I. ISTORIA

Iesira la plimbarea de seara pe tarmul marii dupa miezul noptii, cu cîteva ore mai tîrziu decît de obicei, pentru ca el a vrut sa mai lucreze, simtindu-se inspirat.

Se întinsera pe nisipul care înca mai emana caldura zilei în racoarea noptii. La un moment dat, el iesi din sirul vorbelor întîmplatoare si îi spuse, cu o voce parînd ezitanta din pricina emotiei, ca, desi n-a reusit sa puna nimic pe hîrtie, în seara asta a ajuns, în sfîrsit, sa gaseasca o teorie fara fisura a unificarii cîmpurilor, în care reusise sa rezolve toate contradictiile care pareau de nedepasit pîna acum. Si îi mai zise ca avea de gînd ca, peste doua saptamîni, la decernarea Nobel-ului, sa-si anunte si sa-si prezinte noua teorie, în locul discursului pe care îl avea pregatit.

Ea se lipi strîns de el, asezîndu-si pe pieptul lui capul care tocmai îi era strabatut de gîndul ca ea e cea care are cel mai destept barbat de pe planeta si ca ea e cea care îi va darui urmasi. Lui nu-i împartasi, însa, decît a doua parte a ideii, spunîndu-i ca îsi facuse seara un test de sarcina, care iesise pozitiv.

Începura, pe plaja pustie, ritualul împerecherii. La fel ca în urma cu un an, cînd se cunoscusera, ea fiind venita aici pentru un turneu de sah, iar el pentru un congres de fizica.

Fura brusc încercuiti si întrerupti de cei cinci. El muri sub loviturile de pumni, picioare si cutite. Ea ramase în inconstienta si aproape fara suflare, în urma loviturilor si violului. Asa fura gasiti, în zori, de catre gunoierii care curatau plaja aceasta îndepartata, izolata.

Cei cinci fura prinsi si bagati în puscarie, pe viata.

El fu plîns si îngropat, ca orice mort.

Ea trecu printr-o perioada cumplita si îsi gasi singura consolare în faptul ca purta în pîntece copilul lui. Hotarî sa ramîna în viata numai pentru a naste si a creste acest copil.

Îl nascu. Îl crestea. Copilul nu semana deloc cu tatal, ci, pe masura ce trecea timpul, ei i se parea ca pe chipul fiului se conturau tot mai precis trasaturile unuia dintre cei cinci. Îi facu un test de paternitate. Era fiul criminalului, nu al celui ucis. Refacu de înca doua ori testul ADN si avu acelasi rezultat. Cel care fusese fals pozitiv era testul de sarcina, facut în urma cu cîtiva ani, în seara în care fizicianul întîrziase plimbarea pe plaja din cauza teoriei pe care a gasit-o, dar pe care n-a mai apucat sa o puna pe hîrtie.

Femeia nu se putu împiedica sa constate ca, dupa ce fusese victima a ororii de pe plaja, devenise complice al acestei de-a doua orori, pe care ar fi putut-o împiedica. O vreme, îi fu iar cumplit de greu. Dar fiul criminalului disparu dupa un timp, lasînd tot locul fiului ei. Îl crestea. Îl iubea. Era al ei.

Pare o istorie a cîtorva oameni, fie ca ar fi reala, fie ca ar fi falsa. Dar nu este doar atît. Este un rezumat al istoriei omului. Este, mai mult, esenta istoriei omenirii. Este istoria, trecuta si viitoare, a drumului inevitabil al omului înapoi, spre maimuta. Este ceea ce a ascuns Darwin. La finalul acestei carti, adevarul acestor afirmatii va parea evident. Si va parea aproape indiscutabil si faptul ca Darwin l-a cunoscut.

II. CREIERUL NOSTRU DE AZI: CONTRACTIA DE DUPA BIG BANG

Indiferent de criteriile pe care diversi autori le stabilesc pentru a defini procesul umanizarii, exista un fenomen ce nu poate fi separat nicicum de aparitia si evolutia omului: cresterea, exploziva în anumite perioade, a creierului. De la australopitec la sapiens volumul creierului a crescut de peste trei ori.

Astfel, nu ne putem imagina un proces invers, de „dezumanizare”, separat de o scadere semnificativa a creierului. Cum aceasta carte va demonstra ca sîntem în plin proces de dezumanizare, ca ne îndreptam catre o maimuta mai putin evoluata, adica mai putin inteligenta decît omul, va trebui sa luam în discutie si acest argument morfologic al marimii creierului. Desi nu ne sprijinim demonstratia aproape deloc pe acest argument.

Toate studiile recente arata o scadere a creierului uman în ultimele zeci de mii de ani. Omul de Neanderthal, specie proxima speciei sapiens, avea un creier cu 15-20% mai mare. Omul de Cro-Magnon, stramos direct al nostru, avea si el creierul cu 15% mai mare. Iar oamenii de acum 5.000 de ani aveau creierul cu 10% mai mare decît al nostru.

Repet, nu vom invoca argumentul scaderii creierului în demonstrarea antropolizei pe care tocmai o parcurgem, desi tot mai multe studii arata ca exista o corelatie puternica între marimea creierului si gradul de inteligenta. Dar macar ca argument în favoarea stoparii evolutiei genetice în directia cresterii inteligentei, a „umanizarii” în continuare a omului, trebuie luat în seama. Ar fi culmea sa ne gîndim ca omul ar fi în continuare într-un proces de evolutie, care s-ar petrece în paralel cu scadere creierului, adica exact invers decît s-a întîmplat timp de cîteva milioane de ani. Cred ca nu are nimeni atîta naivitate încît sa creada ca s-ar putea petrece cu creierele cam ceea ce se întîmpla cu microprocesoarele…

Orbiti de progresul tehnologic, semenii nostri îsi imagineaza însa un om al viitorului tot mai inteligent, cu un cap tot mai mare si cu un corp tot mai atrofiat. Adevarul stiintific e însa unul contrar, dupa cum se vede din datele de mai sus privind volumul cerebral. Si cauza pentru care omul se îndreapta catre maimuta, dupa cum vom demonstra în aceasta carte, este tocmai progresul tehnologic, care nu se rezuma la cel de astazi. Dezumanizarea, involutia omului, e un fenomen vechi, probabil, de cîteva zeci de mii de ani. Pare doar un paradox: o inteligenta superioara creeaza tehnologia, iar tehnologia submineaza inteligenta care a creat-o. Nu este însa doar un paradox, ci este chiar paradigma istoriei omului.

În virtutea unui iluzii create de progresul tehnologic, omul de azi se simte superior omului primitiv, cel putin în ceea ce priveste inteligenta. Din pacate, însa, îi este inferior. Complexe de superioritate ar trebui sa aiba fata de omul viitorului, dar, cum am vazut, pe acela si-l imagineaza cu totul altfel decît va fi în realitate, asa ca are fata de el complexe de inferioritate. Cartea aceasta va rasturna aceasta perceptie falsa si va stabili, cu luciditate, adevarul: specia om este de mult timp pe panta descendenta a evolutiei sale. Complexe de inferioritate trebuie sa avem fata de cei care au fost cîndva, fata de acei primitivi pe care numai din ignoranta îi privim cu dispret. Cu inteligenta umana se petrece, în esenta, ceea ce s-a petrecut cu statura reptilelor, drumul mintii noastre e oarecum acela de la dinozauri la gusteri. Si, la fel ca în cazul reptilelor, tot o schimbare de mediu este cauza: tehnologia.

III. TEHNOLOGIA, BUMERANG CE LOVESTE URMASII

La vremea aparitiei sale, bumerangul a reprezentat un progres tehnologic incontestabil. Dar primul bumerang, lansat în urma cu cel putin 30.000 de ani, în vremea în care Neanderthal apunea si Cro-Magnon rasarea, nu a lovit doar prada acelui vînator inteligent care l-a inventat, ci a lovit si loveste înca toate generatiile de oameni ulterioare acelui inventator. Si acelasi rezultat l-a avut orice alt progres tehnologic.

Sa evaluam putin consecintele pe care le-a avut inventia pentru vînator si ai lui.

A putut vîna mai mult, deci si-a putut hrani mai bine femeile, care i-au nascut copii mai multi si mai sanatosi; iar cu surplusul de vînat i-a putut hrani mai bine si pe acesti copii.

A putut vîna cu mai putina cheltuiala energetica si de timp. Energia si timpul economisite le-a folosit, în parte, pentru a-si perfectiona arma inventata, ceea ce i-a permis un randament tot mai mare la vînatoare. Asta i-a permis sa hraneasca tot mai multi urmasi.

A putut vîna cu riscuri mai mici pentru el, nemaifiind obligat sa se apropie de prada decît dupa ce aceasta era deja ranita. Asta l-a mentinut mai mult timp sanatos si i-a permis si sa aiba o viata mai lunga. I-a dat, astfel, timp sa faca si sa creasca mai multi urmasi.

Pe termen scurt, pare (si chiar si este) un mecanism de selectie naturala. Acest barbat inteligent îsi asigura o descendenta mai numeroasa decît barbatii mai putin inteligenti din cetele care nu au la dispozitie bumerangul. Pe termen mai lung, însa, rezultatul e o antiselectie naturala. În primul rînd, chiar dintre urmasii lui vor trai unii care n-ar fi supravietuit conditiilor mai precare, celor de dinaintea inventarii bumerangului. În felul acesta, cantitatea medie a inteligentei urmasilor sai e mai mica decît ar fi fost în cazul în care el nu si-ar fi folosit inventia. În al doilea rînd, barbatii din alte cete, chiar daca nu sînt suficient de inteligenti pentru a inventa un bumerang, sînt destul de inteligenti pentru a-i întelege functionarea si avantajele si pentru a-l copia. Si si acesti barbati, mai putin înteligenti decît vînatorul nostru, vor putea, în urma utilizarii bumerangului, sa faca si sa creasca mai multi urmasi, a caror inteligenta medie va fi mai mica decît în cazul în care ar fi supravietuit conditiilor în care ar fi fost crescuti în absenta bumerangului în ceata lor.

Iata cum, chiar de la prima generatie, inteligenta medie a supravietuitorilor din toate grupurile umane care folosesc bumerangul e mai mica decît daca acesta nu ar fi fost inventat.

Sigur, în aceasta demonstratie am simplificat mult, neluînd în calcul în sansa de supravietuire a unui copil decît inteligenta acestuia. Pe cazuri individuale sau pe grupuri mici, acest lucru nu e adevarat. Dar, pe ansambul populatiei umane din acea vreme si din vremurile si mai vechi, lucrurile stau exact asa: au supravietuit si s-au înmultit cei mai destepti. Exact asa s-a format omul. Omul nu a excelat prin statura, forta, viteza, gheare sau colti. Nu dezvoltarea acestora le permitea contemporanilor vînatorului nostru sa vîneze mamuti ori sa-i picteze în pesteri întunecate. Inteligenta îi permitea omului toate acestea. În evolutia omului inteligenta a fost criteriul de selectie. Si cu cît viata era mai grea, mai dura, cu atît presiunea de selectie pe inteligenta era mai mare.

Dar orice progres tehnologic facea viata mai usoara, scazînd presiunea de selectie. Acest lucru este mult mai evident azi, cînd tehnologia a facut viata atît de usoara încît aproape oricine poate supravietui si aproape oricine se poate înmulti. În zonele avansate tehnologic, asupra fondului genetic al omenirii nu mai actioneaza nicio presiune de selectie, cel putin la nivelul inteligentei. Astazi ploua asupra noastra cu bumeranguri. E potop.

IV. PRESIUNEA DE SELECTIE, CALITATE ÎN DETRIMENTUL CANTITATII

Sa lasam acum putin omul si sa ne îndreptam atentia catre o ruda a sa mai îndepartata, ale carei conditii de viata s-au schimbat mult în ultimele sute de ani.

Pentru aceasta, sa mergem putin în Irlanda. Daca nu ma însel, e primul loc din Europa din care au disparut marii pradatori, ursul si lupul. Faptul se datoreaza, în cea mai mare parte, unui produs tehnologic al omului, a unuia mai putin obisnuit, caci e vorba de un produs tehnologic viu: irish wolfhound, cîinele de vînatoare de lupi.

Pe de o parte, introdus ca factor de presiune de selectie pentru ursi si lupi, acest cîine a produs asupra acestora o presiune atît de mare încît i-a exterminat. Pe de alta parte, simultan, ursul si lupul au exercitat o presiune de selectie asupra wolfhoundului. Cîinele mai era folosit si ca luptator în razboaie. Asa ca asupra acestui cîine exercitau presiune de selectie cei mai de temut pradatori ai acelui loc si ai acelui timp: lupul, ursul si omul razboinic. Ne imaginam usor ca în conditii atît de dure, nu au supravietuit si nu au ajuns sa se înmulteasca decît cîinii cel mai bine înzestrati pentru lupta. Una dintre calitatile cerute în lupta era talia si pe aceasta o vom urmari pentru ca e mai usor de masurat decît altele. În acele vremuri, înaltimea medie la greaban a wolfhoundului era de 120 cm.

Astazi, înaltimea sa medie e de 90 cm. A pierdut un sfert din înaltime si, probabil, o treime din masa. Faptul se datoreaza slabirii presiunii de selectie exercitate asupra cîinelui. Si ursul si lupul si razboinicul au disparut din viata cîinelui, care a fost folosit, între timp, în activitati mult mai pasnice, devenind chiar cîine de companie. În noile conditii, au putut supravietui si s-au putut înmulti si cîinii mai putin apti pentru lupta, inclusiv cei cu talia mai mica. Astazi sînt, probabil, mai multi wolfhounzi decît acum cîteva sute de ani, dar acestia nu mai sînt atît de performanti în lupta. Slabirea presiunii de selectie la asta duce totdeauna: cresterea cantitatii în detrimentul calitatii.

Sa ne întoarcem acum la om. Asa cum omul e un corp fizic care nu se poate sustrage legilor fizicii, tot astfel omul este si un organism biologic, care nu poate scapa nici legilor biologiei, inclusiv aceleia care stabileste relatia între calitate, cantitate si presiunea de selectie.

