O viata pentru sport

Tentatia patrunderii in sfera relativ dificila, dar arzatoare a practicii educative in lumea sportului de performanta, a formarii unor puternice personalitati sportive prezinta, pe langa capcanele-i inerente si multiple satisfactii. Si trebuie sa recunoastem de la inceput ca aceasta optiune a motivat statornic o indelungata cariera de sportiv si antrenor a autorului lucrarii de fata, gasindu-si reflectarea, adecvata si totodata incitanta pentru cititorul ei, in sintetica si plina de invataminte lucrarea „O viata pentru sport".

Poate ca nu ar fi fost posibila elaborarea unei asemenea lucrarii daca autorul — cunoscutul antrenor Dumitru Popescu-Colibasi — nu ar fi fost adanc implicat in viata scolii romanesti de handbal feminin, daca el nu si-ar fi pus problema identificarii si analizei unor puncte critice care se manifesta, uneori mai mult, alteori mai putin evident, in mecanismele interactiunii factorilor ce concura la formarea unei echipe, la calirea, legitimarea si afirmarea ei ca un colectiv real, puternic si reprezentativ. Si nu cu putine eforturi, indrazneala, confruntare si autoconfruntare, implicare si detasare, investitia autorului s-a finalizat intr-o lucrare cu tenta peoblematizatoare si cu evidente implicatii pedagogice.

Ce poate reprezenta in definitiv o carte despre sport si sportivi, despre scoala vietii sportive, daca nu evocarea unei lumi asupra careia vom, starui si nu cite putin in aceste rinduri? Autorul insusi marturiseste rationea scrierii unei asemenea lucrari ca fiind, descoperirea si oferirea unor noi intelesuri ale muncii de formare pentru viata a tinerilor sportivi, deopotriva cu dorinta optimizarii muncii de antrenor in latura ei cotidiana.

Prin detalierea unor experiente, prin observatie si autoobservatie, prin dezvaluirea laturilor vazute si nevazute ale relatiei antrenor/educator — sportiv/educat, cartea se constitute, in fond, intr-o lucrare de pedagogie aplicata. Fundamentul sau teoretico-metodologic se revendica nu atit printr-o teorie bazata pe cercetari constatativ-ameliorative cit din legitati si regularitati educative, dintr-o filosofie a vietii simple, simpla, dar nu simplista, directa nesavanta si cel mai adesea, plina de verificari in timp. Rezultatele ei sint incurajatoare prin aspectele lor pozitive si pline de rezonanta educativa, dar si prin sublinierea si autoanaliza nereusitelor.

Structura scrierii se echilibreaza prin tratarea simultana a doua teme fundamentale ale sportului de performanta, cu determinatii mai putin explorate. Intai se supune analizei tema personalitatii antrenorului in confruntare cu logica intima si unica a formarii altor personalitati puternice, cu delimitari valorice nu o data contestate. Apoi se investigheaza tema universului pregatirii sportivului pentru confruntarea cu cerintele vietii, cu logica devenirii omului in timp, cu problematica integrarii lui in viata sociala.

Substanta lucrarii consta si in incarcatura de valori praxiologice promovate cu discretie, dar argumentat si constant. Regulile actiunii de formare si conducere eficienta a unei echipe spre varful piramidei sportive nu sunt situate intr-o zona a neutralitatii sau a ruperii emotionalului de constiinta eficientei propriu-zise. Autorul a fost si este considerat de lumea sportiva drept un bun tactician, un cunoscator abil al teoriei si practicii strategiilor luptei sportive. Ii erau cunoscute, de asemenea – si paginile cartii o dovedesc – toate principiile care pot traduce intentiile in reusite sportive.

Sensul major al lucrarii se situeaza insa in zona functiilor de popularizare in cel mai bun inteles al cuvantului. Dar autorul nu ramane la suprafata lucrurilor, ci ne introduce in mecanismul intim al unei echipe sportive, in tainele sportului de performanta pe care l-a cunoscut si l-a trait printr-o vecinatate reala, permanenta si de lunga durata. Astfel, experienta antrenorului, transmisa cu modestie, genereaza intrebari, provoaca reflectii de ordin teoretic si practic, autorul fiind el insusi prins intre aceste frontiere, iar cititorul captat de franchetea exprimarii.

Un exemplu simplu ar fi lamuritor: jocul sportiv. Responsabilitatile constructiei lui depasesc valorile actului gratuit, caci el, jocul sportiv, este puternic angajat, este o intreprindere socio-umana uneori greu de anticipat datorita reflexelor de libertate pe care si le pot asuma participantii. Jocul sportiv este un fel de metabolism social care da sportivului, antrenorilor si specialistilor sentimentul participarii directe la substanta unui act de integrare in colectivitate. Prin acesta, jocul sportiv se asociaza artisticului. Mai mult, prin jocul sportiv, dimensiunile umane ale universului fortelor biologice din om transgreseaza biologicul insusi. Forta, viteza, rezistenta, indemanarea, vitalitatea insasi si tonusul vital al omului, capitalul lui energetic devin, tot mai mult, prin functionalitatea energiei conlucratoare antrenor – sportiv, baza pe care se cladesc unitatea si diversitatea aspiratiilor si motivatiilor umaniste in sport.

In acest perimetru, lucrarea poate reprezenta o contributie la intelegerea dimensiunilor formative ale educatiei sociale prin sport. Caci, asa cum sustine autorul, sportul este el insusi scoala, viata, colectivitate. Este aspiratia si vointa efotului conjugat, a efortului colectiv de gandire prin actiune competitiva, este o judecata de valoare care respecta norma sociala si tabla de valori a modelelor de cultura si civilizatie.

Argumentele propuse de antrenor pledeaza pentru o porpedeutica a vietii sportive, pentru o stiinta si o arta a initierii in profesia de educator, de antrenor sportiv. In termenii proprii, prezenta carte este rodul muncii unui singur antrenor in care traisc experientele atator antrenori si sportivi de performanta din Romania. Destinatarii ei sunt insa o colectivitate: sportivi, juniori si seniori, antrenori, organizatori si conducatori de echipe, toti cei care, prin functie si statut, asumate responsabil, doresc sa transforme un sportiv intr-un campion si un grup eterogen de individualitati intr-o echipa cu personalitate.

Relatia sportivului si a eticii vietii constituie o alta realitate pe care autorul o pretuieste. Valoarea in sport inseamna si morala lui pozitiva. Convertirea luptei sportive in efort paralel implica o morala care are drept nucleu central valoarea integratoare a fair play-ului. Sportul a creat si are drept temei, spune autorul, o morala specifica in care respectul si ordinea valorilor refuza incalcarea demnitatii partenerului sau adversarului. Sportul ii uneste pe luptatori, ii deprinde cu viturile camaraderiei, ale onoarei si ale puritatii, ii deprinde sa recunoasca meritul si victoria adversarului. Sportul si viata sportiva inseamna patos: bucuria si extazul victoriei, amaraciunea si durerea insuccesului, dar niciodata prejudecata, ura, dispretul. El semnifica intelegerea si pasiunea pentru lucrul bine facut pana la atingerea performantei si, totodata, depasirea propriilor limite. Si tot atutorul conchide, afirmand cu deplina convingere, ca sportul si viata sportiva promoveaza adevarul, frumosul si binele, reunite in fapta, in actiune.

Profesorul Dumitru Popescu-Colibasi si-a pastrat un dublu statut si astazi, la varsta senectutii. Ca antrenor, el ne ofera o reusita tantativa de refacere a vietii lui sportive si pedagogice, a experientelor pozitive si negative. Intr-un fel anume, el aspira spre descoperirea si unirea celor doua laturi pe care psihologia doreste sa le impace: semnele generalitatii din orice sportiv cu corespondentele individualitatiii, ale personalitatii fiecaruia. In fond, lumea sportului ca viata, ne arata cum poate fi schimbata ea, nu prin reprezentarii si iluzii, ci printr-o dubla experienta: de cunoastere si actiune adanc si pozitiv motivate. O viata a carei logica se naste sau este situata la intalnirea cu tine insusi si din lupta cu tine insusi, la intalnirea cu altii si din lupta bazata pe fair play cu altii. O viata in care experienta si valorile independentei prin reusita, prin victorie, ti le asumi ca libertati responsabile si care nu pot incalca si nici nu pot fi incalcate prin actiunea principiului fortei constrangatoare.

Ajunsi aici acordam credit si salutam stilul direct, ofensiv, optimist si incarcat de valori ce patrund adanc in intelepciunea umana, prezentata de autor in numeroase pagini de eseu sportiv. Cine citeste acesta carte nu poate sa nu si-l inchipuie pe autorul ei decat ca pe un romantic, dar eficient antrenor de handbal. Un om cu psihologie de adevarat sportiv, caruia, nici acum, septegenar fiind, nu-i este proprie acea vanitoasa detasare de lumea sportului. El a fost si a ramas un om al echipei. El a avut vocatie de antrenor si a devenit antrenor emerit. Dar are si vocatia scrisului pornita dintr-un sensibil dar al naratiunii mai ales.

In consecinta ne-a oferit acesta carte de viata pentru mai tinerii sau mai varstnicii antrenori, pentru aceia care pot si vor sa invete cu onestitate din experienta altora. Si tocmai de aceea volumul este populat de oameni si adevaruri, de intrebari, de cautari si istorii, de solutii si incertitudini, toate legandu-se si devenind un invizibil fir al Ariadnei care ne conduce cu buna stiinta si cu buna-credinta la secretul marii reusite sportive, dar refuzandu-si spectaculosul si senzationalul.

Savoarea unora dintre amintirile autorului devine stimulatoare prin trezirile de constiinta pe care le va provoca celor ce le cunosc din contactul direct cu antrenorul, dar si cititorului dornic sa-l cunoasca pe autor prin carte. I s-ar potrivi autorului, pastrand evident proportiile si logica domeniului, ceea ce filosoful C. Noica spunea despre Grigore Moisil: „Sa pui oamenii in miscare, sa-i modelezi si sa modelezi prin ei ideea si functia sociala a unui colectiv; sa fii principiul lor de viata tot timpul, dar sa faci din demersul tau o discreta si la limita nestiuta implinire a ta prin altii, iata o bucurie spirituala si o virtute care, parca, echivaleaza cu creatia proprie”.

Finalul unei asemenea carti este deschis, asa cum am dori sa fie si acesta prezentare. Cu atat mai mult cu cat lucrarea de fata se distinge prin valoarea ei educativa, prin forta de convingere, prin penetratia acuta in constiinta citiorului, prin valentele prospective de o utilitate si necesitate evidente.

Dr. Ioan Neacsu

Bucuresti, Martie 1988

Capitolul 2

Sportul – o scoala a vietii

Mi s-a intamplat de multe ori, inca de la inceputul celor peste 50 de ani de cand sunt profesor de sport si antrenor de hanbal, sa primesc din partea fostilor mei elevi si eleve, in scris sau verbal, multumiri calduroase pentru „tot ceea ce ati facut pentru noi” – cum spuneau ei. Am crezut la inceput ca e vorba de cariera lor sportiva si de meritele pe care le atribuiau eventualelor mele contributii la castigarea vreunui campionat mondial feminin de handbal, a unor titluri de maestre si maestre internationale – caci in marea lor majoritate erau fete – in sfarsit la rolul pe care-l jucasem ca antrenor in obtinerea performantelor lor sportive.

Dar nu. Era vorba de cu totul altceva. Sau, mai bine spus, era vorba despre inca ceva. Ceva mult mai important pentru ele. Ceva la care la inceput, recunosc, nici nu ma gandisem. Era vorba despre insasi viata lor. Despre succesul lor in viata. Despre marea lor performanta de a fi devenind oameni in adevaratul inteles al cuvantului; despre cariera lor profesionala, despre viata lor in familie si in societate, despre mandria si demnitatea lor umana, despre devenirea lor de la copilul pe care-l cunoscusem la inceput, cu ani in urma, si femeia matura, implinita, fericita pe care o aveam acum in fata. Cu alte cuvinte eu le invatasem sa joace handbal, iar ele imi multumeau fiindca le pregatisem pentru viata.

Era prima mare lectie pe care o primeam de la propriile mele eleve.

Asa mi-am dat pentru prima oara seama – e mult de atunci – ca, antrenand sportivi si sportive pentru marea performanta, nu faceau in fond altceva decat sa-i pregatesc, implicit si in acelasi timp, pentru viata.

Si atunci, o noua problema s-a ivit in fata mea: este oare sportul – sportul in general, ca miscare fizica, intelectuala si morala, facuta simplu, firesc, numai de placere si pentru propriile noastre bucurii, sau doar sportul de performanta – capabil prin el insusi si de la sine sa modeleze caractere, sa estompeze si sa elimine chiar defecte fizice si morale, sa formeze tipuri umane exemplare, modele de viata si de comportament in imprejurarile uneori aspre, necrutatoare ale competitiei sportive si umane? Sau este absolut necesara in acesta lupta a copilului, adolescentului sau chiar a omului matur cu propria sa fiinta, cu propriile sale porniri si instincte, prezenta binefacatoare a profesorului, prietenului si educatorului care se cheama cu un termen atat de complex: antrenor? Are el oare un rol precumpanitor in aceasta batalie muta si uneori nevazuta ce se da tot timpul in substanta cea mai intima a tanarului sportiv, acolo, pe terenul de sport, dar mai ales in propria-i fiinta? Si daca e asa, atunci nu este el, antrenorul, vinovat si raspunzator intotdeauna atunci cand in locul succeselor sportive si umane apar – uneori cu efecte dezastruoase – roadele amare ale infrangerilor, ale demoralizarii, ale increderii pierdute pentru totdeauna, ale esecurilor grave si iremediabile, ale unor vieti chiar ratate si compromise?

Iata o serie de intrebari ce au stat de atunci neincetat in fata autorului acestor randuri si carora cartea de fata va incerca sa le dea cateva raspunsuri.

Citesc intr-o carte1 a prietenului meu: „Antrenorul adevarat este de fapt un artist neimplinit, incercand sa-si indeplineasca astfel marele lui ideal de creatie... Iar antrenorul, antrenorul acela artist, poet si muzician, cel ce asculta glasurile neauzite ale Firii si aude muzica armonioasa a sufletelor cautandu-si limpezimea, da ajutor naturii sa-si infaptuiasca opera, sa-si insufleteasca fapturile, sa-si atinga propria lor perfectiune...”

Revenind la marturisirile de recunostinta de care am pomenit mai sus trebuie sa spun ca nu le-am considerat niciodata decat o recunoastere a meritelor sportului insusi – acesta adevarata si nedezmintita scoala a vietii – si ca tot astfel n-am crezut ca mi se cuvine mai mult decat titlul de credincios slujitor a acestuia in opera sa de modelare a personalitatii umane. Si ca singurul merit pe care mi-l recunosc nu este decat acela de a-mi fi facut datoria.

E drept ca si in viata oamenii fac aproape intotdeauna mereu acelasi lucru de la ucenicie si pana la pensie cu deosebirea insa ca in sport procedezi astfel din placere, jucandu-te, dar neuitand nici o clipa ca toata acesta stradanie a ta vizeaza pana la sfarsit victoria, consacrarea si gloria sportiva. Si nu este deloc de prisos sa precizam ca acest ultim element definitoriu al sportului in general si al celui de performanta in special constituie, de fapt, esenta insasi a marilor personalitati sportive. Caci in timp ce in viata de toate zilele indivizii studiosi, muncitori si ambitiosi pot urmari scopuri diferite, in sport singura aspiratie cu adevarat mare este numai gloria sportiva, acea inegalabila, desi gratuita si foarte scump platita clipa de imensa bucurie care este resimtita in momentele de neuitat ale victoriei.

Dar aceasta mareata clipa a victoriei cuprinde in ea – ca o a doua fata a aceluiasi fenomen – pentru ceilalti, adica pentru partenerii tai de intrecere deveniti pentru o vreme adversari, reversul fenomenului: infrangerea. Iar felul cum reactioneaza atat unii, cat si altii in fata succesului sau insuccesului este, de asemenea, si in aceeasi masura, edificator. Si acest femomen, la fel de bogat in semnificatii, nu poate scapa unui observator atent si interesat in descifrarea miscarilor sufletesti, a seisemelor morale pe care un sportiv le traieste in clipa cea mare a finalului. Caci uneori socul este atat de puternic incat isi lasa amprenta asupra individului pentru tot restul vietii.

Cum insa in sport – de altfel ca si in viata de toate zilele – victoriile alterneaza cel mai adesea cu infrangerile, lupta continua pe care sportivul o da cu sine insusi in zecile si miile de ore de antrenament nu este altceva decat mijlocul de a-si mari cat mai substantial sansele de victorie. Si acesta deprindere si acesta optica dobandita prin sport se cristalizeaza apoi in conceptia de viata a sportivului om si cetatean, ajutandul sa pastreze masura optima in satisfactia sau deceptia cu care priveste victoria sau infrangerea. Si sa le depaseasca pe amandoua intr-un sens mereu ascendent.

Am intalnit nu o data situatii in care unii elevi sau eleve erau handicapati prin statura sau calitati fizice fata de colegii lor de sport. Si, de asemenea, nu de putine ori am vazut cum pana la urma prin efort de vointa, printr-o tehnica devenita superioara sau printr-o inteligenta tactica capatata treptat, diferentele initiale se estompau, echilibrul performantial se stabiliza, ba chiar se inclina in sens invers. Transpusa in planul vietii cotidiene, constatarea ne duce la concluzia ca si in acest domeniu sportul contribuie la fundamentarea unei mentalitati pozitive conform careia, in intrecerea continua si aspra adeseori a vietii, fiecare dintre noi vine cu atributele lui, cu calitatile lui speciale prin care, in compensatie, ii poate egala sau chiar intrece pe ceilalti. Si aceasta convingere si aceasta incredere capatata prin sport ii va ajuta sa porneasca cu mai mult curaj in lupta vietii.

Aceasta latura a personalitatii omenesti este desigur specifica fiecarui individ in parte, dar ea poate fi modificata in decursul vietii, din dorinta fiecaruia, insa si cu ajutorul celor din jur. Lupta sportiva cere ca tu, indiferent cati componenti are echipa, sa-ti rezolvi sarcinile ce-ti revin in ansamblul tactic stabilit. In sport formula de politete: „te rog sa-mi dai voie sa...” n-are efect pentru ca si adversarul doreste acelasi lucru si nu este deloc dispus sa cedeze. Desigur, e vorba doar de un joc, dar dorinta fiecaruia de a invinge declanseaza nebanuite forte psihice si fizice. Iar cel mai bun invinge, pentru ca a vrut si a dorit mai mult decat adversarul acest lucru. Si astfel decoperi ca dorinta victoriei este cel mai adesea determinata major in obtinerea rezultatului favorabil. In aceasta lupta, personalitatea este cea care se impune, dominand prin autoritate. Dar inainte de a ajunge la acest adevar este absolut necesar sa-l constati tu insusi prin experienta proprie in intrecerea sportiva. Caci, atat in lupta sportiva, cat si in viata, angajarea individului si a colectivului trebuie sa fie totala.

Nu toti copiii capata in cadrul familiei educatia necesara pentru a se integra apoi cu succes in societate. Tinuta la masa, alegerea imbracamintii, felul de a vorbi, comportamentul fata de lumea inconjuratoare si multe altele reprezinta norme de conduita fixate de societate. Sportul favorizeaza contactele cu foarte multa lume din localitati diferite si cateodata din tari straine. In aceste peregrinari, fara sa-ti dai seama, inveti ce trebuie sa faci, cum trebuie sa te comporti astfel incat sa-ti reprimi manifestrile necontrolate, stangaciile, gorsolaniile chiar involuntare.

E foarte greu de acceptat in sport, dar si in general, ideea ca, desi te-ai pregatit mult si bine pentru o anumita intrecere pe care totusi ai pierdut-o, tot ceea ce iti mai ramane de facut in acesta situatie este sa o iei din nou de la capat. Sa reincepi pregatirile, de data acesta si cu indoiala strecurata in suflet de esecul suferit si sa gasesti totusi forta morala de a recuceri terenul pierdut, de a-l invinge pe cel ce te-a invins. Iata o situatie frecvent intalnita in lumea sportului, unde nu o data experienta personala ne demonstreaza ca si acest lucru este posibil. Acest „se poate” este esential, indiferent de domeniul in care-si gaseste aplicarea, pentru ca el iti ramane fixat in memorie pentru tot restul vietii si te ajuta sa revii mereu ca valurile marii pana ce transformi stanca in nisip si-ti redeschizi drumul catre victoria finala. Vietile tuturor marilor invingatori sunt mai mult decat elocvente in privinta perseverentei in atingerea idealului propus.

Cu toate ca ne nastem pentru a trai in colectiv, adaptarea la viata colectiva se face cu greutate, mai ales in cadrul colectivelor feminine. Adaptarea e dificila pentru ca fiecare isi are personalitatea sa pe care adeseori trebuie sa o infraneze pentru a se integra in colectivul din care face parte. Dar in sport, in jocurile de echipa mai ales, convingerea ca nimeni nu poate reusi singur ii apropie pe coechipieri estopand rigorile convietuirii. Mai mult chiar, sportivii cauta si reusesc sa se lege sufleteste pentru a colabora apoi pe stadion la succesul comun, acceptand uneori situatii grele, pentru unii insuportabile, atunci cand sunt chemati, de pilda, sa ramana pe banca de rezerve pentru ca altul, mai bun sa intre in joc ca reprezentant al culorilor clubului. Si singura baza rationala a acestui gest acceptat cu atatea sacrificii morale consta in aprecierea obiectiva a valorilor alaturate, dar mai ales in sentimentul inaltator al subordanarii propriei personalitati in interesaul si pentru succesul colectivitatii.

Faptul ca sportivii locuiesc o vreme impreuna, mananca la aceeasi masa, acelasi meniu, sunt echipati uniform, au programe comune etc. ii deprinde sa-si accepte unul altuia curiozitati si deprinderi pe care, altfel, desigur ca le-ar fi respins. Insusirea acestor norme de conduita in cadrul colectivului face cu timpul din sportivii de performanta oameni extrem de sociabili, placuti si usor acomodabili, constienti de faptul ca dorintele si pornirile fiecaruia trebuie sa se incadreze in limitele necesitatilor colective. De asemenea, nicaieri ca in sportul de performanta nu ajungi sa intelegi si sa concretizezi mai bine notiunea de patrie. Niciodata mai mult ca in intalnirile internationale patria nu este mai aproape de tine, mai a ta. Nicicand apartenenta ta la acesta nu este mai totala, mai concreta si mai nemijlocita. In confruntarile internationale constati ca numele tau se confunda cu acela al tarii, ca este prezentat odata cu imnul si drapelul national si ca publicul din tribune iti rosteste numele alaturi si ingemanat cu cel al tarii tale. Atunci iti dai seama cat de profund legat esti de ea si cat de inseparabil o reprezinti. Mananci la masa „romanilor”, te deplasezi cu masina „romanilor”, sta scris pe tricoul tau „Romania”, si atunci cand te aflii alaturi de reprezentantii celorlalte natiuni participante simti ca esti legat de ai tai aflati uneori la mii de kilometrii distanta, prin puternice otogoane invizibile. Atunci cand esti atat de departe de ea simti cat de aproape iti este tara.

Voi relata in cele ce urmeaza o alta situatie din care se va vedea cat de mult favorizeaza sportul, dar mai ales sportul de performanta pregatirea tineretului pentru viata. Acesta mai ales in legatura cu modul in care sunt apreciate cu exactitate valorile. Deprinderea de a evalua comparativ si cu obiectivitate raportul dintre sportivii ce fac parte din acelasi lot are darul de a spulbera framantarile sufletesti cauzate de faptul ca uneori unui tanar i se pare ca este apreciat altfel decat ar dori-o el si ca altii sunt promovati pe nedrept inaintea lui. Ei bine, in sport, in intrecerile sportive, secunda, metrul, kilogramul, punctele marcate si primite arata clar si concret valoarea posibilitatilor individuale si rezultatul muncii depuse in orele de antrenament. In afara arenei, a stadionului, aprecieri ca „sunt mai inteligent decat...”, „am muncit mai bine ca...” sunt uneori afirmatii subiective si intotdeauna relative. Lipsa obiectivitatii genereaza in aceste cazuri un sentiment de indoiala care perturba linistea, armonia colectiva, starnind invidia, delatiunea, servilismul, carierismul. Toate aceste numai din cauza aprecierilor neobiective. In schimb, „cantarul” sportiv arata cu precizie „greutatea” fiecaruia astfel incat stii precis cum stai fata de ceilalti. Dar in afara laturii afective, obiectivitatea masuratorilor concrete si obiective din sport te ajuta sa te orientezi tu insuti pe un drum precis in care stii ce ai de facut ca sa devii din ce in ce mai bun. Si in acesta privinta am constatat un transfer de conceptie la toti fostii mari sportivi: ceea ce au invatat pe stadion au incercat si au reusit sa aplice si in viata.

Prezentand in acest prim capitol cateva aspecte din activitatea sportiva de performanta am dorit, in primul rand, sa scoatem in evidenta importanta sociala a practicarii sportului in general si a celui de mare performanta in special. Am facut acesta in speranta ca vom convinge pe cei care se ocupa direct de educatia tineretului in scoli, unitati economice, in armata sau oriunde la locurile de munca si invatatura sa-i acorde o atentie tot mai mare. Din pacate, insa, de prea multe ori sportul este apreciat doar prin prisma performantelor, a rezultatelor tehnice care, difuzate, comentate si elogiate in presa au ecou in masele largi de spectatori. Dar, in fond, atat pentru sportivi, cat si pentru societate ele au un caracter efemer. De fapt ceea ce ramane in constiinta sportivului este experienta reusitei proprii ca o concretizare a muncii depuse uneori ani indelungati. Insa cum vedem noi modalitatea prin care sportul isi va putea aduce o contributie din ce in ce mai insemnata la complexul proces al educatiei si instruirii tineretului nostru.

Iata, de asemenea, concluzia si in acelasi timp premisa de la care pornim in elaborarea prezentei lucrari. Ea va reveni mereu ori de cate ori va fii vorba despre importanta pe care o are sportivul in viata oamenilor si despre multiplele lui valente formativ-educative.

Citez din nou din cartea prietenului meu: „Cat de greu este sa incerci a surprinde sintetic si definitoriu importanta unui intreg univers uman cuprins intr-un nume, pentru multi atat de banalizat astazi: sportul... Am cunoacut ministrii si demnitari, oameni de stiinta si artisti, muzicieni si literati a caror celebritate a depasit de mult granitele tarii lor. La multi dintre ei am gasit, nestapanita si puternica, dragostea si admiratia pentru lumea sportului pe care o cunoscusera si care, spuneau unii dintre ei, ii formase...”

Capitolul 3

Scoala sportului

Cateva principii fundamentale

De cand se naste si pana la varsta pensionarii, copilul invata neincetat, trecand prin nenumarate scoli. Prima scoala o constituie familia in care mama si, intr-o oarecare masura, tatal joaca rolul de profesori. Apoi, de la gradinita si pana la universitate, copilul trece printr-un lant de scoli cu trepte ascendente si cu diferite profiluri. La varsta maturitatii, serviciul militar completeaza, la baieti si la fete, notiunile fundamentale despre patrie si patriotism, la care se adauga instructia de lupta impotriva dusmanilor din afara tarii. Apoi, treptat, munca in productie ii integreaza in societate pe tinerii de ambele sexe, pregatindu-i pentru momentul cand vor forma nucleul societatii ca membrii de familie. In toate aceste perioade, completarea pregatirii ca cetateni si ca oameni o face scoala vietii.

S-ar mai putea insa vorbi despre un nou tip de scoala, cu elevi din ce in ce mai multi, cu o popularitate tot mai mare pe intreg globul pamantesc, cea care pregateste fizic si moral tineretul, formandu-l pentru viata: scoala sportului.

Potrivit schemei clasice gasim si la scoala sportului clase, profesori, materii de invatamant, metode si mijloace, note si notari, cu deosebire ca aici cadrul este diferit. Clasele sunt reprezentate de stadioane, de Sali de sport, bazine de inot, pationare artificiale, iar cursurile de desfasoara neintrerupt, vara si iarna. Cadrele didactice sunt recrutate din randul profesorilor de educatie fizica si al antrenorilor specializati intr-un anume sport.

Metoda de baza este cea a convingerii, caci sportul nu se poate practica din obligatie si nici prin constrangere. Atingerea unor performante notabile este conditionata, in ceea ce-i priveste pe antrenori si profesori, in primul rand de cunoasterea profunda a psihicului sportivului, cat si de gasirea mijloacelor si metodelor potrivite fiecarui elev in parte pentru ca el este un unicat atat din punct de vedere psihic, cat si somatic.

Inregistrarea progresului se face pe baza unor date precise, furnizate de etaloane cum sunt metrul, secunda, kilogramul, punctul. Acestea ii plaseaza pe sportivi cu precizie in ordinea clasamentelor, adesea computerizate, intocmite pe plan national si international. Astfel se cunoaste oficial pozitia fiecarui sportiv in ierarhia nationala si internationala.

Materia de predare o constituie miscarea fizica sistematica si jocul organizat constand din exercitii alese, selectionate stiintific si dozate potrivit varstei, sexului si gradului de pregatire. Ceea ce caracterizeaza insa in mod deosebit metoda de predare in scoala sportului este, mai ales, perpetua cautare a noului pentru depasirea continua a recordurilor, dar si pentru obtinerea victoriei in intreceri. Ele constituie obiective permanente care, pentru a fi si atinse, cer, implicit, cautari si ample cercetari stiintifice in domeniul fiziologiei, biomecanicii, psihologiei etc, etc.

A doua trasatura carcateristica a scolii sportului o constituie accentul pus pe evidentierea personalitatii fiecarui sportiv in cadrul pregatirii si verificarea permanenta a nivelului atins, prin concursuri desfasurate conform regulamentelor respective si intr-un climat deplin de fair-play. Din acesta scoala trebuie sa iti ramana, pana la urma, atunci cand varsta si obligatiile profesionale iti impun sa te retragi din activitatea de performanta, doua bunuri de mare pret: o sanatate desavarsita si o conceptie inaintata despre viata, ambele caracterizate prin obiectivitate, optimism si incredere in fortele proprii. Inarmat astfel vei porni mai tarziu in munca profesioanla si, in general, in viata cu ideea competitiei permanente abordata cu entuziasm si din necesitatea verificarii fortelor proprii. Se vor mentine, de asemenea, in subconstient efectele pregatirii psihologice pe care ti-o da sportul si in care efortul, conflictele inerente, durerea fizica, emotiile, capacitatea de adaptare la diverse situatii de viata, dificile, uneori limitata, vor fi controlate si depasite prin autodominarea impulsurilor instinctuale si prin dorinta instaurarii in propria viata a unei atmosfere de calm si seriozitate.

Profesorul-antrenor trebuie sa fie in tot lungul acestui proces intructiv-educativ un pretios indrumator si un model ideal, perfect, demn de urmat si de imitat de catre elev. Dar acesta presupune, obligatoriu, in afara cunostintelor profesionale desavarsite, o cultura generala temeinica, precum si multa inventivitate, acestea toate atat pentru depasirea canoanelor si sabloanelor aplicate pana la el, cat si pentru gasirea cailor necesare solutionarii unor cazuri aparte. In pregatirea unui sportiv, antrenorul trebuie sa descopere – prin calitatile si talentul sau de fin psiholog si bun pedagog – mijloacele si metodele cele mai potrivite prin care sa-l convinga sa-i urmeze cu deplina incredere sfaturile si sa aplice fara ezitari si fara retineri, in totalitate, programele pe care i le indica, ca si cum toate acestea ar porni din chiar propria initiativa a acestuia. Numai asa va reusi profesorul-antrenor sa-l faca pe elevul sportiv sa depuna maximum de efort, sa se mobilizeze si sa se implice total in activitatea de pregatire. Numai patrunzand astfel in constiinta lui reusim sa formam un mare performer.

Poate ca unii dintre cititorii acestei lucrari nu-mi vor impartasi intru totul opiniile, lucru firesc daca tinem seama ca sportivul, ca si alte fenomene sociale, poate fi examinat si judecat intr-o multitudine de perspective in functie de formatiunea celui care face aprecierea si de unghiul in care il priveste. Dar, in general, numai un profesor antrenor cu foarte mare experienta poate aprecia cu deplina competenta fenomenul atat in ansamblul lui, cat mai ales in infinitele lui aplicatii particulare. Autorul prezentei lucrari este si el unul dintre cei care au predat vreme de peste 50 de ani (intre 1937 si 1987) la acesta scoala a sportului. Am exercitat functia de profesor-antrenor cu placere si in tot acest timp n-am simtit niciodata povara muncii, nici oboseala, nici plictiseala si cred ca acesta reprezinta suprema satisfactie pe care am obtinut-o.

