si mai clarvazatoare si ca nu era cazul sa se introduca schimbari numai de dragul sentimentalismelor unor necunoscatori.

Asemeni multor publicisti din tara sa, Solouhin continua sa denunte fara incetare industria megalomanica din cauza careia, fara nici o umbra de preocupare de ordin ecologic, lacuri si rauri cu apa limpede si proaspata au fost transformate in mlastini scarboase si nocive, padurile, celebrele paduri rusesti, au fost distruse fara mila, si toate acestea numai in numele eternului principiu al sporirii productiei. Cu speranta de a putea pune in sah monstruoasele erori a peste jumatate de secol de economie de tip comunist, acest patimas indragostit de natura isi indeamna cu frenezie compatriotii sa ajunga la o colaborare cu aceasta in loc sa se laude mereu, prosteste si fara rost, ca au supus-o.

Un articol aparut in primul numar pe 1973 al revistei Himia i jizfii („Chimia si viata") pune in evidenta faptul ca savantii rusi lucreaza intens la inlocuirea carbunelui, a petrolului si a gazelor naturale - care in realitate nu sunt decat trei forme de energie solara inmagazinata - cu o energie solara noua, mai directa si nepoluanta. Acest articol se refera la cercetarile intreprinse asupra fotosintezei de omul de stiinta american Melvin Calvin, laureat al Premiului Nobel, care a descoperit ca, sub influenta razelor de soare, clorofila poate sa incarce cu electroni un semiconductor cum ar fi oxidul de zinc. Calvin si colaboratorii sai au realizat un „fotoelement verde" capabil sa produca un curent electric de aproximativ o zecime de microamper pe centimetru patrat. E drept, se arata in articol, ca dupa cateva minute clorofila plantei se desensibilizeaza sau se „epuizeaza", dar fenomenul ar putea fi prelungit prin adaugarea de hidrochinona in solutia sarata care face oficiul de electrolit. Clorofila pare sa joace in acest proces rolul unei adevarate „pompe de electroni", pe care ii transporta de la hidrochinona la semiconductor.

Calvin a calculat ca un fotoelement pe baza de clorofila acoperind o suprafata de zece metri patrati ar putea produce un kilowat de energie. El este de parere ca asemenea fotoelemente ar putea fi fabricate la scara industriala pana la sfarsitul acestui mileniu si ca ar costa de o suta de ori mai ieftin decat bateriile solare pe baza de silicon care se folosesc in prezent. si, chiar daca nu se va ajunge pana in anul 2000 la conversia directa a soarelui prin intermediul clorofilei - adauga articolul din Himia i jizni - omului nu-i va fi greu sa mai aiba rabdare cateva decenii in plus, avand in vedere ca plantele au fost nevoite sa astepte atatea milioane si milioane de ani ca sa se poata transforma in carbune.

in asteptarea acestei realizari, profesorul Gunar, aflat in fruntea unei echipe din ce in ce mai numeroase de tineri cercetatori, continua sa studieze cu asiduitate reactiile cartofului, incercand sa obtina un indice de rezistenta a acestuia la inghet, la temperaturi scazute sau ridicate si la maladiile care fac ravagii in lumea vegetala. Cercetarile sale au fost poate inspirate de un articol mai vechi, publicat in 1958 de colegul sau A.M. Siniuhin. Acesta se referea la realizarile unui eminent fiziolog si biofizician din India, ale carui cercetari trecusera aproape neobservate in timpul vietii lui si erau prea rar pomenite si dupa stingerea sa din viata. si totusi, inca din 1920, Kliment Arkadievici Timireazev, al carui nume il poarta azi cel mai prestigios for rus de invatamant si cercetare agronomica, proclamase valoarea exceptionala a acestor cercetari, sustinand cu fermitate ca prin ele se deschide o noua era in fata dezvoltarii stiintei mondiale. Savantul indian, scria Timiriazev, realizase aparate noi, uimitor de simple si de precise, cu care spulberase teoriile scolii germane de botanica privitoare la faptul ca procesele de comunicare in tesutul vegetal ar fi fost o chestiune de hidrostatica. Cu ajutorul acestei aparaturi, se putuse masura cu precizie timpul necesar unui semnal pentru a strabate lungimea tulpinii la diferite plante.

Siniuhin nu se fereste sa dezvaluie ca botanistii rusi erau atat de impresionati de descoperirile savantului indian incat intentionau sa intreprinda un program de cercetare bazat direct pe concluziile acestuia, atata timp trecute cu vederea de lumea stiintifica. in decembrie 1958, in aula mare a Academiei de stiinte din Moscova a avut loc o adunare de comemorare a savantului indian, de la a carui nastere se implinea un secol. in fata imensei multimi venite sa asiste la acest eveniment stiintific, trei academicieni dintre cei mai de vaza luara cuvantul, rezumand fantasticele descoperiri ale acestui om, nu numai in domeniul fiziologiei vegetale, ci si in cel al fizicii, subliniind legaturile vitale dar pana atunci ignorate care exista intre aceste doua discipline. Academicianul V.A. Lebedinski, unul din cei mai straluciti deschizatori de drumuri in materie de radiobiologie si medicina spatiala, a declarat cu aceasta ocazie: „Au trecut multi ani de la aparitia lucrarilor savantului a carui nastere o cinstim astazi si desi anii acestia au insemnat un timp suficient pentru ca un numar impresionant de descoperiri din domeniul biofizicii, ulterioare descoperirilor lui, dar putem inca gasi in ele un izvor fertil si inedit de idei valabile pentru stiinta contemporana."

Un alt orator a declarat dupa aceea ca in aceasta opera extraordinara „lumea verde a plantelor, care noua ni se pare atat de nemiscata si de nesimtitoare, a prins in chip miraculos viata si intelegem astazi ca ea nu este in nici un caz mai putin sensibila decat cea a oamenilor si a animalelor, ci dimpotriva, adeseori o depaseste net ca putere de simtire si poate si de intelegere."

Peste sase ani, forurile stiintifice rusesti aveau sa aduca un nou omagiu acestui om de stiinta uitat, publicandu-i doua volume de opere alese, admirabil ilustrate si insotite de comentarii amanuntite si competente. Gasim reprodusa in extenso in aceste doua volume o carte care aparuse cu mai bine de jumatate de veac inainte, mai exact in 1902, cu fascinantul titlu Raspunsuri de la fiintele insufletite si neinsufletite. Autorul ei realizase o superba sinteza intre stravechea intelepciune a Orientului antic si tehnicile stiintifice ale Occidentului modern, cu limbajul precis si riguros al acestuia, raspunzand astfel celor mai ridicate exigente ale secolului XX. Numele lui: sir Jagadis Chandra Bose.

inapoi la cuprins sau mai departe