Sigur ca în preistorie supravietuirea omului se datora si unor calitati fizice pe care noi, cei de azi, nu le mai avem. Toate cercetarile arata ca chiar si oamenii de azi cei mai dotati si mai antrenati, si anume campionii de atletism, nu reusesc sa aiba performante nici macar în media celor realizate de stramosii nostri preistorici. Adica noi am pierdut deja la nivel genetic aceste înzestrari somatice. Si, daca la nivel fizic lucrurile stau asa, de ce ar sta altfel la nivel psihic? Reamintim, suprematia omului în regnul animal a fost dobîndita tocmai de psihicul sau, de mental. Nu cu muschii, ghearele sau coltii a reusit omul sa vîneze mamutii sau sa puna la munca în folosul sau elefantii…

În preistorie, pe teritoriul Europei traiau numai cîteva zeci de mii de oameni care au astazi sute de milioane de urmasi. Aceasta explozie cantitativa nu putea avea loc decît în conditiile unei înmuieri teribile a presiunii de selectie si cu pretul unei pierderi de calitate corespunzatoare. Probabil ca orice Cro-Magnon care, prin absurd, s-ar naste astazi într-o familie din Europa ar face fata usor vietii de aici si de acum. Tot prin absurd, probabil ca numai foarte putini dintre europenii care se nasc acum ar fi facut fata daca ar fi venit pe lume într-o ceata de Cro-Magnon. La fel cum putini din wolfhounzii de azi ar supravietui daca ar avea de luptat cu ursii, lupii, razboinicii. Dar oricare dintre wolfhounzii de acum cîteva sute de ani nu numai ca ar putea trai azi, ci ar fi un campion al rasei…

V. OMENIREA, DE LA FATA FRUMOASA LA FATA CU ZESTRE

Un pui de gaina iesit din ou începe sa ciuguleasca, adica sa se hraneasca. Puiul stie deja asta din momentul în care vine pe lume. Nu învata de la closca, pentru ca si puii iesiti din oua în incubator ciugulesc.

Un pui de leu însa nu începe sa vîneze îndata ce se naste. El ajunge sa vîneze mult mai tîrziu, în urma unui proces de învatare, care se desfasoara în interiorul familiei de lei. Un leu nascut si crescut în captivitate, daca este eliberat în savana, va muri în scurt timp de foame, incapabil sa vîneze ceva.

Ce arata cele doua exemple? Ca hranirea gainii face parte din zestrea ei genetica, la fel ca si respiratia. Hranirea leului face parte însa din zestrea extragenetica, din ceea ce putem numi, fara a gresi, civilizatia si cultura familiei de lei. Din zestrea genetica a leului face parte numai capacitatea de a deprinde vînatoarea. Dar tot din zestrea genetica a leului face parte si capacitatea de a învata sa faca tumbe la circ.

Sa ne apropiem însa putin de om si sa luam exemplul celei mai apropiate rude, cimpanzeul, de care ne despart doar 1-2% din gene. Face parte din zestrea genetica a cimpanzeului si sa poata folosi, daca e educat de om, cîteva sute de cuvinte si sa poata întelege cîteva mii. Dar acest lucru nu face parte din cultura cimpanzeilor salbatici, nu face parte din zestrea lor extragenetica. La fel cum nici oglinda nu face parte din cultura lor, desi zestrea genetica le permite sa se recunoasca în oglinda. Ceea ce unui leu sau unei gaini îi este inaccesibil, oricîta educatie ar primi de la om.

Ce deducem din aceste exemple? Cu cît un animal e mai inteligent, cu atît o parte mai mare a comportamentului sau scapa codificarii si conditionarii genetice directe si se lasa modelata de învatarea de care animalul beneficiaza în cadrul culturii în care acel animal traieste. Altfel spus, supravietuirea unui animal este cu atît mai dependenta de zestrea extragenetica cu cît acel animal este mai evoluat pe scara inteligentei. Un leu cu înzestrari înnascute exceptionale, dar crescut în captivitate, nu ar supravietui în savana tocmai pentru ca îi lipseste zestrea extragenetica a leilor salbatici, cultura vînatorii. Un leu mai putin înzestrat, dar nascut si crescut printre leii din savana, supravietuieste. Mai mult, un pui de leu debil, care în savana n-ar fi ajuns la maturitate, poate trai si îmbatrîni într-o cusca, unde nici zestrea genetica si nici cea extragenetica a leilor nu joaca roluri prea mari. Cam ca acest leu debil traiesc azi oamenii în tarile avansate tehnologic, unde cerintele pentru supravietuire si înmultire sînt minime.

Daca, prin absurd, am fi lasati sa alegem unde sa traim, ce am alege? Epoca preistorica sau pe cea contemporana? Este acelasi tip de dilema între a alege o fata frumoasa sau una cu zestre. Zestrea epocii contemporane e tehnologia. Zestrea face viata mai usoara. Dar frumusetea face viata mai frumoasa. Frumusetea face parte din zestrea genetica. Iar zestrea genetica a omului era mai mare în preistorie.

Lasînd la o parte dilema asta pur teoretica, sa ne aducem aminte ca Dostoievski era convins ca frumusetea va reusi sa salveze lumea. Noi ar trebui sa fim convinsi ca lumea nu va reusi sa salveze frumusetea. De zeci de mii de ani lumea e în goana dupa zestre: tehnologia…

VI. ALTRUISMUL, CUCUTA INTELIGENTEI

În grupurile umane stravechi, altruismul era, desi poate parea paradoxal, un avantaj în lupta pentru supravietuire. În conditiile unui surplus de hrana, era profitabil ca în ceata sa fie tolerate si exemplare umane mai slabe, mai neajutorate si care nu reuseau sa produca nimic pentru colectivitate, ci doar sa consume. Cel putin în doua situatii acesti nevolnici puteau deveni foarte utili grupului. În cazul unui atac al unor pradatori, inclusiv al altui grup de oameni, nevolnicul era lasat ca prada, ceea ce îi putea salva pe cei valizi. Iar în cazul unei perioade de foamete cel slab putea fi mîncat de cei în putere, salvîndu-i astfel de la moarte. Asa ca surplusul de hrana din vremuri bune dat unor handicapati se dovedea o investitie buna pentru supravietuirea celor puternici, si implicit pentru asigurarea descendentei lor. Sigur ca altruismul nu era nici atunci, cum nu e nici acum, rezultatul unor calcule, ci al unor sentimente. Grupurile care au avut astfel de sentimente au avut un avantaj fata de cele care nu le-au avut si care, în situatii limita erau nevoite sa sacrifice oameni valizi.

Si cealalta forma de altruism, cel extrem, eroismul, aducea avantaje de supravietuire descendentilor. Sacrificarea, în lupta cu animale mari sau cu alte cete de oameni, a unor barbati puternici putea asigura supravietuirea propriilor lor urmasi, a propriilor lor gene.

Daca altruismul însemna un avantaj pentru cei puternici si pentru descendentii lor în grupurile mici, în grupurile mai mari de oameni avantajele în perpetuarea genelor celui puternic si altruist nu se mai vad. Sa cautam sa vedem ce avantaje creeaza pentru propria lor descendenta genetica marii altruisti ai modernitatii: eroul, sfîntul, geniul.

Sfîntul, conditie asociata cu renuntarea la sexualitate si cu retragerea din lume, îsi suprima pur si simplu descendenta, lasînd locul liber pentru descendentii unora inferiori lui.

Eroul îsi sacrifica viata, lasîndu-si descendentii într-o pozitie de inferioritate de sanse fata de descendentii celor lasi dar vii. Eroul îsi defavorizeaza propria descendenta si o favorizeaza pe a altora, avantajeaza perpetuarea genelor altora, nu a propriilor lui gene.

Geniul îsi pune la dispozitia tuturor inventia, nefavorizîndu-si nicicum descendentii, ci dimpotriva. Cum orice inventie e doar o protezare, aceasta îi favorizeaza mai mult pe cei mai slabi. Si, cel putin statistic, descendentii unui geniu nu sînt printre cei mai slabi.

Dupa ce am vazut cum marii altruisti ai modernitatii îsi saboteaza practic propriile gene în competitia cu genele altora, sa vedem ce se întîmpla în societatile moderne cu celalalt tip de altruism, cu cel manifestat fata de cei mai slabi. În societatile cele mai avansate tehnologic si cele mai bogate, chiar daca cei mai slabi nu sînt chiar egalii celor mai puternici, acestora li se asigura supravietuirea si li se favorizeaza reproducerea. Rata reproducerii lor este chiar mai mare decît media. Succesul biologic al celor mai slabi este mai mare decît al celor mai puternici, al caror singur succes e cel social, astazi complet decuplat de succesul biologic.

Iata cum altruismul de azi al celor puternici, ceea ce în cazul omului înseamna al celor inteligenti, duce inevitabil tocmai la scaderea ponderii inteligentei în lume. Pretul pentru stima de sine pe care ti-o da altruismul îl platesc urmasii tai. Cei mai multi dintre ei îl platesc chiar cu viata. Pe care nici macar n-o vor avea vreodata…

VII. O LUME A PROTEZELOR PREGATESTE INEVITABIL O LUME DE INVALIZI

În capitolul precedent aminteam, în treacat, ca orice inventie e o protezare care îi favorizeaza cel mai mult pe cei mai slabi. Bumerangul e o proteza a bratului, care îl face de o suta de ori mai lung. Toporul de piatra e o proteza a pumnului care îl face de zece ori mai greu si mai tare. Automobilul e o proteza a picioarelor, care le face de zeci de ori mai rapide si infinit mai rezistente.

Daca în preistorie cele mai multe proteze erau destinate sa suplineasca sau sa amplifice calitatile fizice ale omului, în lumea moderna sînt tot mai multe protezele menite sa suplineasca si sa amplifice ceea ce tine de mental. La fel cum automobilul sterge mare parte din diferentele de locomotie dintre un semiparalitic si un campion de maraton, Google anuleaza partial diferentele între un om cu o memorie si cu o cultura exceptionale si un uituc incult.

În momentul în care aceste diferente de înzestrare nu mai joaca aproape niciun rol în selectia naturala, adica în supravietuire si în reproducere, nu vor mai fi eliminati din lume cei mai putin înzestrati, iar genele lor se vor perpetua la fel ca si ale celor înzestrati fizic si psihic. Exact asta se întîmpla în omenire de zeci de mii de ani si procesul e tot mai amplificat pe masura ce ne apropiem de zilele noastre. Iar în viitor fenomenul va lua proportii si mai mari.

S-ar putea obiecta asupra corectitudinii acestor afirmatii prin doua argumente: cresterea taliei ultimelor generatii de oameni si cresterea IQ-ului ultimelor generatii. Dar ambele argumente nu fac decît sa confirme enunturile noastre. Iata cum: atît cresterea taliei cît si a IQ-ului din zilele noastre nu sînt decît tot rezultatul unei protezari, a protezarii printr-o alimentatie mai buna a ultimelor generatii. Este suficient sa invocam faptul ca IQ-ul africanilor din SUA este semnificativ mai mare decît al celor ramasi acasa. Aceasta se explica atît prin faptul ca, desi fenotipic sînt negri, multi africani din SUA au o proportie însemnata de gene ale rasei albe, cît si printr-o alimentatie mai buna a negrilor din SUA decît a celor din Africa. Dar, desi se hranesc aproape identic, africanii din SUA au un IQ mai mic decît al albilor. Aici nu poate fi vorba decît de o diferenta mostenita. Africanii au trait tot timpul într-un paradis, în care pîna si cimpanzeii supravietuiesc. Albii au trait în purgatoriul climei temperate si în infernul glaciatiunilor, în care nicio alta maimuta nu ar fi supravietuit, ceea ce a constituit o presiune de selectie mult mai mare. Asa se explica faptul ca au un IQ mai mare. Dar asta nu va mai dura mult, pentru ca albii si-au fabricat un paradis tehnologic, ceea ce face ca viata lor sa fie mai usoara azi decît în Africa si, pe termen lung, asta nu poate duce decît la o scadere a IQ-ului sub cel al africanilor.

Iata deci cum protezarea printr-o alimentatie superioara cantitativ si calitativ poate suplini si masca o degradare genetica, atît la nivelul fizic cît si la nivelul inteligentei.

Un alt tip de protezare mai putin evidenta este si diviziunea muncii, mai ales într-un anumit aspect al sau. Folosirea celor mai destepti în locurile în care e nevoie de inteligenta suplineste si mascheaza degradarea genetica pe ansamblul unei populatii. În societatile în care acest lucru nu se întîmpla, societatea în ansamblul ei pare mai putin inteligenta. Si chiar si este, într-un fel, întrucît îi lipseste o anumita forma de inteligenta…

VIII. INTELIGENTA DE A TE LASA CONDUS DE CEL MAI INTELIGENT

Nefiind un animal solitar, omul supravietuia numai în masura în care grupul din care el facea parte reusea sa supravietuiasca. Dincolo de media inteligentei membrilor sai, orice grup uman mai e caracterizat de un alt tip de inteligenta, aceea care asigura colaborarea indivizilor sai, aceea care asigura optimizarea cooperarii în vederea realizarii scopurilor întregului grup. Cu cît un grup avea mai dezvoltata inteligenta de acest tip, cu atît avea si sanse mai mari la supravituire si la înmultire, mai ales în conditiile vitrege din preistorie.

În esenta, acest tip de inteligenta se rezuma la inteligenta de a se supune celui mai inteligent, barbatului alfa. O vînatoare de mamuti sau un razboi pe viata si pe moarte cu un alt grup de oameni aveau mai multe sanse de izbînda atunci cînd toti urmau disciplinati strategia si tactica stabilite de cel mai inteligent dintre ei. Si, în general, toate activitatile mergeau mai bine daca erau conduse de barbatul alfa.

Sigur ca e posibil si chiar probabil ca în unele cete vînatorul alfa sa fi fost ucis de barbati beta sau chiar de barbati omega ori de femei, într-un fel de revolte. Dar în felul acesta grupul îsi scadea sansele la supravietuire. Mai ales daca, dupa uciderea lui alfa, luptele pentru putere si omorurile continuau între cei ce-si disputau pozitia lui. Pierderi prea mari compromiteau viabilitatea întregului grup.