La inceput am lucrat intr-o scoala elementara dintr-o comuna de pe malul Oltului, Babiciu, apoi am trecut prin scoli particulare (inainte de razboi), Scoala militara de aviatie, scoli profesionale, SMTCF, Liceul cu profil sportiv etc. Ca antrenor am pregatit echipe scoalare, divizionare, reusind pana la urma sa fac parte din colectivul tehnic al loturilor nationale feminine. Aceste dese schimbari de mediu mi-au dat posibilitatea sa cunosc modul de comportament si particularitarile psihologice ale copiilor si tineretului la varste si la niveluri de pregatire diferite. Si gasesc ca este firesc si primordial ca la fiecare tip nou de scoala profesorul-antrenor sa caute sa se apropie de elevii lui cu scopul si intentia precisa de a le insufla la inceput interesul, apoi pasiunea pentru educatie fizica, in general, si sportul de performanta, in special.

Frecventele variatii de climat mi-au stimulat astfel neincetat preocuparile in sensul descoperirii unor metode noi de conduita in relatiile cu elevii, cu directia scolii, cu ceilalti profesori ce predau alte materii, pentru a-i castiga pe toti acestea pentru sport. De aceea nu am avut timp sa ma plictisesc, asa cum spuneam, si nici sa cad in rutina, dupa parerea mea cea mai grava si nociva dintre toate bolile profesionale. Si pentru ca mi-a ramas in sange dorinta performantei inca din vremea in care practicam eu insumi mai multe sporturi, am cautat sa-i fac si pe elevii mei sa guste din bucuriile inegalabile ale victoriei. Tot ce s-a scris despre invingatori cred ca nu reda nici pe departe fericirea pe care o incearca cel ce iese victorios intr-o intrecere sportiva. Sunt convins ca, vorbindu-le elevilor despre dorinta de victorie, facand din acesta aproape un cult, i-am castigat pe multi dintre ei pentru ideea sportului de performanta si i-am determinat astfel sa se pregateasca de buna voie ascultandu-mi sfaturile si urmand cu incredere jaloanele trase de mine. Banuiesc ca numai asa se explica faptul ca nu mai putin de 28 de fete si 4 baieti, selectionati si pregatiti de mine de la primele lor inceputuri, au avut suprema satisfactie de a imbraca tricolul echipei nationale, unele dintre fete fiind chiar partase la cucerirea unor titluri de campioane mondiale. Si cred ca tot din acelasi motiv, o perioada de 20 de ani, echipele pe care le-am pregatit au urcat in permanenta pe podium in concursuri, ce e drept, de valori diferite, de la competitiile scolare la campionatele nationale si pana la cele mondiale. Am furnizat aceste date sumare nu pentru a-mi aduce laude, ci pentru ca, analizand performantele obtinute, sa-mi dau mai bine seama daca am lucrat bine si la ce cote valorice.

Mai mult chiar, pot evidentia faptul ca nici un sportiv din echipele pe care le-am pregatit in acesti ani n-a fost sanctionat pentru lovire, injurii sau brutalitati, ei (ele) comportandu-se in toate confruntarile in cel mai autentic fair-play. Si daca totusi uneori mai greseau, eu nu mi-am permis niciodata sa le-o trec cu vederea pentru ca, ziceam eu, sunt prea buni si nu trebuie sa le intrerup ascensiunea. Am cautat sa le insuflu, de asemenea, un respect deosebit pentru ideea de antrenor, apoi fata de cea de arbitru, fata de antrenorul echipei adverse, considerand ca respectul fata de ceilalti imi intareste mie insumi autoritatea.

Am exclus conflictele cu arbitrii din mai multe motive. Primul este acela ca jucatorul, intrand pe teren insotit de recomandarile tactice ale antrenorului, indata ce incepe „sa arbitreze” in mintea lui intervin grave perturbatii, uita ce trebuie sa faca, greseste, se enerveaza, riposteaza la deciziile arbitrului, fapt care, conform regulamentului, se sanctioneaza prin eliminare sau descalificare. De aici vin cunoscutele abateri de la regulament, atitudinile turbulente, nerespectarea indicatiilor tactice date de antrenor.

Cel de-al doilea motiv pentru care am interzis si sanctionat intotdeauna cu asprime astfel de abateri este acela ca, analizand cu echipa fisele de arbitraj ale fiecarui meci, am resit sa scot in evidenta numarul infinit mai mare de greseli comise de jucatorii unei echipe fata de cele datorate arbitrajului. Si astfel i-am determinat pe jucatori sa se autoanalizeze obiectiv.

De asemenea, discutand in prealabil cu jucatoarele planurile de pregatire si explicandu-le intotdeauna de ce trebuie sa lucram asa si nu altfel pentru ca sa putem realiza obiectivele propuse (de pilda castigarea unui campionat mondial), am reusit ca prin acesta sa obtin adeziunea lor deplina si unanima la toate eforturile, sacrificiile si uneori suferintele ce aveau sa decurga apoi din indeplinirea sarcinilor ce le reveneau. Asa sa ajuns ca nimeni sa nu se planga, sa nu mai canteasca si sa nu se mai sustraga din fata oricaror greutati ce rezultau din antrenamente sau din meciuri. Toate acestea nu deveneau in constiinta lor decat consecintele firesti ale propriilor lor hotarari si dorinte. Iar antrenorul nu facea in acest fel altceva decat sa se supuna acestor hotarari colective si liber consimtite. Desigur ca nimeni nu se mai putea plange de asprimile antrenorului sau rigorile regimului de pregatire. Cat despre disciplina, ea devenea in acest mod, si ca o consecinta, o componenta esentiala, de la sine inteleasa a angajamentului luat prin insasi acceptarea sarcinilor si serviturilor impuse de programul discutat, analizat si acceptat in prealabil.

Tot astfel, aproape ca un reflex psihologic, in timpul meciurilor nimeni nu mai avea atentia indreptata decat exclusiv asupra jocului, nimanui nu-i mai era sete, nimeni nu se mai plangea de duritatea ciocnirilor, de durere sau de oboseala, nimanui nu-i mai era frica de adversar.

Spuneti, oare nu-i tot asa si in viata de toate zilele? Si nu tot asa procedeaza oricine isi propune sa-si urmeze cu perseverenta, fara teama de greutatile ce trebuie invinse, un ideal, un tel, un scop nobil in viata? Nu asa a procedat – pastrand bineinteles proportiile – orice mare inventator, orice temerar cercetator pe taramuri noi in stiinta, in arta sau in gandire? Nu asa au facut la vremea lor, Galileo Galilei, Leonardo da Vinci, Cristofor Columb, Newton, Copernic, Pasteur, Hillary, Nansen, Edison, Einstein sau Niels Bohr?

Repet – pastrand proportiile – asa se pregateste pentru marea performanta sportiva oricine vrea cu adevarat sa urce pe culmile cele mai inalte ale gloriei, sa cucereasca titluri olimpice si mondiale, sa doboare si sa stabileasca recorduri inegalabile, inscrise apoi cu litere de aur in istoria sportului.

Numai ca pentru aceasta este nevoie de o pregatire psihologica de mare finete care sa tina seama de particularitatile si personalitatea fiecarui sportiv in parte, de calitatile lui dominante si de slabiciunile lui. Iar rolul antrenorului este sa le determine cu precizie, sa le corecteze si sa le influenteze in sens pozitiv si – mai ales in cazul sporturilor de echipa – sa le subordoneze si sa le canalizeze in directia interesului colectiv. Sa tina seama mai ales de psihicul specific al debutantului, extrem de labil, in marile partide decisive, caci in constiinta acestuia orice soc, orice insucces, orice nereusita – inerenta de altfel oricarui sportiv oricat de experimentat – poate capata proportii nebanuite pe care el insa nu le poate controla, dar pe care antrenorul le poate preveni si inlatura printr-un tratament psihologic adecvat, aplicat cu mult tact, rabdare si intelegere.

Un mic exemplu din handbal poate ca va fi edificator. E vorba de aruncarea de la 7 metri atat de frecventa si atat de hotaratoare in acest joc si in mare majoritate a partidelor echilibrate. Se stie, de asemenea, cat de demoralizanta este pentru intreaga echipa ratarea unei asemenea executii si cat inclina ea de puternic balanta instabila a victoriei de partea echipei adverse. Ei bine, statisticile consemneaza un numar incredibil de mare de asemenea ratari puse in contul celor mai rutinati si experimentati jucatori specializati anume pentru procedeul respectiv. Aceasta cu atat mai mult cu cat – asa cum spune un vechi adevar – „nu exista penalty-uri aparate, ci doar prost executate”. De aceea, pentru acest ingrat rol se cauta jucatori cu o anumita structura psihica a caror personalitate se exprima mai ales prin mult calm si printr-o deosebita stapanire de sine.

Numai ca descoperirea si pregatirea unor asemenea jucatori nu este deloc o treaba simpla. Caci daca aspectul somatic este evident, cel psihologic trebuie cautat atat in fiecare sportiv prin reactiile lui in cadrul colectivului, cat si in mediul familial, de unde putem obtine informatii edificatorare din toate punctele de vedere. Prin acesta cautare ne legam sufleteste si mai mult de sportivii nostrii prin bucuria comuna a sportului, si asemenea legatura i-a indemnat sa ma frecventeze multa vreme mai apoi dupa ce n-am mai lucrat impreuna. Am incercat sa consolidez legatura si prin capitanul de echipa care, ca un fel de „alter ego” atat pe teren in timpul meciurilor, cat si in alte ocazii cand nu eram prezent (la echipele feminine, situatiile sunt mult mai frecvente atunci cand antrenorul este un barbat), intruchipa prezenta antrenorului in mijlocul lor. Mai mult chiar, in absenta antrenorului, din convingere si nu de teama, jucatoarele nu procedau altfel decat ar fi procedat el insusi, deoarece descoperisera, acceptasera si promovau, la randul lor, atitudinea acestuia, devenita model de comportament pentru intregul colectiv. De aceea, nici nu m-am ferit, ba dimpotriva, am acordat jucatorilor si jucatoarelor multa incredere, determinandu-i in felul acesta si pe ei sa procedeze la fel cum a-si fi procedat eu insumi. Ca o consecinta am constatat ca de la o generatie la alta se transmite „o memorie a echipei”, a modelului de pregatire fixat in trasaturile esentiale, memorie ce mi-a usurat tot timpul munca de incadrare in echipa a unor elemente noi prin care-mi improspatam in permanenta echipa.

Punctul de plecare in acesta munca psiho-pedagogica a fost un element simplu si la indemana oricui, anume punctualitatea. Punctualitatea este aceea care mi-a permis de la inceput sa preciez, prin ordinea sosirii elevilor la antrenamente si meciuri, care le este gradul de atasament fata de sport si de echipa. Insist asupra acestei constatari pentru ca e foarte important pentru oricare antrenor sa cunoasca cu precizie gradul de atasament al fiecarui sportiv fata de echipa din care face parte. Gradul de atasament, motivatia, ne permit sa anticipam evolutia fiecaruia in perspectiva marii performante, si acesta poate mai mult chiar decat testarea calitatilor fizice.

Intronarea personalitatii cere neaparat ca prin exemplut personal profesor-antrenor sa se incadreze in program cu strictete si in permanenta. Nu poti sa-ti acoperi intarzierile cu pretexte de tipul: „am avut o sedinta, am fost retinut de probleme administrative, am fost bolnav sau a intarziat tramvaiul”, caci orice incercare de a-ti scuza intarzierea ii determina pe elevi tai sa procedeze la fel.

Acestea sunt deci, cateva din principiile dupa care m-am ghidat in activitatea mea de profesor-antrenor. In capitolele urmatoare am insistat mai ales asupra punctelor pe care le-am considerat esentiale deoarece cred ca numai semnificativul trebuie preluat, in rest fiecaruia revenindu-i libertatea si raspunderea de a proceda conform experientei si personalitatii sale. In capitolul de urmeaza vom face asa dar referiri la „mentalitatea sportiva”, considerand ca in toate domeniile se porneste de la o idee fundamentala, de la o anumita atitudine, de la o mentalitate si conceptie generala asupra fenomenului in cauza pentru ca abia ulterior ideile sa fie puse in practica. Ne-am dat seama de importanta mentalitatii specifice fiecarei profesiuni stand de vorba cu diferiti oameni din variate domenii: artisti, ingineri, medici, muncitori, tarani. Am constatat ca modul de a gandi este determinat in cea mai mare masura de modul de a privi specificul profesiunii proprii, de fapt de conceptia lor despre munca.

In economia lucrarii am efectuat un spatiu amplu „specificului muncii sportive”, deoarece si modul cum se munceste arata o diferenta specifica fiecarui domeniu de activitate, diferenta care trebuie inteleasa si la care trebuie sa te adaptezi. Intre lucrul la planseta sau la strung, intre a concepe un vers sau a calcula rezistenta unui pod peste o apa, deosebirile constau de fapt numai in forma si in solicitarea anumitor calitati, dar fondul, adica munca in sine, cere tot atata solicitare, rezultatul fiind determinat doar ce calitatea muncii, de eficienta, de productivitatea ei. De aceea si in aprecierea muncii sportive profesionalizate este necesar sa-i punem in primul rand in evidenta specificul. Intalnim adeseori o mentalitate exprimata astfel: „e mai usor sa faci asta decat altceva”. Diferenta este numai aparenta pentru ca adevarata diferentiere apare in fondul problemei, in maniera de a-ti face munca, mai bine sau mai putin bine decat ceilalti. In plus, in munca sportiva, greutatea specifica consta in faptul ca trebuie sa lucrezi si cu copii inca neformati fizic si psihic si care, nu pot face decat deosebirea intre munca serioasa si joaca. De aceea, ca in teatru, trebuie sa te transpui in pielea personajului, sa-ti amintesti cum gandeai la varsta lor si sa-ti joci rolul, fie de batran, fie de copil, atat de bine, incat ei sa nu observe ca tu ai parul alb.

Am considerat logic sa ma refer, in continuare, la „pregatirea psiho-pedagogica”, factor determinant, alaturi de cea fizico-tehnica-tactica, deoarece numai prin ea putem sa scoatem la iveala partea ascunsa a fiintei omenesti si sa intarim ideea pregatirii totale a elevului sportiv sub toate aspectele. Pe de alta parte, antrenorul are posibilitatea ca, prin limpezimea sfaturilor sale, sa-si transfere toate cunostintele catre elevul sportiv. Asadar, sa-si atinga scopul instruirii si educatiei acestuia prin tot ceea ce spune, dar si prin felul cum spune.

Din nou, dificultatea trebuie inlaturata de profesorii-antrenori, caci se intampla ca, in cadrul pregatirii fizice, el sa ceara elevilor sa execute exercitii deosebit de dificile si obositoare, fara sa se gandeasca la eventualitatea ca unii dintre ei sa-i reproseze in gand faptul ca, in timp ce ei fac eforturi mari, antrenorul doar priveste si comanda. In pregatirea psiho-pedagogica se impune ca, in timp ce conduci un program de pregatire fizica sau tehnico-tactica, concomitent, prin exemplul tau personal, sa-i convingi ca asa si numai asa este bine si ca de fapt nu se poate altfel; ca daca exercitiul impus iti este oarecum accesibil tie, antrenorul sau profesorul ajuns la o anumita varsta, aceasta insemana ca acelasi exercitiu ii este cu atat mai accesibil lui, tanarului. In acest fel, climatul de constiinciozitate se impune prin forta implacabila a exemplului.

Pe de alta parte, intrucat elevul reprezinta un unicat in esenta lui psihica, este imperios necesar sa-l studiezi atent pe fiecare in parte si sa gasesti cea mai buna metoda si mijloacele optime ce pot fi aplicate in cazul lui, in scopul de a obtine rezultatele dorite. Ti se cere, o permanenta cautare si framantare ca sa descoperi „cifrul” codului prin care sa dezvalui secretele fiintei lui.

In afara pregatirii psihice pentru confruntarile din cadrul competitiilor si prin insusi procesul pregatirii psiho-pedagogice, reusim sa facem in acelasi timp si selectia elementelor foarte dotate din punct de vedere psiho-intelectual, selectia este foarte importanta pentru marea performanta. Importanta pentru ca de la un anumit nivel in sus, urcand catre marea performanta, calitatile psiho-intelectuale sunt cele care dau stralucire performerului.

Prezentand cele doua laturi esentiale din cadrul pregatirii elevului sportiv – cea fizico-tehnico-tactica si cea psiho-pedagogica – credem ca urmeaza in mod firesc abordarea problemei personalitatii celui care le pune in practica, adica a antrenorului. Cu toate ca, in general, atat profesorii de educatie fizica, cat si antrenorii beneficiaza de o pregatire relativ comuna in cadrul institutelor de invatamant si al cursurilor pe care le absolva, aplicarea cunostintelor in practica difera de la om la om. Cercetand mai indeaproape acest fenomen mi-a aparut mai clara asemanarea cu profesionistul din arta, muzica sau literatura, care imprima operelor sale propria personalitate. Parcurgand salile unui muzeu deosebesti relativ usor un tablou de Grigorescu de un altul apartinand lui Tuculescu, precum recunosti cu usurinta maiestria violonistului Ion Voicu. La fel e si cu personalitatea unor profesori-antrenori. O gasim reflectata in comportarea psihologica si tehnica a elevilor lor, in conceptia lor de joc, intr-un anumit fel de a se misca pe teren, o anumita conduita in viata sportiva, intr-un cuvant printr-o „scoala” proprie lor.

Tinand seama de toate acestea am cautat sa desprind esenta trasaturilor mai importante devenite factor comun prin la mai toate marile personalitati din lumea antrenorilor-profesori. Le-am remarcat rand pe rand in tinuta acestora, in felul lor de a vorbi, in modul lor de comportament, dar mai ales in „crezul lor profesional”. Din pacate, nu prea am reusit sa definim in totalitate acest nou personaj al vietii noastre sociale, profesor-antrenor care, prin atractia pe care o exercita din ce in ce mai puternic asupra tineretului, cat si prin mijloacele de care dispune in acest domeniu, e chemat sa dezvolte in randul acestora trasaturi nobile de caracter si calitati morale deosebite. Daca nu am reusit in toate cazurile, singura explicatie consta in faptul ca, profesiunea fiind relativ noua, iar cercetarile ingloband un numar inca mic de cazuri, concluziile trase nu pot evidentia toate trasaturile esentiale.

Vorbind despre personalitatea profesorului-antrenor credem ca ar trebui inclusa in atributele si in practica profesionala a acestuia in primul rand cultivarea spiritului de corectitune, de respect fata de regulamentele de joc, fata de arbitru, fata de advresar si, de ce nu, fata de public. Toate acestea la un loc, manifestate in tot timpul partidelor, in modul cum priveste si cum primeste victoria sau infrangerea, in ceea ce numim, printr-un singur cuvant, arhicunoscut „fair play”. Acestea toate pentru ca sportul, fiind in esenta o lupta acceptata de cei doi parteneri in conditiile absolute ale cinstei si corectitudinii, nu poate fi practicat decat intr-un asemenea climat. Astfel, el nu se mai incadreaza, ci este de-a dreptul exclus din valorile si din atmosfera specifice sportului cu adevarat.

Scopul catre care tindem in si prin pregatirea elevilor sportivi este ca prin sport sa-i pregatim pentru viata. Deci, tinta finala a tuturor programelor scolilor pe care le absolva fiecare tanar nu este in ultima instanta nici el altul. Daca atingem sau nu si in ce masura acest tel, ne dam seama de-abia dupa ce fostul elev a patruns in viata sociala. Cunosc foarte multe cazuri cand fosti elevi sportivi au obtinut mari succese in viata sociala tocmai datorita transferului de mentalitate si de deprinderi capatate in activitatea lui ca sportiv. As vrea sa dau exemplul unuia dintre ei, care prin succesele lui sportive remarcabile, dar si prin ceea ce a facut apoi in viata sociala se situeaza printre primele locuri. Este vorba de skiorul Jean Claude Killy care a castigat trei medalii de aur la Olimpiada din 1968 de la Grenoble (Franta). Dupa ani de zile a condus scoala de ski in Europa si America, a crezut ca a sosit momentul ca, drept recunostinta pentru tinutul lui natal Savoya, sa solicite Comitetului Olimpic International sa acorde acestei regiuni onoarea organizarii Olimpiadei de iarna din 1992.

Pentru ca acesta idee sa fie acceptata, Killy a trebuit sa inlature mai intai rivalitatile mai vechi dintre localitatile acestei regiuni pentru ca apoi, unindu-le sa le determine sa colaboreze la obtinerea marilor fonduri necesare pentru amenajarea pistelor de concurs, a stadioanelor, a hotelurilor, a drumurilor de acces, a transportului pe cablu si a tot ce mai era necesar pentru asemenea manifestatie de avengura mondiala. Al doilea mare obstacol consta, desigur, in a-i convinge pe membrii Comitetului Olimpic sa fie de acord cu desemnarea orasului Abbeville ca gazda a Olimpiadei. Sarcina foarte dificila, de inalta diplomatie, sa convingi oameni de diferite nationalitati si sa inalturi concurenta altor state ce solicitau, ele insele, prin reprezentanti influenti, organizarea Olimpiadei.

Killy a reusit sa castige si „a patra medalie olimpica” – asa cum au calificat ziaristii acest succes – prin aplicarea acelorasi metode care l-au facut sa cucereasca celelalte medalii olimpice. In concursuri, pentru a castiga o fractiune de secunda fata de adversari deseori la fel de valorosi si a ocupa astfel primul loc, o spune el insusi, a trebuit sa testeze zeci de perechi de skiuri, sute de tipuri de ceara, mii de pozitii ale corpului in timpul coborarii etc. etc. „Orginatorul”, cum era poreclit, a facut toate acestea muncind fara ragaz, fara enervare, fara vreun cuvant de impotrivire, impecabil, imperturbabil si implacabil. Marturisea el insusi intr-un interviu: „Acela care se cunoaste este singurul lui stapan. Am fost un obsedat al preciziei pana la cel mai mic detaliu. In urcusul aspiratiei catre glorie nu voi fi niciodata blazat, niciodata satisfacut”. Nicicand, o astfel de marturisire n-a transmis mai fidel formula marii performante.

Obisnuit sa lupte singur cu sute de rivali din generatia sa ca sa castige zeci de concursuri, el n-a dat inapoi cand a infruntat mentalitatea compatriotilor, rezervele membrilor din Comitetul Olimpic sau asaltul financiar al celorlalti solicitanti, constituindu-se intr-un exemplu de elev premiant la scoala sportului.

Capitolul 4

Mentaliatea sportiva

O buna parte dintre oamenii obisnuiti inteleg prin sport pur si simplu exersarea unor miscari fizice oarecare sau, in cel mai bun caz, practicarea unuia sau mai multor jocuri sportive. Ceea ce, daca ne gandim bine, nu este deloc rau, ba dimpotriva. Macar de ar face asa intreaga populatie a unei tari. Am avea in acest caz de-a face numai cu oameni sanatosi fizic, echilibrati psihic si moral, veseli, binevoitori, pasnici, dispusi sa traiasaca cu semenii lor in armonie si sa munceasca cu voie buna si cu randament sporit. Am avea de-a face cu oameni capabili de mari eforturi fizice si intelectuale, in fine, cu o societate moderna in sensul cel mai deplin al cuvantului. Gata oricand sa intreprinda cele mai indraznete proiecte omenesti, sa stapaneasca tainele inca nedezlegate ale lumii acesteia si chiar sa porneasca la descifrarea celor de dincolo de limitele ei actuale. Mai direct spus: un om al viitorului.

Numai ca, pentru ca sa faci sport in sensul adevarat al cuvantului si in perspectiva, desigur inca ideala, enuntata mai sus, este absolut necesar sa intelegi pe deplin necesitatea imperioasa a acestei indeletniciri, care este miscarea fizica, sportul in general. Sa o consideri si sa o accepti ca pe o componenta fireasca a vietii de toate zilele. A vietii moderne, vreau sa spun civilizate si, evident, evoluate. Sa fii convins pe deplin ca organismul omenesc – prin toate componentele lui – are nevoie de un plus de efort fizic si de miscari armonioase, in compensatie fata de viata din ce in ce mai sedentara a acestei lumi atat de intelectualizate, mecanizate, computerizate, robotizate. Ba sa pricepi ce tocmai acesta tehnicizare a existentei noastre cotidiene ne creaza timpul si posibilitatea unor multiple si variate „investitii” in acesta minunata lume a miscarii fizice si a sportului. Si sa profiti din plin de ele obtinand performante ce tind sa rivalizeze cu cele mai mari descoperiri si inventii ale mintii si spiritului omenesc.

Pe parcursul lucrarii se vorbeste despre sport si foloasele lui incontestabile asupra vietii omenesti in general, dar mai ales asupra fenomenului atat de gingas si de problematic al formarii tinerilor pentru viata. In aceasta privinta apreciem ca exemplul si experienta personala sunt uneori mai convingatoare decat orice alta argumentatie de ordin teoretic si abstract. Cand facem acesta afirmatie vrem sa combatem in primul rand o anumita – falsa si daunatoare – conceptie exprimata de unii, in termenii celei mai absurde si simpliste formulari: „dar, in fond, ce e sportul decat o simpla miscare fizica, un efort neintrerupt si atat”.

De aceea – si nu e de mirare faptul – multi dintre adeptii acestei asa-zise teorii confunda adesea miscarile pe care le fac zilnic in procesul de munca cu miscarea organizata, sistematica si armonioasa in cadrul procesului de educatie fizica si sport. De aceea, nu o data am auzit rostita replica: „nu-mi ajunge cat m-am miscat azi la slujba? Sport imi mai trebuie mie dupa atata munca? Acum a venit timpul sa ma mai si odinesc”.

Cat de grava eroare si cat de nociva atitudine fata de propria noastra fiinta sta in acesta exprimare, aparent de bun simt, cred ca nu mai este necesar s-o dovedim. Au constatat-o toti cei ce au aplicat-o in viata lor, ba au si propovaduit-o, indemanand si pe altii sa faca la fel. Au simtit-o toti cei care, la varsta cand altii la fel de vastnici mai coboara inca pe skiuri partiile de la Predeal, Semenic sau Poiana Brasov, gafaie urcand scarile spre apartamentul lor si blestema ascensorul care tocmai sa defectat. Toti cei care, dupa ce urca in tramvai, isi astupa cu greu bataile inimii sau toti cei care, ca sa-si asigure o digestie normala sau ca sa combata excesul de colesterol tin pe masa, alaturi de tacamuri si de pahar, cutioarele cu medicamente.

Dar tinerii timizi, fricosi si complexati care, indemnati sau formati chiar de catre parinti, nu fac decat drumul de la scoala acasa si din nou la scoala, care in recreatii se trag deoparte de jocul cu mingea al celorlalti colegi, care intre orele de curs, de meditatii sau de odihna nu-si permit (sau nu li se permite) sa se amestece printre „golanii care bat mingea in loc sa-si vada de scoala”.

Desigur ca toti copii si tinerii, ba chiar si oamenii vastnici trebuie sa invete si iar sa invete. Si tot atata de adevarat este si faptul ca la o anumita varsta, mai ales, invatatura este ocupatia de capatai a oricarui tanar. Dar e vorba de o invatatura complexa, multilaterala, menita sa ajute la dezvoltarea armonioasa a omului, nu la o singura si exclusiva latura a fiintei sale. Astfel ne-am trezit cu tipuri umane schematizate, cu anumite functiuni anormal hipertrofiate, cu indivizi atat de unilateral dezvoltati, incat ar parea, pe drept cuvant, abateri patologice de la modelul uman normal.

Prezentate astfel, lucrurile par oarecum simple. Si totusi, din pacate, nu toata lumea, desi convinsa de valoarea lor, pune in practica aceste adevaruri. Si acesta datorita mai ales confuziei pe care o multime de oameni o fac intre miscarea pe care ne-o impune munca in productie si cea pe care ne-o asigura practicarea educatiei fizice sau a sporturilor. Caci, revenind la ideea initiala, e momentul sa spunem ca intre miscarea executata in procesul de munca si cea practicata prin exercitiile fizice si prin sport, diferenta fundamentala o constituie faptul ca, in timp ce prima se executa stereotip, cu amplitudine maxima si se repeta automat, cea din sport este cat mai variata si armonioasa, astfel incat sa satisfaca atat nevoia biologica, cat si aspiratia spirituala a omului. Acesta diferenta, de conceptie la urma urmelor asupra miscarii, plus dorinta de joc (ca o reminiscenta a copilariei inscrisa genetic in sufletul oamenilor) explica in mare masura nevoia de miscare si de sport.

La randul ei, performanta sportiva – ca sa urcam o treapta in ierarhia activitatii sportive – este si ea numai un mijloc de verificare a posibilitatilor fizice si psihice ale fiecaruia dintre noi si nu un scop in sine. Scopul adevarat este de a trai pentru un timp al vietii noastre, cat mai mult posibil, intr-un mediu sanatos, vesel, prietenesc, in care intrecerea e acceptata cu placere, de bunavoie si cu sentimentul ca adversarul nu este altceva decat un prieten. Efectele acestei conceptii despre sport se verifica mai bine atunci cand atingem o varsta mai inaintata si cand, asistand, de pilda, la o cursa de ski, la un joc de tenis sau la un meci de rugby sau fotbal, ne simtim alaturi de cei tineri si uitam pentru o vreme diferenta de varsta ce ne desparte de ei. Caci o conceptie sanatoasa despre sport nu ne lasa sa imbatranim psihic, ne mentine vigoarea si tonusul gandirii, ne pastreaza tineri.

Dar pentru a ajunge la o astfel de conceptie, pentru a intelege sportul, in esenta lui, se cere o anumita dezvoltare a nivelului de cultura generala datorita careia sa te poti detasa de conceptiile retrograde si invechite. Asa se explica de ce unii oameni, chiar daca n-au practicat nici un sport, dar au atins un nivel ridicat de cultura generala, pot gandi ca adevaratii sportivi. Ca nivelul cultural al individului duce la o conceptie superioara despre viata reiese si din felul cum era privit sportul inainte de ultimul razboi mondial comparativ cu epoca contemporana. Pe atunci el constituia apanajul unui numar restrans de participanti fata de prezent, cand aproape intreaga populatie tanara este angrenata in practicarea a numeroase discipline sportive.

Dintre milioanele de competitori ies continu la iveala tinere talente care obtin apoi izbanzi unanim apreciate de lumea sportului, succese care contribuie activ si permanent la consolidarea pozitiei de forta de prim rang a Romaniei in arena internationala a sportului.

Acelasi fenomen de intelgere fata de sport il constatam observand, pe plan mondial, stadiul mentalitatii sportive ce-si pune amprenta pe intreaga cultura a anumitor tari cu efecte directe asupra conceptiei de viata. Caci in astfel de tari sportul e socotit ca o necesitate sociala, ca un sistem educational, ca o componenta a culturii insasi. O alta comparatie o putem stabili intre felul cum priveau grecii antici sportul – ca o arta a frumosului ilustrata prin splendoarea statuilor – si conceptia romanilor care-l identificau cu o lupta sangeroasa si cruda intre gladiatori.

Dar ceea ce ne intereseaza acum mai ales este modul in care conceptia noastra despre sport influenteaza activitatea de zi cu zi a omului.

Trebuie sa intelegem ca natura nu este doar un selectioner fizic; oamenii sunt selectati si psihologic printr-o serie de socuri nuantate si extrem de variate. Cat de plastic este redata motivatia acestor testari in versul: „...din suferinte abia-ndurate mi-am faurit armuri de fier”, intelegandu-se prin acesta ca suferintele au rostul si rolul lor formativ. Sau, cum spune Seneca: „binecuvantate fie suferintele care au trecut”. Sa ne amintim de momentele de cumpana peste care am trecut cu succes si sa ne amintim cat de mandrii am fost dupa aceea, cat de increzatori am devenit in actiunile noastre de viitor si cata bogata experienta ne-au adus ele. Este suficient sa ascultam ce povestesc oamenii despre viata lor. Rar isi amintesc de momentele placute, mai intotdeauna ei relateaza cu lux de amanunte pe cele grele, subliniind modul in care le-au depasit, chiar daca uneori mai exagereaza. La barbatii de varsta inaintata, subiectul preferat il constituie amintirile din armata si mai ales cele din razboi. Pare curios, dar in situatii ca acestea posibilitatile lor morale si fizice au fost solicitate la maximum. Mai mult chiar, remarcam in evocarea unor momente - limita o nuanta de romantism, cateodata amuzanta si niciodata incarcata de regret. Cand le povesteste, omul este parca multumit ca a trecut prin ele.

Constatam ca anumite categorii de oameni, marinari, aviatori etc. se deosebesc de multi altii ce au exercitat profesiuni ce nu presupuneau riscul vietii. Mai mult, unii oameni, din dorinta de a-si proba propriile forte, imbratiseaza in mod deliberat riscul practicand sporturi relativ periculoase (alpinismul, de exemplu), pornesc in ascensiuni temerare, cu constiinta deplina a riscurilor pe care si le asuma. Singura explicatie rezida in dorinta lor de a-si proba curajul care nu este o nebunie – cum o considera unii – ci tocmai forta morala de a-ti stapani trupul, vointa, emotiile, forta de a-ti infrange teama, foamea, frigul, oboseala.

Imi amintesc de anii cand concuram la campionatele de bob. Diminetile cand urcam spre locul de pornire, trecand pe langa un spital, ma gandeam daca la pranz nu voi ajunge si eu acolo. Sau, cum mai tarziu, la Turnu Severin, pe aerodrom, cand eram bombardati zilnic de aviatia nazista, ma instalam pe un scaun sub o umbrela si urmaream traseul bombelor cazand pe aerodrom. Intr-o zi ca sa imi verifica comportarea in astfel de situatii, am luat o oglinda si, privindu-ma in ea, m-am rusinat cand am vazut cat eram de alb la fata. La scoala de aviatie se obisnuia ca, dupa un accident, pe rand, toti elevii sa fie urcati in avion si obligati sa faca un tur de aerodrom tocmai ca sa isi infranga frica.

Din toate cele relatate in legatura cu intamplarile ce se ivesc curent in viata omului, as vrea sa se inteleaga faptul ca trebuie sa le privim si sa le abordam ca pe ceva firesc, ca pe niste probleme de matematica ce trebuie rezolvate, nu ca pe niste pedepse sau ca niste lovituri ale destinului orb. Cred ca si acesta constituie tot o chestiune de mentalitate. Caci, intr-adevar, trebuie sa privim viata printr-o prisma sportiva, trebuie sa acceptam si chiar sa dorim „concursul”, cu toate riscurile lui, sa-l intampinam cu interes, cu intelepciune, cu incredere si curaj.

Este suficient sa-i intrebati pe oamenii care au avut o viata linistita, acesta fie pentru ca n-au vrut sa lupte, fie ca au fost remorcati de altii si n-a trebuit sa se zbata ca sa invinga singuri greutatile, si o sa va dati seama cat de goala le-a fost viata, cat de nemultumiti sunt de ei insusi si, culmea, cat sunt de obositi acum. Marturisesc ca intotdeauna am fost in dezacrod cu framantarile sterile si, in fond, inutile, ale multora din generatia mea. Caci, in loc sa se bucure de rezultatele obtinute de-a lungul vietii lor, de succesele actuale ale copiilor, de cele viitoare ale nepotilor, in loc sa incerce sa devina utili acestora si altora chiar, ei se lamenteaza, dau vina pe trecut, invinuiesc pe altii de insuccesele lor si incheie invariabil cu constatarea: „sunt un ratat”. Lipsa lor de intelepciune – caci despre asta e vorba pana la urma – conceptia lor falsa despre viata este in primul rand consecinta subiectivismului in judecarea fenomenelor vietii si a modului gresit, subiectiv, nerealist si – s-ar putea spune – nesportiv in care primesc infrangerile pe care le-au suferit in trecut, in marea competitie a vietii. Absenta spiritului sportiv, a fair play-ului din viata acestor oameni, din conceptia lor despre viata, iata explicatia profunda a unei vieti traite si incheiate lamentabil. Si aceeasi lipsa de obiectivitate – acest sensibil aparat de mare precizie ce indica cu exactitate valorile comparative atunci cand e folosit bine – ii impiedica pe cei dezamagiti de propria lor viata sa aprecieze, macar acum, la varsta senectutii, valoarea precisa a fiecarei imprejurari hotaratoare, a fiecarui rezultat obtinut sau ratat din trecutul mai mult sau mai putin indepartat.

In general, noi toti ne analizam si ne apreciem prin comparatie. Comparam situatia nostra cu a altora pe care-i cunoastem direct sau din auzite. Comparam ce stim si ce vedem. Dar cum ramane cu ce nu stim, cu ce n-am vazut, pentru ca nu putem patrunde in intimitatea vietii fiecaruia si nu putem cunoaste toate intamplarile vietii tuturor. De exemplu, de multe ori viata publica a unei vedete, indiferent de domeniul de activitate, este invidiata de cei din jur, care adeseori, fac declaratii de genul: „as schimba oricand viata mea cu a lui”. Credem ca, de multe ori, sub zambetul fotogenic si in aerul degajat al vedetei se ascunde o tragedie sufleteasca, financiara sau o boala pe care insa ceilalti nu le cunosc.

Am avut ocazia sa cunosc si am aflat, din presa sau din memoriile unor personaje ilustre, cat de inselatoare sunt aparentele. Astfel am ajuns la concluzia ca fiecare dram de bine care ti se face trebuie sa aiba si echivalentul lui in efort, in munca, si ca acest echilibru este o necesitate sociala. De aceea, poate, personal, n-am dorit niciodata sa-mi schimb soarta, indiferent de greul ce mi-a fost dat sa-l duc – si mi-a fost dat destul – gandindu-ma ca s-ar fi putut sa-mi fie si mai greu. Nemultumirile ce apar, mai ales la varste inaintate nu se rezuma numai la regretul de a nu-ti fi implinit o parte din dorintele si aspiratiile pe care le-ai nutrit in tinerete, ci ele se concretizeaza chiar prin negarea, in unele cazuri, a tot ce s-a realizat in decursul unei vieti intregi. De aici, din lipsa de obiectivitate in aprecierea propriilor merite, dar si a meritelor celorlalti isi trag radacinile amare – in viata ca si in sport – infrangerile, deceptiile si dezamagirile. Acesta mica in aparenta si simpla obiectivitate ii ajuta pe oameni, dar mai ales pe sportivi sa cantareasca cat mai exact situatiile conflictuale, sa aprecieze just si comparativ valoarea adversarilor si a lor insile si sa traga astfel concluziile cu cea mai mare valoare practica.

In ceea ce-i priveste pe oamenii ajunsi la varsta senectutii, tot „mica obiectivitate” de care am pomenit le-ar face viata mai usoara si batranetea mai suportabila. Caci tot lipsa de obiectivitate, pe care viata traita intens in intrecerile sportive o creeaza si o dezvolta in intelectul si psihicul individului (mai mult chiar decat in fizicul lui), este si cauza marilor neintelegeri dintre generatii – dintre tineri si varstnici, dintre parinti si copii. Eterna si clasica infruntare dintre nou si vechi isi gaseste domeniul ideal de aplicare in acesta „vesnica schimbare”. Caci intre o generatie si alta, insusi fondul genetic se transforma, se inoieste, se adapteaza. Astfel, evolutia intregii vieti n-ar fi fost posibila si omul ar fi ramas si azi sa traiasca in caverne si in scorburi de copac. Si la acesta mareata opera de devenire a omenirii – oricum s-ar fi numit el atunci – sportul a avut un rol de o importanta covarsitoare. Mai mult chiar decat s-ar fi putut crede.

Cunoscutul scriitor argentinian Jorge Luis Borges – nacut un an inaintea secolului nostru si mort in 1986 – aproape orb la numai 56 de ani, a continuat totusi sa scrie numeroase carti, sa tina conferinte in mai toate capitalele si universitatile lumii, sa predea cursuri de literatura engleza in Europa, sa scrie despre „literaturile germanice medievale”, sa invete limba irlandeza, sa compuna, dictand, mai multe cicluri de poeme si sa fie ales presedintele unor mari institutii culturale, dupa ce, pe nedrept, i se refuzase Premiul Nobel. Iata ce spunea el vorbind despre propria lui orbire intr-o conferinta intitulata „Cartile si noaptea”: „Orbirea n-a fost pentru mine o disperare, dat fiind ca pierderea vederii a reprezentat un lent crepuscul si, totodata, inceputul a ceva nou. Am scris apoi o carte si am mai scris si multe poeme...Asadar, nu m-am lasat cuprins de lasitate din cauza orbirii... Cu alte cuvinte, orbirea n-a fost pentru mine o nenorocire totala. Eu cred ca orbirea trebuie considerata ca un mod de viata; ca unul din modurile de viata ale oamenilor”.

Si in tot acest timp Jorge Luis Borges propavaduia oamenilor, dovedind cu propria sa existenta, cate nebanuite forte morale stau ascunse in fiinta umana, gata sa iasa la iveala si sa-si manifeste puterea lor uriasa, atunci cand sunt puse in miscare de vointa de neanfrant a unei mari personalitati. Spuneti, ati mai intalnit multe astfel de exprimari ale unei inalte conceptii despre nobila misiune ce-i revine omului, chiar ajuns in cele mai ingrozitoare situatii? Si cat de sus se poate inalta el prin propria-i stradanie atunci cand intreaga sa viata sta sub semnul increderii nezdruncinate in maretia omului?

Si ca sa ma sprijin temeinic pe exemple si ca sa arat mai bine de cata intelegere este nevoie, de cata stiinta pedagogica si de ce vaste intuitii psihologice – pe scurt pe ce conceptie despre sport si despre viata trebuie sa te bazezi pentru a-ti indeplini cu succes menirea de educator prin sport a generatiilor tinere – voi recurge la trei citate. Primul suna astfel: „Tineretul nostru iubeste luxul, are maniere proaste, dispretuieste autoritatea si nu are respect fata de batranete. Copiii de astazi sunt tirani: contrazic pe parinti, critica comportarea altora si tiranizeaza pe profesorii lor”. In cel de-al doilea citat se afirma: „Nu mai am nici o speranta pentru viitorul poporului nostru daca va depinde de tineretul usuratic de astazi, pentru ca acest tineret este fara indoiala de nesuportat, lipsit de consideratie si prematur emancipat. Cand eram inca tanar, am fost invatat sa am o comportare buna si respect fata de parinti, insa tineretul de astazi crede ca stie totul mai bine decat oricine si-si manifesta acesta galagios”. In sfarsit, iata si al treilea citat: „Acest tineret este stricat din temelie, este rau, nelegiuit si lenes. El nu va fi niciodata ca tineretul dinainte. El nu va reusi sa pastreze cultura noastra”.

Primul citat apartine lui Socrate (470 – 399 i.e.n), al doilea lui Hesiod (cca 700 i.e.n), iar al treilea a fost gasit pe un ciob de argila descoperit pe locul vechiului Babilon si avand varsta respectabila de peste 3000 de ani.

Concluzia se impune aproape de la sine: de cand e lumea, batranii au avut impresia ca intre ei si urmasii lor s-a cascat o prapastie de netrecut. Acesta deoarece, in cele mai multe cazuri, batranii uita cum s-au comportat ei insisi, care era mentalitatea dominanta in vremea lor si nici macar nu se mai gandesc cum a fost apreciata tinuta lor morala de catre inaintasi. Si nu de putine ori judecand astfel, batranii isi atribuie merite idealizate.

Sportul insa ne ofera dovada cea mai concreta si mai concludenta, prin performantele masurate obiectiv, ca tineretul, de la o generatie la alta, imbunatateste neincetat recordurile si performantele si ca „asii” de pe vremea noastra, considerati exceptionali pe atunci, astazi ar fi intrecuti chiar de juniorii din scolile elementare. Sa fim deci optimisti si in acesta privinta chiar daca ar fi sa contrazicem vechea intelepciune a marilor intelelepti ai antichitatii.

Si acum judecand tot prin prisma mentalitatii, sa spunem cateva cuvinte despre bunul cel mai de pret al omului: sanatatea. Este absolut normal ca la o anumita varsta corpul nostru sa sufere o uzura, sa inceapa sa cedeze. Mai devreme sau mai tarziu toti, sau aproape toti, ajungem la acesta situatie. Am observat insa ca ceea ce aplifica acesta stare fiziologica obiectiva este obsesia bolii care ia uneori la cei batrani proportii catastrofale, mai ales prin comparatia pe care ei o stabilesc cu vigoarea din tinerete. Este drept ca medicina, prin aparatele ei perfectionate, ne arata concret ca un anumit organ nu mai functioneaza normal. Dar ceea ce am remarcat indeosebi este faptul ca anumitor bolnavi le face chiar placere sa-si etaleze bolile. O simpla trecere prin spital sau o vizita intr-o statiune de tratament te poate convinge ca cea mai mare parte dintre bolnavi isi fac aproape un punct de glorie din boala lor si ca se simt chiar lezati daca indraznesti sa le spui ca, de fapt, suferinta lor nu e mai mare decat a altora. Pentru ei boala lor este unica, cazul lor este deosebit de grav si nu o data acesta autosugestie e cea care ii doboara.

Am expus aceste constatari inspirate de la colegii mei de varsta cu scopul de a le atrage atentia celor tineri ca trebuie sa se pregateasca din timp pentru vremea cand vor imbatrani si ei, cu alte cuvinte sa-si pastreze prospetimea si obiectivitatea gandirii, sa adopte o conceptie adecvata varstei si sa nu se lase dominati de prejudecati. Celor batrani am incercat, de asemenea, prin acesta sa le sugerez ideea ca e infinit mai avantajos sa incerce sa vada daca nu cumva isi dramatizeaza viata si ca in loc sa se lamenteze e mult mai bine sa incerce sa o foloseasca util. E mai sanatos si mai intelept sa te bucuri de jumatatea plina a paharului decat sa oftezi dupa cealalta jumatate goala. Optimismul, la varsta inaintata, devine un bun de mare pret, acumulat in anii tineretii si – nu ezit sa o spun – mai ales prin sport. Iar acest bun al tau trebuie sa incerci sa-l insuflii si celor din jurul tau.

Am prezentat aici „drama batranetii” cu scopul de a arata cat de importanta este pentru om conceptia lui despre viata, interpretarea relatiilor sociale, mai ales atunci cand ne indreptam cu seninatate catre finalul vietii. In acesta privinta, practicarea sportului in tinerete, insusirea unei mentalitati sportive si apoi, pe masura posibilitatilor, mentinerea contactului cu tineretul, toate aceste vor influenta pozitiv adaptarea propriei noastre conceptii la conditiile obiective ale vietii, mentinand-o astfel permanent „la zi” si ferindu-ne de socurile pe care le produc neintelegerile dintre „pe vremea mea” si „erezia tineretului de azi”. Ce important este sa gandesti cat mai profund in sensul filozofic al cuvantului! Caci puterea gandului sta la baza intregii conceptii despre libertate, cea ce ne face sa colindam lumea mai repede decat cu viteza luminii si sa patrundem in esenta lucrurilor fara ajutorul microscopului. Numai cu puterea gandului putem cunoaste adevarul din sufletul nostru sau al celorlalti si numai astfel ne putem indeplini cu adevarat misiunea noastra suprema, aceea de a ne educa pe noi insine si pe cei pe care societatea ni i-a incredintat.

Dar cati stiu sa se bucure de acesta calitate si mai ales sa profite de ea imbogatindu-si neincetat mintea si sufletul. Dar, pentru ca am pomenit de ganditorii vechi Eliade, sa ne fie permis sa facem o remarca magulitoare pentru iubitorii sportului, amintind ca, dintre acesti ganditori, cativa au fost castigatori ai Olimpiadelor sportive din vremea lor. Si ca romanii, educati de greci in acest spirit de sportivitate si inzestrati cu marele dar de a exprima lapidar adevarurile cele mai profunde, au concretizat ideea prin succintul enunt: „mens sana in corpore sano”.

Sa ne oprim un moment si sa exprimam intelesul acestei lozinci care leaga sanatatea fizica de cea intelectuala si sa ne intrebam cati dintre noi sunt fericiti ca sunt inzestrati cu amandoua in loc sa regrete faptul ca nu sunt posesorii unui automobil elegant, ai unei combine muzicale sau ai celui mai excentric detaliu venstimentar la moda? Sa te bucuri ca este sanatos la trup si la minte, ca esti animat de sentimente nobile si generoase, de simtul dreptatii si al echitatii ce trebuie sa guverneze orice relatie interumana, ca iubesti adevarul, dreptatea si frumosul, ca stii sa primesti cu demnitate atat victoriile cat si infrangerile, toate acestea implica neaparat o sanatate fizica deosebita. De aici rezulta un mod de asemenea sanatos de a gandi simplu, logic si fara complexe, in contrast cu cei suferinzi, bolnavi sau infirmi al caror mod de gandire este si el prin acesta afectat. Dar este suficient sa survina un accident ca si sportivul sa cunoasca alta lume, cea a suferintei si infirmitatii, a carei existenta nici macar nu o banuia.

In urma unui accident de bob, unul dintre rinichii mei, atins serios, s-a atrofiat treptat, de-a lungul anilor. Depistat in ultimul moment, adica atunci cand implinisem 62 de ani, el a fost extirpat, obligandu-ma sa zbor mai departe, ca in aviatie, cu un singur motor. Fireste, a trebuit sa stau o vreme in spital si astfel am cunoscut fara voia mea, o lume pe care n-o stiam decat din firmele atarnate la intrari pe care scria „Spital” sau „Policlinica”, complet nepasator fara de ceea ce se intampla inauntrul acestor institutii. Internat fiind, am cunoscut mai bine bolnavii, medicii, surorile, analizele, radiografiile, mirosul specific spitalului, in sfarsit, o lume cu totul noua pentru mine. Si, mai ales, am luat pentru prima oara contact cu interdictia: „sa nu te misti din pat”. Convietuirea in alt mediu decat cel obisnuit in care traisem o viata intreaga si din care nu lipseau in nici o zi stadionul, bazinul de inot, partiile de ski si de bob, toate acestea, dar mai ales imobilizarea in pat cereau adaptare. Cum tocmai vedeam pe partia de ski de la Postavaru, primul meu gand de cum am intrat in salon a fost sa ma reped la geam si sa-l deschid ca sa intre aer curat, dar brusc, celilalti bolnavi au sarit sa ma opreasca motivand ca „boala cere aer cald”. Pe seara am descoperit o sala cu dusuri in care nu era nimeni si am inceput sa le utilizez pana ce un vecin de pat m-a intrebat discret daca „sufar de piele”. I-am explicat ce reconfortant este un dus fierbinte inainte de culcare. Un alt pacient din salon umplea in permanenta camera cu gemetele si vaietele lui. Cand l-am intrebat ce are, mi-a raspuns ca il incearca dureri mari. „Si daca gemi intruna iti vor trece?” l-am intrebat eu. A tacut, dar curand gemetele au incetat. Dupa un timp am reusit, chiar la cererea lor, sa deschid fereastra si astfel in camera a patruns aerul curat si proaspat al muntelui. Curand, seara de seara, toti incepura sa-si faca dusuri fierbinti ca sa doarma apoi somnul de copil, cum recunosteau ei insisi. De vaitat nu se mai vaita nimeni, iar atmosfera generala devenise vesela si optimista. Reusisem sa le schimb obisnuintele si chiar mentalitatea, cu toate ca bolnavii aveau in continuare aceleasi boli sau sufereau in urma operatiilor la care fusesera supusi. Curand, bolnavii din saloanele vecine veneau cu placere al noi pentru ca se simteau mai bine in compania noastra.

Din metamorfoza psihica a bolnavilor petrecuta sub ochii mei mi-am dat seama ce mult conteaza in viata o conceptie optimista, chiar cand suferinta ii solicita nervos. Si, de asemenea, mi-am dat seama cat de mult ar folosi o pregatire psihologica in educarea oamenilor pentru confruntarea cu situatii medicale dificile in care rareori putem scapa. Caci, ca si in alergarile de mare fond, e greu de separat si de apreciat ponderea calitatilor fizice fata de cele psihice, tot asa cum in cazul bolilor si suferintelor trupesti este la fel de dificil sa discernem cat este suferinta reala si cat este spaima.

M-a amuzat, la iesirea din spital, propunerea pe care mi-au facut-o medicii de a ma angaja cu o jumatate de norma – in gluma, bineinteles – ca sa le vindec bolnavii de inchipuiri si ipohondrii. Le-am raspuns cu toata seriozitatea: „trimiteti-i la stadion sa-si intareasca trupul si sa-si schimbe conceptia despre viata”.

Daca leg curajul de conceptia personala asupra vietii, nu cred ca exagerez. Am jucat rugby, am coborat cu bobul, am sarit cu skiurile la trambulina, am fost aviator si in toate aceste imprejurari am incercat sa ma analizez pe mine si pe cei din jur ca sa-mi dau seama mai bine ce se petrece cu fiecare in astfel de momente dificile. Curaj in sine, adica ceva care sa te faca insensibil fata de un eventual pericol, nu cred sa existe. Mie, marturisesc sincer, mi-a fost adeseori frica. Dar am reusit sa-mi domin acesta stare in mai toate clipele decisive. M-am stapanit asa de bine, incat toti cei care ma priveau m-au poreclit „englezul”. Sportul produsese in mine o transformare curioasa, caci imi amintesc ca atunci cand eram mic, cand cineva striga la mine, aproape lesinam. Apoi a aparut rugby-ul. Insotit de un coleg de clasa am vazut primul meci. Mi-a placut, desi vazandu-i cum se lupta, m-a cuprins un sentiment legitim de frica, dar curand am acceptat sa ma echipez, sa intru pe teren si sa joc. Si dupa ce am cunoscut pe pielea mea toate asprimile acestui joc, am ramas mai departe, pentru inca multi ani in mijlocul batailor sportive dintre acesti oameni „fara frica si fara prihana”, asa cum bine i-a definit cineva. Frica mai simteam, ce e drept, uneori, dar dupa ce paseam pe terenul de joc aveam impresia ca de-abia atunci incepe sa curga sangele in vinele mele si o senzatie generala de incredere si forta ma cuprindea incetul cu incetul. Astfel, tot o intamplare m-a ajutat sa trec „botezul focului” si sa ma lecuiesc pentru totdeauna de emotiile startului care uneori lua chiar forme grave: crampe la stomac, blocarea maxilarului, ca sa nu mai vorbesc de insomniile si cosmarurile premergatoare meciurilor. Asadar, ca de obicei, ma prezentasem de dimineata, cu echipamentul de joc, ca sa iau parte la un meci de „promotie”, cand unul dintre conducatori (caci pe vremea aceea n-aveam antrenori) imi spune: „pustiule, sa nu te dezbraci, ca nu joci”. Foarte amarat, il intreb dupa un timp: „De ce sa nu joc? Aveam impresia ca pot face fata in echipa”. „Nu de asta nu joci acum, ci pentru ca vei juca dupa amiaza la „onoare”; fundasul titular si-a rupt mana la antrenamentul de miercuri si trebuie sa-l inlocuiesti”. Vazusem meciurile de la „onoare” si chiar de pe margine ma inspamantau inaintasii cu gabaritul lor, cu suta lor de kilograme, cu castile de pe cap care le dadeau, pe vremea aceea, un aer fioros. Si ma gandeam numai la ce se va intampla daca cumva va trebui sa ma amestec printre ei intr-o gramada. De aceea, cand am auzit vestea, primul meu gand a fost sa plec acasa si sa ma las de rugby, dar, prevazatori, conducatorii mi-au spus sa raman cu ei, sa privesc meciul de „promotie”, dupa care urma sa luam masa impreuna la bufetul din stadion, in asteptarea meciului de dupa-amiaza. Am ramas, dar cu cat trecea timpul, crestea si spaima din mine. O data insa cu aparitia primilor jucatori de la „onoare” mi-a mai revenit putin curajul, caci noii mei colegi de echipa m-au linistit spunandu-mi ca ma vor ajuta si ca vor fi alaturi de mine in momentele grele.

A venit si clipa inceperii meciului. Am reusit cateva prinderi de balon cu degajari sigure in tusa si, incadrat permanent de coelgii mei care ma incurajau si ma priveau cu simpatie, m-am descurcat, pentru inceput, bine. La un moment dat insa, s-a dictat o gramada in apropierea buturilor noastre. Eu, asa cum fusesem invatat, ma plasez intre gramada si linia de tinta. Inaintasii adversi castiga balonul, imping puternic, intoc gramada si pornesc toti opt in dribling, strans legati si cu mingea la picior. Ramasesem ultima lor piedica inaintea marcarii incercarii. Stiam, din putina mea experienta, ca in asemenea situatii singura solutie este sa te culci pe balon pentru ca ceilalti colegi sa aiba timp sa se replieze si sa raspunda astfel, promt si regulamentar, atacului adversarilor. Asadar, nu mai stau mult pe ganduri si, cu un salt disperat, ma arunc in picioarele lor, acoperind mingea cu corpul. Gestul meu i-a surprins pe adversari, care, stiindu-ma mai ales debutant, nu se asteptau nici pe departe la un asemenea act temerar din partea unui „pusti”. Asa ca, impiedincadu-se de trupul meu, s-au pravalit dincolo de mine ca un val, eu ramanand acum singur de partea cealalta a campului de joc. Imi dau repede seama de situatia ivita pe neasteptat, culeg balonul si, cum aveam o viteza bine apreciata de cronometrele concursurilor de atletism, pornesc in fuga spre butul advers. Surprind astfel intreaga aparare adversa si marchez o incercare de-a dreptul senzationala in terenul de tinta al adversarilor. Speriat eu insumi de ce am facut, nu ma opresc, ci continui alergarea pana cand ies pe poarta stadionului. Toti pufnesc in ras, ambele echipe vin dupa mine, ma felicita si „gramada” adversarilor ma ia in mijlocul ei in semn de prietenie. In lumea rugby-ului de atunci, cu cele 7-8 echipe ale sale, toti de socoteam facand parte dintr-o mare si unita familie.

De la acest meci am ramas titular la „onoare” pana mi-am incheiat, cam timpuriu, cariera rugbystica si n-am mai simtit niciodata „pisica in stomac” ca altadata. Am trecut apoi la bob si ulterior la aviatie. Socurile de aici au fost mai puternice, dar „englezul” din mine a stapanit maniile, obligandu-le sa faca fara greseala ceea ce trebuia facut. Mai tarziu aveam sa infrunt in liniste situatiile adeseori foarte critice, in special ca antrenor. Nu am uitat nici prin cate „aventuri” trecusem, dar scapasem teafar pe vremea tineretii si astfel, din joaca in joaca si din joc in joc, sportul ma maturizase, iar frica se transformase in calm si stapanire de sine.

Atat pe copii, cat si pe oamenii mari ii auzisem adeseori spunand: „Nu mai pot!”. Se pune, firesc, intrebarea: de ce nu mai pot si din ce cauza? Cercetand mai indeaproape fenomenul ne dam seama ca, aproape intotdeauna, nu e vorba de un impediment de natura biologica, in care organismul nu mai poate efectiv suporta un efort, un aliment sau un tratament oarecare. Individul in cauza, invatat numai cu un anumit gen de efort, cu anumite mancaruri sau cu un anumit program de viata, nu „vrea” sa accepte altceva pentru ca, de fapt, obisnuinta este cea care nu vrea sa cedeze in fata noului. La acesta se mai adauga si o anumita teama care il face sa respinga tot ceea ce nu cunoaste, acesta datorita fricii de necunoscut. Numai ca in sport nu se intampla asa ceva deoarece sportul, prin natura lui, este un prilej permanent de a intra in contact cu noi si noi situatii, cu noi conditii, in timp ce colinzi lumea descifrand cercuri din ce in ce mai largi. Iata de ce este absolut necesar sa te deprinzi cu tot felul de bucatarii, sa te adaptezi la orice ritm de viata, la orice fus orar, la situatii de la rezolvarea carora nu poti sa te sustragi prin clasicul „nu pot”. Si daca, la inceput, adaptarea este mai dificila, cu timpul ea se realizeaza de la sine. Pana si in educatia gastrica se intampina mari dificultati, pentru ca nu e vorba numai de anumite pareri sau gusturi subiective, ci de faptul ca acesta nevoie de adaptare trebuie s-o suporte stomacul care se acomodeaza mai greu cu variatiile alimentare. Am cunoscut cazuri cand unii sportivi nu mancau, de pilda, peste, masline, branza fermentata sau peste cu dulceata, ca in Olanda, „paprica” maghiara si multe altele. Ba, mai mult, plecand intr-un turneu in Ungaria, o sportiva din lot a venit la gara cu sacosa plina cu rosii, ardei grasi, castraveti, nestiind ca o sa gaseasca acolo toate legumele luate de acasa. Acomodarea gastrica a sportivilor este foarte importanta deoarece intr-o deplasare unul sau mai multi sportivi fie ca nu mananca pentru ca nu le place ce li se ofera, si atunci isi pierd puterile, fie ca mananca cu greu si atunci isi pot face aparitia senzatia de indigestie. Si intr-un caz, si in altul, sportivul nu mai este apt pentru concurs. Iata motivul pentru care educatia gastrica trebuie facuta in prealabil pentru ca limba sa nu mai respinga si stomacul sa nu se mai revolte. Sportivul trebuie, deci, sa accepte orice fel de regim alimentar. In fond, totul e mai degraba o problema de mentalitate decat de gust. Daca un fel de mancare sau altul este apreciat de milioane de oameni dintr-o tara, de ce n-ar fi bun si pentru sportivul nostru? „Mofturile” la mancare sunt incompatibile cu conduita sportiva si cu conceptia sanatoasa despre viata.

Vorbind de acomodare, trebuie sa subliniem dificultatea ce se iveste in cazul calatoriilor cu avionul: unii se tem, altii „nu suporta”, dar important este ca in timpul competitiilor sportive zborul sa fie preferat mesului cu trenul, care diminueaza mult capacitatile fizice ale sportivilor. Dar si mersul cu masina pe distante de sute de kilometri, impus uneori de natura si sistemul de desfasurare a competitiei, nu e bine suportat de toti sportivii. Astfel, intr-un turneu in Olanda, unei jucatoare ii faceau rau aceste deplasari. Dupa multe tatonari am descoperit ca, in pozitia culcat, raul disparea, asa incat a fost nevoita sa vada morile de vant privind tavanul autocarului.

De multe ori, deosebirile de limba dau nastere unui sentiment de jena, chiar de ostilitate fata de strainul care-ti vorbeste. Uneori crezi ca-ti cere ceva, iar el nu vrea decat sa te asigure ca te simpatizeaza si ca te roaga sa-i dai adresa ca sa iti scrie. In privinta relatiilor cu strainii mi-a ramas in minte o imagine concreta a notiunii de „infratire intre popoare”, de la Festivalul Tineretului desfasurat la Moscova in 1966. Inaintea deschiderii festive, toate delegatiile se adunasera pe un teren alaturat stadionului in vederea defilarii. Impreuna cu un prieten am pornit sa facem o plimbare si, trecand printre cei care stateau tolaniti pe iarba, mi-am dat seama ca in realitate trecem de la o tara la alta, de la un continent la altul, schimband galbenul auriu al scandinavilor cu negrul de abanos al africanilor, admirand costumul „bolero” al mexicanilor sau sabotii olandezilor, ascultand un cantec vesel austriac si un tam-tam australian, fara bariere, fara pasapoarte, numai pe baza faptului ca si noi eram sportivi ca si ceilalti. Atunci mi-am dat seama ca sportul, prin pasiunea comuna a celor ce-l iubesc si il practica, poate strange laolalta toata suflarea pamantului intr-o intrecere loiala, pasnica si lipsita de dusmanie. Prin confruntarile sportive, in contact cu alti oameni, vorbind alte limbi, preferand alte mancaruri, alte cantece si alta imbracaminte, nu mai poti ramane la mentalitatea primitiva a lui „nu pot” pentru ca, treptat, ti-ai schimbat modul de a gandi si ai devenit mai intelgator, mai deschis la tot ceea ce e nou si interesant.