În vremea în care omul era vînator, în competitia extrem de dura pentru supravietuire au rezistat probabil numai grupurile care ascultau de barbatul alfa. Iar cele care si-l ucideau piereau pîna la urma. La fel cum ar pieri acum haitele care si-ar ucide lupul alfa si în care, în loc sa coopereze, lupii s-ar pierde în nesfîrsite încaierari pentru sefie.

Înlaturarea barbatului alfa a devenit însa posibila, fara riscuri imediate pentru grupurile umane, abia ceva mai tîrziu, datorita unui progres tehnologic atît de mare încît se poate vorbi de o revolutie tehnologica. Iar dupa parerea noastra aceea a fost cea mai mare revolutie tehnologica, mai importanta decît cea industriala. E vorba de revolutia neolitica. Agricultura, cresterea animalelor si formarea primelor sate au indus schimbarile cele mai mari în viata omului, reducînd foarte mult presiunea de selectie si permitînd cresterea accelerata a populatiei umane, crestere cantitativa realizata inevitabil pe seama unei scaderi calitative.

Aceasta scadere calitativa începe cu uciderea barbatului alfa, de catre alti barbati uniti, poate si cu participarea unor femei. Nemaidepinzînd de vînatoare, ci de agricultura si de cresterea animalelor, fiind mai multi si feriti, în interiorul satului, de amenintarile din natura, barbatul alfa nu mai era indispensabil tribului decît în razboaie. În perioadele de pace putea fi ucis, fara ca asta sa ameninte existenta comunitatii într-un viitor imediat. Oamenii ajunsesera sa-si poata permite sa se lepede de inteligenta de a se lasa condusi de cel mai inteligent. Si s-au lepadat…

IX. MATRIARHAT SI COMUNISM

Exista si astazi un imaginar colectiv care proiecteaza niste idealuri asupra vremurilor preistorice. Dintre toate reprezentarile false despre societatea de dinaintea revolutiei neolitice, cele mai naive, dar si cele mai raspîndite, sînt matriarhatul si comunismul.

Ar fi ridicol sa credem ca într-o lume atît de dura precum cea din Europa glaciatiunilor, femeia si-ar fi putut alege partenerii sexuali si ca ar fi putut sa si conduca un grup uman care îsi asigura traiul în principal din vînatoare, adica din performantele unor barbati asupra carora natura exercita o presiune de selectie formidabila. O societate matriarhala ar fi putut exista numai într-un paradis tropical sau ecuatorial si numai la o populatie de culegatori, la care barbatul si femeia sa aiba activitati similare. Dar nici macar în Africa, unde aceste conditii ar putea fi întrunite, nu exista societati matriarhale la om, ci doar la o ruda apropiata, la bonobo, o maimuta care se pare ca ne seamana mai mult decît cimpanzeul. Bonobo duce o viata atît de usoara încît îsi permite sa-si cheltuiasca cea mai mare parte a energiei si a timpului pe sex. Bonobo face sex aproape de doua ori pe ora, desi naste un pui la cinci ani. Iar sexul e în toate pozitiile si de toate tipurile: si hetero, si homo, si pedofil. Numai incestul între mama si fiu e tabu la bonobo, în rest totul e permis. Si practicat. Un paradis al matriarhatului…

Dar sa revenim la oameni… Statutul femeilor de dinaintea revolutiei neolitice nu putea fi decît unul inferior celor mai puternici barbati si probabil unul egal cu al barbatilor de rang inferior. Prima emancipare a femeilor a avut loc probabil odata cu trecerea la agricultura si pastorit, ocupatii mai pasnice si în care femeia putea avea o contributie mai apropiata de a barbatului. Probabil ca tot odata cu revolutia neolitica a avut loc si prima democratizare a societatii umane, în ansamblul ei, dupa dictatura exercitata de barbatul alfa, eventual în asociere cu cei cîtiva barbati beta ai grupului de vînatori din paleolitic.

Caci ar fi tot atît de ridicola ca si credinta în matriarhat convingerea ca ceata de vînatori traia într-un fel de comunism, în care toti aveau îndatoriri si drepturi egale, în care toti produceau si consumau în mod egal, în care totul era împartit frateste. Dimpotriva, într-o lume atît de dura, în care supravietuirea era atît de dificila încît oamenii nu depaseau decît foarte rar 20-30 de ani, nu putea sa functioneze decît o dictatura, exercitata de un barbat alfa, care avea sub el o ierarhie stricta a celorlalti membri ai grupului. În mod sigur hrana nu era împartita egal, ci în functie de aceasta ierarhie. Iar la femei sigur nu aveau acces toti barbatii, ci numai alfa si, probabil, cei cîtiva masculi beta, adica vînatorii cei mai buni. Si la cimpanzei este descris schimbul de sex contra hrana, adica la o femela are acces un mascul care îi ofera mîncare. Un fenomen identic s-a constatat si la triburi umane izolate, care traiesc azi în conditii preistorice, unde cei mai buni vînatori au cel mai larg acces la femei. O ceata din paleolitic care nu ar fi functionat în felul acesta n-ar fi avut sanse prea mari de supravietuire si de înmultire.

Numai revolutia tehnologica neolitica, relaxînd foarte mult presiunea de selectie, a putut duce la forme ceva mai democratice de organizare a satului nou aparut. Abia acum a devenit posibila restrîngerea puterilor barbatului alfa si chiar suprimarea lui fizica. Tot acum a avut loc, probabil, si o liberalizare sexuala, care a constat în accesul la femei al mai multor barbati, în conditiile slabirii lui alfa si al maririi numarului de membri ai grupului fata de perioada paleolitica. În aceasta perioada apar probabil si germenii democratiei sexuale, care va duce în cîteva mii de ani la monogamie, ceea ce din punct de vedere al selectiei genetice reprezinta o calamitate care poate produce, chiar si singura, degenerarea relativ rapida a unei specii. Si o tot produce, întrucît liberalizarea sexuala din ultimele decenii este complet decuplata de reproducere, asa ca nu repara în niciun fel dezastrul genetic realizat de monogamie în cîteva mii de ani.

X. DOMESTICIRILE

Daca paleoliticul însemnase domesticirea regnului mineral, a pietrei care sub mîna si sub mintea omului devenise unealta si arma, revolutia neolitica a reprezentat domesticirea regnului vegetal si a celui animal. Abundenta de hrana data de cultura plantelor si de cresterea animalelor reface, oarecum, paradisul tropical si ecuatorial, cu nesfîrsitele lui rezerve de hrana. Numai ca, spre deosebire de acesta, paradisul tehnologic agro-zootehnic creat acum e locuit numai de om, care nu are aici nici concurenti cu care sa-si dispute hrana si nici pradatori carora sa le fie vînat.

Din momentul în care omul a domesticit natura exterioara, reusind sa transforme infernul ei într-un paradis al carui unic beneficiar este el, cel mai temut dusman al omului, ca specie, devine natura lui interioara, ceea ce numim natura umana. Noua ni se pare ca asta este esenta revolutiei neolitice: trecerea omului din infernul din afara speciei în infernul din interiorul speciei. Infern în care traim si astazi si din care nu vom iesi decît transformati într-o alta specie, care va cadea iar în infernul naturii exterioare, unde va intra iar între falci care vor exercita presiunea de selectie de care am fost scutiti cîteva milenii.

În primul rînd, dupa domesticirea regnurilor mineral, vegetal si animal si în paralel cu extinderea si perfectionarea acestei domesticiri, era inevitabil ca omul sa încerce si domesticirea altor oameni. Era inevitabil sclavagismul. Un fenomen uimitor, daca ne gîndim ca dintre carnivore doar cîinele poate fi pus la munca si pîna si masculii ierbivorelor nu accepta sa munceasca decît daca sînt castrati. În schimb, urmasii vînatorilor de mamuti vor accepta sclavia, munca în captivitate. Si se vor si reproduce în captivitate.

În al doilea rînd, nemaiavînd atît de mult de luptat, împreuna cu grupul, contra naturii vitrege, o tot mai mare parte din energia oamenilor putea fi cheltuita în luptele pentru ascensiune sociala si putere din interiorul satului neolitic. În cadrul acestor lupte a fost probabil încalcat si tabu-ul, care la nicio alta specie nu mai e încalcat, al uciderii masculului alfa de catre membri ai propriului grup.

În al treilea rînd, înmultirea rapida în interiorul satului neolitic a dus la formarea unor grupuri umane atît de mari, încît omul nu era echipat genetic sa gestioneze relatiile noi, aparute consecutiv aglomerarii. Apare, pe toate planurile, o promiscuitate care o prefigureaza, la alte proportii, pe cea a aglomerarilor urbane de mai tîrziu.

În al patrulea rînd, cresterea demografica genereaza o presiune care duce la conflicte pentru resurse între diferitele triburi. O tot mai mare parte a energiilor umane este cheltuita în razboaie.

Pe scurt, odata relaxata presiunea naturii exterioare, cea care preseaza acum este natura umana, natura din om. Începe o perioada caracterizata de aglomerare, de promiscuitate si de conflicte, pentru care omul nu e genetic pregatit sa le poata gestiona. Nici pîna azi omul nu a reusit sa puna la punct o tehnologie acceptabila a relatiilor interumane. Si astazi tot progresul tehnologic e cel care amelioreaza o viata tot mai precara în ceea ce priveste relatiile. Iar tot modul de viata, din neolitic pîna azi, e unul care decupleaza tot mai mult înzestrarile unui om de succesul lui social si care decupleaza tot mai mult si succesul social de cel biologic, adica de reproducere. E o viata din care selectia naturala lipseste complet si a carei consecinta nu poate fi decît o degradare genetica tot mai accelerata.

Probabil ca nu întîmplator, cum am mai spus, creierul omului de azi e cu 10% mai mic decît al celui din neolitic si cu 15% mai mic decît al lui Cro-Magnon…

XI. ZESTREA FETEI PARE INEPUIZABILA

Cu toate ca aglomerarile umane au determinat evident împutinarea zestrei genetice, ele au dus si la cresterea exploziva a zestrei extragenetice, în urma favorizarii diviziunii muncii.

În ceata de vînatori zestrea extragenetica era cam aceeasi pentru toti, fiecare învata sa mînuiasca aceleasi unelte si aceleasi arme, fiecare primea aceleasi cunostinte si credinte despre lume, fiecare învata aceleasi reguli de conduita fata de semenii lui. Revolutia neolitica, împartind oamenii în cultivatori si pastori, deja creeaza premisele diferentierii zestrei extragenetice între cele doua zone ocupationale. Iar aglomerarile urbane de mai tîrziu vor duce la tot mai multe ocupatii cu zestre diferita. Odata cu revolutia industriala începe însa practic o explozie a diferentierii zestrei extragenetice, consecinta a exploziei de meserii si specializari.

În conditiile acestea, zestrea extragenetica totala a omenirii a crescut infinit în comparatie cu a societatii paleolitice, chiar daca zestrea extragenetica medie a unui om a scazut prin diminuarea inteligentei si a capacitatii de învatare, consecinta a scaderii zestrei genetice ca urmare a înmuierii presiunii de selectie.

Dintr-o specie cu indivizi mai apti decît cei de azi, dar care nu traiau decît rar mai mult de 20-30 de ani, dintr-o specie aflata de mai multe ori în pragul extinctiei, omul a ajuns, desi cu exemplare tot mai putin dotate genetic, sa colonizeze practic tot Pamintul si sa se si înmulteasca incredibil, ajungînd azi la o populatie de 7 miliarde. Performanta datorata exclusiv cresterii explozive a zestrei extragenetice totale a omenirii. Si care face sa treaca practic neobservate atît deteriorarea genetica a omului mediu cît si consecinta ei, scaderea zestrei sale extragenetice individuale.

La o populatie atît de numeroasa ca a omenirii de azi si cu o distributie a inteligentei dupa curba lui Gauss, exista astazi mult mai multe minti stralucite decît întreaga populatie a omului preistoric. Si exista în umanitate si mai multe inteligente decît ar fi strict necesar pentru a sustine în continuare o dezvoltare exploziva a stiintei si tehnologiei, adevarata industrie de protezare a tot mai multilor oameni tot mai subdotati.

Daca ne gîndim ca o gorila, cu un creier de numai 500 cmc, de aproape trei ori mai mic decît al nostru, stie sa faca atîtea lucruri si mai poate învata sa foloseasca si cîteva sute de cuvinte si sa înteleaga alte cîteva mii, n-ar trebui sa ne îngrijoram deloc. Creierele noastre, chiar daca vor scadea si vor fi mai putin inteligente decît acum, vor fi suplinite cu asupra de masura de catre tehnologia tot mai performanta.

Dar nu ne putem împiedica sa facem constatarea amara ca, în timp ce oamenii sînt tot mai putin inteligenti, obiectele sînt tot mai inteligente si mai usor de folosit. Si nici nu e de mirare ca lucrurile stau asa, întrucît lucrurile au încorporata înteligenta acelora care le-au inventat si perfectionat, o inteligenta destul de departe de media de astazi a speciei…

XII. CENTRELE LUMII

De ce centrele si nu centrul? Pentru ca totdeauna sînt doua…

Sa ne imaginam o harta a lumii pe care e marcata tehnologia fiecarei zone, adica zestrea extragenetica a populatiei de acolo. Pe harta de azi centrul lumii e America de Nord. Pe o harta de ieri centrul ar fi fost Europa Occidentala. Pe o harta de mîine credem ca va fi centrul Asia de Est. Pe o harta de poimîine nu ne încumetam sa spunem cine va fi si nici macar cine nu va fi centrul. În orice caz, poimîine în centru va fi cineva care mîine va trai mai greu…

Sa ne imaginam o harta a lumii pe care e marcata zestrea genetica a fiecarei zone. Daca am face o corectie în functie de alimentatie, harta distributiei IQ-ului în lume ar aproxima-o destul de bine pe cea a zestrei genetice. Centrul de azi al lumii e Asia de Est. Centrul de ieri ar fi fost America de Nord. Iar cel de alaltaieri, Europa Occidentala. Nu ne hazardam sa spunem cine va fi mîine în centrul acestei harti, dar acela va fi poimîine în centrul hartii lumii privind zestrea extragenetica, tehnologia.