Dar tot in lupta sportiva constati cateodata si aparitia unui semntiment ce se declanseaza fara voia ta: invidia. Un coleg mai tanar, care imi cerea deseori parerea in unele probleme de antrenament si de pedagogie sportiva, vine intr-o zi la mine furios la culme si-mi spune ca e chemat la scoala ca sa fie criticat ca a lipsit cateva ore. Trebuie sa spun ca stiam de absentele lui, motivate cu scoateri din productie pentru pregatirea lotului national si a unei echipe de divizia A la care era antrenor. La intrebarea lui: „Ce atitudine ma sfatuiti sa iau?”, i-am spus ca e mai bine sa-si asume raspunderea pentru absentele, chiar motivate, sa-si ceara scuze si sa promita ca acest lucru nu se va mai intampla. Contrariat de sfatul meu, imi cere explicatii si eu ii spun ca, probabil, performanta de a fi castigat campionatul national si Cupa Romaniei, precum si numirea lui ca antrenor prim al echipei nationale, toate acestea au ranit orgoliul colegilor lui care nu pot admite superioritatea altuia.

Din pacate, in profesiunile compatibile cu performantele individuale, in care munca celui in cauza este scoasa in evidenta, e foarte greu de acceptat de catre unii succesul pe care l-a obtinut un semen al lor. De aceea credem ca si in acesta situatie trebuie sa ne comportam cu modestie si delicatete, deoarece tot nu putem schimba o mentalitate invechita ce-i domina pe cei care se cred exceptionali, dar nedreptatiti de soarta. Invidia, gelozia, ura sunt boli psihice grele, izvorate inconstient din neputinta de a recunoaste cinstit superioritatea celor mai dotati, mai talentati si mai perseverenti. Asemenea boli, cu care te nasti sau pe care le capeti de-a lungul vietii, iti sadesc in suflet neliniste, tulburare, amaraciune si e foarte greu sa scapi de ele. In sport, insa, acest lucru devine obligatoriu. In box, dupa meci, invinsul isi imbratiseaza adversarul si se duce si la antrenorul acestuia sa-l felicite pentru modul cum l-a pregatit. La rugby, invinsii fac culoar prin care trec victoriosii in timp ce, din pacate, mai ales la fotbal, unde patimile si interesele sunt mai arzatoare, la numai un pas de teren, in tribune, o parte din spectatori ii admonesteaza, ba chiar ii insulta pe suproterii invingatorilor.

Trebuie sa recunosc ca varietatea comportarilor pe terenul de sport si in tribune depinde, in mare masura, de educatia pe care atat sportivii, cat si spectatorii au primit-o, ca si de ideile lor preconcepute. Dar sunt, de asemenea, convins ca prin exemple pozitive si printr-o munca perseverenta se poate introna, cu timpul, atat in teren, cat si in tribune, o atitudine corecta de fair play. Cunosc un conducator de echipa cu temperament coleric care insulta mereu arbitrii, dar care – atunci cand i-am demonstrat ca el e cel care, de fapt, nu cunoaste regulamentul si ca a insultat arbitrii fara motiv, caci acestia au condus corect partida – si-a schimbat, treptat, atitudinea, devenind un om si un spectator civilizat. Omenii se nasc cu un fond bun si maestria pedagogica rezida in capacitatea de a scoate in evidenta partea lor buna. Atunci ei iti vor fi recunoscatori pentru ca, fara voia lor si fara sa-si dea seama, au comis toate aceste greseli de conduita.

Prin exemplele prezentate sper sa fi scos in evidenta insemnatatea conceptiei sportive in gandirea si comportarea noastra. Dar de toate acestea nu-ti poti da bine seama decat in momentul in care activitatea pe care o desfasori pe terenul de sport a ajuns in stadiul de generalizare a experientei traite. De-abia in acel moment devii constient de faptul ca mentalitatea sportiva se concretizeaza intr-un mod aparte de a trai fata de cei care n-au trecut prin scoala sportului, scoala in care „acest simplu joc” te-a facut sa traiesti cu anticipatie momente cruciale ale vietii. Cu trecerea timpului, calitatile fizice si tehnice obtinute prin sport se sterg, se estompeaza, indiferent de dorinta si de insistenta cu care incerci sa le pastrezi. Ceea ce insa ramane sportivului pentru tot restul vietii, in afara de amintirile frumoase ce constituie o adevarata „pensie sportiva”, este optica, mentalitatea sportiva asupra vietii, este conceptia prin care omul intampina in continuare oamenii din jurul sau si faptele acestora si care reprezinta, in fond, adevarata, esentiala si fundamentala intelepciune a omului evoluat. Si astfel, nimic nu-l mai sperie pe sportiv; el priveste viata cu optimism, caci se stie capabil sa rezolve toate problemele, sa solicite la nevoie ajutor sau uneori sa se recunoasca, cu sportivitate, invins.

Capitolul 5

Specificul muncii sportive

Daca la inceput progresele sunt evidente, vizibile, cu timpul, sportivul isi da foarte greu seama daca, de la zi la zi sau de la an la an, a facut sau nu un pas inainte pe drumul anevoios al performantei. Acest fenomen da, fireste, nastere la indoieli in privinta propriilor calitati fizice, la ezitari si neincredere in metodele si mijloacele folosite in programul sau de pregatire, in stiinta si arta antrenorului, iar in unele cazuri conduce, finalmente, chiar la o stare de totala imobilizare, la renuntare, la abandon. Caci, fapt de asemenea riguros controlat si verificat, evolutia sportivului catre marea performanta nu urmeaza aproape niciodata o linie continuu ascendenta si – am putea spune – nici macar logic previzibila, ci ea inregistreaza o curba ondulatorie, uneori cu mari si frecvente variatii in anumite perioade. Fenomen pe care nici cei mai experimentati antrenori, medici, fiziologi sau psihologi ce lucreaza in domeniul sportului de performanta nu l-au putut explica pe deplin.

Si daca lucrurile se prezinta oarecum mai simplu in cazul sporturilor individuale, ele se complica din ce in ce mai mult in cazul jocurilor sportive de echipa. Si acesta, in raport direct cu numarul tot mai mare de componenti ai celor doua formatii ce se infrunta la un moment dat. Astfel, pornind de la „dublul” de tenis sau tenis de masa, trecand prin baschet, hochei, volei, handbal, fotbal si ajungand la rugby, tinand seama de cele aratate mai sus, oricine isi poate usor explica acum de unde provin „marile surprize”, „accidentele”, rezultatele „bomba”, precum si marile „lovituri” reusite, dar cel mai adesea ratate, de amatorii de pronosport bunaoara. Dar tot astfel se explica si atractia deosebita pe care o exercita asupra marelui public jocurile cu mingea unde, de altfel, s-a si impamantenit formula: „balonul e rotund”. Ca sa nu mai pomenim de cazul cand el nu e nici macar rotund, ci de-a dreptul... oval. Iata, pe scurt, explicatia, aproape stiintifica, a ceea ce numesc gazetarii sportivi, cu un termen foarte indragit de ei toti: „surpriza etapei”.

Dar nici macar atletii – acei oameni ai sutimilor de secunda, ai gramelor si centrimetrilor masurati, controlati si tinuti sub stricta supraveghere de antrenori plasati la fiecare intrare sau iesire din turnantele pistelor sau la pragurile de sarituri si aruncari – nici ei chiar, cu toata stiinta lor computerizata, nu sunt scutiti de astfel de „surprize”. Si nu o data ati citit in ziare ca un campion sau un recordman olimpic sau mondial a trebuit sa se multumeasca – la numai doua dau trei saptamani, daca nu chiar in aceeasi saptamana in care cucerise medalia de aur sau doborase un fantstic record mondial – sa se multumeasca, ziceam, cu un modest loc III, si asta in compania unor adversari lipsiti de stralucire.

Explicatia este relativ simpla si sta la indemana oricui: toate acestea pentru ca omul este o fiinta vie, in continua prefacere si miscare, care nu e niciodata acelasi de la o zi la alta si chiar de la o clipa la alta, pentru ca, in afara de muschi, de nervi si de oase, de membre si de organe, el mai poseda ceva in plus. Ceva inefabil, ascuns vederii si insesizabil aparentelor, ceva „misterios” si subtil, acel ceva ce constituie, de fapt, esenta fiintei umane si care-l deosebeste fundamental de celelalte vietuitoare si de masinile cele mai perfectionate. Pentru ca este om.

Am intreprins acesta scurta incursiune in fondul problemei enuntate de titlul acestui capitol tocmai pentru a arata cititorilor, mai succint, in ce consta de fapt „specificul muncii sportive”. El consta in adevarul fundamental de la care nu trebuie sa se abata nici un antrenor si educator, si anume ca are de-a face cu oameni, cu exemplare unice in felul lor, geniale creatii ale naturii atat de diversificate in toate domeniile ei de manifestare. Si ca, in concecinta, opera sa modelatoare va trebui sa porneasca tocmai de la acest adevar si sa nu indrazneasca a-l incalca vreodata sub pedeapsa cea mai aspra ce i se poate aplica. Aceea de a fi mutilat, de a fi schilodit si de a fi stanjenit nobila faptura umana in drumul ei ascendent si continuu catre perfectionare.

Iata dar, inca o data, mai pe larg si mai aproape de adevar, care este esenta muncii de educatie in general si – in cazul nostru – a celei sportive in special. De la acesta conceptie am pornit intotdeauna in lunga mea cariera de profesor-antrenor. Si tot in lumina acestei conceptii voi incerca in continuare, in capitolul de fata, sa exemplific principiile de baza si mijloacele folosite.

Vom intelege acum de ce, si cu atat mai mult in relatie cu varstele fragede ale fiintei umane, toate aceste adevaruri capata, in aplicarea lor concreta, o importanta deosebita. Caci acum oricine isi poate da seama ce mare raspundere poarta in acesta privinta cei ce „lucreaza” cu materialul uman gingas si extrem de fragil reprezentat de copii si juniori. Ei pot fi asemuiti lutierilor, constructorilor de piane sau sculptorilor in lemn, care, din fibra nobila a lemnului, pot scoate splendide opere de arta, inegalabile ca frumusete a formei, a rezonantei si a suntetului, dar cu un singur gest gresit, din neatentie sau graba, pot compromite pentru totdeauna propria lor opera.

Asa se intampla din pacate, uneori si in munca antrenorilor. Si nu este greu de inteles acum ce probleme grave, de mare raspundere se pun in fata acestora in momentul in care, dupa ani lungi si grei de pregatire intensa, uneori elevul, adolescentul sau tanarul isi da seama ca, in locul progresului, s-a instalat stagnarea sau regresul. Ca in loc sa progreseze, el da inapoi. Cat de greu mai poate fi mentinut in acesta situatie un moral ridicat si cat de greu mai poate fi determinat sportivul sa munceasca cu aceeasi abnegatie in continuare! Iata aici un excelent prilej de verificare a celui mai important aspect al pregatirii moral-volative: perseverenta de care e capabil sportivul de performanta ca si omul obisnuit.

Exemplul de venit clasic al ciclistului aflat in frunte la numai 2-3 km de sosire – dupa ce o etapa intreaga de-a lungul a zeci de kilometrii a luptat si a invins toate atacurile si hartuielile celor din pluton – care aproape isi vede aievea visul implinit la auzul aplauzelor si uralelor multimii ce-l rasplatesc intotdeauna pe invingator, constient de faptul ca de mareata clipa a victoriei nu-l mai desparte decat o farama de timp si de spatiu si care tocmai atunci „sparge” si ramane sa priveasca neputincios scurgerea coloanei ce se indreapta vijelios spre sosire, iata una din marturiile cele mai concludente din cate am cunoscut vreodata despre ceea ce inseamna perseverenta, vointa si puterea de a lupta neincetat cu oricine, dar mai ales cu tine insuti. Cata forta morala ii e necesara nefericitului ciclist pentru ca a doua zi sa incalece din nou si sa reia lupta de la capat, mai darz si mai hotarat sa obtina, de data acesta victoria.

Numai ca un adevarat sportiv accepta toate aceste riscuri si neplaceri numai pentru propria sa bucurie de a se intrece cinstit cu prietenii de o varsta cu el deveniti pentru o vreme adversari. Si de aceea, in loc sa-l demoralizeze, ele au pana la urma darul sa-l stimuleze si sa-l ajute sa treaca peste aceste momente grele atat de asemanatoare celor ce se intampla oricui, chiar in viata de toate zilele.

Voi folosi in expunerea ce urmeaza, incercand sa fundamentez tema enuntata in titlul prezentului capitol, o serie de exemple concrete culese din propria mea experienta de profesor si antrenor. Acesta in primul rand pentru ca nu ma prea pricep la teorii savante si apoi pentru ca, asa cum am mai spus, cred grozav de mult in puterea exemplului.

Asadar, fiind profesor de sport la o scoala medie tehnica de cultura fizica si sport, pregateam in cadrul echipei de handbal a scolii o portarita care avea toate calitatile sa ajunga un element de lot, exceptand faptul ca puterea ei de concentrare nu acoperea mai mult de un sfert de ora. Dupa acest sfert de ora, in care se dovedea exceptional de receptiva, atenta si vioaie, iar reflexele ei functionau cu promptitudine electronica, deodata cadea brusc si iremediabil intr-o totala stare de indiferenta, de dezinteres din care, cu toate eforturile depuse, nu-si mai revenea decat dupa 2-3 ore. Acelasi fenomen se petrecea – aflasem – si la orele de curs. M-am gandit atunci sa incerc alta metoda decat cele folosite pana atunci si i-am propus sa facem antrenamente in fiecare zi. A acceptat bucuroasa, caci spera ca in acest fel o voi scuti de orele de curs la care nu prea era incantata sa participe. Am intrebat-o cat dureaza o ora de curs, desi stiam ca acestea nu depaseau 40 de minute, tot atat cat masura pe atunci si o partida de handbal feminin. I-am propus sa se concentreze asupra lectiei predate de profesor si sa-si spuna apoi cat timp a reusit sa-l urmareasca cu atentia incordata la maximum. A aparut acelasi sfert de ora dupa care, din nou, atentia i s-a dispersat si n-a mai stiut nimic din tot ce spusese profesorul. I-am sugerat atunci sa-l considere pe profesor un adversar de joc care are tot timpul mingea, iar ea – eleva din banca – sa-si inchipuie ca este de fapt portarita echipei, ca se afla in cadrul portii, ii urmareste cu atentie toate miscarile, tot ce face si tot ce spune si nu lasa sa-i scape nimic din ceea ce ar putea sa duca la inscrierea unui gol. Adica „sa mute poarta de handbal in clasa” si sa incerce s-o apere asa cum stie ea sa o faca atunci cand vrea sa fie atenta. Inca de la primele ore ce au urmat, mi-a raportat un spor considerabil al celor 15 minute. Ajunsese, dupa o saptamana de astfel de „antrenamente zilnice”, la o jumatate de ora si curand cele 40 de minute ale orelor de curs si ale partidei de handbal erau acoperite in intregime. Revenita in poarta cea adevarata, cea de handbal, scolarita ce nu se putea concentra la orele de curs, dar nici in timpul jocurilor de capionat, a devenit o eleva buna, iar ca handbalista a fost propusa pentru lotul national. Cand a terminat scoala si era tocmai in pragul consacrarii, a aparut „Fat Frumos”, a luat-o de nevasta, iar eu am ramas sa pornesc din nou la drum cu alta Ileana Cosanzeana si cu inca o experienta in plus. Asa am aflat cum se poate perfectiona – desi credeam dintotdeauna acesta – calitatea cel mai greu de educat: „rezistenta in concentrare”.

Experimentul expus si in fata profesorilor in cancelarie a dezamagit pe unii si a interesat pe altii. Se intrebau, firesc, cum am reusit sa fac dintr-o eleva „problema”, ce le deranja adesea orele de curs si nu obtinea decat note rele, o eleva buna, atenta si ascultatoare – aproape un exemplu pentru celelalte eleve – cu notari din ce in ce mai bune la toate materiile. Cand sa aflat ca nu facusem altceva decat „sa mut poarta de handbal din sala de sport in sala de cursuri”, majoritatea profesorilor s-au simtit de-a dreptul jigniti. Va sa zica nu din interes pentrun materiile predate de ei si nici din setea de invatatura, ci doar din dorinta de a juca bine handbal se produse „minunea”. Asadar, in asta consta tot secretul meu pedagogic si doar prin asta se obtinusera rezultatele bune la invatatura? Si multi profesori s-au aratat sceptici si nemultumiti de asemenea metode „neortodoxe”.

Ei, bine, pentru oricine a facut sport si mai ales sport de performanta, nu mai este de mult un secret ca avantajul pe care-l prezinta sportul in viata omului, a tanarului inca in formare, consta in ambitia pe care i-o insufla acestuia de a fi primul in orice intrecere la care viata il cheama sau il obliga sa participe. Si ca, gandind si simtind astfel, el va reusi prin munca, perseverenta si disciplina sa-si croiasca un drum drept in viata, sa ajunga un bun profesionist in cariera pe care si-a ales-o si sa devina astfel un element de baza si de incredere in familie si in societate.

Experimentul acestuia – spuneti-i cum vreti – eu i-am zis „cu poarta de handbal in clasa”.

Al doilea episod al activitatii mele de profesor de sport si de antrenor de handbal are ca loc de desfasurare o scoala elementara dintr-o comuna de pe valea Oltului numita Babiciu. Era prin 1947, si echipa formata din elevele scolii se pregateau cu mine sa participe la cea mai populara competitie din vremea aceea: „Cupa Tineretului Muncitor”. Lucram cu spor si plini de sperante cand, pe nesimtite, a venit vara si, o data cu ea, timpul secerisului. Fusese in acel an o vreme calduroasa, plouase la timp si se vestea o recolta bogata cum numai in Oltenia, uneori, se poate vedea. Holdele de grau se intindeau cat vedeai cu ochii si, in adierea vantului de seara, valurile lor se unduiau ca intr-un ocean al abundentei. Priveam uneori marea aceasta de belsug si ma minunam de rodnicia acestor pamanturi binecuvantate. Tot satul era in fierbere si pregatirile pentru seceris erau in toi. Barbatii isi luasera un aer preocupat si serios. Prin curtile gospodarilor domnea o animatie vie, dar plina de sobrietate. Oamenii dregeau carutele, ungeau osiile, ingrijeau caii ca si cand s-ar fi pregatit pentru un drum lung si anevoios. Aveam sentimentul ca ma aflu in preajma unei mari batalii. Prin curti si prin case, femeile si fetele roboteau neobosite, din zori si pana in seara, pregatind merindele pentru zilele de munca incordata cand nimeni nu avea sa mai aiba alta grija si alt gand decat strangerea acestui ocean de belsug. Chiar fetele „mele” lipseau de la antrenamente, caci acum alta competitie, mai importanta decat toate – lupta pentru painea tuturor – se apropia cu pasi repezi. Priveam acesta agitatie si simteam deopotriva gravitatea momentului si inutilitatea pe care o capatase munca mea de antrenor. Doream din toata inima sa ma implic si eu intr-un fel oarecare in viata acesta a satului, straveche si statornica de cand lumea. Sa devin si eu folositor acestor oameni in mijlocul carora traiam, a caror viata o impartaseam si a caror paine o mancam.

Stiam bine ca – tot dupa un obicei stravechi al acestor locuri si de pretutindeni – intreaga suflare a satului, cu mic cu mare, avea sa paraseasca pentru zile intregi satul si ca, in perioada secerisului, prin curti si prin case nu mai intalneai tipenie de om. Pana si sugarii aveau sa-si primeasca hrana la umbra carutei si aflasem ca, nu o data, prunci nou-nascuti vazusera pentru prima oara lumina arzatoare a zilelor de vara chiar acolo in lanul de grau sau in marginea unei miristi de-abia secerate. Cat despre fetele „mele”, nici nu mai putea fi vorba de sport.

Pentru cine nu stie ce inseamna secerisul pe vremea cand tractoarele si combinele inca nu navalisera pe tarlalele gospodariilor satesti, e greu sa-si imagineze cum arata un sacerator, o legatoare de snopi sau o tanara culegatoare dupa o astfel de zi de munca. Sub soarele care parca nu mai lumina, ci doar se pravalea din inalt ca un suvoi de lava fierbinte, oamenii, femeile, tinerii si copiii inaintau franti de mijloc prin marea aceea de grau si de foc. Barbatii inainte, croind brazde largi in graul des ca peria, iar in urma lor femeile, fetele si copiii – toti franti de sale – strangand spic cu spic, adunand fir de fir si culegand bob cu bob, toata acesta mareata bogatie platita crunt cu suferinta si scaldata amar in sudoarea fruntii.

Nu mai spun ca, in acesta regiune, verile sunt deosebit de fierbinti si ca tocmai pe pamanturile satului nostru se afla un loc intins, o campie nesfarsita pe care nu era chip sa te adapostesti la umbra vreunui copac sau sa-ti potolesti setea la racoarea vreunei fantani. Si oamenii din Babiciu botezasera locul acela, sugestiv si cu darul pe care-l are taranul roman de a amesteca gluma cu necazul, Africa. Asa ca nu o data auzeai oamenii spunand cu seriozitate, dar si cu un zambet amar: „maine, dis-de-dimineata, plecam la Africa”. Si tot ei spuneau uneori, cand arsita zilei devenea de nesuferit si cand munca trebuia o vreme oprita, caci omeneste nu se mai putea indura, atunci vedeau, aievea, calatorind prin aerul fierbinte, profilate pe cerul cenusiu, lungi convoaie de carute, de oameni si cai, calatorind mute si fantomatice catre zarea incetiosata a departarilor. Apoi cand ele piereau in departari si soarele isi mai potolea un pic vapaia, cu privirile inca pierdute in zare, oamenii se ridicau de pe pamantul fierbinte, isi indreptau oftand salele, isi indesau palariile pe cap, femeile isi trageau basmalele pe ochi si munca pornea din nou, neintrerupta, pana tarziu, dupa ce soarele apunea undeva, departe.

Fusesem cu ei la camp si vazusem toate acestea. Trecusem seara prin curtile lor si stiam cum aratau dupa o astfel de zi de munca. Le pansasem inchieturile mainilor si picioarelor umflate butuc de atata efort si, de asemenea, ii indemnasem sa se miste un pic, sa se dezamorteasca, sa-si puna corpul in miscare astfel incat o facusera acolo pe camp, straduindu-ma sa-i conving ca asta le face bine si ca astfel se vor simti mai odihniti, mai refacuti fiziceste, mai buni de munca a doua zi, decat daca ar cadea inerti, franti, zdrobiti si pierduti intr-un somn adanc si greu, asa cum faceau toti, pana a doua zi in zori cand porneau din nou spre acea Africa a Fetei Morgane.

Cat despre fetele „mele” – handbalistele din satul Babiciu – nici vorba de antrenamente, desi faza de calificare la care urma sa participam in Cupa Tineretului Muncitor se apropia si ea cu pasi parca si mai repezi. Ce era de facut? Munca campului nu putea fi in nici un caz neglijata, dar nici perspectiva unei munci lasate balta la jumatatea drumului nu era deloc atragatoare atat pentru mine, cat si pentru sportivele ce-mi fusesera incredintate si de a caror performanta ma simteam atat de legat. Si asa, din dorinta vie de a fi de folos taranilor ce munceau pamantul in conditii aproape inumane, din imboldul de a le usura cat de cat stradania si de a ma simti si eu, intr-un fel, partas la viata lor grea si din datoria mea de antrenor ce-mi cerea sa pregatesc cat mai bine echipa de care raspundeam, asadar din aceste doua necesitati la fel de imperioase – cred eu – s-a nascut ideea primului antrenament „se seara” al handbalistelor din satul Babiciu.

La inceput oamenii m-au privit cu uimire, ba chiar cu legitima indignare. Cum adica, nu le ajungea lor, sarmanele, fete tinere, aproape copile, cat indura acolo in Africa? Si acum, in loc sa se odihneasca si ele ca toata lumea, „domnul profesor” – nebunul ala, spuneau altii – „le mai pune si sa alerge dupa minge?”

Fetele insa au primit bucuroase propunerea mea. Si astfel, dupa ce ajungeau acasa, dupa ce se spalau de praful ce le intrase in ochi si in gura, jucatoarele din echipa veneau la antrenament, antrenament care dura pana tarziu, cand intunericul punea stapanire peste toate si cand linistea noptii cuprindea satul adormit si trudit. Si asa, de-abia intoarse de la munca dura, necrutatoare, purtata o zi intreaga sub soarele Africii, fetele „mele” schimbau secera cu mingea de handbal si truda cu voiosia. Apoi, cand toiul muncii sa mai domolit, s-a mai adaugat un antrenament, cel de „pranz”, apoi inca unul, „din zorii zilei”.

Cand echipa din Babiciu a reusit sa se califice si sa se claseze chiar in primele trei locuri pe judet, toata lumea din sat intelesese ca „dom’ profesor”, „nebunul”, avusese dreptate cand spusese ca miscarea e mai odihnitoare decat repausul. Si multi gospodari m-au chemat apoi sa gust, alaturi de ei, din painea proaspat scoasa de sub test si parca niciodata gustul ei nu mi s-a parut mai bun ca in vara aceea, acolo in satul de pe malul Oltului.

Poate ca acesta scurta povestire va parea unora dintre cititori o neindemanatica incercare de a literaturiza o simpla intamplare ca atatea altele, mult mai spectaculoase, din lumea sportului. Dar marturisesc sincer ca n-am gasit o alta modalitate de a explica mai bine si mai direct una dintre cele mai importante caracteristici ale muncii sportive: imbinarea ei obligatorie si fireasca cu viata si munca de toate zilele.

Seria peregrinarilor prin diferite localitati, scoli si medii sociale a continuat apoi ani de-a randul. Si rodul tututor acestor experiente profesionale si de viata vom incerca sa le expunem in capitolul de fata. Acesta in primul rand din dorinta de a veni in ajutorul tuturor celor care, ca si noi, si-au dedicat acestei minuinate activitati umane care este sportul, toata dragostea lor, precum si intreaga lor capacitate, tot talentul si toata puterea lor de munca, investindu-le in marea opera ce ni sa incredintat noua, profesorilor de sport si antrenorilor. Aceea de a crea pentru generatiile tinere o adevarata scoala a sportului si a vietii prin care toti cei ce ne-au cunoscut si au ucenicit la scoala noastra sa devina cetateni de nadejde ai patriei noastre, lucratori fruntasi, oameni onesti, curajosi si intreprinzatori si, pe cat ii ajuta talentul, performeri de mare valoare. Astfel trebuie citite si intelese randurile de fata. Ca o confesiune si ca o mostenire transmisa celor ce vin in urma noastra pentru ca si ei sa trudeasca, la randul lor, cu mai mult spor, pe ogorul atat de generos si fertil al tineretii entuziaste. Si sa adauge – fiecare dupa puterile lui – inca o parte din experienta mostenita prin traditie si castigata prin munca, zidind in acest fel, caramida peste caramida, viitorul edificiu al scolii sportive romanesti.

Iar daca, pe alocuri, experientele traite de noi – asa cum sunt ele expuse – vor parea unora prea simple, elementare si deja cunoscute sau poate chiar nesemnificative, credem ca e bine sa reflectam o clipa mai mult asupra lor, caci – si lucrul s-a dovedit nu o data adevarat – din observarea atenta a fenomenelor ce pareau, atunci cand erau privite cu suficienta si superficialitate, neimportante si arhicunoscute, s-a ajuns, pastrand proportia, la descoperirea unor adevaruri ce au stat apoi la baza unor infaptuiri epocale. Caci suficienta, superficialitatea si ingamfarea atotstiutoare sunt bolile cele mai grele ce bantuie si printre slujitorii profesiei nostre. Si inca o data stau chezasie pentru toate acestea cei 50 de ani de munca neintrerupta in acesta scoala a vietii care e sportul, de asemenea – nu fara modestie – o seama de reusite obtinute tocmai prin metodele si mijloacele folosite si expuse pe parcursul lucrarii. Asa trebuie citita acesta carte, ca un jurnal personal al unui antrenor de handbal, scrisa fara pretentii stilistice si fara veleitati literare, dar sincer, fara ascunzisuri, direct, ca si cum le-ar povesti unor prieteni mai tineri, colegi de profesie, intamplari din viata lui ajunsa acum la varsta de 78 de ani.

Asadar ma aflam, cativa ani dupa experimentul pe care l-am numit „Africa”, profesor intr-o scoala medie tehnica de cultura fizica si sport din Brasov. Aici, spre deosebire de scoala sateasca din Babiciu, se predau metodic si serios atletismul, gimnastica, jocurile sportive, vara inotul, iarna skiul si se invata destul de multa carte cu profesori foarte priceputi. In cele trei lectii practice pe zi, a cate doua ore fiecare, elevii treceau rand pe rand de la o disciplina sportiva la alta si la fiecare lectie profesorul respectiv ii lua pe elevi de „proaspeti”, fara sa tina seama de efortul anterior. La activitatea acesta se mai adauga benevol cate o miuta de fotbal, in pauza de pranz, si un baschet, seara, in sala de gimnastica, pana ce administratorul scolii stingea lumina. Munca acesta si efortul depus nu-l simtea nimeni pentru ca toti erau tineri si faceau totul distrandu-se.

Asta era in 1953 si, in acelasi an, la Sighisoara, cand am facut parte din colectivul tehnic care pregatea echipa nationala feminina de handbal in 11, in vederea participarii la Festivalul Tineretului si Studentilor de la Bucuresti, nici unul dintre cei aflati in cantonamentul acela nu aveam suficienta experienta sa apreciem just volumul si intensitatea unei pregatiri temeinice, deoarece toti eram la inceputul carierie de antrenor. Dar cum majoritatea jucatoarelor erau eleve sau studente la institutele de profil, am inceput tatonand terenul, cu un singur antrenament pe zi. Apoi, pentru ca „n-a murit nimeni”, am trecut la al doilea si – vazand ca tot „nu moare nimeni” – l-am introdus in program si pe al treilea, in chip de inviorare, dimineata, pe nemancate, cu alergari prin gradinile din spatele hotelului, cu catarari prin copaci, sub deviza: „cine rezista ramane”. Contrastul dintre ceea ce faceam noi si celelalte loturi care lucrau si ele tot trei antrenamente, dar...pe saptamana, a provocat la inceput panica printre cadrele de conducere si indrumare. Dar cum stiam de la Babiciu si de la SMTCF-ul din Brasov, de unde veneam, ca placerea si interesul pentru performanta absorb oboseala, am continuat cu incredere in acelasi fel. Treptat, cand conducatorii au constatat atmosfera de entuziasm si voie buna a jucatoarelor noastre, precum si progresele evidente realizate prin metoda folosita de noi, au extins-o si la celelalte discipline. Noi insa, cei de la handbal, am ramas adevaratii deschizatori de drum, drum pe care am mers apoi, in acelasi an, spre cucerirea primului titlu de campioni mondiali de handbal feminin.

Daca din lotul cu care s-a inceput acesta pregatire nu au rezistat toate fetele si unele dintre ele au plecat acasa, motivul adevarat a fost doar rasfatul cu care au fost deprinse anterior de alti antrenori mai „milostivi”. De aici neacceptarea, chiar respingerea unui regim intensiv de pregatire. Si ca sa completez atmosfera in care s-a lucrat, pentru ca era vara si meciurile urmau sa le jucam la Bucuresti, unde domneau niste calduri toride, am adus la antrenamente pe margine terenului butoaie cu apa proaspata, rece si buna de baut. Jucatoarele insa se obisnuisera sa nu se atinga de ele pentru ca pur si simplu „nu le mai era sete”. Asa s-a calit si s-a format „generatia de aur” a handbalului feminin romanesc care a mai castigat ulterior de doua ori campionatul mondial. Si pentru ca, pe deasupra, nu aveam nici medic, nu au existat nici scutiri, nu s-a auzit nici de oboseala, nu s-a vorbit nici de supraantrenament si, din amintirile jucatoarelor de atunci, am retinut faptul ca ele au considerat acesta perioada – pe care am numit-o „urcusul pe Himalaya” – drept momentul hotarator in formarea lor ca sportive de mare performanta si – adaugau multe dintre ele – ca oameni.

Pentru ca tot ne aflam la experimentul „Himalaya”, trebuie sa spun ca din zi in zi eram tot mai convins ca volumul mare de efort nu poate face rau – atunci cand e suficient si judicios alternat cu repausul si refacerea – nici unui sportiv sau sportive ce se pregateste pentru performante de nivel mondial. Ci dimpotriva, el constituie de fapt pentru ei conditia normala de viata si de pregatire. Si exemplele in acest sens, luate din lumea recordmanilor de la probele de inot si atletism, de la haltere, canotaj, ciclism, polo pe apa sau hochei, sunt numeroase si concludente. De aceea, nici nu mai mira astazi pe nimeni faptul ca un jucator profesionist de baschet, tenis de camp sau – o sa radeti – de sah isi petrece mai mult de jumatate din viata lui de performer in bazine, in sali de sport, pe gheata sau chiar in fata imensei arene cu cele 64 de patratele, dar cu milioane de combinatii sa variante.