De ce nu are lumea mereu acelasi centru? Cum de se schimba periodic centrul lumii? Care e legea dupa care se întîmpla acest lucru?

Dupa parerea noastra lucrurile se petrec astfel.

O civilizatie tehnologic mai avansata asigura populatiei o viata mai usoara, deci o presiune de selectie mai mica si o degradare genetica mai rapida. O civilizatie mai înapoiata tehnologic exercita o presiune de selectie mai putin scazuta decît una avansata, asa ca degradrea genetica va fi mai înceata. Chiar daca initial civilizatia avansata are o zestre genetica mai buna decît aceea mai putin tehnologizata, zestre datorita careia a si reusit s-o devanseze, tinînd cont de ritmurile diferite de degradare, la un moment dat populatia mai putin performanta tehnologic va ajunge sa aiba întîietatea în privinta înzestrarii genetice. În urma intrarii în contact a celor doua populatii, dupa un timp cea care vine din urma (mai exact, cea care se degradeaza mai lent) va reusi sa preia tehnologia celeilalte. La un moment dat, la tehnologii egale, adica la aceeasi zestre extragenetica, suprematia o va hotarî zestrea genetica. Si centrul lumii va deveni civilizatia care era initial mai slaba tehnologic si, tocmai de aceea, într-o involutie mai lenta. Caci, repetam, involutia e în curs pretutindeni, de mii de ani.

Exact în felul descris mai sus s-a schimbat mereu centrul lumii. Asa s-a facut transferul de putere de la romani la barbarii din vestul Europei, mai putin degradati deoarece traiau mai greu, atît datorita climei mai aspre cît si datorita retardului tehnologic. Iar acesti barbari vest-europeni au ajuns sa faca revolutia industriala, în urma careia au devenit centrul lumii. Tot la fel, America de Nord a preluat centrul lumii de la Europa. Europenii emigrati în America au fost supusi unei selectii mult mai dure decît europenii ramasi acasa, asa ca diferenta de zestre genetica a crescut brusc în favoarea plecatilor. Cum tehnologia europeana o aveau deja, în numai cîteva sute de ani americanii au mutat la ei centrul lumii. Iar pentru a-l pastra la ei, americanii sînt si azi cel mai mare aspirator de creiere de import care a existat vreodata în lume.

Totusi, pe o harta a IQ-ului, Asia de Est este centrul lumii, depasind deja America de Nord. Si e numai o chestiune de timp mutarea acolo a centrului tehnologic al lumii…

XIII. MAI BINE E MAI RAU

Cel putin din Renastere încoace, o fantoma bîntuie staruitor întreaga lume. Iar aceasta stafie noua ne pare însasi esenta modernitatii. E vorba despre credinta, în fapt mistica, desi mereu îmbracata în straiele rationalitatii, ca omul ar fi un fel de dumnezeu în devenire, un dumnezeu perfectibil pe care îl tot fac mai bun educatia, civilizatia si cultura.

Departe de noi gîndul ca în cazul anumitor indivizi lucrurile n-ar putea sta chiar asa. Dar, pe ansamblul societatii si pe întinderea mai multor generatii e exact invers, dupa parerea noastra.

De altfel, daca educatia, civilizatia si cultura ar face o societate mai performanta, atunci schimbarea centrului lumii nu s-ar mai produce niciodata, pentru ca o societate mai avansata tehnologic, care are totdeauna o civilizatie mai buna, ar avea si un om mai bun si ar fi o societate de nedepasit vreodata de catre o alta, cu o tehnologie mai redusa. Diferenta dintre centrul lumii si celelalte societati ar trebui sa se amplifice, nu sa scada. Ori, atît teoria noastra cît si practica ne arata tocmai contrariul: diferenta scade, se anuleaza si, în final, centrul lumii este ocupat de o alta populatie, care initial nu avea nici tehnologia si nici educatia populatiei acum detronate…

Sa identificam acum cîteva dintre mecanismele prin care civilizatia si cultura accelereaza degradarea genetica a unui popor. Totdeauna acestea, asociate si cu tehnologia, provoaca o emancipare a oamenilor, o crestere a pretentiilor tuturor membrilor societatii.

În primul rînd, se produce o infantilizare, o lungire a perioadei dedicate educatiei si formarii fiecarui om. Asta duce la o întîrziere a vîrstei la care oamenii fac copii. Mai ales în cazul femeilor, lucrul acesta expune urmasul unor riscuri genetice mai mari, ceea ce pe ansamblul populatiei înseamna accelerarea degradarii genetice.

În al doilea rînd, cei mai atinsi de emancipare sînt cei mai inteligenti. Tocmai ei sînt cei care procreeaza la vîrste mai avansate sau deloc. Cei mai putin inteligenti îsi încheie mai repede educatia si procreeaza mai repede. În felul acesta, este expusa degradarii mai ales zestrea genetica mai buna, fenomenul fiind un fel de democratizare genetica.

În al treilea rînd, emanciparea femeilor, adusa de civilizatie, înseamna dorinta acestora de a fi egale cu barbatii, mai ales cu barbatii lor. Asta înseamna ca femeile, mai ales cele mai inteligente si mai emancipate, vor întemeia familii si vor face copii mai ales cu barbati mai slabi, care sa nu le domine. Chiar daca barbatii alfa au un acces mai mare la femei decît cei slabi, accesul lor la reproducere devine tot mai mic, întrucît civilizatia decupleaza tot mai mult sexualitatea de înmultire. Fenomenul limitarii reproducerii barbatilor alfa si al extinderii reproducerii barbatilor mai slabi accelereaza, la rîndul lui, degenerarea speciei.

Iata cum tot esafodajul modernitatii, bazat pe iluzia ca omul ar deveni tot mai bun prin civilizatie, se naruie ca un castel de carti de joc. O întreaga cultura, incluzînd aici si stiintele despre om, se dovedeste a fi avut premise false. Si aceasta cultura si, mai ales, aceasta stiinta vor trebui rescrise. Si vor fi, sub presiunea biologiei si geneticii. Pentru ca secolul XXI va fi unul al geneticii si biologiei, asa cum secolul XX a fost unul al fizicii si cosmologiei.

XIV. DECUPLAREA SUCCESULUI SOCIAL DE CEL BIOLOGIC

Sa ne departam acum de om, dar nu foarte mult, si sa ne oprim la cea mai apropiata ruda a sa dupa bonobo si cimpanzeu, la gorila, de care ne separa o diferenta genetica de numai 2%. Si sa urmarim ce se întîmpla aici cu un exemplar care ajunge sa atinga maximum de succes social, adica ajunge mascul alfa.

Dupa ce îl învinge pe fostul mascul alfa al unei cete de gorile, noul mascul alfa are acces la toate femelele, care îi vor asigura lui descendenta. Nu numai ca toti puii nascuti de acum încolo vor fi ai lui, dar noul mascul alfa îi si ucide pe puii vechiului mascul alfa. În felul acesta, pe de o parte elimina descendenta fostului lider, iar pe de alta parte femelele care aveau pui devin mai repede fertile si pot începe mai repede sa asigure descendenta noului sef. Vedem astfel cum gorila care obtine maximum de succes social dobîndeste si cel mai mare succes biologic, adica o descendenta numeroasa. Iar în momentul în care un mascul alfa îsi pierde calitatea de lider, el pierde si succesul biologic odata cu cel social, lasînd femelele celui care îi succeda la sefia grupului.

Ne imaginam ca tot asa stateau lucrurile si cu omul, în perioada precedenta revolutiei neolitice. Chiar daca la femeile unui grup nu avea acces doar barbatul alfa, ci poate înca cîtiva barbati beta, oricum alfa trebuie sa fi avut cel mai mare acces. În felul asta se perpetuau cele mai bune gene ale grupului, prin cei mai reusiti dintre indivizi. Cu cît un barbat era mai slab, cu atît accesul lui la reproducere era mai mic, pîna la nul. În felul asta, prin acest tip de selectie, natura asigura pastrarea calitatii unui grup si a întregii specii. Iar mai înainte, în procesul de formare a omului, tot prin acest mecanism natura a realizat trecerea humanoizilor în specii tot mai performante, ceea ce în acest caz înseamna tot mai inteligente, cu un creier tot mai mare. Nici transformarea în specii tot mai evoluate si nici macar conservarea calitatilor în cadrul unei specii, si mai ales a inteligentei, nu ni le putem imagina în afara acestui mecanism, în care exista un maximum de cuplaj al succesului social al unui individ cu succesul lui biologic, cu numarul mai mare de urmasi pe care îi avea exemplarul cel mai reusit.

Sa ne îndreptam spre zilele noastre si sa vedem cum s-au schimbat lucrurile. Sa luam, mai întîi, doua exemple de barbati, carora cred ca nimeni nu le-ar putea contesta calitatea de alfa: Gingis Han si Napoleon Bonaparte. Si nu vom urmari decît masura în care succesul lor social a fost cuplat cu succesul biologic.

Gingis Han a trait într-o societate de razboinici, mult mai apropiata ca organizare de cea a vînatorilor paleolitici decît cea în care a trait Napoleon. Studii genetice recente arata ca în populatia de astazi a Mongoliei, la 800 de ani de la moartea hanului, traiesc cîteva sute de mii de descendenti directi ai lui Gingis Han, acestia reprezentînd aproape 10% din toti mongolii. Daca tinem cont si de considerabila întindere a Mongoliei, este un succes biologic imens, pe masura succesului social al acestui genial conducator politic si militar.

Acelasi geniu l-a avut si Napoleon si a avut si acelasi succes social cu mongolul. Dar, daca i-ar cauta cineva urmasii directi care traiesc azi în Franta, n-ar gasi, probabil, decît cîteva zeci sau sute. Iar aceste cîteva zeci înseamna zero în raport cu populatia Frantei. Explicatia faptului ca Napoleon, desi a avut un succes social imens, n-a avut mai mult succes biologic decît vreun cîrnatar din mahalalele Parisului, e aceea ca el a trait într-o lume mult mai civilizata decît cea a hanului mongol, lume în care succesul social si cel biologic erau deja aproape complet decuplate.

În lumea de azi, un succes biologic ca al vînatorului inventator al bumerangului sau macar ca al lui Gingis Han este de neimaginat. Chiar daca cineva ar avea foarte multi urmasi, tot nimic ar însemna, raportat la cei 7 miliarde de oameni care populeaza acum planeta.

XV. TOT MAI PUTINII DESTEPTI SÎNT PREA MULTI

Desi ponderea inteligentilor e tot mai mica în populatia umana, astazi de 7 miliarde, ei sînt totusi prea multi fata de nevoile de mentinere si chiar de dezvoltare tehnologica a societatii actuale.

Nu a fost nevoie ca toti oamenii sa inventeze bicicleta, ci de unul singur. Nu a fost nevoie nici ca toti oamenii sa produca biciclete, ci doar de o parte infima dintre ei. Iar ceea ce e valabil pentru bicicleta e valabil pentru orice intra si ramîne în zestrea extragenetica a omului.

Iar pe masura complexificarii societatii, în special ca urmare a diviziunii muncii, se mai produce un fenomen paralel: un tot mai mic procent din oameni e responsabil de cresterea si de pastrarea zestrei extragenetice a întregii omeniri. Si, evident, cei mai multi dintre oameni se ocupa cu activitati tot mai simple, mai rutiniere, mai codificate, mai usor de executat, si fizic, si mental. Acesti tot mai multi sînt numai beneficiari ai paradisului tehnologic, fara sa aiba vreo contributie la crearea sau macar la mentinerea lui. Tot mai multi oameni ajung sa traiasca o viata tot mai apropiata a rudei noastre fructivore Bonobo, culegînd din paradis ceea ce nu ei au semanat…

Printre acesti tot mai multi beneficiari, dar nu si creatori, ai paradisului tehnologic sînt si tot mai multi inteligenti. Pentru ca ei, desi sînt tot mai putini daca îi raportam la întreaga populatie, sînt tot mai multi ca numar luat în valoare absoluta. Iar societatea nu are nevoie de ei toti pentru mentinerea si dezvoltarea paradisului tehnologic. Exista multe zone în lume, chiar în lumea civilizata, în care cercetarea tehnologica e nula. Si exista multe locuri în lume în care si producerea de tehnologie e nula. Inventiile sînt asigurate de numai cîteva centre ale lumii, iar productia de obiecte inventate e realizata în doar cîteva zone. Paradisul e produs pe o arie limitata, dar în el ajung, mai mult sau mai putin si mai devreme sau mai tîrziu, toti. Pentru un om care traieste într-o tara subdezvoltata e suficient sa priveasca bine în jur. Va constata ca aproape niciun obiect pe care îl vede nu e inventat în tara lui si chiar ca foarte putine dintre obiecte sînt fabricate acolo. El poate constata, chiar si la o privire fugara, ca traieste într-un paradis de import.

La fel, cei mai multi dintre oamenii care traiesc într-o zona în care se inventeaza si se fabrica paradisul tehnologic pot, tot la o simpla privire a lucrurilor din jur, sa constate ca ei nu participa în niciun fel la crearea acestui paradis, ci numai la împartirea lui. La fel ca maimutele Bonobo, care sînt doar consumatoare într-un paradis la a carui creare n-au nicio contributie.

Pe oamenii mai putin înzestrati, constatarea ca sînt doar beneficiari ai paradisului n-are de ce sa-i nemultumeasca, oricum ei n-ar fi putut nicicum contribui si la crearea lui. Ei nu se pot decît bucura de profit.

Inteligentii care ramîn în afara sau în periferia inventarii si fabricarii paradisului au însa toate motivele pentru a nu se simti prea bine în aceasta lume, care, pe de o parte are prea putini destepti pentru a face latura infernala a lumii, adica viata sociala, suportabila, iar pe de alta parte are prea multi destepti fata de cîti sînt necesari pentru a îmbogati latura paradisiaca a lumii, tehnologia.