Deci, revenind la povesirea inceputa, cand m-am prezentat la Scoala Tehnica de Cultura Fizica si Sport din Brasov, echipa scolii tocmai se clasase pe primul loc in Divizia Scolara, in anul precedent. Numai ca o data cu sfarsitul sezonului competitional o parte din componentele de baza ale echipei, aflate in ultimul an, absolvisera scoala si se transferasera la alte formatii. Asa incat, de unde in anul precedent se clasasera in fruntea ierarhiei handbalului scolar, acum aveau toate sansele sa ocupe ultimul loc si astfel sa retrogradeze. Caci, vedeti „schimbul de maine” – cum il numim noi toti in limbajul curent – nu fusese pregatit bine si nici din timp. Ma aflam intr-una din cele mai dificile imprejurari in care se poate gasi un antrenor. Sa preiei o echipa ce a obtinut pana la venirea ta preformante laudabile, dar care, o data cu instalarea ta la carma ei, sa inceapa un coboras rapid si in cele mai multe cazuri inevitabil.

Sunt nevoit aici sa remarc din nou faptul ca, desi bine cunoscute, unele adevaruri elementare lasa sa scape multora dintre noi continutul lor esential. Astfel trebuie spus ca, doar cu mici exceptii, valoarea muncii unui antrenor nu apare nici o data cu sosirea lui la conducerea tehnica a unei echipe (si nici chiar inca o vreme care se poate prelungi indefinit) si nici nu dispare brusc, imediat ce acesta a parasit-o, de voie sau de nevoie. Ci ea isi da roadele, isi lasa amprenta si determina in ultima instanta intregul comportament tehnic, fizic si moral al colectivului pregatit de el inca multa vreme sau pentru totdeauna, dupa ce el nu mai e de mult la carma echipei. In asta consta, credem, adevarata valoare si personalitate a unui antrenor. Asa se poate aprecia in mod real si obiectiv rolul personalitatii sale, al conceptiei sale, al mijloacelor si metodelor sale, rolul sau educativ si formativ in cadrul acestei profesiuni atat de disputate, atat de criticate si adeseori atat de contestate.

E adevarat ca, uneori, schimbarea antrenorului poate produce un real eveniment in viata tehnica si morala a unei echipe, chiar o schimbare fundamentala, si asta inca din primele zile, dar este tot atat de adevarat ca urmarile, pozitive sau negative, lasate de fostul antrenor apar, se mentin si persista apoi multa vreme dupa plecarea lui. Si tot aici apar cum nu se poate mai evident talentul, inteligenta si intuitia noului antrenor in a prelua, consolida si optimiza tot ceea ce a mostenit bun de la predecesorul sau si de a combate, a corecta si a inlatura – cu discretie, tact si modestie – tot raul pe care l-a preluat.

Numai ca pentru acesta este nevoie de timp, de rabdare si de multa intelegere, mai ales din partea conducatorilor de cluburi, asociatii si echipe. Cum insa aceste flori sunt rare pe campia sportului nostru, multi antrenori talentati, inteligenti si seriosi n-au reusit sa-si vada implinite roadele muncii lor, tocmai datorita lipsei de intelegere, de incredere si de sprijin pe care „conducatorii” grabiti, ignoranti si amatori de succese ieftine, dar rapide au manifestat-o fata de munca lor. Si astfel, in locul antrenorilor adevarati au aparut, de la o vreme, atatia guralivi, atotstiutori, gata sa promita cele mai extravagante performante pregatite la „foc pripit” celor dispusi, ba chiar interesati sa-i asculte, sa-i creada si sa-i prefere, din pacate, celorlalti.

Asa se face ca dupa numai un sezon competitional, uneori chiar la jumatatea acestuia, cand echipa inca nici n-a reusit sa-si creeze o omogenitate de spirit, de conceptie si de stil si cand inca, firesc, rezultatele sunt slabe conducerea sectiei sau a clubului, adesea influentata de un „te miri cine” – caci se gasesc destui prin toate unitatile sportive – ia hotararea ce pare in clipa aceea de-a dreptul salvatoare si care se exprima lapidar astfel: „schimbam antrenorul!”. Si asa, mereu, din sezon in sezon si cel mult din an in an, antrenorul n-apuca nici macar sa-si cunoasca bine echipa si nici jucatorii sa-l inteleaga prea bine, ca legatura acesta atat de subtila si de delicata, dar absolut indispensabila, se rupe cu brutalitate, se destrama si totul e reluat, din nou, de la capat. De aceea putine echipe se pot mandrii cu un antrenor vechi de ani de zile si, de asemenea, sunt putini aceea care au „imbatranit” alaturi de o echipa. Pomeneam undeva de memoria echipei. Ei bine, chezasia, girantul si catalizatorul acestui transfer de patrimoniu moral si tehnic este numai persoana antrenorului. In lipsa lui toata acesta avutie acumulata atat de greu se risipeste, se pierde, se iroseste in van.

Mi-aduc aminte, in legatura cu cele de mai sus, de o grea incercare prin care am trecut si eu cu ani in urma, pe cand eram antrenorul unei echipe divizionare. Ne aflam pe ultimul loc in clasament, nu castigasem nici o partida, facusem doar un egal si eram pe punctul sa retogradam. In ultimul joc din campionat echipa luptase cu disperare, ca de altfel in toate meciurile in care dupa ce condusesem o parte din timp, fusesem in final depasiti de adversarii nostrii. Ne parasisera aproape toti suporterii, iar cei care mai erau pe langa noi ma socoteau un om cu zilele numarate ca antrenor. In acest ultim meci, asa cum spuneam, am pierdut tot in ultima clipa. Am pornit cu echipa spre vestiar. Sa spun drept, in primul moment dupa fluierul final mi-a venit sa fug, sa plec acasa sau s-o iau incotro voi vedea cu ochii, dar m-am gandit ca eram de fapt singurul care mai putea spune o vorba buna jucatoarelor ca sa le consolez. Am intrat in cabina si le-am curmat plansul cu cateva vorbe de incurajare pe care nu stiu, nici astazi, de unde le-am gasit. Apoi, si mai vlaguit, si mai dezorientat, am pornit prin ploaia deasa de toamna ce se pornise, spre poarta stadionului. Intr-un colt al tribunei il gasesc pe presedintele organizatiei sportive regionale. Spre deosebire de ceilalti lucratori, el mergea rareori la fotbal si il gaseai adesea pe la jocurile de volei, baschet sau handbal, privind cu acelasi interes chiar la partide din campionaltul scolar sau regional. Era intelegator cu toti cei care aveau o doleanta sau un necaz si gasea o vorba buna pentru fiecare. Vazandu-l ramas singur pe stadion, m-am apropiat de el si l-am intrebat, nu fara mirare: „Pe cine asteptati?”. „Pe dumneavostra te asteptam. Am cativa bani pentru o tuica si m-am gandit ca trebuie sa fii tare inghetat”.

Intr-adevar, eram foarte inghetat atat la propriu, cat si la figurat. M-a luat cu el si atunci, in tacere, am baut cea mai calda tuica din viata mea, pentru ca mi-o oferise un adevarat prieten. Omul acela isi manifestase incederea in mine si in profesionalitatea mea. Cand peste doi ani am castigat campionatul cu aceeasi echipa, la baschet, in momentul in care am dus cupa victoriei la buze, m-am gandit ca de fapt prima inghititura a succesului o sorbisem in seara aceea cand cineva m-a ajutat sa-mi recapat increderea in mine si sa iau totul de la inceput.

S-a intamplat catorva sportivi ca primii pasi in cariera lor de mari jucatori sau mari jucatoare de handbal sa-i faca alaturi de mine. Si fara pretentia pe care o au unii antrenori de a-si revendica mai multe merite decat li se cuvin, afirmand fara urma de modestie: „eu l-am facut om” sau „fara mine n-ar fi ajuns jucator mare”, vreau totusi sa povestesc doua intamplari. Amandoua sunt lipsite de senzational, sunt doar doua intamplari obisnuite din lumea cea mare a sportului, dar care, tocmai prin exemplaritatea lor banala, lasa destul loc pentru multe interpretari a ceea ce inseamna vointa si perseverenta care, alaturi de talent – atunci cand sunt intrunite intr-o singura persoana – constituie componentele de baza ale marilor performante.

Astfel, revenind tot la perioada in care eram profesor la SMTCF Brasov, aveam acolo o eleva care, desi cuminte si ascultatoare, imi facea necazuri la lectiile de inot. Era inalta, slabuta, dar bine facuta, eleva buna aproape la toate celelalte materii, care nu putea insa cu nici un chip sa se deprinda cu apa. Era imposibil s-o convinga cineva sa intre in bazin. De cate ori se apropia de luciul apei ii citeai groaza intiparita pe chip. Zadarnic o rugasera colegele sa intre impreuna cu ele, asigurand-o ca astfel sprijinita de umerii lor si inconjurata de cateva intotatoare excelenete va fi imposibil sa se duca la fund si sa se inece – gand care o obseda neincetat. Pentru cei ce au o repulsie innascuta fata de apa, o teama ancestrala – caci de asta trebuie sa fie vorba – fata de apele adanci, desigur ca sentimentul acesta profund inradacinat, cine stie prin ce mecanisme launtrice, in subconstientul unora dintre noi va fi poate mai lesne de inteles. Pentru mine insa, marturisesc, ca dimpotriva, iubesc marea, valurile ei furtunoase, intinderea ei nemarginita si adancimile ei ametitoare, dar mai ales inotul in imensitatea aceasta in care te pierzi, dar in acelasi timp te regasesti ca individualitate umana, stapana si dominatoare peste toate fortele naturii, marturisesc deci ca reactia fetei aceleia mi se parea de neinteles, o consideram o frica prosteasca si o evidenta indaratnicie fata de obligatia pe care o avea, la urma urmei, ca eleva a scolii sportive, de a se supune programei de studii ce prevedea si absolvirea cursului de inot. Caci, in definitiv, gandeam eu, ce sportiv poate fi acela care nu stie macar sa faca „pluta” si sa se salveze astfel de inec. Sau ce profesoara de sport va fi ea daca nu va fi in stare sa intre in bazin si sa arate elevilor miscarile elementare prin care te poti mentine la suprafata apei, inaintand cat de cat. Ii demonstram de nenumarate ori, pe uscat si in bazin, cat de simplu e gestul plutirii pe apa si-i vorbisem despre cate vieti se irosisera in timpul razboiului cand soldatii tineri pierisera inecati la numai cativa metrii de mal la traversarea vreunui rau sau in timpul debarcarilor pe coastele oceanului. Zadarnic. Eleva se arata la fel de refractara la toate metodele si privea la fel de ingrozita apa linistita si statuta a bazinului.

Toate acestea pana cand, exasperat de atutidinea ei, i-am comunicat ca sunt hotarat sa nu-i dau nota de trecere la cursul de inot – ceea ce probabil ea spera ca voi face totusi pana la urma – si ca voi insista sa o declaram repetenta, daca pana a doua zi, cand aveam din nou cursul de inot, nu va reusi sa faca macar „pluta”. Si cu vorbele astea am lasat-o singura, cufundata in ganduri.

Nu stiu ce o fi gandit, ce hotarare va fi luat, dar fapt e ca a doua zi, cum nu mai aveam alte probleme de rezolvat decat pe cea cu Ani – asa o chema pe fata cu fobia apei – am chemat-o si am intrebat-o direct: „ei, te-ai hotarat sa treci anul sau nu? Intri sau nu in apa?”. Fata n-a raspuns nimic, dar sa indreptat ca fascinata spre marginea bazinului. Toata clasa o privea cu atentia incordata, ca la un mare concurs, atunci cand intregul stadion incremeneste in clipa ce precede momentul cel mai dramatic al intrecerii. Fata a trecut pasind usor peste marginea bazinului si incet, ghemuita, a coborat treptat, cu tot corpul in apa. Am vazut-o cum a tresarit atunci cand apa i-a cuprins gatul si barbia si cand picioarele i-au ramas atarnate in gol, cautand in zadar un sprijin. Apoi, brusc, s-a grupat, si-a sprijinit picoarele in rama bazinului, a zvagnit impingand corpul inapoi si asa intinsa pe spate a facut grabita cateva miscari dezordonate din brate, incercand sa se mentina la suprafata. O urmaream toti cu sufletul la gura, gata sa intervenim in orice clipa, caci inca nu stiam ce deznodamant va avea actul ei temerar. Dar miscarile de brate s-au repetat din ce in ce mai regulat si mai coordonat, corpul a ramas sa pluteasca linistit pe apa, capul s-a scufundat pana n-au mai ramas deasupra apei decat ochii, nasul si gura si astfel, ritmic, din ce in ce mai sigur, Ani a strabatut cea mai lunga cale din viata ei – o latime de bazin – si poate cea mai grea si hotaratoare clipa din cate traise. Tot timpul cat a durat acesta „traversare” a domnit o liniste deplina si doar cand fata a atins cu bratele marginea cealalta a bazinului au izbucnit urale si aplauze.

Nu! Ani n-a ajuns o mare inotatoare asa cum ar fi stat frumos unui sfarsit de povestire cu sportivi ce ajung printr-o vointa de fier si prin munca supraomeneasca mari recordmani, campioni sau vedete de prima marime. Nu, Ani n-a ajuns nici macar o buna inotatoare, caci marea ei pasiune era handbalul. Acolo, da. Acolo a dovedit Ani pana la urma ce inseamna vointa, curajul si stapanirea de sine pe care le dovedise pentru prima oara in bazinul de inot al SMTCF-ului si care poate au ajutat-o sa ajunga campioana mondiala si, asa cum au scris ziarele din multe tari „cea mai buna jucatoare din lume”.

Tarziu, peste ani, cand devenisem de mult buni prieteni, mi-a povestit cum in dupa-amiaza aceea de demult ramasese singura in fata unei mari probleme de viata. Si cum ei i s-a parut atunci ca de fapt nu despre inot si nici despre „pluta” era in fond vorba si poate nici despre eventualitatea de a repeta clasa. Ci ca acolo, in singuratatea bazinului ce ramasese pustiu si in fata apei clipocind amenintatoare, se punea pentru ea o importanta problema de viata. Si asa, privind fascinata luciul apei, a coborat incet in bazin, si-a scufundat corpul pana la umeri, apoi pana la barbie, s-a intins apoi usor pe spate si a ramas incremenita, nevenindu-i sa creada ca pluteste intr-adevar. „Prima clipa”, spunea ea, „a fost ingrozioare. Simteam ca din moment in moment, atrasa ca de un magnet, ma voi scufunda ca si cum as fi fost de plumb, direct in fundul bazinului. Imi venea sa urlu de groaza si de disperare. Stiam ca nu mai e nimeni pe aproape ca sa-mi vina in ajutor si poate tocmai asta m-a salvat caci, in aceeasi clipa, am inteles ca, ramanand in acesta pozitie, plutesc. Si cu toata groaza in suflet am ramas nemiscata. Stiam de la lectiile de inot ca in nici un caz nu trebuie sa ridici capul din apa si nici sa cobori picioarele cautand sprijin, caci fundul bazinului e departe. Am ramas asadar in pozitia pe care o stiam bine si care vedeam ca ma mentine cu adevarat la suprafata. Apa clipocea langa obrazul meu si pentru prima oara clipocitul ei mi s-a parut prietenos, dezmierdator. Ajunsesem, pe nesimtite, in mijlocul bazinului. Nu indrazneam sa scot bratele din apa si sa le duc pe deasupra capului, asa cum invatasem. Vasleam doar usor cu palmele, ca o ratusca, fara insa sa stiu in ce directie inaintez. M-am izbit cu capul de ceva tare si atunci am vazut ca strabatusem o latime intreaga de bazin. Respiram greu, gafaiam ca si cum am fugarise cineva o distanta nesfarsit de lunga. Am stat sa ma odihnesc cateva minute si, tot asa cum venisem, am pornit sa traversez bazinul inapoi spre locul de unde plecasem. Am refacut apoi drumul acesta de zeci de ori, pana tarziu, cand au venit sa inchida sala si sa stinga luminile”.

Daca autorul acestor randuri ar fi fost scriitor, el ar fi botezat desigur acesta simpla intamplare „Lectia de inot”. Ea ar fi trebuit sa scoata la lumina cea mai minunata trasatura a fiintei umane: indrazneala. Caci numai datorita ei omul gandeste, intreprinde cele mai fantastice aventuri ale cunoasterii si infaptuieste cele mai mari cuceriri ale spiritului uman. Cum insa autorul acestei carti nu este decat un vechi antrenor de handbal, povestirea ramane sa fie scrisa de un altul.

Cu „piticul” m-am pomenit intr-o buna dimineata la usa. „Eu am facut handbal – mi-a spus el – la Scoala sportiva de elevi. Tocmai am terminat armata si, daca ma primiti, as vrea sa joc in echipa dumneavoastra”. L-am privit cu atentie si, in pofida celor 160 – 170 de cm ai sai, m-a impresionat nu stiu ce in stralucirea ochilor sai vioi si in privirea lui indrazneata. L-am mai privit odata cu inca si mai mare atentie. Era pe atunci moda „colosilor” ce dominau handbalul mondial. Cu toate acestea i-am spus ca poate sa vina.

Inca de la primele antrenamente mi-am dat seama ca la statura lui redusa sansele de a deveni un jucator valoros sau macar util echipei nu depindeau decat de insusirea cat mai rapida a unei tehnici desavarsite in manuirea balonului, de obtinerea unei exceptionale viteze de alergare si de executie, precum si de o mare precizie in aruncarile la poarta. Numai astfel si-ar fi putut depasi, prin aceste calitati specifice jocului pe extrema, adversarii sai direct, „uriasii” jocului de handbal. Toate acestea i le-am spus si lui. M-a ascultat cu multa atentie si din nou i-am surprins sclipirea aceea ciudata din privire. Apoi – asa cum se spune – n-am mai avut probleme cu el. Nu pierdea nici o clipa ca sa exerseze rand pe rand – uneori ore in sir, pana la epuizare – de zeci, de sute de ori procedeele tehnice cele mai dificile. Incerca – si reusea din ce in ce mai bine – depasiri frontale, „suruburi”, aruncari suprinzatoare, driblinguri subtile si derutante incat, privindu-l, constatam ca pe zi ce trece devine tot mai sigur pe el, tot mai indraznet, tot mai ingenios. Ajunsese sa-si domine adversarii a caror talie il depaseau cu mult si pe langa care parea cu adevarat un pitic. Ajunsese sa fie temut de cei mai ageri aparatori, caci „piticul” gasea intotdeauna o solutie tehnica indrazneata si absolut imprevizibila. Tasnea „ca din pusca” la contraatac, se strecura printre adversari ca la hochei si, cand nimeni nu se astepta marca cu suturi fulgeratoare gol dupa gol. Dar ceea ce ma impresiona mai mult decat orice la el era faptul ca de cate ori gresea vreo pasa sau rata vreo combinatie – si acestea se intamplau din ce in ce mai rar – „piticul” capata o figura de om distrus si in ochii ii aparea din nou sclipirea aceea ce ma impresionase din prima clipa, de fiecare data parca mai arzatoare. Era din partea lui o reactie pe care – marturisesc – n-o mai intalnisem inca niciodata la un alt jucator. Am inteles astfel ca, fara observatii si fara mustrari din partea mea, „piticul”, mai exigent chiar decat mine, nu-si ierta nimic.

Si asa, zi de zi si meci de meci, darima, infirma si rasturna prin exceptie teoria „gigantilor”, confirmand in acelasi timp suprematia vointei, perseverentei si dorintei de glorie sportiva. Si toate acestea la un loc au facut din el, numai intr-un an, golgeterul diviziei A, titular in echipa nationala si „vedeta” cea mai aplaudata de publicul meciurilor de handbal. Reusise sa treaca peste handicapul staturii si sa se impuna ca un caz special, iesit din comun.

Dar cate exemple de acest fel nu pledeaza pentru suprematia calitatilor morale si de vointa asupra celor fizice! Fratii Conrad si Peter Schell la inot si Wilma Rudolf la atletism au suferit de poliomielita – adica de paralizie infantila – dar asta nu i-a impiedicat sa devina campioni olimpici si recordmeni mondiali. Sau tragatorul Takata care, dupa ce si-a pierdut bratul drept pe front, a devenit campion olimpic la pistol, tragand cu bratul stang. Si exemplele de acest fel sunt inca multe. Cate „minuni” din acestea nu pot realiza vointa, perseverenta si taria de caracter! Si pe toate cate le-am pomenit si cate altele, numai sportul – acest mare atelier de modelare si perfectionare a fiintei omenesti – le desavarseste neincetat, contribuind astfel din plin la mareata opera de inaltare a spetei umane. Asa s-a ajuns acum ca oamenii sa traiasca luni de zile in afara lumii noastre pamantesti, asa a fost posibil atingerea varfurilor celor mai inaccesibile ale planetei noastre, asa au fost cuceriti Polul Nord si Polul Sud, asa a ajuns omul Everestul sau profunzimile lumii acvatice, asa a traversat pentru prima oara Bleriot Canalul Manecii si Lindberg Oceanul Atlantic in niste avioane fragile ca niste libelule, asa a navigat solitar, intr-o barca cu panze, Alain Gerbault, calatorind pe ape si legand astfel doua continente, aflate la mii de kilometrii departare, asa a descoperit Cristofor Columb America cautand drumul spre Indii, asa a ocolit Magelan pamantul navigand mereu inainte, oricat de potrivnice i-au fost furtunile Capului Horn, tot asa parca ieri, Armstrong a pasit pe Luna, iar maine desigur, camarazii lui vor debarca pe alta planeta purtand cu ei simbolurile civilizatiei umane. Si nu se va stii niciodata cat si ce anume din aceste marete infaptuiri s-au datorat stiintei, tehnicii sau indraznelii acelora ce le-au savarsit.

Iata cum, pornind de la doua modeste exemple de sportivi ce si-au faurit prin vointa si perseverenta propria lor personalitate sportiva si umana, am ajuns la marile figuri ale istoriei omenirii. Caci lumea acesta a sportului este unica si se intinde la nesfarsit, acoperind, intr-un fel sau altul, oricare inteprindere omeneasca ce poarta in ea germenul intrecerii, al cutezantei si al dorintei de a fi intotdeauna „intaiul”.

Ar mai fi poate cateva cuvinte de spus despre talent. Acest cuvant l-a asociat, nu o data, in expunerea de pana acum, cu celelalte calitati ce determina si caracterizeaza marile personalitati sportive si umane. Si nu fara temei, caci experienta si practica au dovedit ca talentul – acest factor atat de inefabil, atat de greu de surprins intr-o formula cuprinzatoare si satisfacatoare – este aproape intotdeauna hotarator in obtinerea marilor performante sportive si a reusitei in viata. Caci oricum ar fi munca de perseverenta si vointa de neclintita, fara farama aceea de har care se cheama talent, rezultatele, fie ele valoroase, raman totusi la un nivel relativ modest, lipsite de stralucirea, de aura si de farmecul pe care le da totdeauna talentul.

Dar problema mai prezinta un aspect. E drept ca individul talentat, dotat cu un simt special si cu aptitudini deosebite, depinde mult mai repede decat ceilalti orice noua tehnica sau tactica, le aplica mai repede, mai usor si cu mai mult succes, incat uneori ai impresia ca le stia inca dinainte, fara sa-l fi invatat cineva, dar nu de putine ori, indata ce intampina dificultati, piedici si greutati la care nu se astepta, e gata sa abandoneze, sa demobilizeze, sa renunte la tot. Pentru ca ceea ce nu reuseste fara munca, fara efort, de la sine – din talent, cum spun ei – i se pare de-a dreptul nerealizabil. In schimb, cei mai putin talentati, sau chiar asa-zisele „antitalente”, dar inzestrati cu o mare putere de munca si cu perseverenta „diabolica”, chiar atunci cand nu reusesc de la inceput, insista, revin, continua si pana la urma sfarsesc prin a inlatura orice obstacol. Si deseori am vazut astfel de „netalentati” atingand perfectiunea, in timp ce numeroase „veritabile talente” ce umpleau de sperante inimile antrenorilor si ale suporterilor, dupa o „ascensiune fulgeratoare”, au coborat tot atat de vertiginos curba lor meteorica, sfarsind intr-un total anonimat. Si, de asemenea, am auzit de multe ori expresia: „pacat de el ca s-a ratat; era un real talent!”.

Este cazul sa spunem aici ca, dupa parerea noastra, in fond nu exista ratati si ca teoria ratarii este o falsa teorie. Ca, de fapt, acesta nu e decat o modalitate superficiala de a da o explicatie oarecare, ieftina si grabita, cauzelor reale care au dus la neimplinirea unui destin uman. De a da un nume conventional unor factori obiectivi ce scapa observatiei noastre sau care nici macar nu sunt luati in seama. Este acelasi lucru ca si cum unele evenimente imprevizibile sau doar neprevazute le-am considera simple intamplari. Desi aceste asa-zise intamplari nu sunt decat evenimente determinate logic de o serie de cauzalitati care scapa, pentru un moment, observatiei si analizei noastre si pe care, in consecinta – tot pentru un moment si numai din neatentie sau lipsa de perspicacitate – nu ni le putem explica.

Asa si cu sportivii talentati, care isi rateaza sansele din „cauze necunoscute”. Dar, oare, necunoscute sunt ele cu adevarat? Si chiar imprevizibile si insesizabile au fost ele sau doar au scapat atentiei noastre uneori din neglijenta, cel mai adesea din incompetenta? Caci ce reprezinta altceva decat cauze obiective ale ratarii lipsa de punctualitate, lipsa de constiinciozitate, superficialitatea sau comoditatea de care se face vinovat un sportiv in indeplinirea micilor sau marilor obligatii impuse de programul sau de pregatire, dar pe care antrenorul le trece cu vederea sau nici macar nu le observa si ale caror efecte nocive le constata apoi tarziu, cand ele au devenit pe drept cuvant iremediabile? Sau ce altceva decat cauze reale ale ratarii unei frumoase careiere de performer le constituie abaterile de la normele vietii sportive, chiar sociale, abuzurile, excesele, crizele morale provocate de marile succese sau insuccese ori chiar socurile sentimentale – asa de frecvente in viata tinerilor – dar pe care un antrenor grijuliu, atent si cu simtul raspunderii trebuie sa le depisteze din timp si sa le trateze corespunzator? Mai pot fi toate acestea – si cate altele – considerate simple „intamplari” sau „cauze necunoscute”?

Pentru ca, asa cum am mai spus, atat o mare cariera sportiva, cat si una sociala si profesionala impun deopotriva o absoluta si desavarsita respectare a tuturor regulilor si obligatiilor ce rezulta din specificul fiecareia in parte. Ba poate chiar cea sportiva ceva in plus. Acesta deoarece cariera sportiva e alcatuita, concret si obiectiv, dintr-o inalntuire continua si frecventa de confruntari cu cronometrul, cu centrimetrul, cu gramele (ca sa nu mai spun cu zecile si sutele de kilometri, cu miile de kilograme sau cu sutimile de secunda), dar mai ales cu adversari si mai presus de toate cu tine insuti. Si asta in fiecare zi, in fiecare ceas, in fiecare secunda, ani si ani in sir – atat cat dureaza o cariera de mare performanta – meci de meci, concurs de concurs, antrenament de antrenament. Si daca in viata de toate zilele mai exista momente si perioade de „respiro”, de relaxare, de digestie a succeselor obtinute, in activitatea sportivului, care tinde sa impinga neincetat valorile fizice si morale ale fiintei umane cat mai aproape de absolut si de perfectiune, aceste perioade de huzur si „dolce far niente” nu exista.

Va imaginati care trebuie sa fie programul de pregatire a unui cosmonaut? Pentru ca si el este, la urma urmelor, tot un sportiv. Un mare, un perfect polisportiv. Si, pe deasupra, si un desavarsit politehnician capabil sa manuiasca la nevoie – si inca in ce dramatice conditii – absolut toate miile de aparate aflate la bordul navei sale interplanetare, precum si un veritabil om de stiinta cu vaste si profunde cunostinte de astronomie, matematica, geodezie, mineralogie, fiziologie etc., etc., etc. Poate un astfel de individ pornit pe calea celei mai indraznete aventuri din cate cunoaste istoria omenirii – cucerirea cosmosului – poate un astfel de om, precum si toti cei ce sunt implicati alaturi de el in acesta mareata tentativa, pot ei sa neglijeze vreun amanunt cat de mic, lasandu-l in seama intamplarii? Pot ei sa admita macar ideea unei ratari?

Tot astfel – pastrand bineinteles proportiile – ar trebui sa se petreaca lucrurile si in lumea noastra, cea a sportivilor de mare performanta. Stiti ce facea Emil Zatopek, poate cel mai mare alergator pe distante lungi din cati a cunoscut istoria atletismului? Cel ce a facut sa se clatine si sa se estompeze amintirea nemuritorului Paavo Nurmi? Zatopek, cel pe care-l vedeati cum dupa primele ture de stadion isi inclina capul pe umarul stang si isi incrunta privirea, parand ca trece prin chinuri supraomenesti, dar care, pe masura ce timpul trecea, parea tot mai lacom sa inghita zeci de kilometrii. Cel care spulbera rand pe rand adversarii hartuindu-i cu sprinturi de 3-4 sute de metrii pentru ca in final sa ramana singurul stapanitor al cursei. Si sa inceapa, de-abia atunci, lupta cu recordurile pe care le dobora unul dupa altul. Cel care la Olimpiada de la Roma a castigat in rastimp de sase zile, una dupa alta, cursele de 5000 m, 10000 m si intr-un final apotetic maratonul. Ei bine, Zatopek alerga zilnic, incaltat cu cisme, pe zapada, 30 de kilometri si-si completa apoi programul cu zeci de sprinturi de cate 400 de metri si cu lucrul intens la haltere. A fost Zatopek un talent inascut care sa realizat de la sine? Sau a fost o intruchipare a vointei si perseverentei? Sau si una si alta? Iata adevarata problema ce se pune in fata sportivilor dornici sa cucereasca gloria, dar si a antrenorilor meniti sa-i indrume si sa-i ajute in acesta nobila tentativa.

Spuneam ca progresele realizate de sportivii nedotati cu un talent deosebit sunt lente, uneori greoaie, cu opinteli, ezitari si stagnari, dar ca, odata fixate in deprinderi, executiile lor tehnice – ma refer acum la handbalisti si handbaliste – procedeele si combinatiile lor tactice se insusesc temeinic si pentru multa vreme. Ei bine, din cauza incetinelii relative cu care acesti sportivi progreseaza, multi antrenori grabiti nu-i apreciaza, nu le acorda incredere, nu le vad nici o perspectiva si, finalmente, ii abandoneaza. Poate, ca in unele cazuri chiar autorul acestor randuri a procedat la fel. Le tine minte pe toate, desi a trecut multa vreme de atunci si le regreta profund si acum. Pentru ca acestea, da, acestea au fost intradevar esecuri, ratari. Ratari care mi sau datorat direct si in primul rand mie. Eu sunt cel care n-am stiut sau n-am putut sa-l ajut pe tanarul sau tanara aceea – e drept mai putin talentati – sa ajunga un mare sau o mare jucatoare de handbal. Pentru ca m-am grabit, pentru ca n-am fost destul de atent, pentru ca nu-mi cunosteam destul de bine meseria. Acum, cand a trecut atata vreme, n-are rost sa mai ascund aceste insuccese. Dimpotriva, le dezvalui pentru ca astfel sa foloseasca si altora si in viitor sa fie mai putini sportivi ratati din aceleasi cauze. Mai tarziu, de cate ori am intalnit , sportivi „netalentati”, nu m-am mai grabit, ci m-am aratat grijuliu, atent si rabdator. Atunci rezultatele au fost de-a dretul uluitoare atat ca performanta, cat si ca longevitate. De aceea am privit intotdeauna cu dezaprobare sfaturile pe care – mai ales tocmai cei mai nepriceputi – se grabeau sa mi le dea: „lasa-l, profesore, nu-ti mai pierde vremea cu el, nu vezi ca e netalentat?”.