De altfel, tehnologia e drumul cel mai sigur pentru fericirea omenirii. Ea nu creeaza numai conditiile unei vieti mai usoare, dar indirect, prin suprimarea consecutiva a presiunii de selectie, aduce si conditiile scaderii pragului de exigenta al celor mai multi dintre indivizi pentru a se simti fericiti. Tehnologia asigura o baza tot mai larga a potentialilor fericiti: saracii cu duhul…

XVI. CEL MAI INTELIGENT CEDEAZA

Vorba aceasta se aplica vremurilor mai recente si cu cît ne apropiem mai mult de prezent cu atît are o valabilitate mai mare. În vremurile vînatorului paleolitic, însa, cel mai inteligent nu ceda niciodata. Barbatul alfa era alfa si pentru ca nu ceda niciodata. Azi însa nu poate face altfel. Atît tehnologia, pe care tocmai barbatii alfa au creat-o si o dezvolta în continuare, cît si aglomerarea, posibila datorita revolutiei tehnologice neolitice si ajunsa azi la dimensiuni de-a dreptul inumane, îl fac tot mai neputincios pe barbatul alfa de azi.

Barbatul alfa e marele perdant al istoriei umane. Si e învins tocmai de rodul inteligentei sale, tehnologia. Bumerangul inventat de alfa acum cîteva zeci de mii de ani îl loveste acum mortal tot pe alfa. Inteligenta barbatului alfa a creat o lume pe care el n-o mai poate controla. Alfa e ucenicul vrajitor al istoriei umane. Alfa si-a creat infernul, realizînd paradisul pentru ceilalti…

Într-adevar, lumea de azi e cea mai rea pentru alfa din toate cîte au fost pîna acum. Dar pentru toti ceilalti e cea mai buna lume care a existat vreodata. Barbatii omega au acces egal cu cei alfa la reproducere. Femeile îsi pot alege partenerii sexuali cum vor, nemaifiind obligate sa-i asigure descendenta lui alfa, nemaifiind obligate sa faca atîtia copii ca în trecutul îndepartat si putînd trai alaturi de barbati omega pe care sa-i domine. Copiii, dintre care cei mai multi si mereu tot mai numerosi vor fi adulti omega, sînt în centrul atentiei lumii de azi si au parte de tot ce e mai bun.

E suficient sa privim atent toate miscarile pentru drepturile minoritatilor si vom constata ca cele mai multe reprezinta, de fapt, marea masa a femeilor si a barbatilor omega si sînt îndreptate constant contra lui alfa, cel putin indirect. Cuvîntul minoritate e folosit, cel mai adesea, numai ca un camuflaj, pentru a stîrni simpatia, ca intotdeauna cînd se invoca faptul ca un mic grup e oprimat de unul mult mai numeros.

În ceata paleolitica, alfa era nu doar minoritar, ci singular, dar nu cerea drepturi în virtutea acestui lucru, ci îsi lua singur. În scalvagism, stapînii de sclavi erau minoritari în raport cu sclavii. În evul mediu, feudalii erau minoritari în raport cu serbii. Dar toti acesti minoritari puternici îsi luau ceea ce puteau, nu încercau sa stîrneasca în vreun fel compasiunea pentru ca erau mai putini. În orice caz, nu faptul de a fi o minoritate îti da puterea sau slabiciunea. Ieri barbatii alfa erau minoritari, dar aveau puterea. Azi, tot minoritari, nu mai au nicio putere. Azi întreaga putere o are o majoritate covîrsitoare, majoritatea celor care au în comun faptul ca nu sînt barbati alfa. Faptul ca acesti majoritari se prezinta ca fiind o suma de minoritati nu e decît din nevoia lor de a se simti deosebiti, speciali, alesi. Iar revendicarile lor, tot mai mari si mai multe, sînt doar o afirmare a puterii pe care o au deja.

Adevarata minoritate a lumii de azi e cea a barbatilor alfa. Dar n-o sa-i vedeti niciodata pe barbatii alfa constituindu-se în minoritate oficiala si cerîndu-si dreptul. Nu o fac tocmai pentru ca stiu ca n-au nicio sansa de a-l obtine. Pentru ca dreptul lor e totul. De fapt, totul sau nimic. Ei stiu ca nu vor mai avea niciodata nimic, ca au pierdut totul pentru totdeauna… Din inteligenta, nu cer nimic. Cel mai inteligent cedeaza… Barbatii alfa se retrag, treptat si discret, din lume. Barbatii alfa stiu ca ei sînt o specie pe cale de disparitie… Sau chiar numai o fosila vie…

Barbatul alfa se stinge însa cu constiinta datoriei împlinite: le-a asigurat celorlalti supravietuirea si bunastarea. Le-a lasat mostenire paradisul…

XVII. BARBATII ALFA NU SÎNT ALFA

Obama pare negru. Dar nu este. Cel putin, nu e mai mult negru decît e alb. Genotipul lui Obama nu e al unui negru. Numai fenotipul e al unui negru. În acelasi fel în care Obama nu e, ci doar pare negru, un barbat alfa de astazi doar pare un alfa, dar nu e.

În vremea inventarii bumerangului, un barbat alfa nu doar avea calitati de alfa, dar avea si o puritate genetica de alfa. El era fiul unui alfa si al unei femei care era fiica unui alfa. În toata ascendenta unui barbat alfa nu se gaseau decît tot barbati alfa sau, în cel mai rau caz, barbati beta, întrucît barbatii omega nu au avut acces la reproducere decît dupa revolutia neolitica, atunci cînd aglomerarea umana a facut posibila aparitia promiscuitatii sexuale. Desi poate scandaliza termenul, eu nu îi dau aici vreun sens moral, cum nimic din aceasta carte nu are nicio legatura cu vreo morala, fiind o lucrare care si-a propus numai sa urmareasca modul în care actioneaza asupra omului niste legi ale naturii. Din punctul de vedere al speciei, promiscuitatea sexuala înseamna accesul la reproducere al barbatilor omega, veriga prin care se transmit gene de mai slaba calitate generatiei urmatoare, veriga-cheie în procesul de degradare genetica a speciei. Din acest punct de vedere, în lumea civilizata de azi, promiscuitatea sexuala e totala, întrucît accesul la reproducere al barbatilor omega e egal cu al celor alfa.

Tocmai aceasta promiscuitate sexuala, întinsa pe parcursul a zeci de mii de ani, a facut ca un alfa de azi sa fie numai un alfa fenotipic, nu si unul genotipic. Un alfa de azi are sigur în ascendenta sa un interminabil sir de omega. Astfel ca un alfa de astazi nu prezinta nici pe departe aceleasi garantii la reproducere pe care le avea un alfa paleolitic. Chiar si acel alfa vînator mai avea copii care erau omega, cu toata presiunea de selectie exercitata, pîna atunci, timp de milioane de ani, în formarea omului. La fel, fiica unui alfa de azi nu prezinta nici ea garantii de selectie ca o fiica de atunci, din aceleasi motive. Ar trebui încrucisati cîte un alfa cu o fiica de alfa pe întinderea multor generatii pentru a obtine genotipuri alfa, nu doar fenotipuri. De aceea este ridicola supozitia unora ca din specia umana de azi s-ar putea desprinde una mai evoluata, adica mai inteligenta. N-ar avea de unde, n-ar avea din cine sa apara asa ceva. Chiar daca unii dintre noi par alfa, ei nu sînt alfa decît în ceea ce arata. Pe dinauntru, toti alfa de astazi sînt alterati, sînt putrezi. E rezultatul promiscuitatii sexuale. Asa ca din acesti alfa nu ar putea iesi ceva superior omului de azi. Ca si omega, si alfa de azi nu poate face altceva decît sa furnizeze predecesori pentru maimuta de mîine.

Caci omul se va întoarce, cîndva, în maimuta. De fapt, nici macar nu se va întoarce… Drumul omului e de la o maimuta salbatica la una domestica, adica la una care si-a pierdut si calitatile fizice. O maimuta domestica, una care difera de maimuta salbatica din care ne tragem exact asa cum difera capra de caprioara.

De altfel, una dintre etichetele dispretuitoare pe care i-o punem acelui vînator stravechi, superior noua pe toate planurile, este „omul salbatic”. Dar avem, involuntar, dreptate. Noi sîntem omul domestic. Treapta care preceda maimuta domestica…

Nenumarate maimute domestice ratacesc, pe flota de aisberguri de luciditate atinse de înmuiere, pe oceanul tehnologic… Asa vad eu tabloul final… Are în comun cu alte tablouri ale apocalipsei, ca razboiul nuclear sau efectul de sera, faptul ca la disparitia speciei umane duce chiar inteligenta acestei specii. Deosebirea însa e ca eu nu vad un final violent, ci unul lent. E deosebirea dintre o ardere pe rug sau sfîrtecarea într-o explozie si o moarte care e stadiul final al unui Alzheimer. E o moarte mai putin dureroasa, dar mai trista. Mai trista doar pentru cei ce o contempla astazi, nu pentru cei ce vor trai aceasta moarte. Aceia nu vor mai fi contemporani cu contemplarea…

XVIII. PERPETUUM NOBILE, ILUZIE DE ACELASI TIP CU PERPETUUM MOBILE

Eugenia, acest perpetuum nobile, nu poate fi dezirabila sau indezirabila, pentru simplul motiv ca ea este imposibila. La fel ca un perpetuum mobile, pe care nu avem cum sa-l vrem sau nu, întrucît stim ca e imposibil. Vom arata în cele ce urmeaza ca si eugenia este tot o utopie de acelasi tip.

Eugenia e un subiect devenit tabu în ultimele decenii, din cauza nazistilor, care au folosit-o ca pretext pentru exterminari, mai ales pentru aceea a evreilor. Ca o ironie a sortii, tocmai niste reprezentanti ai „rasei inferioare” evreiesti au inventat bomba atomica, cu care i-ar fi putut rade definitiv de pe fata pamîntului pe „arienii” care n-au fost în stare s-o inventeze ei.

În marile conflicte care antreneaza mase mari de oameni totdeauna se va recurge la cîte o ideologie care nu se adreseaza ratiunii, ci unor afecte primare, singurele care sînt în stare sa însufleteasca gloatele. În toate cazurile de acest tip, propagandistii unei tabere înfatiseaza pe cea adversa ca fiind, mai mult sau mai putin, inferioara, înapoiata, degradata, degenerata, si asta numai pentru a justifica omorîrea unor oameni si deposedarea lor de niste bunuri. Si în toate aceste cazuri propaganda trebuie sa gaseasca un criteriu prin care dusmanul sa fie identificat usor de masele carora li se adreseaza manipularea: rasa, religia, limba, clasa sociala. Eugenia, mai mult sau mai putin mascata, a acestor ideologi si propagandisti nu are nicio baza stiintifica.

O populatie, mai înapoiata tehnologic decît o alta într-un anumit moment, poate ulterior sa o depaseasca cu mult pe aceasta din urma. Acum doua milenii, romanii aveau o civilizatie net superioara fata de cea a populatiilor care traiau atunci în Europa Occidentala. Dar nu romanii, ci aceste populatii aveau sa înfaptuiasca revolutia industriala, a doua mare revolutie tehnologica din istoria omului. Superioritatea tehnologica si superioritatea genetica (reflectata într-o inteligenta genotipica mai mare) a unei populatii este o chestiune de moment, cum am mai aratat si în unele dintre capitolele precedente, în special atunci cînd am urmarit dinamica schimarii centrelor lumii în cursul istoriei. Asa ca „eugenia” prin suprimarea unor anumite populatii sau prin aducerea lor în sclavie nu este decît un paravan ideologic, precar si murdar, invocat ca pretext numai pentru a acoperi jafuri si crime. Eugenia nu se realizeaza nicicum, degradarea genetica a populatiilor ramase urmîndu-si cursul implacabil. Degradarea genetica si scaderea inteligentei se produc pretutindeni, chiar daca nu oriunde si oricînd cu aceeasi viteza.

Suprimarea unei clase sociale de catre o alta e tot o „eugenie” care presupune ca toate tarele se acumuleaza numai într-o anumita zona a populatiei, de data asta definita economico-social. Aceeasi eroare se face si atunci cînd se sustine ca oamenii cu o anumita religie ar fi inferiori oamenilor cu o alta religie. „Eugenia”, mai mult sau mai putin explicita, din ideologia razboaielor de tip Cruciada sau Jihad ar avea un temei numai daca Dumnezeu sau Allah ar fi stabilit legi biologice si, mai ales, genetice diferite pentru diferite populatii, legi care sa poata sa fie modificate apoi pentru fiecare individ în parte, atunci cînd el se reconverteste…

Iar cei care sustin ca eugenia s-ar realiza prin orice tip de razboi, ca razboiul ar fi un fel de selectie naturala, sînt si mai departe de adevar. Razboaiele, înclusiv cele interne care se numesc revolutii, omoara la întîmplare, si buni si rai, si destepti si prosti, asa ca nu realizeaza nicio selectie. Razboaiele ucid la fel ca si catastrofele naturale. Cînd a erupt Vezuviul i-a ucis pe toti locuitorii aflati în calea lavei, nu pe cei mai slabi, la fel cum eruptia oricarui vulcan ucide întreaga haita de lupi aflata în apropiere, nu numai pe lupii omega. Un IQ mare nu e o casca antiglont.

Mai este de luat în discutie un tip de „eugenie”, acela care vizeaza eliminarea, fizica ori numai de la reproducere, a celor mai tarati, a oligofrenilor si a celor cu boli psihice foarte grave. Dar toti acestia au o pondere infima în societate si o pondere si mai mica în realizarea degradarii genetice. Eliminarea lor n-ar avea nicun efect sezizabil asupra acestei degradari, care se înfaptuieste prin toti indivizii care se reproduc astazi, nu doar prin cei mai batuti de soarta dintre semenii nostri.

Singura eugenie imaginabila ar fi una care sa-i supuna unei presiuni de selectie, macar în ceea ce priveste reproducerea, pe toti oamenii, din toata lumea, în asa fel încît numai barbatii aparent alfa sa aiba descendenti. Dar aceasta presiune de selectie nu poate fi exercitata din interiorul speciei umane, ar fi ca si cum ai încerca sa te ridici tragîndu-te de par.

Oamenii nu-si vor deteriora niciodata conditiile de viata de azi numai de dragul generatiilor viitoare. Reusiti cumva sa va imaginati, de exemplu, ca femeile moderne ar putea abandona promiscuitatea sexuala biologica si ar renunta, doar de dragul înzestrarii genetice a copiilor lor, sa mai procreeze cu barbatii omega, parteneri atît de comozi si avantajosi pentru ele?! Cine îsi imagineaza asta îsi închipuie ca la donna e nobile, cînd, de fapt, la donna e mobile… Perpetuum…

S-ar putea crede ca noi consideram cumva ca femeia ar fi inferioara barbatului. Dar nu este asa. Femeia de azi îi este cel putin egala barbatului, într-o lume în care barbatii omega sînt covîrsitor majoritari. Iar femeia de mîine sigur îi va fi superioara. Lucrurile stau asa pentru ca barbatul s-a degradat mai mult si mai rapid decît femeia. Era firesc ca dezumanizarea sa se realizeze genetic în principal prin barbati, dupa ce întreaga umanizare se produsese genetic tot prin barbati, prin barbatii alfa. Sigur, tot barbatii alfa au provocat si dezumanizarea, prin progresul tehnologic realizat de ei. Tot ce e bun si tot ce e rau în lumea de azi e opera lor.

Ceea ce sustinem noi este ca barbatii din trecut erau superiori femeilor din trecut si, cu atît mai mult, femeilor de astazi. Carora le sînt superiori si putinii barbati alfa de azi. Si as lua un exemplu dintr-o zona care masoara cu destula acuratete inteligenta, în toata complexitatea ei: sahul. Atunci cînd în primii 100 de jucatori ai lumii se vor gasi macar 25 de femei, lucrurile acestea ar putea fi rediscutate. Dar deocamdata nu se afla decît una sau, poate, doua…

XIX. PE SCURT

Sa recapitulam…

Orice specie îsi poate pastra calitatile sau si le poate amplifica, trecînd într-o specie superioara, numai daca este supusa permanent unei presiuni de selectie, altfel specia se degradeaza genetic si îsi pierde, în timp, calitatile.

Selectie naturala înseamna ca se nasc multi, supravietuiesc putini, doar cei mai apti, pîna la maturitate si si mai putini, numai cei mai puternici, ajung sa aiba urmasi.

În evolutia omului principala calitate, desi nu singura, supusa presiunii de selectie naturala a fost inteligenta, strîns corelata cu volumul cerebral.

Omul a evoluat în principal prin selectia sexuala a barbatului, criteriul acesteia fiind în primul rînd, desi nu exclusiv, inteligenta.

Barbatul alfa a devenit atît de inteligent încît a inventat tehnologia, care în esenta este o protezare si care a dus la o tot mai mare facilitare a supravietuirii si a înmultirii, adica la o reducere pîna la suprimare a presiunii de selectie în cadrul speciei.

Dupa paleolitic, care a însemnat domesticirea regnului mineral, revolutia tehnologica neolitica a realizat domesticirea regnurilor vegetal si animal si a creat premisele domesticirii omului, mai ales prin crearea primei aglomerari umane, satul neolitic.

Revolutia tehnologica neolitica si aglomerarea satului neolitic au dat startul reducerii importantei si puterii barbatului alfa si au constituit germenii promiscuitatii, adica ai democratizarii sexuale, veriga-cheie a degradarii genetice datorita accesului barbatilor omega la reproducere.

Dezvoltarea tehnologiei si viata în aglomerari tot mai mari au dus, de-a lungul istoriei, la o decuplare tot mai accentuata a succesului social de cel biologic si la decuplarea înzestrarilor individuale de succesul social, ajungînd astazi la o democratie completa a reproducerii, adica la un acces egal la înmultire al barbatilor omega cu al celor alfa.

Pe lînga tehnologizare si aglomerare, educatia, civilizatia si cultura au devenit factori ai producerii si accelerarii degradarii genetice, prin accentuarea decuplarii succesului social de cel biologic, al reproducerii.

Astazi, datorita diminuarii si apoi a sistarii selectiei naturale pe parcursul a sute generatii, nu mai exista barbati alfa genotipici, ci doar fenotipici.

Eugenia e o utopie, deoarece nu poate exista o presiune de selectie din interiorul unei specii, ci numai din afara ei, si numai exercitarea unei presiuni ar putea stopa degradarea genetica a omului.

De la Cro-Magnon încoace omul sufera o involutie inevitabila si ireversibila, atît a calitatilor fizice cît si a celor psihice, ceea ce îl va transforma într-o neajutorata maimuta domestica ratacita într-o jungla de tehnologie.

Cartea s-ar putea încheia aici, cu un îndemn de a-i reciti primul capitol si a verifica daca acea istorie chiar rezuma istoria omului si îi surprinde esenta. Si cu un îndemn de a reflecta asupra faptului ca Darwin nu a descris istoria, trecuta si viitoare, a omului, ca specie care se sustrage tot mai mult selectiei naturale, în urma tehnologizarii, aglomerarii si democratizarii reproducerii…

Dar nu încheiem aici cartea, ci ne propunem sa urmarim si cîteva aspecte ale degradarii, alta decît cea genetica, a omului de azi. Vom încerca sa identificam ce anume îl trage pe om sub nivelul pe care i l-ar permite chiar înzestrarea lui genetica actuala, înca nu foarte precara…

XX. SI DRAGOSTEA DE OAMENI E OARBA

Dupa ce am vazut în capitolele precedente catre ce se îndreapta specia om, ni se pare ca mai potrivita pentru umanitate ar fi o atitudine de smerenie, asemanatoare celei medievale, decît infatuarea moderna, care nu se bazeaza decît pe iluzia ca, daca omul a reusit sa creeze si sa tot amelioreze un paradis tehnologic, el reuseste aidoma sa perfectioneze tot ceea ce tine de viata sa, inclusiv sa se perfectioneze pe sine însusi.

Iar imperfectiunile oamenilor au fost si mai sînt privite de multi doar ca niste rezultate ale impefectiunilor diferitelor societati. Tot felul de utopii au fost, sînt si vor mai fi lansate pentru a încerca ameliorarea societatii, care, odata ajunsa perfecta, ar trebui sa conduca automat si la desavîrsirea indivizilor, la ceea ce se numeste „omul nou”, un om superior tuturor celor care au existat vreodata. Sa ne amintim de Marx, care îl vedea pe acelasi om, bineînteles ajuns în comunism, dimineata tragînd la rindea si seara aprofundîndu-i pe filosofii antici… Sau sa ne gîndim la Maslow, care îi vedea pe oameni, odata ajunsi într-o societate care sa le asigure nevoile bazale, repezindu-se sa-si satisfaca nou-aparutele nevoi sufletesti, spirituale, metafizice…

Între timp au aparut si societati aproape comuniste si societati în care toti au nevoile bazale satisfacute. Dar nu s-a constatat nicaieri o precipitare a „omului nou” catre activitati superioare. Dimpotriva, paturile care ar trebui sa constituie elitele acestor societati au fost cele care s-au contaminat de gusturile populare si au abandonat straturile dinspre vîrful piramidei lui Maslow în favoarea straturilor dinspre baza. Daca elitele de ieri tineau la curte un Bach, un Goya sau cîte o trupa de teatru, maimarii de azi patroneaza televiziuni cu programe pentru mase, ziare tabloide si echipe de fotbal. Nici democratizarea si nici prosperitatea nu au dus la o elevare semnificativa a maselor. În schimb, au avut ca rezultat coborîrea stachetei elitelor actuale.

Cultura generala este tarîmul pe care se întîlnesc oameni de elita care au specializari diferite, este zona în care toti au cunostinte si pareri pe care si le pot împartasi. Daca ieri în cultura generala intrau mai ales opere istorice, filosofice, literare, muzicale si plastice ale unor clasici si ale unor moderni în curs de clasicizare, astazi zona culturii generale a elitelor e tot mai mult ocupata de staruri muzicale sau de cinema, de vedete de televiziune, de sportivi, de jurnalisti, de politicieni si de afaceristi, în detrimentul valorilor clasice. O cultura generala a dificilului si a durabilului e înlocuita de una a facilului si a efemerului. Almanahul ia locul enciclopediei.

Un paradox al epocii actuale, în conditiile în care traim într-o adevarata explozie a tehnologiei, este prezenta tot mai redusa în cultura generala a informatiilor stiintifice relativ recente, mai ales a celor din fizica si cosmologie, stiintele care au dominat secolul XX si tehnologia sa, si din genetica si biologie, stiintele care vor domina secolul XXI si tehnologia lui.

Iar daca ne referim si la o cultura generala a maselor, constatam ca aici par a coexista azi, simultan, toate epocile si toate colturile lumii. Exista tari europene în care, dupa o jumatate de secol de învatamînt liceal generalizat, ameninta sa devina majoritari cei cu convingerea ca Soarele se învîrte în jurul Pamîntului. De asemenea, credinta în tot felul de superstitii, de la horoscoape pîna la vraji, e tot atît de raspîndita în Lumea Occidentala pe cît era în evul mediu. Masele îndestulate si societatile democratizate de astazi sînt departe de previziunile utopice ale lui Marx sau Maslow, în ceea ce priveste calitatea omului. Ei vedeau bine defectele omului ce le era contemporan, dar, din dragoste pentru om, îi gaseau scuze în modelul social imperfect. Dragoste oarba…

Si totusi omul pe care îl visa Marx a existat, dar în trecutul îndepartat, în paleolitic. Acest om vîna mamuti, îi si picta pe peretii grotelor întunecate si îsi si salva de la moarte cîte un tovaras, trepanîndu-i craniul… Si probabil ca se întîmpla destul de des ca acest om din paleolitic sa nu aiba satisfacute toate nevoile de la baza piramidei imaginate de Maslow…

XXI. ORICE SCOALA E O SCOALA DE DRESAJ

Sa privim putin piramida lui Maslow. Straturile inferioare apartin naturalului. Straturile superioare tin de spiritual. Iar straturile intermediare sînt ale socialului.

Sa vedem acum cam ce îsi doresc contemporanii nostri dintr-o lume civilizata si care traieste în bunastare materiala, asa cum e lumea apuseana de astazi. Daca ar fi sa rezumam, cam toti îsi doresc sa fie în rîndul lumii si sa iasa din rîndul lumii, în acelasi timp. În traducere, îsi doresc sa nu fie exclusi din societate si sa fie mai în fata, adica mai vizibili. În rezumat, vor succesul social.

Pentru cei mai multi, natura se reduce la peisaj, iesirea în natura înseamna strict iesirea în pieisaj. Ei nici macar nu spun „intrarea”, ci „iesirea”. Iesirea din ce? Din social… Alimentatia naturista si terapiile naturiste sînt varianta metabolica a iesirii în natura, care e varianta vizuala. Pentru cîtiva, nudismul înseamna înca o treapta spre natural. Iar acuplarea la întîmplare, în multime, înseamna treapta suprema a regasirii naturii.

Înseamna însa toate acestea natura? Natura umana? Caci despre om este vorba. În cîteva zeci de mii de ani omul nu avea timp sa se adapteze genetic la noile conditii de viata, care s-au tot schimbat, ci doar sa se degradeze, adica sa-si piarda adaptarea pentru vechiul mediu în care traia. Singura forma naturala de viata pentru omul dintotdeauna, adica si pentru cel actual, ar fi ceata paleolitica. Însa nu acest înteles îl da omul de azi unei vieti naturale. Ceea ce întelege azi omul prin natura e ceea ce a învatat la scolile de tot felul, formale sau informale. E rezultatul unui dresaj social.

Iar privitor la spiritual, oamenii de azi îl vad mai ales ca pe un supranatural, adica o iesire într-o natura „superioara”, la care ai acces printr-un fel de „revelatie” sau printr-o „initiere” oculta. Astazi sînt mult mai multi cei care stiu de Nostradamus decît cei care au auzit de Niels Bohr. Sau de sfîrsitul lumii prevestit de legendele maya, decît de big bang. Numerologia are mai mare trecere decît aritmetica, iar astrologia decît astronomia. Este practic un refuz al spiritualului, de acelasi tip cu refuzul naturalului. Este o înregimentare în social. Esti interesant daca crezi în lucruri neverificate si neverificabile, nedemonstrate si nedemonstrabile. În astrologie, esti egalul lui Einstein. Privitor la sfîrsitul lumii, nu esti cu nimic inferior întregii scoli de la Copenhaga, chiar daca nici macar n-ai auzit de ea. Tu te-ai format la scolile de azi, nu doar la acelea care ti-au dat diplome, ci si la acelea neoficiale: mass media, familia, prietenii etc. Toate, scoli de dresaj. Te dreseaza sa pui pe primul plan socialul. Tendinta aparuta odata cu satul neolitic. Atunci cînd ordinea naturala, cu suprematia barbatului alfa, a fost pusa pentru prima data în discutie. Atunci cînd ordinea spirituala, cu suprematia aceluiasi alfa, a început sa fie rasturnata. Atunci cînd toti au simtit ca ar putea iesi din rîndul lumii, ramînînd în rîndul lumii. Atunci cînd au simtit ca, fara a fi alfa, ar putea ocupa ceva din locul lasat de alfa…

Bunurile materiale nu sînt azi dorite pentru a satisface niste nevoi. Un automobil vechi nu te face fericit pentru ca te poti deplasa mult mai repede decît pe jos sau chiar mult mai repede decît Gingis Han sau Napoleon calare, ci te face nefericit din cauza ca altii au automobile noi. O iubita te face fericit nu în masura în care îti ofera senzatii fizice sau în masura în care împartasesti cu ea ceva sufletesc sau spiritual, ci în masura în care îi face pe altii sa te invidieze. Nu te bucuri ca tu stii cîte ceva, mai mult decît Platon, despre big bang, originea speciilor, relativitate, mecanica cuantica si genetica, si nici nu regreti ca nu stii mai mult, ci îti pare rau ca nu esti decît conferentiar, iar nu profesor. Nu conteaza atît ce esti, ce faci si ce ai, ci ceea ce le pare celorlalti ca esti, faci si ai. E rezulatatul dresajului din scoli. Din toate scolile. Orice scoala e o scoala de dresaj. Din orice scoala iesi dresat ca lucrul cel mai important din viata ta e socialul. Si orice dresaj functioneaza exclusiv pe baza reflexelor conditionate, pavloviene. Socialul te recompenseaza, socialul te pedepseste. Nu poti parveni decît prin social. Naturalul si spiritualul exista doar sub formele admise de social. E natural sa faci tot mai mult sex si tot mai putini copii?! E spiritual sa crezi mai degraba în sedinte de spiritism decît în ereditate?!