Se cuvine sa spunem cateva randuri si despre socul pe care-l provoaca uneori asupra unui sportiv succesul sau insuccesul, fie ivite prea devreme – atunci cand el este inca neformat si neobisnuit sa le intampine si sa le depaseasca – fie aparute pe neasteptate in plina ascensiune spre marea consacrare. In ambele ipoteze, reactia specifica fiecarui sportiv in parte este greu, foarte greu de precizat. Acesta pentru ca fiecare ins, fiind unicat in ceea ce priveste conformatia sufleteasca, se manifesta intr-un mod propriu in rezolvarea pozitiva sau negativa a situatiei date. Astfel, de multe ori am auzit sau am citit in presa despre ceea ce s-a intamplat cutarui sau cutarui sportiv care, dupa ce obtinuse mari succese in debutul sau de performer, s-a pierdut apoi cu desavarsire si curand nu s-a mai auzit nimic despre el. Am aflat, de asemenea, despre un altul care dupa primul esec inregistrat, a devenit un nerecunoscut, si-a pierdut parca deodata toate calitatile si talentul si „in mod inexplicabil” a coborat in cel mai deplin anonimat. Evident ca si intr-un caz, si intr-altul, sportivul despre care este vorba „si-a pierdut capul” sau n-a stiut sa ramana „cu picioarele pe pamant”.

Gloria – e lucru stiut – ameteste mai rau decat alcoolul. De aceea, tanarul pe care un mare succes l-a facut dintr-o data, intr-un ilustru necunoscut o mare vedeta, despre care scriu ziarele si caruia ii publica fotografiile in prima pagina, nu a putut suporta cu decenta, cu modestie si cu simt al realitatii, succesul, ci, ametit de vartejul aplauzelor, al popularitatii si al felicitarilor venite din toate partile, s-a topit ca ceara la vapaia arzatoare a celebritatii. Un mare scriitor, a carui intreaga viata a fost o pilda de stradanie neobosita pusa in slujba perfectionarii propriei maiestrii si a literaturii insasi, spunea: „ma ingrijoreaza soarta celor ce obtin un mare succes de la prima lor carte”. Dar si a celor – am adauga noi cu gandul la sportivii nostrii, aceste fiinte atat de sensibile, de fragile si de labile chiar sufleteste – care, la primul mare esec, se prabusesc sub loviturile nemiloase ale presei sau ale publicului care nu-i iubeste, nu-i admira si nu-i aplauda decat pe invingatori. Caci aceasta este, din pacate, legea aspra si necrutatoare a sportului. Si marele, adevaratul performer trebuie sa cunoasca, sa o accepte si sa lupte din rasputeri impotriva ei. Nu pentru a o inlatura, pentru ca aceasta nici n-ar fi posibil, ci pentru a o invinge si pentru a iesi pana la sfarsit victorios. Cuvintele marelui explorator si umanist Fridtjof Nansen stau marturie in acest sens: „Ai invins, continua, ai pierdut, continua”.

Ei bine, in asemenea situatii este greu de precizat cui ii revine partea cea mai mare din vina in „ratarea” tanarului talent. Lui insusi, a carui mentalitate despre sport si despre intrecere a suferit o schimbare nefasta, slabiciunilor lui de caracter, orgoliului sau nemasurat sau, dimpotriva – sau deopotriva – celor din jur, mediului sportiv de care e inconjurat si nu in ultimul rand antrenorului? Iata inca o intrebare grea la care trebuie sa raspunda prompt toti factorii ce contribuie la succesul sau insuccesul unui sportiv sau al unei echipe indiferent de valoarea acestora.

In ceea ce-i priveste pe cei ce se „invinuiesc” mai ales in jurul echipelor si sportivilor de mare performanta – si cazul fotbalului si fotbalistilor, desi nu e singular e totusi exemplar – acestia sunt desiguri mandrii ca se afla in preajma „vedetelor”, ca mai ies si ei astfel un pic din anonimatul vietii lor cotidiene, ca impartasesc si ei intr-un fel gloria acestora, nu pierd nici o ocazie sa le cante osanele, sa-i rasfete cu tot felul de complimente, ba uneori ii trag dupa ei prin localuri ca sa-i vada lumea impreuna si sa stie ca sunt prieteni nedespartiti. Stiu, cunosc chiar bine un infocat suporter al unei echipe de fotbal dintr-un mare oras, altfel medic bun, om de viata si mare chefliu, care se lauda vorbind despre un mare fotbalist: „Eu l-am format, eu i-am pus paharul in mana”.

Pana si sefii lui ierarhici, ai sportivului bineinteles, care inaintea primului mare succes al acestuia nici nu-l bagau macar in seama, asta daca auzisera macar de existenta lui, il iau acum sub „aripa lor ocrotitoare”, dandu-i iluzia ca reprezinta o personalitate exceptata de la regulile obisnuite ce se aplica celoralti muritori, ca a devenit cu totul alt om, ca acum are cu totul alta valoare umana si sociala decat avea cu doar cateva zile sau cateva ore inainte. Iar daca din acesta cauza „vedeta” o ia razna, nu se mai supune nici unei discipline si incepe sa joace din ce in ce mai prost, aceeasi sefi il critica si-l condamna si cu acelasi gest brusc si la fel de nejustificat n-il dau jos de pe soclul pe care tot ei l-au ajutat sa se catere. Dar atunci – in cele mai multe cazuri – totul este prea tarziu si tanarul, vinovat sau nevinovat de acesta, este pierdut pentru totdeauna. Atunci asistam la scena in care, privindu-l cum trece pe strada, umil, rusinat si anonim prin forfota multimii, doi trecatori se opresc, privesc in urma lui si rostesc cu regret si melancolie: „Il vezi? Pacat de el ca s-a ratat, si ce mare jucator promitea sa ajunga!”.

Dar raspunderea ce-i revine antrenorului? Nu este el cel caruia ii revin in primul rand grija si datoria ca, prin metodele specifice muncii sportive, prin darul lui de pedagog si prin harul lui de fin psiholog, dar mai ales prin exemplul lui personal, sa exercite o influenta hotaratoare asupra sportivului ce i s-a incredintat? Si astfel sa-l educe si sa-l formeze nu numai – si nu atat – ca performer, cat mai ales ca om si cetatean? Iata de ce lui nu i se adreseaza laude in caz de succes, ci mai degraba reprosuri in cazurile unor nereusite. Pentru ca el este modelul viu spre care priveste cu ochii arzatori, increzatori si naivi ai tineretii sportivul ce vede in el idealul uman spre care tinde si el sa se ridice. De aceea, atunci cand antrenorul pacatuieste, greseste, da frau slabiciunilor sale omenesti, nu gaseste niciodata iertare, ingaduinta, intelegere. Si nici nu e drept si nici cinstit sa gaseasca. Caci „antrenorul adevarat este de fapt un artist neimplinit, incercand sa-si indeplineasca astfel marele lui ideal de creatie”. Asa spunea candva, cu nostalgie si tristete, un mare antrenor, artist plastic nerealizat si fiinta profund linistita, in preajma caruia m-am aflat o vreme, pe la mijlocul anilor vietii mele.

Numai cine n-a trecut prin situatii-limita – in care aceasta nobila, dar ingrata meserie este atat de bogata si de darnica – nu stie ce inseamna sa te aflii tu si sportivii tai, tu si echipa ta, in pragul pierderii unui meci de mare importanta sau chiar in pragul retrogradarii, al prabusirii tuturor sperantelor pe care jucatorii, prietenii acestora, suporterii si conducatorii si le-au pus in tine, numai in tine. Sa masori intr-o clipa toate propozitiile dezastrului ce urmeaza si sa-ti dai seama de faptul ca in acesta situatie esti singur, absolut singur. Sunt momente cand simti aproape fizic – si care antrenorul adevarat n-a incercat aceasta senzatie – ca pamantul se va scufunda o data cu tine inghitindu-te.

Este de neinchipuit cata patima poate starni si cata importanta nejustificata se poate da uneori unor simple intreceri sportive desfasurate in lumea celei mai candide, mai pure si mai nevinovate activitati omenesti, cea a jocului gratuit, dar util, asa cum numai in lumea copilariei se mai poate intalni. O lume in care dorinta de a invinge si de a fi primul intre tovarasii tai de intrecere nu trebuie sa cunoasca pacatul invidiei si al dusmaniei, o lume careia ne daruim cu tot sufletul si cu toata ardoarea tineretii nepieritoare ce salasuieste in fiinta intima a fiecarui om.

Se stie insa ca doar o singura echipa poate sfarsi intrecerea pe primul loc, desi toate doresc acest lucru, se pregatesc la fel de bine si arunca in lupta toate fortele de care dispun, la fel de cinstit. Si, de asemenea, una sau doua dintre ele vor sfarsi totusi pe ultimele locuri si vor retrograda. Ei bine, prietenii echipei tale sunt de acord cu toate acestea, cu o singura conditie: ca echipa lor preferata sa nu fie in nici un caz ultima clasata, ba chiar, daca se poate – si de ce nu – sa castige in fiecare an campionatul. Desigur ca in astfel de situatii si in astfel de rationamente logica si argumentele n-au nici loc si nici valoare. Patima – numita asa de frumos si de neadevarat „sportiva” – ia atunci locul tuturor valorilor morale si intelectuale, neaga insasi ideea de sport si sfarseste prin a fi in totalitate nesportiva. Ostila chiar acesteia. Cum sa mai vorbim in asemenea cazuri despre sport ca un mijloc de a face miscare organizata si despre rolul lui formativ-educativ in viata copilului, adolescentului, tanarului sau omului matur?

Si atunci, dupa un astfel de „dezastru” te intrebi de unde mai gasesti tu, antrenorul, si alaturi de tine jucatorii tai, resurse ca sa incepi din nou pregatirea pentru o noua incercare de ascensiune, refacand optimismul atat de incercat al jucatorilor si pastrand doar pentru tine toate necazurile prin care ai trecut si toate grijile care urmeaza. Va trebui sa te impaci cu ideea ca singur trebuie s-o iei de la capat, sa te lupti cu tine si cu adversarii si ca aproape nimeni nu-ti mai acorda incredere in afara poate de cei mai apropiati tie, si asta doar in cazurile fericite. De aceea spuneam ca versul: „Din suferinte abia-ndurate mi-am faurit armuri de fier” este o adevarata deviza in munca sportiva si in viata. Si sa mai spuna cineva ca sportul nu te caleste pentru viata daca in urma unui asemenea „dezastru” nu ramai socat pentru totdeauna.

Atunci, te intrebi, daca este asa de greu de practicat acesta nobila, dar grea meserie si daca se cer atatea sacrificii si se ivesc atatea greutati, de ce oare sportivii si antrenorii o mai fac, de ce nu abandoneaza, mai ales ca, asa cum spuneam, in definitv nu e vorba decat de „o simpla joaca”. Explicatia o gasim in firea omului, in dorinta sa fireasca de intrecere, in primul rand cu sine, apoi cu ceilalti, pentru a verifica ce poate in definitv sa realizeze el insusi, prin sine insusi, fata de cei din propria tara si, de ce nu, chiar de peste hotare. Desigur ca in acesta dorinta de intrecere sta o parte din destinul si evolutia omenirii din cele mai vechi timpuri. Dorinta de a ajunge primul pe Everest, la Polul Sud sau pe Luna a necesitat, desigur, cautari si cercetari, dar si un mare procent de indrazneala sporitva. Si de ambitie. Privita si din alt punct de vedere, munca sportiva cu o echipa seamana cu un laborator social in care putem observa cu precizie evolutia fiecarui sportiv in raport cu propriile calitati fizice, psihice si intelectuale. Si in final constatam ca fiecare sportiv, pregatindu-se in conditii egale, inconjurat cu aceeasi grija de catre antrenor, se situeaza pe o pozitie ierarhica corespunzatoare posibilitatilor lui intime.

Desigur ca munca sportiva despre care am vorbit in acest capitol se desfasoara intr-o lume aparte. Lumea in care omul matur devine, pentru cateva clipe minunate, din nou copil. El isi simte sufletul din nou limpede, senin si curatat de toata zgura pacatelor omenesti. Este o lume in care omul, oricine ar fi si de oriunde ar veni, se izoleaza o vreme de semenii sai, uita de preocuparile obisnuite, zilnice. O lume in care ne refugiem, din pacate, din ce in ce mai rar pe masura ce inaintam in varsta si in care cautam si gasim intotdeauna anii fericiti si curati ai copilariei si tineretii. Acesta este poate lucrul cel mai folositor pe care sportul il da oamenilor si, desigur, una din laturile cele mai caracteristice ale muncii sportive.

Voi incheia acest capitol cu un citat din cartea pe care am pomenit-o anterior: „Acesta este destinul amar al antrenorului – artist, al antrenorului Pygmalion, al antrenorului creator. Sa plamadeasca materia in trupuri superbe, sa zugraveasca chipuri de eroi, curate si nobile, sa ciopleasca miscarea arcuind-o armonios si suplu, ca sa reziste si sa se avante si sa dea glas muzicii ce canta neauzita in surdina oricarui suflet omenesc. Sa daruiasca astfel omenirii cele mai desavarsite creaturi ale sale... Ce nobil, ce frumos si ce trudnic este acest urias proiect omenesc de a plamadi materia vie modeland-o dupa vrerea ta si a timpului tau ...”

Capitolul 6

Pedagogie si psihologie

O vreme, dupa ce o parte din elevele mele (sportive crescute si pregatite de mine) ajunsesera in culmea gloriei – devenisera campioane mondiale – m-am intrebat de ce nu toate au reusit sa atinga acelasi nivel de performanta. Intrebare fireasca si legitima deoarece, din punct de vedere tehnic, lucrasem cu toate la fel de constiincios, folosisem aceleasi mijloace, in aceleasi conditii de pregatire, aratasem fata de toate aceleasi interes si pe exact aceeasi perioada de timp.

Analizand mai tarziu cu mare atentie evolutia fiecareia dintre ele, in parte si comparativ, cercetand amanuntit notele de antrenament si privind apoi totul global si analitic – asa cum vedem un meci pe caseta unui videocasetofon, reluand faza cu faza si moment cu moment, de zeci de ori daca e nevoie – reexaminad deci intreaga desfasurare a activitatii lor pe tot timpul cat lucrasera cu mine, mi-am dat seama pana la urma ca elementul ce determinase in principal diferentierea finala fusese totalul calitatilor si defectelor psihologice care le deosebeau. Desigur, acesta prima constatare se cerea verificata si astfel am inceput sa-mi concentrez atentia asupra manifestarilor relevante in domeniul psihicului elevelor mele sportive. Si sa-mi notez cu deosebita atentie pe acelea ce ar fi putut constitui date edificatoare asupra definirii unui tip psihologic sau altuia. Acesta, fireste, pentru a putea deduce in consecinta tratamentul psiho-pedagogic cel mai adecvat fiecarui caz in parte.

Astfel am ajuns la o prima concluzie care ma privea in modul cel mai direct pe mine. Caci imediat mi-am dat seama cat de diferit reactioneaza fiecare eleva in parte – sau cel mult fiecare mic grup constitutional – la felul in care ma adresez in timpul lectiilor, fie cu observatii critice, fie cu indemnuri si sfaturi tehnice, fie, mai ales, cu mustrari si dojeni atunci cand se iveau astfel de cazuri. Voi da in acest sens doua exemple din randul jucatoarelor de handbal ce au lucrat cu mine vreme mai indelungata si care, amandoua, au atins nivelul celor mai inalte performante: obtinerea titlului de campioane mondiale. Si ca atare cat de variat si de adecvat fiecarei jucatoare in parte trebuie sa fie comportamentul antrenorului ce vrea sa obtina de la elevii sai cele mai bune rezultate.

Trebuie sa adresez aici o invitatie si totodata un avertisment cititorului asupra capitolului ce urmeaza. Il avertizez, asadar, pe de-o parte, de faptul ca, in expunerea de mai jos nu voi incerca nici pe departe sa atac problemele de psihologie si de pedagogie pe care le-am avut de rezolvat in cariera mea de profesor si antrenor, sub unghiul cercetarii stiintifice. Acesta este treaba specialistilor in domeniu. Voi incerca doar sa relatez – spre folosinta, sper, a colegilor mei de breasla – modul practic in care am reusit, acolo si atunci cand am reusit, sa rezolv diversele situatii de sport, de scoala sau de viata, pe care le-am intampinat. Si acesta pe calea exemplelor, atat de edificatoare uneori. Ca atare, sirul intamplarilor si experientelor povestite in acest capitol nu trebuie privite decat ca o simpla modalitate – cea care mi-a stat cel mai la indemana – de a transmite cititorilor o serie de concluzii, sper adevarate, pe care le-am tras in urma unei atat de indelungate vieti traite in mijlocul sportului si al sportivilor. Concluzii si adevaruri ce cred ca ar putea fi de folos atat specialistilor, cat si nespecialistilor, parinti, educatori sau chiar tineri nesportivi, in rezolvarea atator probleme pe care le ridica viata in calea lor.

Pe de alta parte insa, vreau sa adresez o invitatie cititorilor acestei carti. Aceea de a descoperi in spatele tuturor exemplelor, sensul lor real, general si simbolic. Caci, desigur, nu numai de dragul de a comnica simple intamplari petrecute in viata unor jucatoare de handbal, pe care le-am numit conventional Meri, Vali sau Rodica, am povestit toate acestea, ci din dorinta expresa si plina de bune intentii de a evidentia datele particulare ale fiecarui caz in parte si ale tuturor in general, cu privire la un spectru larg de similitudini cu atatea alte cazuri ivite in viata noastra a tuturor. Si sa transmit astfel cititorilor, oricat de diversi ar fi ei ca profesie, preocupari sau pasiuni, ideea principala a acestei carti, aceea a rolului profund educativ si formativ pe care sportul il joaca in viata oamenilor.

M-am intrebat adesea ce a putut sa insemne pentru om, de-a lungul evolutiei sale anevoioase, acest „joc” aparent gratuit. Cat a declansat el in fiinta umana resortul acela intim sau cat nu l-a lasat sa doarma si sa rugineasca in lungile epoci de huzur si de pace... S-a aprins o scanteie in scorbura de copac sau in pestera straveche, si lumina ei a proiectat pe pereti umbra viitorului cosmonaut. S-a ridicat de pe branci, s-a catarat in copac, a sarit apoi jos, a urcat in sa, a calatorit pe ape si prin aer si a coborat lin pe Luna. A simtit cu primele instincte ca acesta este drumul sau... Sa se intreaca vesnic, fara odihna, cu toti, dar mai ales cu sine, repetand si cizeland fiecare gest ce-l aducea pas cu pas si din ce in ce mai aproape de perfectiune...La inceput am vrut sa stim daca sportul este sau nu un fapt important in viata oamenilor. Daca existenta si manifestarile lui au avut sau nu influenta asupra celorlalte laturi ale vietii oamenilor. Daca le-a determinat si le-a modificat existenta. Apoi, treptat si aproape pe nesimtie, am ajuns sa sustinem ca sportul tine de insasi esenta fiintei umane, a dezvoltarii omului, a muncii, a artei si a bucuriilor lui.

Iata optica prin care va invitam sa priviti, stimati cititori, toate exemplele si experientele pe care le veti intalni in lucrarea de fata.

Sa revenim acum la exemplul celor doua jucatoare despre care am vorbit mai devreme si al caror comportament in momentele-cheie era atat de diferit. Astfel, in vreme ce uneia dintre ele nu trebuia sa-i reprosez greselile comise in timpul jocului, caci cea mai mica observatie avea darul sa o prabuseasca, pur si simplu, moralemente, celeilalte era destul sa ma adresez pe un ton taios, aspru, impunandu-i vehement chiar cele mai mici greseli, pentru ca de indata sa se mobilizeze exceptional, sa se daruiasca jocului cu toata ardoarea si sa reuseasca pana la urma o partida exemplara. Iata diferente de comportament pe care numai sportul le poate pune in lumina si pe care testele psihologice cele mai sofisticate nu le pot evidentia cu mai multa claritate decat o face acesta naiva joaca de copii.

Si, fiinca a venit vorba de copii, iata o intamplare petrecuta in mediul scolar. La un consiliu profesional de sfarsit de trimestru la care se discutau notele la purtare, se inatmpla sa-mi spun si eu din cand in cand parerea atunci cand venea randul vreunui elev pe care-l cunosteam ca sportiv, chiar daca nu era la clasa la care predam eu. Dupa ce sa incheiat consiliul, profesorul de psihologie m-a luat de-o parte si, ce e drept, putin jenat, mi-a explicat ca cercetarea si definirea psihicului reprezinta o operatie extrem de dificila, care necesita o indelungata observare a subiectului si ca, in multe cazuri, rezultatele sunt problematice si chiar hazardate. Cu alte cuvinte, vroia sa spuna el, cu atat mai putin se pot trage concluzii transante in acest delicat domeniu dupa o lectie-doua de educatie fizica sau dupa o partida de „miuta”. Si m-a privit plin de bunavointa si de intelegere pentru naivitatea unui vechi profesor de sport. Atunci m-am hotarat sa-l invit la prima ora pe care o aveam cu o clasa de copii de 12-13 ani. A acceptat din politete si din condescententa, desi se vedea bine ca face o favoare varstei mele...

Pentru o scurta perioada am predat la acesta scoala si ore de rugby elevilor din clasa a V-a. Eram la primele lectii, asa incat pregatirea tehnica, regulamentul si tactica de joc nu se situau pe primul plan, copiii urmand sa-si manifeste doar calitatile fizice si psihice. Impartisem clasa in patru echipe si, doua cate doua, acestea trebuiau sa joace un joc simplu in care cei ce reuseau sa duca de mai multe ori balonul de rugby in terenul advers si sa-l „culce” acolo castigau meciul. Impreuna cu profesorul de psihologie ne-am retras intr-un colt al salii si de acolo am privit indelung joaca nevinovata, curata, naiva, dar plina de pasiune a copiilor. Era printre ei unul micut, slabut, insa vioi si curajos care, in ciuda handicapului fizic, era in miezul fierbinte al tuturor bataliilor pentru balon, incercand sa-l smulga celorlalti. Un altul statea tot timpul departe de aceste ingramadeli, nu lua parte la ele, ci le cerea mereu celorlalti mingea s-o poarte el singur in terenul advers si sa marcheze astfel puncte. Un coechipier de-al sau, puternic si mult mai bine dezvoltat fizic decat ceilalti, incerca mereu sa-si depaseasca prin forta adversarii, infruntand de fiecare data opozitia acestora. El nu ezita sa-i bruscheze, ba chiar sa-i loveasca, din dorinta de a inscrie singur mult doritele puncte. N-ar fi dat insa mingea „nici mort” unui partener liber aflat langa el, care ar fi fost capabil sa inscrie astfel cu usurinta o „incercare”. Dar cel ce ne-a atras indeosebi atentia a fost un baiat subtire, frumusel si oaches care, tot timpul cat a durat „meciul”, nu s-a miscat din terenul adversarilor; de acolo vehement, imperativ si strident, cerea neincetat celorlalti mingea, pentru ca, din locul de unde se afla el, sa poata marca nestanjenit si fara nici un pericol de a fi „placat” de vreun adversar. Mai era apoi unul care, razand si facand haz tot timpul, dar neparticipand in nici un fel la joc, punea piedici jucatorilor aflati in posesia balonului, ii tragea de tricou pe cei ce incercau sa-l deposedeze, presarand acesta joaca sportiva cu tot felul de brutalitati si nereguli total nesportive.

Dupa o vreme am pus capat acestei dezordini care, desigur, ar fi degenerat in acte de violenta si am dat o scurta pauza elevilor. M-am intors la profesorul meu si l-am intrebat din ochi de parere are. A recunoscut cinstit ca nu si-ar fi putut inchipui ca doar in cateva minute, dintr-o simpla ora de sport se pot obtine atatea „radiografii” – si atat de clare – ale caracterului uman. A recunoscut, de asemenea, ca in sport, intr-adevar, in febra intrecerii pot iesi la iveala trasaturi profunde, ascunse in alte imprejurari ale vietii. Si ca, identificandu-le astfel, putem remedia, prin metodele educative pe care tot sportul ni le pune la indemana, defectele devenite evidente, fie adaugand, fie diminuand la fiecare individ cate ceva din ceea ce-i lipseste sau ii prisoseste. Numai ca, din pacate, in acest domeniu al psihologiei sportivilor suntem de-abia la inceput si doar de curand au aparut primele generatii de antrenori ce strang date, le cerceteaza si le interpreteaza cu seriozitate. Pentru ca, daca pana in prezent s-au obtinut rezultate sportive remarcabile pe plan mondial acesta se datoreaza mai ales progreselor realizate in domeniul pregatirii fizice, tehnice, tactice, precum si metodicii antrenamentului. In schimb, in ultimul timp s-au deschis un camp larg si perspective vaste cercetarii psihologice in domeniul sportului. Aici suntem convinsi ca se vor face in curand mari descoperiri si se vor obtine progrese uriase.

Pana in prezent stiinta a furnizat, inca de multa vreme, date precise in domeniul fizicului uman, punand la dispozitia specialistului datele cele mai complexe – incepand cu masuratori antropometrice, date anatomo-fiziologice si pana la analize chimice ale sangelui – necesare pregatirii fizice a sportivului. De aceea, aproape oricine lucreaza in domeniul sportului stie cum se dezvolta calitatile fizice de baza si are posibilitatea sa masoare exact progresele realizate in acest domeniu. La randul sau, biomecanica, prin metodele cele mai moderne de cercetare, ne ajuta sa aflam care miscare este mai corecta si mai eficienta.

Daca am ramas in urma cu pregatirea psihologica sau s-a facut inca putin in acest domeniu, acesta se datoreaza faptului ca stiinta nu a putut sa ne furnizeze pana acum aceleasi date precise si corecte ca in domeniul fizicului si efectelor fiziologice. Dificultatea consta in faptul ca din punct de vedere psihic, fiecare individ este – asa cum am mai spus – un unicat, concretizat ca o stampila, de amprenta policelui. Si cum pe unicate este greu sa tragi concluzii generale, ajungem inca si acum la concluzia medicului Alex Carell din cartea cu titlul atat de sugestiv: „Omul, fiinta necunoscuta”. In primul rand nu se stie precis ce e psihicul, daca este efectul actiunilor unor organe sau o forta aparte. Se cunosc doar lucruri generale despre tipul constitutional, despre caracter si temperament. In comportarea cotidiana constatam efecte foarte diverse in situatii similare, aparent fara o explicatie logica si precisa bazata pe inhibitie, excitatie, oboseala, durere, emotie, concentrare, vointa, fara a le cunoste insa, si fara a le putea declansa dupa voie sau nevoie. Ar fi foarte interesant si extrem de util sa stim de exemplu, cat apartine fizicului si cat psihicului in dinamica efotului. Ar fi bine sa cunostem acesta proportie pentru ca intr-o pregatire sportiva dirijata sa obtinem, ca in obiectivul aparatului fotografic, imaginea pregatirii fizice suprapusa peste imaginea pregatirii psihologice. Si sa dam astfel contur precis unei pregatiri cu adevarat stiintifice. Deocamdata, aprecierile asupra volumului si intensitatii efortului din programul de pregatire sunt inca aproximative. Numarul de repetari, incarcatura si durata ne arata ce facem si nu ceea ce am putea face la modul ideal. Realizam progresul oarecum pe dibuite, permanent cu temerea sa nu depasim posibilitatile sportivului. Si nu o data, atunci cand ajungem sa le cunoastem, este prea tarziu pentru a putea reface pregatirea.

Intr-o lucrare consacrata psihologiei sportului, Mihai Epuran spunea: „Pregatirea psihologica cuprinde un ansamblu de masuri generale si speciale care urmaresc sa dezvolte acele laturi ale psihicului sportivului care sunt solicitate de activitatea sportiva si-l fac capabil sa obtina progrese in antrenamente si rezultate bune la concursuri”. Sunt complet de acord cu cele spuse, dar in practica tocmai gasirea solutiilor recomandate este nesigura pentru ca de fiecare data conditiile se schimba si antrenorul este nevoit, in consecinta, sa descopere una noua. In chimie, aceleasi combinatii in aceleasi situatii ne duc precis la acelasi rezultat. In sport, ca si in medicina unde se spune, pe drept cuvant, ca „sunt boli si bolnavi”, metodele si procedeele trebuie adaptate la persoana. Acelasi „tratament” poate duce un sportiv in fruntea piramidei in timp ce pe altul il inhiba sau il face sa renunte. Totusi, trebuie sa persistam in preocuparea pentru pregatirea psihologica cu speranta ca, in timp, experienta ne va duce la date si metode mai concrete si la rezultate pozitve.

Pregatirea psihologica o realizam, atat cat putem in prezent, in antrenamente si concursuri, in deplasari si tabere de pregatire, zi de zi, minut de minut, ceea ce face ca acest gen de pregatire sa revina aproape exclusiv in sarcina antrenorului si sa se desfasoare sub directa lui supraveghere. Practic, fiecare antrenor rezolva acest aspect potrivit pregatirii sale, tactului pedagogic si trasaturilor personalitatii sale, trasaturi care lasa o amprenta evidenta asupra comportamentului sportivului din toate punctele de vedere. De aceea consideram ca psihologii specializati in problemele sportului devin consilierii cei mai importanti in aplicarea diferitelor metode si testari asupra unor cazuri deosebite sau in cadrul analizelor generale. Spuneam mai inainte ca inca nu putem distinge in efortul fizic cat apartine fizicului si cat psihicului. De aceea, nici pregatirea psihologica nu o putem separa de cea fizica, ele mergand „mana in mama”, pe intreg procesul de pregatire.

Pentru ca in acest proces de pregatire complexa a unui sportiv, dar in special a unei echipe, munca antrenorului, ca factor prim, cat si a sportivului, ca reflex al actiunilor acestuia, trebuie sa opereze convergent, sa ne oprim putin asupra contrbutiei antrenorului la realizarea acestui proces. In general, fiecare avem despre noi o impresie buna sau foarte buna si, totusi, cate greseli de pedagogie si psihologie comitem fara sa ne dam seama. Iar daca ne dam totusi seama de ele, deseori nu le putem indrepta pentru ca ne lipseste doza necesara de obiectivitate. La antrenamente si mai ales la meciuri, furati de pasiune, ne manifestam spontan, necontrolat. Din acesta cauza unii antrenori adopta gesturi, atitudini sau un limbaj care ii pune intr-o postura defavorabila, manifestarile respective fiind explicate, chipurile prin temperamentul individului. „Explicatia” nu este decat o scuza, deoarece temperamentul este o trasatura specifica a caracterului care poate fi si ea educata printr-o pregatire psihologica corespunzatoare. Lipsa de control asupra propriilor manifestari temperamentale dovedeste o insuficienta educatie si ... educatia fara educator e un lucru de neinteles. Dar chiar in afara asptectului etic, aceste manifestari au creat nu o data panica si deruta in randul jucatorilor, tocmai datorita nervozitatii si interventiilor disperate si inoportune ale antrenorilor. In acest sens mi-au fost de mare folos marturisirile fostelor mele jucatoare care, spuneau ele, in momentele de cumpana din timpul meciurilor, privind spre banca mea si vazandu-ma ca stau calm si linistit, isi recapatau si ele increderea gandind ca am gasit o solutie prin care pot schimba soarta partidei in favoarea lor. In realitate insa, eu nu descoperisem nici o solutie salvatoare, in afara celor pe care deja le stiau si ele, dar pe care, din cauza panicii in care intrasera, le uitasera si, ca atare, nu mai urmau indicatiile date inainte de meci. Calmul si siguranta mea – de atatea ori, vai, numai aparentele – le transmiteam si lor, redandu-le capacitatea reala de joc. Trebuie deci sa intelegem ca, in fond, pregatirea psihologica se reduce la dominarea sentimentelor si emotiilor prin vointa si printr-o gandire logica. Din momentul in care reusim sa facem acest lucru cu persoana noastra vom reusi apoi, relativ usor, sa-l impunem si sportivilor.

In afara rezolvarilor de moment, mai este un factor de care antrenorul trebuie sa tina seama. Acesta atat la inceputul carierei, cat mai ales atunci cand avanseaza in varsta si in ierarhie si, datorita rezultatelor obtinute, devine un model pentru alti colegi. Atunci de-abia influenta lui asupra celorlalti este mai mare si din acel moment el nu mai are nevoie sa se compromita prin manifestari necontrolate, absurde si uneori chiar ridicole. Dimpotriva, la meciuri, mai ales, el trebuie sa se concentreze ca la o partida de sah, ca sa poata observa tactica adversarului, sa sesizeze anumite particularitati ale jucatorilor adversi si sa poata gasi astfel solutiile cele mai nimerite. Dar pentru aceasta trebuie sa te izolezi oarecum de mediul inconjurator. Dar ca sa te izolezi – intr-o sala cu mii de oameni care vocifereaza, uneori mai si ajutandu-se cu tobe si tromboane, sau cum am patit la un meci unde un om s-a postat langa mine si mi-a indrugat tot timpul verzi si uscate – iti trebuie o putere de concentrare si de stapanire deosebite. Deci, pregatirea psihologica a jucatorilor si echipei trebuie sa o incepi in primul rand cu tine, antrenor, ca sa ajungi sa te conduci numai dupa gandirea lucida si logica in toate relatiile si aspectele muncii sportive. Sentimentele si emotiile puternice sa le inchizi undeva in strafundul sufletului tau si sa le scoti de acolo numai cand esti singur ca sa nu te vada nimeni cand suferi si cateodata, plangi.