În lumea de azi, se exercita o formidabila presiune a socialului, care uneori ajunge chiar sa instaureze o dictatura a socialului, încît viata noastra nu este aceea pe care te-ai astepta sa o aiba o maimuta ceva mai putin inteligenta decît Cro-Magnon, ci pare mai aproape de viata unor insecte dintr-un furnicar, dintr-un stup. Omul actual este singurul mamifer capabil sa traiasca într-un furnicar. Aceasta nu poate fi decît rezultatul unui dresaj. Genetic nu sîntem facuti pentru asta, asa cum leul de la circ nu e nascut pentru tumbe.

În conditiile tehnologizarii, aglomerarii si democratizarii sexuale, odata satisfacute nevoile din baza piramidei lui Maslow, necesitatile de la vîrf par inexistente din cauza ca în privinta nevoilor sociale de la mijlocul piramidei „omul nou” pare insatiabil… Aurea mediocritas…

XXII. POVARA ANILOR, PESTE POVARA MILENIILOR

Toti cei care propovaduiesc întoarcerea omului la natura ar trebui sa nu scape din vedere un lucru. În mediul lui natural, în ceata paleolitica, omul nu depasea 30 de ani. Asa ca toti cei de azi care au peste aceasta vîrsta nu pot trai decît nenatural. Ei si-au trait deja anii haraziti în mod natural, iar acum traiesc din bonusul de ani oferit de paradisul tehnologic. Oamenii de azi traiesc de peste doua ori mai mult decît acei stramosi ce vietuiau în natura, exact la fel cum animalele de la zoo traiesc de 2-3 ori mai mult decît semenele lor din salbaticie. Iar motivele acestei prelungiri a duratei de viata sînt aceleasi: ca si animalul de la zoo, omul de azi e ferit de pericole, e bine hranit, e mai putin solicitat fizic si psihic, e tratat atunci cînd e bolnav.

Este indiscutabil ca, pentru acela care o traieste, e mai bine sa aiba o viata mai lunga si un trai mai confortabil. Dar pentru întreaga societate aceste vieti prelungite cu mult peste durata naturala nu înseamna decît ca la povara mileniilor de degradare genetica se adauga si povara anilor, care adauga o slabire fizica si psihica a indivizilor. Iar aici nu ne referim la centenari sau la octogenari, ci la toti cei care au depasit durata de viata naturala, de 30 de ani.

Atît performantele fizice cît si cele psihice ale omului ating un maximum cam la 25 de ani, dupa care intra în declin. Privitor la capacitatile fizice, este suficient sa urmarim carierele sportivilor, care rareori se prelungesc si dupa 30-35 de ani. În ceea ce priveste capacitatile mentale, vedem ca aproape toti campionii mondiali de sah din ultima jumatate de secol au obtinut titlul suprem între 20 si 35 de ani, cei mai multi sub 30 de ani. Si, în orice domeniu în care accesul la performanta nu e conditionat birocratic, maximul este obtinut de oameni în jur de 25 de ani. Vom da un singur exemplu: Albert Einstein. Acesta ilustreaza savantul de geniu, atît de cunoscut încît putem spune ca a intrat în mitolgie sau în folclor. Dar lumea asociaza geniul lui Einstein cu fotografiile lui cele mai mediatizate, cele de la senectute. Einstein si-a atins însa apogeul la 26 de ani, cînd a conceput si publicat mai multe lucrari, între care si teoria relativitatii restrînse, precum si teoria efectului fotoelectric, pentru aceasta din urma avînd sa primeasca, la 42 de ani, Premiul Nobel. Iar teoria relativitatii generalizate Einstein a publicat-o la vîrsta de 36 de ani. Asa ca ar trebui sa asociem mintea geniala a lui Einstein cu fotografiile de tinerete, nu cu acelea de la senectute. Ar fi în spiritul adevarului, atît de iubit de genialul fizician…

Daca, în afara de fizic si spirit, recunoastem si sufletul ca zona a unor valori autonome, atunci si în acest domeniu tot oamenii tineri au excelat, dovada fiind marii poeti ai lumii, cei care au reusit sa exprime maximum de profunzime si de intensitate a trairilor.

În societatea de azi, însa, în cele mai multe sectoare accesul la performanta e conditionat de trecerea prin filtrele birocratiei, controlate mai ales de oameni trecuti de 40 de ani. Iar tinerii de valoare sînt nevoiti sa-si cheltuiasca în lupta cu aceasta birocratie kafkian-orwelliana o mare parte a energiei si, cel mai important, a timpului. Iar, dupa ce tînarul reuseste sa strabata aceasta birocratie, el constata, de obicei, ca nu mai e chiar atît de tînar si ca a depasit vîrsta la care era capabil de maximum de performanta. Iar tînarul nostru îmbatrînit devine, la rîndul lui, un filtru birocratic pentru generatiile urmatoare. Astfel, societatea pierde chiar vîrful de forma al celor mai dotati dintre indivizi. E pretul platit pentru surplusul de viata si de confort.

Sa ne gîndim numai la realizarile politice si militare ale lui Alexandru Macedon, Gingis Han si Napoleon Bonaparte. Ar mai putea fi reeditate astazi, de oameni aflati la vîrsta lor?!

Iar apoi sa reflectam ca un Cro-Magnon avea la dispozitie numai 30 de ani pentru a împlini tot ceea ce avea de realizat în viata. Si reusea, în acesti doar 30 de ani, sa preia puterea de la fostul barbat alfa, sa asigure supravietuirea si înmultirea cetei sale, sa inventeze o arma sau o unealta, sa vîneze mamuti, sa-i imortalizeze în picturi rupestre, sa trepaneze cranii ale tovarasilor aflati în suferinta… Si, de fapt, toate acestea le facea în numai 15 ani, atît cît durau adolescenta, maturitatea si batrînetea lui, însumate…

Astazi, viata noastra dureaza de peste doua ori mai mult. Iar viata de adult e de patru ori mai lunga decît a unui Cro-Magnon. Dar cîti dintre noi reusesc sa faca într-o viata atît cît facea el?!

XXIII. AGLOMERAREA, CELALALT BUMERANG

Aglomerarile umane aduc, cu certitudine, o serie de avantaje pentru individ, care se rezuma, în esenta, la o viata mai lunga, mai îndestulata si mai ferita de primejdii. Cum am mai spus, aglomerarea constituie, alaturi de tehnologie si de democratizarea sexuala, unul dintre elementele de baza ale paradisului în care traieste omul actual.

Dincolo de degradarea genetica, pe care am vazut cum anume o favorizeaza, aglomerarea nu e doar un bumerang care loveste doar generatiile viitoare, ci si pe cea de acum, întrucît degradeaza si viata actuala, prezenta, a celor care traiesc în aglomerari.

Sa amintim, în treacat, ca toate observatiile si experimentele arata ca animalele care ajung sa traiasca în aglomerari, adica în grupuri mai numeroase decît cele în care traiesc în natura si pentru care sînt adaptate genetic, devin nelinistite, irascibile, agresive. Iar între aceste animale nu se mai stabilesc relatiile pe care le au în mod natural. Nu exista niciun motiv ca lucrurile sa stea altfel în privinta omului. Si nici nu stau altfel.

Privit cu un ochi obiectiv, un mare oras seamana cu un furnicar. Fiecare individ urmeaza zilnic un anumit traseu si îndeplineste anumite munci, cu o rigoare pe care numai la unele insecte o mai întîlnim. Ca si insecta, individul uman nu are în vedere întregul, ci numai traseul lui zilnic, pentru care e programat social prin intermediul tuturor scolilor formale si informale, care, dupa cum am aratat deja, sînt în esenta niste scoli de dresaj. Dar programarea aceasta sociala nu poate anula programarea genetica a omului, nascut sa traiasca în ceata paleolitica. Insectele sînt programate genetic sa traiasca în furnicar, spre deosebire de om. Tensiunea permanenta între cerintele programarii genetice si cele ale programarii sociale nu poate duce decît la nevroza. Si, dincolo de ceea ce spun cartile de psihiatrie, toti oamenii care traiesc în aglomerarile urbane sînt nevrozati.

Si dincolo de toate lozincile fara acoperire despre munca, vînturate de tot soiul de filosofii, ideologii, morale si manuale de buna purtare, omul nu poate îndeplini într-un mod firesc si neconflictual cu propria sa natura decît activitati care seamana cu cea pentru care este el programat genetic, vînatoarea. Pentru ca în cazul omului, ca si în al cîinelui, domesticirea nu poate stinge complet instinctele de vînator. Si nici nu poate crea instincte noi. Dar într-o aglomerare urbana foarte putine sînt locurile de munca în care sa se mai regaseasca întrucîtva aspecte ale vînatorii. Si orice alta munca, oricît de usoara ar fi, nu poate genera în om decît un conflict între ceea ce îi cere propria lui biologie si ceea ce îi cere socialul, conflict totdeauna generator de nevroza. Si sa mai amintim o data ca nici macar masculii ierbivorelor nu accepta sa munceasca decît daca sînt castrati. Presiunea sociala exercitata asupra omului este atît de mare încît echivaleaza cu o castrare, produsa la nivel psihic. Este o presiune de acelasi tip si de aceeasi intensitate cu aceea exercitata de dresor asupra unui leu de circ, pentru a-l determina sa faca tumbe. Nu educatia, ci numai dresajul poate face ca un animal sa execute lucruri diferite sau chiar contrare celor pentru care este programat genetic. Dar omul se naste si traieste azi în cea mai mare scoala de dresaj care a existat vreodata: aglomerarea urbana. Un dresaj la scara industriala, dupa chipul si asemanarea tehnologiei…

Si singurul mecanism pe care îl are la îndemîna omul pentru a se adapta e nevroza. Toate stiintele despre om ar trebui sa se constituie într-o patologie a aglomerarii. Deocamdata, însa, singura stiinta despre om nefalsificata e zoologia…

XXIV. BANII, PROTEZA UNIVERSALA

Un chirurg din New York cîstiga 100.000 de dolari pe luna. Pentru aceeasi munca, un chirurg din Berlin are 10.000 de dolari si unul din Ulan Bator primeste 100 de dolari pe luna. În conditiile astea, ce sînt banii? Ce reprezinta ei?

În lumea de azi, în care oamenii traiesc protezati pe toate planurile, banul e proteza tuturor protezelor, e panaceul în materie de protezare, asa ca este cea mai dorita extensie fenotipica a omului. Banul e religia cu cei mai multi adepti, chiar daca niciunul dintre ei nu îsi da seama ca e vorba despre o religie, nici macar aceia care o practica sub forma extrema a fanatismului numit coruptie. Daca adeptii lui Hristos îi admira acestuia puterea de a transforma apa în vin, adeptii banului stiu ca dumnezeul lor e mult mai puternic, pentru ca banii se pot transforma nu doar în vin, ci în aproape orice, inclusiv în bani mai multi.

Ne imaginam ca banul a aparut ca o relatie de încredere, precum în urmatorul scenariu. Un pastor si un agricultor fac de mult timp schimburi de marfuri. Pastorul îi da agricultorului piei de capra si primeste grîu. Recolta fiind mai slaba, agricultorul îi da pastorului cu trei masuri mai putin grîu, cu promisiunea ca îi va da cu trei în plus la urmatoarea recolta. Cum se cunosc si au încredere unul în altul, pastorul îi lasa toate pieile aduse. Iar agricultorul îi da, pe lînga grîu, si trei pietricele, care reprezinta cele trei masuri de grîu cu care îi ramîne dator. Aceste trei pietricele sînt primii bani.

De la aceste pietricele si pîna banii virtuali de azi e un drum lung, pe care nu vom încerca nici macar sa-l schitam. Deosebirea de esenta însa este aceea ca pentru agricultorul si pentru pastorul din scenariul nostru banii erau doar un mijloc, necum un scop în sine, cum sînt pentru omul de azi. Pastorul nu-si dorea pietricelele, ci cele trei masuri de grîu. În timp ce astazi aproape toti oamenii civilizati îsi fac viata aproape exclusiv raportîndu-se la bani. Nu exista practic nicio zona a vietii în care alegerile oamenilor sa nu fie puternic legate de bani. Chirurgului german care cîstiga 10.000 pe luna nu i-ar trece nicodata prin cap sa se mute în Mongolia, unde ar cîstiga numai 100. Dar s-ar putea muta în SUA, pentru 100.000.

Astazi toate migratiile se fac sub atractia de magnet universal a banului. Pentru niciun dumnezeu nu s-au mai mobilizat vreodata atîtia pelerini. Niciunui dumnezeu nu i s-au mai închinat atîtia si de niciun dumnezeu nu au tinut cont atîtia în toate momentele în care au avut ceva de ales în viata.

Asupra unor minti deja alterate de degradarea genetica si nevrozate de viata în aglomerari, faptul de a dori ceva atît de abstract cum e banul, faptul de a face o religie din ban, nu poate avea decît un efect nefast. Omul nu mai obtine nimic direct, în afara de bani. Orice altceva el obtine numai prin intermediul banilor. Proteza universala, banul, intermediaza toate relatiile, atît pe cele cu alti oameni, cît si pe cele cu alte proteze.

Orice tip de avere e o extensie fenotipica a posesorului ei si a fost totdeauna dorita de oameni. Dar e o diferenta foarte mare între un nobil care îsi dorea un castel, un domeniu si numerosi supusi si un speculator financiar. Primul îsi dorea o extensie fenotipica vizibila, concreta, materiala. Cel de al doilea îsi doreste o abstractie, chiar daca abstractia numita ban se poate materializa în orice forma concreta, inclusiv un castel si un domeniu cumparate si supusi platiti cu un salariu. Primul îsi doreste si lucruri care nu se pot cumpara, al doilea vrea doar lucruri care se pot cumpara.

În asta si consta alterarea omului de azi, adept al dumnezeului ban: îndrazneste tot mai putin sa-si doreasca lucruri care nu se pot cumpara.

Vînatorul de mamuti a devenit vînatorul protezei cu care se poate înlocui orice proteza…

XXV. MEDICAMENTUL OTRAVA

Intitulata pompos „civilizatia imaginii”, aceasta civilizatie nu are nicio legatura cu imaginile statice ale fotografiilor sau tablourilor si nici cu imaginile dinamice pe care le percepem din automobil, tren sau avion. Se refera exclusiv la imaginile nefiziologice ale cinematografului si ale televizorului, care, atunci cînd le privim, ne sterg de pe eletroencefalograma toate undele de stare de veghe, înlocuindu-le cu undele starii de somn. E raspunsul de adaptare pe care ochiul si creierul îl dau unei solicitari psiho-vizuale pentru care nu sîntem echipati genetic s-o receptionam.

Daca pe moment privitul la televizor ne baga într-un fel de somn cu ochii deschisi, pe termen lung vizionarea are ca efect scaderea tuturor performantelor psihice ale omului, nescapînd niciuna neatinsa. Efectele sînt cu atît mai nocive cu cît expunerea este mai lunga si are loc la vîrste mai mici.

Cinematografia si televiziunea sînt unele dintre cele mai puternice droguri din lumea de azi. Daca prima are un corespondent în alcoolismul de cîrciuma, celei de-a doua îi corespunde alcoolismul solitar. Ca si alcoolul, televiziunea e consumata de om ca un autotratament inconstient al nevrozei si alienarii, într-o lume pentru care nu e pregatit genetic sa se poata adapta.

Luata ca medicament, televiziunea are însa si efecte de otrava. Prin scaderea tuturor calitatilor psihice ale omului si datorita numarului imens de consumatori, probabil ca are asupra întregii societati un efect de degradare mentala mai mare decît consumul însumat al tuturor celorlalte droguri pe care le utilizeaza omul de azi. Si asta daca tinem cont doar de mecanismele receptionarii de catre om a nefiziologicelor imagini emise de televizor. Daca tinem însa cont si de calitatea majoritatii programelor, adica de continutul mesajelor cu care e bombardat un psihic adus în stare de somn cu ochii deschisi, atunci putem spune, fara teama de a gresi, ca televizunea reuseste în numai cîtiva ani sa altereze creierul mai mult decît au reusit s-o faca mii de ani de degradare genetica datorata suprimarii selectiei.

Daca astazi sînt tot mai multi cei care, desi trecuti prin scoala, nu reusesc sa stapîneasca un fond de cuvinte mai mare decît acela al unui cimpanzeu educat, cu un creier de patru ori mai mic decît al omului, acest lucru nu se datoreaza decît într-o mica masura degradarii genetice. Nu inteligenta genotipica e responsabila de aceasta prabusire a performantelor mentale, ci inteligenta fenotipica, aceea care e si rezultatul mediului. Iar din mediul în care traim azi, televiziunea e singurul factor suficient de nociv pentru a reduce capacitatile psihice ale unui om sub nivelul acelora ale unui cimpanzeu. Chiar daca televiziunea nu e un factor izolat, ci actioneaza împreuna cu toti ceilalti factori discutati în aceasta carte.

Spre deosebire de majoritatea produselor tehnologice, televiziunea nu e un bumerang care loveste doar în urmasi, ci unul care îi loveste naprasnic chiar pe cel care îl foloseste. Dar societatea nu are mijloacele cu care sa se poata apara de asa ceva. Nici macar nu e în stare sa constate dezastrul si sa-i masoare dimensiunile. E caricatural ca societatea introduce reguli si restrictii privitoare la continutul programelor de televiziune, cînd tocmai forma profund nefiziologica a imaginilor emise e aceea care are cea mai mare nocivitate asupra mintilor consumatorilor.

Pe moment, televiziunea ne face fericiti. Pe termen lung, saraci cu duhul… Adica, si mai apti pentru fericire… Iar omul de azi asta cauta, în primul rînd: fericirea. Iar, în materie de procurare a fericirii, televiziunea e unul dintre instrumentele cele mai eficiente din paradisul tehnologic în care traim astazi.

XXVI. VIATA DE ACUM SI VIATA DE APOI

Omul actual cauta fericirea. Substratul biochimic natural al acesteia îl constituie eliberarea de endorfine, substante secretate de creier si avînd efecte similare cu ale morfinei, dar de cîteva zeci de ori mai puternice decît ale morfinei. În mod natural, descarcarile de endorfine sînt provocate de marile traume fizice ori de epuizarea fizica extrema, dar si de catre mîngîieri si sex. Cautarea pemanenta a fericirii îl face pe omul de azi sa para ca ar purta o mare durere cronica, pe care ar vrea s-o usureze cu ajutorul endorfinelor proprii sau chiar cu ajutorul unor droguri din afara organismului sau.

Dar fie ca e vorba de propriile-i endorfine, fie de drogurile interzise, fie de drogurile permise (ca alcoolul sau unele droguri usoare), fie de drogurile recomandate ca medicamente psihotrope, omul societatii de azi are parte de fericire mult mai des si mult mai mult decît omul paleolitic. În afara de substante care provoaca fericirea sau alunga nefericirea, omul de azi abuzeaza si de produse excitante neuro-psihice (cum sînt cafeaua si tutunul, dintre cele permise, sau amfetaminele, dintre cele interzise). De asemenea, omul abuzeaza si de ceea ce numim senzatii tari, provocate de descarcarile de adrenalina si noradrenalina în situatii periculoase.

Dincolo de faptul ca toate aceste abuzuri, practicate pe termen lung, ajung sa-i deterioreze toate functiile psihice, omul modern se comporta ca si cum s-ar afla tot timpul într-un efort de adaptare psihica la viata lui actuala, iar sustinerea acestui efort ar necesita tot mai mult sprijin din afara, o protezare tot mai intensa. Smuls brutal din mediul lui natural, care e ceata paleolitica, omul pare a se simti tot mai strain în viata de acum, pe care nu o mai poate suporta decît sub forma de fericire. Un astfel de om nu are cum sa se preocupe cumva de viata de apoi, care este cea a generatiilor viitoare…

Degradarea genetica va continua. Ca si celelalte degradari, transmisibile generatiilor viitoare numai sub forma de zestre extragenetica. Implacabil. Ireversibil. Dar asta nu deranjeaza, din fericire, pe nimeni, caci sîntem absorbiti de un prezent care ne depaseste, pe care nu-l putem gestiona. Sîntem dedicati exclusiv vietii de acum. Si, chiar daca ar îngrijora pe cineva viata de apoi, cea a urmasilor nostri, tot n-am fi în stare sa facem nimic. De altfel, inteligenta omului n-a controlat niciodata nimic altceva decît progresul tehnologic. Tot restul s-a facut de la sine. Si se face. Si se va face. De la maimuta salbatica la maimuta domestica.

XXVII. DORINTA

Asa cum am mai spus, sînt convins ca acest secol va fi unul al geneticii si biologiei, asa cum secolul trecut a fost unul al fizicii si cosmologiei.

Îmi doresc ca stiinta si tehnologia acestui secol sa realizeze, între altele, si clonarea unui vînator paleolitic, poate chiar a unui Cro-Magnon, reînvierea lui. Evaluarea capacitatilor acelui om viu ar fi si o confirmare practica ideilor sustinute si demonstrate de aceasta carte.

S-ar putea argumenta ca nu e nevoie de asa ceva, ca ar fi suficienta evaluarea unui om contemporan care traieste în unul din triburile care si acum îsi duc viata într-un mod asemanator omului de Cro-Magnon. Cine ar aduce un asemenea argument ar dovedi doar ca n-a înteles nimic din aceasta carte…

Toate triburile care traiesc azi într-un mod primitiv, ca vînatori si culegatori, se gasesc în zone paradisiace, tropical-ecuatoriale, zone în care reusesc sa supravietuiasca si alte maimute decît omul.

Pe de o parte, presiunea de selectie din aceste zone e infinit mai mica decît aceea din zona temperata europeana, mai ales decît cea din timpul glaciatiunilor. Asa ca si produsul selectiei va fi unul de calitate mult mai slaba. Diferenta între un tribal de astazi si un Cro-Magnon ar trebui sa fie cam de acelasi ordin ca între un irish wolfhound de companie de azi si unul din vremea în care asupra acestui cîine exercitau o formidabila presiune de selectie lupul, ursul si omul razboinic, cei mai puternici pradatori ai acelui timp si din acel loc.

Pe de alta parte, abundenta zonei paradisiace tropical-ecuatoriale permite formarea de grupuri umane mult mai numeroase, cu mii de membri, ceea ce constituie deja premise ale degradarii genetice, prin aglomerare si promiscuitate sexuala biologica. În vremea lui Cro-Magnon, climatul european nu permitea existenta unor grupuri de mai mult decît cîteva zeci de oameni, din cauza raritatii hranei. Iar în aceste grupuri mici nu existau conditii pentru degradarea genetica, ale carei premise aveau sa se creeze mai tîrziu, în satul neolitic.

Asa ca nu putem avea o imagine a vînatorului paleolitic evaluînd un tribal de astazi. Îl doresc reînviat pe Cro-Magnon, omul care s-a aflat la apogeul umanitatii…

XXVIII. DESTIN PARALEL CU AL CELUI MAI BUN PRIETEN

Pîna la clonarea unui vînator paleolitic, nu ni-l putem însa decît imagina…

Si ni-l putem imagina mai usor urmarind destinul paralel pe care l-a avut cel ce i-a devenit, la un moment dat, cel mai bun prieten: lupul. Odata domesticit, acesta a trait, oarecum, în aceleasi conditii cu omul. În paleolitic, vînau împreuna, omul “inventase” o arma vie. În neolitic, lupul devenit cîine pazea turmele pastorilor si avutul agricultorilor. Mai tîrziu, ca si în cazul oamenilor, “diviziunea muncii” se va accentua si în cazul cîinilor, acestia devenind utilitari, de companie sau chiar vagabonzi.

Cîinele a urmat îndeaproape si expansiunea geografica si demografica a omului. Omul a luat cu el cîinele cam peste tot unde a ajuns. Iar astazi exista în lume cel putin cîteva sute de milioane de cîini. Un numar mult mai mare decît al lupilor de odinioara, ca sa nu mai vorbim de numarul lupilor de acum…

Cîinele actual e rezultatul acumularii în genomul lupului a unor mutatii, fapt permis de o presiune de selectie tot mai redusa, asa cum a fost cea de dupa domesticire. Aici vorbim doar de cîinele comun, cîinele de curte, pentru ca în cazul cîinilor de rasa, omul a exercitat asupra celui mai bun prieten al sau o presiune de selectie mai puternica decît aceea exercitata de natura asupra lupului. Lupul din natura nu s-a schimbat în ultimele zeci de mii de ani. Lupul domesticit s-a schimbat vizibil, a ajuns cîine.

Iar diferenta dintre lup si cîine ne poate sugera diferenta dintre Cro-Magnon si omul actual. Pentru ca, la fel cum mutatiile n-au mai fost eliminate din genomul lupului domesticit si devenit cîine, tot asa au fost pastrate si în genomul omului tot felul de mutatii, pe care o selectie naturala tot mai slaba n-a mai reusit sa le elimine. Faptul e confirmat si de cercetarile asupra genomului uman, care estimeaza ca în ultimii 10.000 de ani s-au produs mai multe mutatii decît în precedentii un milion de ani. Unii însa considera asta, cu optimism, o dovada de evolutie “exploziva” si pozitiva a omului. Privita însa de pe pozitii realiste, nu e decît aceeasi “explozie” care a dus de la lup la cîine, adica o degradare genetica de amploare.

Degradarea se manifesta si în planul inteligentei. Desi se poate dresa mai greu, lupul are o inteligenta mai mare decît a cîinelui. Faptul e incontestabil.

Si evolutia volumului cerebral al lupului domesticit si devenit cîine e paralela cu aceea a evolutiei volumului cerebral al omului. Un cîine de talia lupului are craniul cu 20% mai mic decît acesta. Doar cîinii foarte mari, avînd o greutate cu 50-100% mai mare decît a lupului au un craniu cît al lupului. Dar, chiar si în cazul acestor cîini uriasi, creierul lor e cu 10% mai mic decît al lupului.

Sa ne reamintim ca si Cro-Magnon avea creierul cu 15-20% mai mare decît omul de azi. Iar omul de acum 5.000 de ani îl avea cu 10% mai mare decît noi.

Cum am spus si la începutul cartii, noi nu ne sprijinim demonstratia pe acest argument morfologic. Desi, cum întreaga antropogeneza se desfasoara în paralel cu cresterea creierului, am fi putut invoca scaderea creierului ca o dovada a existentei antropolizei si a fixarii începutului ei în paleolitic, nu abia în epoca industriala, asa cum sustin toti cei ce nu contesta degradarea genetica a omului.

Noi am preferat sa ne sprijinim toata demonstratia antropolizei numai pe doua principii: orice reducere a presiunii de selectie duce la degradarea genetica a unei populatii, degenerarea fiind cu atît mai mare cu cît presiunea scade mai mult; progresul tehnologic, chiar si acela din epoca de piatra, duce inevitabil si ireversibil la scaderea pîna la disparitie a presiunii de selectie.

Datele pe care le-am prezentat în carte sînt concordante cu teza noastra. Dar nu ne-am sprijinit niciun moment demonstratia pe ele. Desi s-ar putea ajunge la concluziile noastre si pornind de la aceste date si sprijinind demonstratia pe ele. Am preferat însa sa folosim o metoda care îi era la îndemîna si lui Darwin, care nu dispunea de toate datele de astazi. Am vrut sa demonstram si ca înca din vremea lui Darwin putea fi descoperit drumul inevitabil si ireversibil catre maimuta domestica…

inapoi la insemnarea sursa  461 Constantin Cretan 
accesind acest  link ajungeti in pagina home a blog-ului