In privinta pregatirii psihologice a sportivilor, desprindem din literatura de specialitate trei aspecte: pregatirea de baza, de ramura si de concurs. In aceste situatii sunt angrenate diferite procese psihice, intelectuale, emotionale, volitive, precum si trasaturile specifice sportivului. Ei bine, daca din punct de vedere al calitatilor fizice putem face selectie inca din primele zile ale pregatirii, datorita mijloacelor existente ca: metrul, cronometrul, spirometrul, dinanomerul, pentru testarea calitatilor psihice trebuie sa treaca timp indelungat ca sa cunoastem unele dintre ele, si acesta in functie de posibilitatile de interpretare a informatiilor capatate. Numai pe baza acestor date, cunoscand oarecum sportivul in ansamblul lui, putem incepe pregatirea psihologica, pregatire care are un aspect special, neavand la dispozitie formule sau retete, pentru ca – asa cum am mai spus-o – fiecare individ este un unicat. Experienta si cunostintele noastre ne folosesc sa tatonam in permanenta terenul pentru a gasi calea si mijloacele adecvate scopului urmarit. Iata motivul principal pentru care devine indispensabila pentru antrenor investigarea psihologica a sportivului. Numai ca in acesta investigatie nu putem aplica retete universal valabile, si cine a facut acest lucru a dat intotdeauna gres, ci trebuie ca in fiecare caz in parte sa gasim formule noi in functie de situatia respectiva. Trebuie adaugat la acesta si faptul ca, intr-o anumita pudoare, sportivii, dar mai ales sportivele, se lasa foarte greu cercetati psihic. Preocuparea antrenorului pentru cercetarea psihologica este insa la indemana fiecaruia deoarece, lucrand practic, direct cu sportivul, asa cum am vazut in exemplele anterioare, particularitatile de caracter ale fiecaruia apar firesc, greutatea constand in a le sesiza si a le nota cu meticulozitate pentru o analiza viitoare.

Procedand in felul amintit, am ajuns la o testare originala a copiilor din clasa a V-a, clasa cu care incepeam de altfel pregatirile. Bazandu-ma pe faptul ca la copii imaginatia si competitia ii mobilizeaza cel mai bine, testul l-am numit „Campionatul Mondial de stat pe patru labe”. Exercitiul, fireste, nu necesita nici tehnica, nici forta deosebita, nici indemanare. Cerea numai putere de concentrare si o anumita rezistenta la efort. De aceea, dupa ce am fixat regulile, am inceput intrecerea. Ma transformasem intr-un crainic transmitand la radio unui public imaginar relatari de la concursul nostru. Pe masura ce concurentii se imputinau, detaliile despre fiecare deveneau din ce in ce mai ample, ultimii ramasi in concurs prezentand fenomene extrem de interesante. Finalul devenind de-a dreptul dramatic. Figura fiecaruia ilustra cat se poate de clar lupta launtrica, dorinta de a rezista o clipa mai multi decat ceilalti si alte observatii interesante. Clasamentul acestui concurs, repetat si cu alte serii, l-am urmarit apoi opt ani in sir, cat i-am avut in scoala. La unii dintre ei am avut posibilitatea sa verific si mai tarziu daca testul ilustra intradevar puterea lor de a-si impune vointa, precum si capacitatea de concentrare. Acest test, pueril in definitiv, s-a dovedit in toate cazurile, pentru fiecare dintre ei, o excelenta caracterizare si o suficienta premisa pentru prognosticuri privind performantele viitoare. Pentru constatarea calitatilor morale, volitive si a trasaturilor de caracter ale sportivilor cu care lucram, metoda cea mai accesibila in momentul de fata este cea a observatiei. Bateriile de teste, aparatele, masinile electronice, nu le putem avea toti la indemana. De aceea, sala, terenul, taberele de pregatire si deplasarile in alte localitati din tara sau chiar din strainatate sunt adevarate laboratoare de cercetare, de studiu si de instruire pentru antrenor. Improvizand actiuni individuale sau colective cu scop educativ sau de cunoastere, putem ajunge la constatari precise ca intr-un laborator de chimie. Sa luam de exemplu participarea la o munca voluntara. Aici totul consta in priceperea de a culege datele pe baza observatiei, caci asa cum se stie, ca si in alte domenii de cercetare, acuitatea spiritului de observatie depinde de preocuparea, cultura si experienta antrenorului-psiholog. Vreau sa precizez ca aceasta preocupare in cercetare, cu observatii notate la timp, cu fise, cu analize periodice pe grupe omogene sau pe etape, ne completeaza studiile anterioare si ne conduce la constatari noi, edificatoare. Si sa nu uitam ce s-a spus, ca numai la o practica putem ajunge la teorii valabile si ca teoria e generalizarea practicii. Iar aceasta sarcina revine in primul rand antrenorilor care lucreaza nemijlocit cu sportivii.

Am observat ca sportivii, in activitatea lor practica, cat si in discutii, isi dezvaluie personalitatea uneori chiar fara sa-si dea seama. De aceea trebuie sa fim atenti la orice act savarsit sau cuvant rostit de ei pentru ca oricare dintre acestea poate constitui un indiciu al caracterului sau de care trebuie sa tinem seama atunci cand dorim sa-i alcatuim portretul psihologic. Am sa dau din nou un exemplu. Mergeam cu echipa la Timisoara si, stand de vorba cu jucatoarele dintr-unul din compartimente, una dintre ele mi-a spus: „ce balamuc trebuie sa fie acum la noi acasa”. Cand am intrebat-o la ce se refera, mi-a raspuns ca tocmai in ziua aceea sora ei cea mai mare se marita. La intrebarea fireasca de ce n-a ramas la nunta, mi-a raspuns pe un ton categoric: „cum puteam sa raman tocmai astazi, cand aveam un meci atat de important?”. Cand a ajuns maestra a sportului si am intrebat-o daca isi da seama cum a reusit sa atinga acesta culme a maiestriei sportive, mi-a raspuns ca datora muncii. Eu am completat-o: „si pentru ca ai renuntat atunci la nunta surorii tale”. Da, pentru ca aceasta renuntare a aratat ca dragostrea ei pentru handbal si atasamentul ei fata de echipa erau mai puternice decat dorinta de a se distra la nunta si mai ales i-a scos in evidenta taria de a infrunta conventiile sociale. De toate acestea imi dadusem seama din primul moment si astfel am stiut cu cine lucram si ce perspective avea.

O metoda mai complicata oarecum pentru pregatirea psihologica este autoobservatia. Am spus mai complicata, desi ar fi trebuit sa adaug si mai dificila, pentru ca numai dupa ce am facut experienta acesta pe propria persoana, le puteam sugera sportivilor sa-si analizeze, la randul lor, starile psihice pe care le traiesc in diferite situatii legate de intreaga lor activitate, sa si le controleze si sa le influenteze favorabil. Mai greu mi-a fost sa-i determin sa le marturiseasca in mod sincer si spontan. Pentru a le da incredere este bine sa incepem prin a le povesti intamplari bune sau rele din viata noastra, caci atunci, din vorba-n vorba, incep sa se „descuie” si ei. Cu mult tact sa le amintim de unele momente traite impreuna, asupra carora ne concentram atentia in mod deosebit. In orice caz, nu e bine sa incercam acest procedeu in sedinte organizate, in ore speciale sau in prezenta altor sportivi, caci in astfel de imprejurari nu vom obtine un rezultat real, bazat pe deplina sinceritate.

Dar sa lamurim putin notiunea de observatie interioara. Nu orice fapt inregistrat in observatia proprie asupra comportamentului nostru este important, el trebuie sa fie rezultatul analizei unui act rational cu legatura intre cauza si efect. Adica, exprimat mai clar, este necesar sa stabilim un raport cat mai exact intre ceea ce am vrut sa facem si ce am reusit sa obtinem ca efect. Autoobservatia implica deci un act de gandire, de cunoastre a propriei cunostinte. Numai asa devenim constienti de starile noastre sufletesti, de contradictiile ivite, de succesele si insuccesele traite, de cauzele conflictelor cu cei din jur sau cu noi insine si doar asa putem ajunge la un echilibru psihic care este de fapt baza performantelor inalte si de durata. Asa se explica activitatea indelungata a unor jucatori de tenis sau a unor atleti care detin performante si recorduri deosebite ani in sir. Pentru ca reusesc sa-si mentina permanent echilibrul psihic. Certitudinea valorii lor le da calmul si increderea cu care abordeaza mereu si in continuare, multa vreme dupa primele succese, competitiile care urmeaza. Cine nu poate obtine acest echilibru se sperie de succes sau de insucces si, in consecinta, actioneaza sub imperiul fricii care-l conduce cel mai adesea la infrangere. Acest fapt l-am constatat nu o data la meciurile de handbal. La un scor favorabil, perspectiva victoriei paralizeaza si-i scoate, chiar pe cei mai valorosi jucatori, din echilibrul lor psihic si ca urmare executiile lor tehnice devin din ce in ce mai putin reusite. Dimpotriva, certitudinea valorii nu trebuie sa se confunde cu ingamfarea, ceea ce duce de altfel la acelasi rezultat. Daca certitudinea valorii da siguranta, incredere, stapanire de sine, ingamfarea ameteste ca o bautura puternica si te impiedica sa inregistrezi cu precizie situatia reala, te face sa-ti supraestimezi posibilitatile si asta conduce in mod sigur la esec. Dar, ca sa se inteleaga mai bine cat poate fi de nefasta supraestimarea, am sa povestesc o intamplare pe care n-o pot uita, datorita dimensiunilor ei.

La un turneu scolar al liceelor cu profil de educatie fizica, am fost invinsi in finala de echipa altei scoli care, activand in divizia A feminina, unde era situata pe la jumatatea clasamentului, se prezenta ca mare favorita. Cumparativ cu echipa noastra, acesta „vedeta” a turneului era net superioara din toate punctele de vedere. Cum nu ma asteptam la o victorie si ca sa dau o satisfactie tuturor jucatoarelor din echipa, le-am „rulat” pe toate. Poate ca si din acesta cauza, diferenta de scor a devenit si mai mare. Seara, la masa comuna, cu evidenta nota de ironie, antrenorul echipei castigatoare imi spuse: „Stiam ca voi catiga, dar nu la un scor atat de categoric”. Era un antrenor bun, priceput si muncitor, dar avea un defect: era plin de el. Asa cum spuneam mai inainte, succesele in ametisera. Peste doua saptamani mai aveam un turneu final al campionatelor scolare. Ca sa-i incerc orgoliul ii raspund: „Da, dar la Constanta te vom bate”. N-am sa-i uit zambetul de superioritate cu care mi-a replicat: „Nu puteti, diferenta de valoare este prea mare si timpul prea scurt”.

Turneul de la Costanta se desfasura cu opt echipe impartite in doua serii. Echipa antrenorului de care am pomenit juca intr-o alta serie, iar echipa noastra intr-o serie in care favorita era o formatie din Petrosani care activa in divizia B. Impotriva acesteia din urma jucam ultimul meci. Deoarece, ca sa ajungem in finala, trebuia sa invingem mai intai acesta echipa, mi-am facut urmatorul plan. Echipa mea se baza pe un contraatac foarte bun, lansat cu mare precizie de portarita si finalizat impecabil de o extrema. Am vrut sa pastrez acesta arma „secreta” si s-o folosesc intens la momentul cel mai potrivit. Stiam ca nici jucatoarele mele nu trebuie sa stie ce am de gand deoarece adeseori, numai din orgoliu, ele se demasca fata de adversar. Ca atare le-am dat ca directiva tactica pentru primele doua meciuri sa joace pozitional, deoarece, am spus eu, nu suntem pusi la punct decat cu sistemul pe care de fapt ma bazam cel mai mult: contraatacul. Am castigat primele doua jocuri la scoruri destul de stranse fata de cele realizate de echipa din Petrosani, asa incat antrenorul lor privea meciul cu noi linistit. Urmarea in schimb cu mare atentie jocul echipei favorite cu care, presupunea el, se va intalni in finala. La ultimul meci din serie, cel cu echipa din Petrosani, am trecut la sistemul preconizat, cel al contraatacului, si acesta i-a surprins in asemenea masura, incat am invins la o diferenta apreciabila si astfel ne-am clasificat in finala contra echipei care ne invinsese in precedentul turneu.

Inaintea jocului din finala era o zi de pauza in care le-am dat voie fetelor din echipa noastra sa faca o baie in mare. Adversara noastra directa, echipa ce activa in divizia A, s-a dus cu delegatul Ministerului Invatamantului sa-si aleaga premiile pe care era sigura ca le va castiga. Seara, antrenorul echipei ce se si vedea castigatoare mi-a reprosat oarecum binevoitor ca am lasat jucatoarele sa faca baie pentru ca, mi-a spus el, „maine este totusi o finala”. I-am explicat ca si asa echipa lui va castiga, iar pentru brasovence o baie in mare constituie o bucurie pe care e pacat sa o scape.

Inainte de finala le-am cerut fetelor sa lupte cu disperare in aparare, ca sa nu primim goluri multe si sa nu ne facem de ras. Tactica a reusit si astfel, la pauza, eram condusi doar cu doua goluri. La reluare aveam mingea. „Acum, fetelor, le spun eu, ca si cand le-as fi cerut un lucru foarte firesc si pe deplin accesibil, acum trebuie sa ne jucam ultima carte. Ele ne-au invins la scor la Timisoara, si-au si ales cadourile pentru locul intai, ne conduc cu doua goluri, se cred deja invingatoare la scor, iar acum sunt asa de sigure de victorie, incat nu mai sunt atente la joc. Asadar, inca de la inceput, incercati combinatia care va reuseste intotdeauna. Dupa ce marcati golul, iesiti la interceptie, ca tot nu vor fi atente, luati-le din nou mingea si marcati prin aceeasi combinatie. Pe fondul zapacelii generale ce va urma egalarii, mai faceti o interceptie si marcati din nou”. Le-am spus toate acestea, apoi le-am lasat sa-si vada linistit de joc. Desigur ca ceea ce le ceream eu jucatoarelor avea o deplina acoperire in nenumaratele ore de antrenament, dar, oricum, imi dadeam bine seama ca lucrul nu era usor de realizat. Totusi le-am vorbit cu atata incredere, incat, fireste ajutat si de greselile adversarelor, schema contraatacului a reusit ca la antrenament. Speriat de intorsatura pe care o luase partida, antrenorul echipei adverse le tinea de pe margine o intreaga conferinta, sfatuindu-le, mustruluindu-le si schimbandu-le intruna. Astfel, jucatoarele lui devenisera mai atente la ce spunea si facea el decat la jocul adversarelor. Pana in final am castigat cu un gol diferenta, cu toate ca in ultimele secunde am fost sanctionati cu o aruncare de la 7 metri, aparat insa printr-un reflex extraordinar de portarita noastra. Victoria s-a datorat insa si nervozitatii si panicii ce cuprinsese intreaga echipa adversa, atat de convinsa ca si-o va adjudeca doar cu cateva minute mai devreme. Marturisesc inca o data ca echipa pe care o invinsesem ne era net superioara. Cred insa ca victoria noastra s-a datorat mai ales faptului ca antrenorul lor, victima a inganfarii, nu pregatise meciul cu suficienta atentie si seriozitate, ci, bazat doar pe rezultatele anterioare, se vazuse castigator inainte de fluieratul final.

Iata de ce insist atat asupra importantei autoobservatiei, a analizei obiective a parerilor intime pe care le avem despre propriile nostre posibilitati ca si asupra celor din jurul nostru. Si la sportivi de asemenea, tot autoanaliza lucida si obiectiva este singurul mijloc de a capata incredere in valoarea proprie. Parerea antrenorului, ca si a celor din jur, poate contribui, fireste, intr-o oarecare masura la acesta, dar numai increderea pe care o capeti tu insuti in valoarea comparativ superioara pe care o ai la un moment dat asupra adversarilor este singura determinanta in drumul ascendent spre marile performante. Antrenorul, oricat de valoros si de priceput, nu poate sa patrunda in toate ascunzisurile sufletului sportivului. De aceea, daca undeva mai ramane un dram de indoiala, in momentele de mare tensiune si in situatiile critice ivite pe neasteptate, sportivul clacheaza. Asa se explica de ce unii sportivi de mare valoare inregistreaza uneori esecuri neasteptate pentru cei din afara, dar previzibile pentru cei care-l cunosc si care stiu ca numai indoiala in propria valoare este cauza insuccesului. Pe scurt, cea mai buna pregatire psihologica o constituie asigurarea constiintei unei superioritati reale asupra adversarului.

Ocaziile in care putem actiona pentru educarea psihologica a sportivilor sunt: antrenamentele si jocurile, discutiile, recompensele si pedepsele, exemplul personal in comportarea generala si in special in cadrul procesului de insturire, toate acestea legate de personalitatea elevului. In fiecare dintre aceste relatii, unele masuri sau cuvinte rostite deliberat sau intamplator pot avea urmari deosebite si nebanuite. De aceea, in acest proces instructiv-educativ antrenorul trebuie sa se afle intr-o permanenta stare de veghe, de stapanire si autocontrol, caci, asemenea unui actor pe scena, orice vorba sau gest gresit poate schimba radical intelesul intregului mesaj.

Pregatirea psihologica are multe puncte comune cu medicina. In primul rand pentru ca atat in medicina, cat si in psihologie, datorita faptului ca omul este un unicat si, desi si intr-un caz, si intr-altul se cunosc medicamentele, respectiv mijloacele ce trebuie folosite, in ambele cazuri greutatea consta in modul lor de aplicare. De aceea, de fiecare data trebuie sa plecam fara idei preconcepute, in permanenta preocupati de descoperirea „cauzelor bolii”. Indraznesc sa spun ca in „tratamentul” psihologic se intampla dificultati mai mari decat in medicina. Voi incerca sa motivez acesta afirmatie indrazneata. In medicina, boala se depisteaza prin dureri sau dereglari functionale, febra, analize, radiografii, astfel incat medicul isi poate da seama unde e localizata afectiunea si care este stadiul ei de evolutie. In pedagogie este foarte greu de localizat, testarile psihologice fiind subiective si relative. Asa incat si tratarea lor sta sub semnul intrebarii. Dar mai bine sa povestesc cazul unei jucatoare care, pentru mine, o insemnat cel mai mare succes obtinut din punct de vedere pedagogic.

Prin contopirea a doua echipe m-am pomenit cu o sportiva cu calitati exceptionale, foarte buna jucatoare, dar despre care mi sa spus ca are o comportare care incalca regulile eticii atat pe teren, cat si in afara. Cu toate recomandarile primite de a renunta de la inceput la serviciile ei, am facut toate incercarile de a o pune pe linia de plutire in speranta ca voi reusi sa o recuperez. Dar, in ciuda eforturilor depuse, nu am reusit. Atunci, ca o ultima solutie si la propunerea mea, conducerea sectiei a luat hotararea sa o suspende pe un an de zile. Cand i s-a comunicat hotararea nu a fost deloc impresionata deoarece se credea de neinlocuit in echipa si banuia ca pedeapsa e formala. Dupa opt luni, vazand ca suspendarea se aplica in continuare, a inceput sa vina la antrenamente. Credeam ca vine doar sa-si vada colegele, dar intr-o buna zi mi-a spus ca vrea sa stea de vorba cu mine. Am mai amanat discutia o vreme ca sa vad daca insista. Ea a venit in continuare si tot incerca sa-mi vorbeasca pana cand in sfarsit, m-am hotarat s-o ascult. M-a rugat sa o iert si s-o primesc din nou la antrenamente. Mi s-a parut ca-mi vorbeste cu sinceritate si toata figura ei dadea de inteles ca ajunsese la limita puterilor. Dupa ce m-am consultat cu conducerea echipei si cu o parte din jucatoarele mai influente, i-am comunicat ca o reprimesc cu conditia de a se ocupa ea insasi de problema disciplinei in echipa. Cand am prezentat-o din nou echipei ca pe cineva care seamana cu o fosta jucatoare a facut o marturisire care ne-a impresionat profund pe toti: „Primesc conditia pusa si stiu ce am de facut pentru ca numai eu am aflat ce inseamna sa te trezesti dimineata din visele in care te vezi tot timpul intrand pe teren in fruntea echipei, cu mingea sub brat”. De atunci inainte n-am mai avut nimic sa-i reprosez pana cand a ajuns campioana mondiala si a trecut la alta echipa.

Automatizarea deprinderilor de comportament, de atentie, de gandire tactica se obtine, ca si in executiile tehnice, printr-un mare volum de munca, printr-un numar mare de repetari etc. Antrementele intensive nu fac apel numai la resursele fiziologice ale sportivului, ci si la cele psihice, ca vointa, autodepasirea, darzenia, perseverenta, dominarea senzatiilor de oboseala si a sentimentului de munca fortata. De aceea, in antrenamente si jocuri nu trebuie urmarita doar corectitudinea procedeelor tehnice cum ar fi pasa, precizia aruncarilor sau miscarea tactica, ci, deopotriva si concomitent, este necesar sa se supravegheze cu atentie si manifestarile psihice deoarece intre toate acestea exista o stransa dependenta. De exemplu, aruncarea la poarta – si acesta poate fi extinsa si la alte sporturi cu mingea – se bazeaza evident pe forta, pe tehnica si pe tactica, dar este in acelasi timp conditionata de increderea si mai ales de linistea cu care se executa acest procedeu, toate in functie de scor, de timpul ce a mai ramas de jucat, cat si de importanta momentului in evolutia meciului sau a turneului. Imi aduc aminte ca in finalul unui joc internationat, la scor egal, arbitrul a dictat o aruncare de pedeapsa pentru echipa noastra. Jucatoarea ce urma sa o execute era vestita pentru forta si precizia cu care reusea sa inscrie intotdeauna, aproape fara sa greseasca. De data acesta insa, in timp ce se indrepta spre punctul de executie, capitana echipei ii spuse: „fii atenta, soarta meciului este in mana ta”. Cand a fluierat arbitrul executarea loviturii, jucatoarei nostre i s-au muiat brusc picioarele si, spre stupefactia generala, s-a prabusit la pamant ca secerata. Dar sa va mai dau un alt exemplu, si mai edificator. La campionatele mondiale masculine din Suedia, echipa nostra a ratat calificarea in finala datorita faptului ca s-au gresit nu mai putin decat 5 aruncari de la 7 metri executate de 5 jucatori dintre cei mai renumiti pe plan mondial. La antrenamente putem exersa numai miscarea tehnica, dar starea emotionala nu o putem modela, pentru ca la partidele de mare importanta sportivul sa poata depasi momentele-limita. Putem rezolva in parte situatia numai daca gasim sportivi cu o mare stapanire de sine pe care sa-i invatam numai partea tehnica, prin antrenamente individualizate si indelung repetate. Dar elemente cu astfel de zestre naturala sunt foarte putine.

Conversatia este mijlocul principal de intelegere si colaborare intre antrenor si sportiv, iar antrenorul poate induce anumite stari emotionale prin intermediul cuvantului. Acesta transmite starea noastra psihica o data cu intelesul lui mecanic. Prin cuvant actionam asupra sportivilor, iar al raspunsul lor, prin ton, gest, mimica, ne face constienti, in procesul de aferentatie inversa, despre efectul cuvantului, ca intr-o emisiune cu laser. Uneori, cuvantul este mai puternic decat sapa sau toporul, cunoscandu-se cazuri cand o vorba de bine sau de rau adresata unui om l-a omorat pe loc mai repede chiar decat o izbitura in moalele capului. De aceea, cuvantul trebuie bine cantarit inainte de a fi rostit. Forta lui chiar daca nu omoara, poate produce rani sufletesti de nevindecat sau de neuitat. Ponderea sociala a cuvantului este mult superioara ponderii biologice a senzatiilor, deoarece semnificatia cuvantului declanseaza un complex de reactii. De aceea, cuvantul, ca stimul in activitatea sportiva, trebuie adresat intr-un anumit mod, in functie de imprejurare si moment. Tonul, varietatea bogata a cuvintelor, cadrul, varsta celui care vorbeste, prestigiul si autoritatea lui, toate la un loc joaca un rol foarte important in pregatirea psihologica. Cuvantul poate declansa in sportiv forte nebanuite sau poate, dimpotriva, sa-l paralizeze. De aceea, daca vrem sa obtinem rezultate pozitive in pregatirea psihologica trebuie sa ne intereseze felul cum vorbim si sa ne preocupe intens pregatirea noastra in acesta directie. Este drept ca acum nu se mai preda retorica in scoala, dar fiecare trebuie sa ne educam vorbirea asa cum ne preocupa aspectul nostru vestimentar sau studiul unei limbi straine. Este suficient sa ne gandim la acei actori care ne impresioneaza prin vocea lor placuta, insinuanta si expresiva – facandu-ne sa intelegem, printr-o dictie clara, sensul profund al textului si intregului mesaj al piesei – ca sa ne convingem de necesitatea acestui atribut alaturi de bagajul de cunostinte de specialitate si de cultura generala, in munca antrenorului.

Recompensele si sanctiunile fac parte si ele din mijloacele de educatie psihologica, dar cred ca e necesar sa semnalizez faptul ca aceste mijloace, daca nu sunt corect aplicate, pot deveni o sabie cu doua taisuri. Sa nu uitam principiul fundamental al tuturor tratatelor medicale: „Primum non nocere” (mai intaii sa nu faci rau). Chiar si atunci cand acordam un calificativ, bine, foarte bine sau rau, trebuie sa fim atenti cui spunem si cum spunem deoarece unii sportivi – in special fetele – sunt foarte receptivi si sensibili. In acesta privinta se comit si greseli fara voie, chiar in viata de familie, fata de copii, cu urmari grave pentru tot restul vietii, cu traume pshice uneori nevindecabile. Un caz deosebit m-a facut sa meditez asupra aprecierilor facute de parinti fata de copii lor. De la inceput m-a frapat faptul ca o eleva venita la mine in sectie, cu toate ca avea o statura impresionanta si o inteligenta deosebita, arata un dezinteres total fata de pregatire, motivand ca este complet lipsita de talent pentru orice ar face si ca deci este inutil sa se mai straduiasca. Ca intotdeauna am insistat sa-i schimb parerea asta despre ea insasi, dar, din pacate, tentativele mele se dovedeau infructuoase. Atunci am cautat sa-i cunosc familia in speranta ca acolo voi gasi dezlegarea misterului. Stiam ca cunoasterea atmosferei de familie poate da indicatii precise asupra comportamentului copilului, tanarului si chiar al oamenilor mari. De aceea, cand dorim sa ne edificam asupra cuiva e bine sa facem investigatii si in acesta directie. Asa se face ca, atunci cand i-am vizitat familia, prima impresie a fost buna din toate punctele de vedere, dar, pe parcursul discutiilor am aflat de la parinti ca baiatul, fratele fetei, avea toate calitatile din lume, plus cumintenia si ca fata are toate defectele, plus rautatea. Acesta parere a parintilor m-a edificat pe deplin in privinta cauzelor care au generat complexele de inferioritate ale elevei. Era un caz tipic de sugestie si autosugestie puternic implantata in subconstient in ani si ani de zile. Cred ca aprecierile parintilor au pornit de la faptul ca baiatul era foarte ... fata, adica linistit, cu simt artistic, pe cand fata era foarte ... baiat, adica dura, caustica, combativa, asa ca fara sa-si dea seama le-au pus etichetele respective si i-au tratat ca atare. Cu toate progresele vizibile facute la handbal si notele bune obtinute la invatatura, n-am putut sa-i schimb optica. Mai departe, in viata, complexul acesta de inferioritate a persistat cu toate ca incerca sa braveze, afisand un aer de superioritate.

Concluzia ce se desprinde din expunderea acestui caz este ca nu trebuie sa ne lasam orbiti de idei preconcepute, nici in aprecierea propriilor nostri copii, nici a sportivilor de care raspundem, ci sa cantarim cu obiectivitate atat calitatile, cat si defectele lor. Caci numai asa vom putea sa le asiguram o pregatire psihologica adecvata fiecaruia. Si sa nu uitam ca baza pregatirii psihologice porneste din familie, incepand cu ilustrarea trasaturilor dominante de caracter la care, atat mama, cat si tatal, isi au in egala masura partea lor de contributie, in bine sau rau. De aceea, intelesul expresiei „cei 7 ani de acasa” este mult mai profund decat se pare, deoarece acumularile ulterioare in materile de educatie si de viata afectiva se suprapun peste acesta baza. Daca lipseste aceasta temelie sau daca ea este pusa gresit, asa cum se intampla la copii ramasi orfani de mici sau in familiile dezmembrate, handicapul este apoi foarte greu de recuperat. Am avut foarte multi elevi in acesta situatie, le-am inteles impactul moral si am cautat ca in activitatea sportiva in care se angrenasera sa-i ajut sa aiba cat mai multe satisfactii, sa le dau in locul familiei ce le lipsise si le lipsea inca, spiritul prietenesc si incurajator al echipei de care de altfel s-au legat mai mult decat ceilalti copii si uneori pentru foarte multa vreme. La inceput a fost foarte greu sa le castig increderea, sa ma apropii de ei. Copiii in acesta situatie sunt in general inchisi si banuitori si te lasa cu greu sa patrunzi in sufletul lor, cu toate ca afectiunea este cea care le lipseste cel mai multi si pe care o doresc din tot sufletul. Poate ca tocmai de aceea sunt deseori catalogati drept copii „problema” si tratati cu lipsa de intelegere si chiar cu duritate. Cum insa activitatea sportiva reuneste copii din diferite medii, fara discriminare, putem, procedand cu multa rabdare si dragoste, sa contribuim la incadrarea lor normala in viata de familie si in societate.

Mergand mai departe in cercetarea si cunoasterea intima a sportivilor, ne dam seama ca sfera lor de interese este foarte complexa. Ceea ce trebuie sa aflam cu certitudine este masura in care pasiunea pentru sportul respectiv e dominanta sau nu, deoarece motivatia determina in prima masura psihologia sportivului, intreaga lui atitudine in procesul de pregatire si in comportamentul general. Gradul de interes al sportivului pentru sportul pe care-l practica determina in consecinta si modul de comportare a anternorului, precum si mijloacele pe care trebuie sa le foloseasca in procesul de pregatire si educatie. Astfel, un fapt simplu care atesta atasamentul fiecaruia este ordinea in care sportivii vin la antrenament. Caci, ca la o intalnire de dragoste, primul care vine este cel care iubeste mai mult. Dar pentru a face un asemenea clasament edificator trebuie ca in primul rand tu, antrenorul, sa fii prezent inaintea tuturor. Asa te vei edifica pe deplin asupra unor jucatori care, datorita marii lor pasiuni pentru sport sau doar pentru jocul pe care il iubesc, prin punctualitatea si prin felul cum se pregatesc ii trag si pe ceilati dupa ei. Un fel de concert-maestru din orchestrele simfonice.

Dar primul colaborator al antrenorului, cu o mare pondere in procesul instructiv-educativ al sportivilor dintr-o echipa, este capitanul acestia. Investitura in acesta functie trebuie facuta dupa numeroase tatonari si in concodanta cu anumite criterii, pentru a-l descoperi astfel, din intreaga masa a sportivilor, pe cel mai potrivit pentru acesta functie importanta. Acesta preocupare devine absolut necesara de vreme ce capitanul de echipa trebuie sa reprezinte in orice imprejurare autoritatea, calmul, inteligenta si tactul antrenorului in luarea unor masuri ce nu se pot aplica fara o deplina ascendenta asupra celorlalti coechipieri. Caci, in lipsa antrenorului, el trebuie sa-i tina locul, respectand si aplicand fara abatere linia generala de conduita a echipei. La formatiile feminine antrenate de un barbat, in momentele in care antrenorul lipseste din mijlocul jucatoarelor, conflictele dintre ele pot izbucni mai usor si cu efecte mai grave. De aceea, in asemenea situatii, competenta si autoritatea capitanului sunt mult mai necesare si mai hotaratoare. Mai ales la divizia scolara, echipa este intr-o permanenta primenire pentru ca o parte dintre elevi termina scoala si junioratul. Din acest motiv, pe viitorul capitan de echipa punem ochii cu doi ani inainte de a ajunge sa promoveze in echipa cea mare. Cand il atragem ii recomandam sa-l urmareasca pe cel care detine acesta functie, sa constate ce apreciaza si ce nu in modul in care acesta isi exercita atributiile, pentru ca atunci cand va fi el insusi in locul lui sa stie cum sa procedeze. Folosind acesta metoda am avut intotdeauna capitani de echipa care s-au comportat foarte bine, in orice imprejurare in care a fost necesar sa-si exercite rolul de conducatori. Principalul este sa-i lasam sa-si dezvolte personalitatea pe care nu trebuie sa le-o ingradim in nici un fel, ci doar s-o dirijam cu discretie.

Necesitatea unui capitan, colaborator al antrenorului, rezulta si din faptul ca in orice echipa exista o stare conflictuala intre antrenor si sportivi, asemenea aceleia din familie intre parinti si copii. Din acest motiv e firesc ca jucatorul – capitan sa fie cel care sa puna in aplicare si sa supravegheze executarea intocmai chiar a dispozitiilor celor mai putin placute. Aceasta mai ales atunci cand antrenorul lipseste sau cand un barbat este antrenor la echipe feminine. Tot capitanul este cel care impune pe teren, in timpul jocului, dispozitii tactice ale antrenorului, acesta pe de o parte din autoritatea lui, iar pe de alta parte, prin faptul ca el este cel care cunoaste cel mai bine intentiile antrenorului si poate lua deci hotarari spontane in anumite momente critice ale partidei. In acest fel sunt evitate desele, neplacutele si in fond putin eficientele chemari la margine pentru indicatii „ad-hoc” sau strigatele si gesticularile de pe banca, in fond inutile si formale, deoarece, in tensiunea meciului, sportivii cu greu mai inteleg ce li se spune.

Vazandu-ma ca raman linistit si calm pe banca rezervelor, antrenorul unei echipe cu care tocmai jucasem s-a aratat foarte nedumerit. Dupa meci, discutand despre desfasurarea partidei, mi-a spus, printre altele, ca este intrigat de faptul ca nu prea intervin cu sfaturi in timpul meciului. L-am intrebat daca a remarcat faptul ca Valy – asa o chema pe capitanul echipei mele – se uita mereu la mine cand trecea din aparare in atac si invers. Mi-a raspuns ca asta a observat toata lumea. Ce nu observase insa nimeni erau gesturile mainilor mele care, printr-un cod de semne, ii confirmau sau ii corectau unele miscari tactice sau executii tehnice, toate acestea in functie de evolutia jocului. In felul acesta, sfaturile mele ajungeau la echipa prin intermediul capitanului fara ca adversarul sa le sesizeze si sa ia contramasuri. Nu de putine ori mai tarziu am constatat ca astfel de capitani de echipa, formati de mine, ajunsesera in cariera lor profesionala sa detina functii de conducere si de raspundere de care se achitasera bine. Initiasem astfel, concomitent, o scoala a capitanilor de echipa si, implicit, o scoala a conducerii.

Un exemplu elocvent mi l-a dat o fosta jucatoare de-a mea care, fiind repartizata in productie, a observat ca i se dadea sa faca numai treburi minore, departe de specializarea pe care o avea si de capacitatea de care dispunea. Astfel, intr-o zi, pe un ton categoric, dar cuvincios, i-a cerut sefului ei sa-i dea de lucru potrivit functiei in care se specializaze si chiar sa-i acorde o munca de raspundere. Surprins de atitudinea adoptata de tanara lui subalterna, seful ei ierarhic a intrebat-o de unde si cine i-a sugerat acesta idee. Ea i-a raspuns prompt: „Stiti am fost capitan de echipa si am tinut in mana 18 muieri. Si le-am stapanit foarte bine”. A fost inceputul unei frumoase cariere profesionale.

Nu numai la capitanii de echipa am observat o deosebita incredere in fortele proprii atunci cand a trebuit sa se confrunte cu viata, ci si la alti sportivi. Un foarte bun profesor de fizica, renumit pentru exigenta lui, discutand despre calitatea invatamantului de la noi din scoala, cu profil de edicatie fizica, comparativ cu alt liceu, unde, de asemenea, preda ore de fizica, mi-a spus, printre altele, ca a facut o constatare pe care nu si-o poate explica deocamdata. Comparand, spunea el, notele obtinute la fizica cu elevii din ultima clasa de la cele doua licee, cu cele primite tot la fizica la examenul de bacalaureat, a remarcat ca elevii de la liceul sportiv obtineau, in general, un punct sau doua mai mult decat in cursul anului, iar cei de la celalalt liceu mai putin. I-am explicat fenomenul prin faptul ca elevii de la „sportiva”, angrenati in competitii inca de la primele clase, se obisnuiesc sa infrunte socul cu „examinatorii” straini (arbitri, parteneri de intrecere, public) din alte localitati din tara si chiar din strainatate. De aceea, poate si examenul de bacalaureat este pentru ei tot o confruntare, „in deplasare”, cu tensiunea emotionala pe care au avut-o pe terenurile de sport, dar cu care sunt foarte obisnuiti. Asa se explica, am incheiat eu, siguranta si calmul raspunsurilor date si notele primite.

Tot o eleva de-a mea, si tot capitan de echipa, pe care parintii tineau neaparat sa o marite cu un pretendent din satul ei, perspectiva ce contravenea flagrant intentiilor ei de a urma in continuare un institut de invatamant superior, s-a opus cu atata vehementa si si-a aparat cu atata fermitate idealul ei de viata, incat pana la urma atat parintii, cat si pretendentul a trebuit sa renunte. Astazi, fata de care vorbesc detine un post de mare raspundere intr-o intreprindere de prim rang in capitala judetului in care s-a nascut.

Dar nu numai in cazurile citate fostele mele jucatoare au reusit sa-si impuna punctul de vedere. In majoritate, mai toti sportivii, dar mai ales sportivele, luand contactul de timpuriu cu dificultatile inerente pe care le impun rigoarea antrenamentelor si tensiunea meciurilor, capata cu timpul un plus de maturitate care le foloseste atat in viata de familie, cat si in cea profesionala. Si nu mai este un secret pentru nimeni faptul ca sportul a devenit de mult un mijloc eficient prin care isi cunosc de timpuriu posibilitatile reale si capata prin acesta mai multa incredere in experienta castigata. Si, de asemenea, isi impun parerea, atunci cand e cazul si cand viata o cere, eliberate de conceptiile retrograde ce mai persista inca, din pacate, atat in mentalitatea barbatilor, cat si in cea a femeilor.

Datorita faptului ca am fost, 30 de ani, antrenor la echipe feminine mi-am putut da seama de caracterul cu totul specific, pe care trebuie sa-l capete atat pregatirea tehnica, cat si modul de comportare a antrenorului fata de elevele lui, fie ca sunt copile de clasa a V-a, fie ca sunt femei mature. Sunt raporturi cu totul deosebite fata de cele ce se stabilesc in echipele masculine.

Dar pentru a sesiza mai bine trasaturile lor specifice de caracter si pentru a intelege mai concret de ce sunt asa si nu altfel, cred ca este necesar sa derulam putin firul istoriei. Datorita unor caractere genetice capatate timp de milioane de ani in procesul muncii diferentiat de la barbat la femeie, in momentul de fata remarcam deosebiri esentiale atat in aspectul somatic, cat si in cel psihologic. Este suficient sa ne amintim ca in epocile de inceput ale omenirii, barbatul, ocupandu-se de vanatoare, de pastorit sau de agricultura, a trebuit sa se asocieze cu altii pentru a vana, a pescui si a lucra pamantul. Astfel, procesul de gandire logica in cadrul activitatilor diurne s-a impletit cu aprecierea riscului pe care viata il obliga sa-l infrunte. Tot in aceste perioade, femeile au stat in pesteri, in colibe sau in bordeie si s-au ocupat cu pregatirea mancarii, cu confectionarea imbracamintii si cresterea copiilor, munca de rutina in care si-au dezvoltat lobul vorbirii si al imaginatiei, si-au perfectionat indemanarea pana la finete si s-au atasat mult de casa, de barbat si de copii. Dar ceea ce a determinat substantial diferenta dintre constitutia barbatului si cea a femeii, incepand de la structura celulei si pana la trasaturile psihice, este faptul ca ea poate implini marea minune a naturii: procreerea. Si pentru ca acesta „minune” s-a mostenit in conceptia noastra ca un fenomen normal, nu ne mai gandim la implicatiile somatice care dau femeii posibilitatea sa o realizeze si astfel nu mai intelegem prea bine diferentierea care trebuie sa existe intre cele doua sexe. In epoca moderna, desigur, s-au facut mari progrese in directia egalizarii in drepturi intre cele doua sexe, iar in ultima vreme, la noi in tara, in mod deosebit.

Numai ca o anumita mentalitate, cu reminiscente burgheze, continua sa persiste. Nu uit ca in anul 1948, pe cand pregateam echipa de fete a scolii elementare din comuna Babiciu, nu puteam sa le prezint la jocuri echipate in sorturi ca sa nu contravin moralei inca invechite a satului. Iar cand le-au vazut sarind peste stacheta la inaltime a fost mare scandal pentru ca – ziceau unii sateni – risca sa-si piarda fecioria si sa ramana nemaritate. Numai cu greu interventia medicului a putut potoli spiritele. Iar un an mai tarziu, la Brasov, facand antrenament cu echipa scolii alaturi de un teren pe care se disputa un meci de fotbal, am fost avetizat ca prezentarea fetelor in sorturi in public risca sa ma puna in conflict cu normele de conduita morala unanim acceptate. Putem deci spune ca, in perspectiva istorica, evolutia conceptiei despre conditia femeii in societate este inca in stadiul de inceput.

Starea conflictuala antrenor-sportiv, permanenta si inerenta la toate nivelurile si la toate sporturile, este mult mai acuta si mai diversa in cazul echipelor feminine. Sportivele, in general, manifesta o sensibilitate mai mare fata de sanctiuni si recompense, iar dupa victorii sau infrangeri sunt tulburate o perioada mult mai mare decat baietii si traiesc cu o mai mare intensitate orice concurs. Ba, in unele cazuri, manifesta interes fata de aspectul fizic sau vestimentar al colegelor sau al adversarelor, ceea ce la barbati lasa locul indiferentei. Conflictele sentimentale iau proportii mult mai mari si dureaza mai mult decat la echipele masculine si uneori sunt determinante in cariera sportiva. De asemenea, din momentul cand o fata se casatoreste, in cele mai multe cazuri renunta la antrenamente, fiind mai mult preocupata si acaparata de viata de familie pe care a intemeiat-o. Ca sa nu mai vorbim de situatia cand se naste un copil, motiv pentru care, aproape in toate cazurile, femeile renunta la sport. Lucru de altfel perfect normal deoarece, asa cum am mai spus, femeia este factorul principal in perpetuarea speciei si in evolutia ei, nu numai prin actul procrearii, ci si prin ingrijirea, ocrotirea si educarea viitorilor urmasi. La barbati asemenea sentimente opereaza intr-o mai mica masura. Situatii ca acestea ne obliga sa le luam in considerare, sa le intelegem si sa procedam in consecinta.

Am scos in evidenta cateva trasaturi generale pe care le-am observat la sportivele pe care le-am pregatit, prin comparatie cu baietii, dar asta nu exclude exceptiile caci, asa cum am accentuat mereu, fiecare individ, barbat sau femeie, este un unicat in complexitatea lui psihologica. De aceea, in reusita muncii de pregatire a echipelor feminine am recurs adesea la parerile sotiei mele care, dupa ce cunostea jucatoarele, ma avertiza: „nu le judeca cu mentalitatea ta de barbat, noi, femeile, gandim si ne comportam altfel”. Iata cauza dificultatilor de adaptare pe care le intampina antrenorii barbati la conducerea echipelor feminine. De aceea, nereusitele sunt atat de frecvente si se termina cu atat de multe esecuri. Dar nici antrenoarele femei nu au avut prea multe succese in acest domeniu, lucru constatat statistic de numarul redus al acestora care indeplinesc acesta munca, in special la echipele de senioare si la jocurile sportive. Cred ca una dintre explicatiile acestei situatii sta in faptul ca antrenoratul este o meserie relativ noua in comparatie cu altele, chiar si pentru barbati si cu atat mai multe pentru femei, care cu inceput sa activeze in acest domeniu de-abia in ultimii 20 de ani.

Pana la acest punct al expunerii noastre am relatat doar despre experientele si observatiile de natura psihologica si pedagogica facute fie in cadrul activitatii didactice, fie in cel al pregatirii sporitve pentru diverse competitii de un nivel sau altul. Vom trece acum la o alta categorie de activitati, care, de asemenea, inhiba caracterul pedagogic cu cel psihologic, dar care, prin specificul lor aparte, prezinta aspecte deosebit de interesante. Acestea sunt taberele de pregatire organizate in timpul vacantelor scolare sau, in mod special, in scopul pregatirii pentru unele competitii deosebit de importante. Si am ales anume acest cadru special de desfasurare a muncii instructiv-educativ pentru ca el prezinta, dupa parerea noastra, un prilej ideal de cunoastere a psihologiei sportivilor in special si a tineretului in general. Dar si de depistare a celor mai eficiente metode si mijloace pedagogice de influentare pozitiva in acest domeniu atat de vast si de profund. Caci aceste tabere de pregatire – indiferent de profilul lor – ne dau posibilitatea ca, prin contactul mai indelungat si aproape permanent cu un numar mult mai mare de sportivi decat in mod obisnuit, sa putem intreprinde investigatii si sa tragem concluzii mai ample si mai edificatoare din punct de vedere psihologic si pedagogic. Si astfel, observand zi de zi reactiile fiecaruia dintre componentii colectivului de care raspundem – incepand cu modul in care intelege sa-si indeplineasca cele mai elementare obligatii ce-i revin pentru bunul mers al taberei si pana la felul in care stie sa rezolve probleme mai speciale si mai dificile – putem obtine, pana la urma, o imagine concreta si cat mai aproape de adevar asupra psihicului fiecarui individ in parte, precum si un tablou general al intregului colectiv.

Fiind vorba in special de mediul feminin si inca de tinere aflate la o varsta critica, desigur ca problemele ce se ridica in fata antrenorului sau profesorului educator capata un profil oarecum aparte, iar preocuparea pentru rezolvarea aspectelor de comportament dintre fete sau cele inevitabile dintre un baiat si o fata se impun in prim-plan. De aceea ne vom ocupa in cele ce urmeaza tocmai de cateva exemple culese anume din acest domeniu. Dar ele cuprind, desigur, si alte aspecte izvorate din problematica vie si atat de interesanta a tineretului si a tineretii. Ele toate au constituit pentru autorul acestor randuri bogate surse de invataminte practice si teoretice si credem ca vor fi deopotriva folositoare tuturor celor ce se vor confrunta vreodata cu astfel de situatii sau cu altele asemanatoare.

Ma aflam asadar intr-o astfel de tabara la Harghita, la un curs de ski de o luna, cu 50 de eleve de la SMTCF. Aveam ca ajutoare doua profesoare si un medic. Era, de altfel, pentru prima oara cand conduceam o tabara de fete. Indata ce am ajuns in munti, la cabana noastra, am avut surpriza ca din cabanele invecinate sa apara, foarte incantati, multi militari tineri veniti si ei sa se pregateasca pentru concursurile militare. Si de unde ni se spusese de la oficiul de turism ca vom fi singuri, in realitate eram singuri numai in cabana noastra. De-abia repartizasem fetele in camere, cand eleva de serviciu vine sa-mi anunte vizita comandatului unitatii militare cantonate in cabanele din jurul nostru. De cum ne-am vazut ne-am si recunoscut, caci fusesem colegi de liceu, asa ca amandoi, am intrat direct in subiect: „M-ai nenorocit, spune el, trebuie sa plec din armata daca nu vreau sa intru la puscarie”. Si continua: „Suntem de doua luni in pustietatea asta. Am facut din toate beciurile carcere si tot nu mai pot sa-i stapanesc. Acum, ai venit si tu cu trupa ta de artiste care i-a inebunit pe loc. Ce sa ma fac?”. Dupa cateva clipe de gandire ii raspund: „Eu te salvez. Comunica-le baietilor ca noi vom avea in fiecare seara, dupa masa, doua ore de program artistic si de dans. Invitam un numar de 50 de militari. Asa ca tu selectioneaza-i, cum vei crede mai bine de cuvinta, pe cei care se vor distra la programul nostru. Apoi vom vedea ce va fi”.

Nu prea l-am convins, dar cum nu avea alta solutie a acceptat-o pe acesta. Dupa ce a plecat am convocat elevele care, fiind in anul II si III, aveau intre 16 si 18 ani, le-am explicat care este situatia, le-am expus hotararea pe care o luasem si le-am spus, de pe pozitia si experienta mea de barbat, ca linia de comportare intre un barbat si o femeie o delimiteaza intotdeauna femeia. Barbatul nu poate trece, oricat de indraznet ar fi, peste ce i se permite. Apoi am adaugat – la fel de competent – ca amintirile cele mai frumoase sunt legate de latura romantica a unei idile sentimentale. Parerea mea a fost intarita si de cele doua profesoare care erau mai aproape de varsta lor decat de a mea. Asa ca nu mai urma decat sa ma conving pe parcurs in ce masura am fost inteles si cat pot ele sa pastreze „linia de demarcatie”.

A doua zi la pranz ii spun elevei de serviciu care, nu exagerez, era de o frumusete deosebita, sa se duca cu damigeana la izvorul cu apa minerala ca sa facem o cura pentru stomac cum ma sfatuise cabanierul. Cand a vazut damigeana de 20 de kilograme, fata, putin inspaimantata, m-a intrebat cum o sa mearga ea pe skiuri purtand o asemenea greutate. I-am explicat ca acesti munti sunt vrajiti si ca, in momentul cand va iesi in curte cu damigeana in mana, „duhurile bune” vor veni s-o ajute. Profund nedumerita si neincrezatoare a plecat totusi. Peste cateva minute s-a intors imbujorata, atat de efort, cat si de emotie, spunandu-mi ca „duhurile bune” ne roaga sa bem apa repede ca asteapta afara sa mai aduca alta proaspata. Astfel, cu ajutorul „duhurilor bune” ne-au asigurat de apa la masa si l-am facut fericit si pe cabanier, care in felul acesta acoperea toata nevoia de apa zilnica.

Seara, cand a venit la dans, comandatul, insotit de cei 50 de „selectionati”, m-a sarutat plin de bucurie spunandu-mi: „De cand sunt aici nu s-a lucrat niciodata asa de bine, de la bucatar si pana la ultimul ofiter si soldat”. Si a adaugat, privindu-si incantat trupa: Mi-a fost foarte greu sa-i aleg pe cei fericiti”.

Zilele se scurgeau astfel fara nici un incident, in ambele tabere dominand entuziasmul si dorinta de mai bine. Elevele isi dadeau silinta sa invete sa skieze, caci erau mereu urmarite si apreciate de baieti, iar ostasii si ofiterii incercau prin biletele sa obtina intrevederi „in afara programului”. Fetele imi aduceau toate aceste mesaje pe care seara, la programul artistic, le citeam, in auzul tuturor, starnind hohote de ras si stavilind elanul celorlalti. Acest gen de incredere din partea fetelor a fost pentru mine dovada concreta ca m-au inteles, lucru ce mi-a fost confirmat ulterior cand imi multumeau pentru ca „le-am invatat cum sa se comporte in relatiile cu diferiti aspiranti si pretendenti”. La plecarea din tabara, un pluton de „selectionati” ne-a insotit pana la Miercurea-Ciuc, le-a ajutat pe fete sa-si duca rucsacurile si materialele pe care le aveau in grija, ba chiar, la sosirea trenului care era supraaglomerat, ne-au fost de mare folos ca sa putem urca intr-unul din vagoane.

Mi-am dat seama dupa aceea cat de inspirata a fost ideea ca, in loc sa amenint cu pedepse si sa le tin izolate, le-am cerut elevelor colaborarea, apeland la maturitatea lor.

Ca antrenor la echipe feminine am fost pus adesea in situatia sa conduc grupuri de fete mai mult sau mai putin numeroase. Dar intr-o tabara organizata la Bistrita m-am trezit cu peste o suta de sportive. Deci, pentru a le putea stapani si conduce, trebuia sa gasesc metodele adecvate. Ce e drept, in comparatie cu grupele masculine, cele feminine se lasa mai greu stapanite deoarece ele n-au in sange, ca baietii, mostenirea genetica sau experienta recenta a instruirii militare. Eram ajutat de un consilier, de opt profesori si de sase studenti de la ICF veniti la specializare, dintre care doua studente. Cu acest efectiv de conducere si cu 104 sportive am pornit la treaba. Din prima zi am fost intrebat de profesorii responsabili cu grupele de instruire „cum se vor da invoirile in oras, cu bilete de voie iscalite de ei sau de mine?” Raspunsul meu a creat nedumerire caci le-am spus ca in timpul lor liber fetele pot sa plece in oras cand vor, respectand, fireste, orele de program si de masa. Unul dintre ei a rostit printre dinti: „va fi o debandada!”

Orasul avea pe atunci o catedrala cu cateva pravalii imprejur, cateva zeci de strazi cu case mici si ponosite si cam atat. Socoteala pe care mi-o facusem era ca sportivele se vor duce de cateva ori in oras, pana ce-si vor termina banii de prajituri si pana se vor convinge ca in cele doua magazine nu se aduc zilnic lucruri noi. Asa s-a si intamplat si numai dupa cateva zile pe poarta scolii nu mai iesea nici o fata, mai ales ca disparuse tentatia pe care o creaza lozinca: „nu aveti voie”.

Programul se desfasura normal, intr-o atmosfera marcata, incepand de dimineata, de citirea gazetei de perete, intocmita si ilustrata cu mult talent artistic si umor de consilierul care puncta amuzant evenimentele sau incedentele petrecute in ziua precedenta. Intr-o zi aniversara, uneia dintre studentele care faceau parte din conducere i s-au oferit flori, poezii, tortulet la masa si alte atentii din partea grupei sale si a colegilor de institut. La masa de pranz s-a facut propunerea ca dupa masa de seara sa mergem sa inchinam un pahar de vin in cinstea studentei, la cabana din marginea orasului. Era vorba, desigur, de cei din conducere. Primesc propunerea si adaug: „Vom merge cu totii”. Consilierul, fire grijulie si regulamentara, propune ca, totusi, unul din profesorii de serviciu sa ramana sa supravegheze tabara. Eu insist sa mergem cu totii. Dupa discutii in care mi s-a aratat ca nu e bine sa risc sa lasam tabara singura, nepazita, ma adresez fetelor, cerandu-le lor permisiunea sa mergem toata conducerea sa sarbatorim pe viitoarea noastra colega, studenta la Institutul de Cultura Fizica si viitoare profesoara. Si, ca sa fim linistiti, le spun eu, le cer ca in lipsa noastra sa faca in asa fel incat politia si pompierii sa nu fie nevoiti sa intervina pentru restabilirea situatiei. Recomandarea mea a avut un efect neasteptat. Nici nu mai stiau ce sa creada. Le atrag atentia ca in eventualitatea unui eveniment deosebit sa faca apel la capitanul echipei mele care va sti ce sa faca sau cum sa ne anunte. Cu toata indoaiala consilierului, care pana la urma se oferise sa ramana el in tabara pentru a fi astfel mai linistit, plecam cu totii la cabana. Aici, atmosfera festiva intarzia sa se introneze, pentru ca pe toti ii framanta gandul la tot ce s-ar fi putut intampla in lipsa lor din tabara. Ca sa curm nelinistea il rog pe unul dintre studenti sa faca un control foarte discret astfel incat sa nu simta copiii ca sunt urmariti si ca nu avem incredere in ei si sa vada „daca tabara mai este acolo”. Se intoarce curand anuntandu-ne ca tabara era cufundata intr-un intuneric deplin si ca, chemand paznicul si intrebandu-l care e situatia, acesta i-a raportat ca inca de la ora 9 toate luminile fusesera stinse si ca la serenadele facute de tinerii din oras, ca in fiecare seara, de data acesta nu mai aparuse nici o fata la fereastra.

Astfel, cu toata linistea redobandinta, am continuat sarbatorirea. A doua zi de dimineata o chem in camera noastra pe capitanul meu de echipa sa ne raporteze cum s-au petrecut lucrurile. Dupa plecarea noastra, ne spune ea, s-a hotarat ca la ora 9 toata lumea sa fie in pat. Unora, care mai aveau cate ceva de spalat sau vroiau sa termine o scrisoare, li sa spus ca rugamintea mea trebuie respectata fara exceptie. I-am explicat apoi consilierului efectul pe care-l poti obtine apeland la increderea pe care o au in tine cei care ii conduci. Si ca intotdeauna am procedat astfel, acordand incredere deplina tuturor celor care au lucrat cu mine pentru ca experienta m-a convins ca succesul pedagogic este cu mult mai mare decat atunci cand apelezi la restrictii sau amenintari. Caci, am adaugat eu, nu e bine sa punem la incercare ambitia oamenilor, interzicandu-le sa faca un anumit lucru. Pentru ca in acest caz, chiar daca nu simt nevoia, numai din dorinta de a brava si de a se lauda fata de ceilalti de ce sunt ei in stare, incalca regulile cele mai elementare.

Desigur ca, fiind vorba de niste fete tinere, chiar foarte tinere, aproape inca niste copii si tinand seama de pasiunea lor pentru sport si de preocuparea lor aproape exclusiva pentru handbal in cazul nostru, toate aceste considerente faceau ca interesul lor sa se indrepte mai ales in aceste directii. Reusisem astfel sa le concentrez atentia asupra a tot ce constituie – le spuneam eu – factorii esentiali in atingerea marilor performante: disciplina, corectitudinea si munca neintrerupta. Asa se face ca inca din primele zile ale sosirii noastre in tabara de la Costinesti – organizata de Ministerul Educatiei si Invatamant – le-am alcatuit fetelor din echipa mea un program bogat in actiuni aplicative legate atat de pregatirea lor sportiva, cat si de viitoarele lor atributii pe care le vor avea in viata sociala. Cand cineva le-a intrebat intr-o zi de ce nu pleaca si ele ca alte fete sa se plimbe si „sa se distreze” prin statiune, ele au raspuns prompt: „avem atatea de facut pe langa casa si atatea de invatat despre handbal, incat nu ne mai ramane timp pentru altceva. Si atunci cand chiar n-avem ce face, preferam sa cantam”. Reusisera, intr-adevar, sa organizeze o minunata formatie corala care, sub conducerea capitanului de echipa – o fata extrem de dotata din punct de vedere muzical – dadeau seara de seara adevarate concerte la care nu o data veneau sa asiste si multi alti studenti sau studente.

Programul lor zilnic incepea, dupa raportul de dimineata, cu un cros de-a lungul tarmului marii, care crestea mereu, ajungand sa masoare, catre sfarsitul perioadei de sedere in tabara, 7-8 km. Apoi totul se desfasura dupa cum hotarasera ele insele: un antrenament mai usor de dimineata, apoi program administrativ, plaja, concursuri de inot, probe ateltice pe nisip, masa de pranz, somnul de dupa-amiaza, apoi al doilea antrenament, de data asta mai consistent, cu mingea si cu scheme tactice, din nou ordine si curatenie in corturi si prin preajma acestora, masa de seara si, cand luna-si risipea vraja ei atotstapanitoare peste acesta fermecatoare asezare care e tabara de la Costinesti, un minunat concert de muzica corala.

Punctul cel mai greu din program il constituia „japonizarea”. Exercitiul acesta avea ca scop psihologic lupta fiecareia cu senzatia exprimata in termenii arhicunoscuti si atat de des utilizati de sportivi: „nu mai pot”. Consta in sprinturi la deal pe o panta de nisip, cu pauze de un minut, sprinturi al caror numar aveam grija sa-l maresc progresiv. De fiecare data, finalurile erau impresionante. Figuri crispate, gemete si alte manifestari de acestea ce apareau atunci cand, trantite pe nisip in pauze, pareau la capatul puterilor, incapabile sa se mai ridice si sa ia efortul de la capat.

Astfel, programul se desfasura intr-o asemenea armonie si disciplina, incat ma simteam de-a dreptul un simplu musafir. Nu-mi revenea decat rolul de prieten – ceva mai in varsta, e drept – de profesor si sfatuitor in problemele de handbal si de parinte bun, ingaduitor si intelegator. Cand unul dintre comandantii taberei, venit in inspectie, si-a exprimat admiratia pentru curatenia si ordinea neobisnuita ce domneau in sectorul echipei noastre si le-a intrebat pe fetele mele, zambind, de cate ori pe zi le fac controlul si daca eu sunt atat de sever in privinta acesta, capitanul echipei mele i-a raspuns: „tata Pik nu ne inspecteaza niciodata. A spus ca i-ar fi rusine sa controleze niste viitoare neveste si mame”.

Asadar, lucrurile mergeau cum nu se poate mai bine pana cand, intr-o zi, capitanul echipei mele – o fata care, pe langa talentele muzicale, era si extrem de energica si dotata cu un exceptional spirit de comanda – a venit sa mi se planga de faptul ca una dintre fete incearca sa-i submineze autoritatea. Ca se abate uneori de la program, ca este recalcitranta si ca incearca chiar sa creeze un nucleu de subversiune. Si ma ruga, in incheiere, sa-i dau o mana de ajutor si sa intervin cu autoritatea mea in acesta problema. Eu am sfatuit-o, incepand chiar de a doua zi, s-o numeasca pe „seful insurgentei” in functia de ajutor de capitan. Apoi am asteptat sa vad care va fi rezultatul. Dupa doua zile, capitanul echipei mi-a raportat ca totul a intrat in normal si ca „ajutorul” ei si-a luat rolul in serios, ca se poarta cu atata severitate fata de celelalte fete, ca impune prin exemplul ei mai ales, cu atata strictete ordinea si disciplina in colectiv, incat e nevoita uneori s-o tempereze si sa-i atenueze manifestarile de „zbir”.

Dar am avut prilejul sa ma confrunt si cu alt fel de situatii ivite in cadrul unor activitati colective la care participa un numar foarte mare de sportivi de un profil foarte neomogen. Astfel, in tabara de la Snagov, a carei conducere o aveam si la care participau tineri din toata tara, si mai ales din medii foarte diverse, dupa primele doua zile, cand de abia pusesem la punct programul si cand totul promitea sa se desfasoare in cele mai bune conditii, ma trezesc intr-o dimineata aproape cu tot personalul administrativ al taberei adunat la usa cortului meu si amenintand ca din clipa aceea nu mai vrea sa lucreze. Nedumerit, am cerut explicatii, caci pana atunci nu semnalasem nici un incident. Atunci, unul dintre ei imi explica: „Vin in tabara bucurestenii!”.

Pana atunci avusesem in tabara elevi, asa cum am spus, veniti din toate colturile tarii, in afara de bucuresteni. La insistentele mele, mi se relateaza cu lux de amanunte ca in anul precedent, grupul de bucuresteni a intors tabara pe dos, a stricat tot ce a putut, ca pana la urma sa-l bata si pe director. Le-am cerut sa astepte sa vedem ce este de facut si le-am promis ca in cazul cand nu vom putea rezista, vom pleca cu totii. Se parea ca i-am convins si astfel sa-si vada de treaba.

Cum a intrat in tabara masina cu bucuresteni, am si auzit cateva expresii nu prea academice cu care s-au adresat unor fete ce stateau cuminti in fata corturilor lor si astfel m-am lamurit cu cine am de-a face. I-am lasat sa-si coboare bagajele din masina, m-am apropiat de ei, m-am prezentat profesorului cu care venisera si i-am cerut voie sa le spun elevilor un cuvant de bun venit. Le-am zis ca si eu sunt bucurestean si ca ma bucur de venirea lor, caci ma si plictisisem aici in mijlocul atator „provinciali”. Le-am mai spus ca in jurul taberei sunt numai vile de „stabi” care ar trebui sa simta prezenta noastra prin distrugerea catorva garduri si prin devastarea pomilor din curtile lor. Apoi, serile de dans sunt prea „ca pe vremea bunicilor”, monotone, si lipsite de glume si acrobatii. Am incheiat urandu-le: „dupa noi, potopul!”

Au ramas consternati si l-am auzit pe unul dintre ei spunand: „Mai, batranul ne-a cam luat peste picior!”. Dar cel mai intrigat a fost profesorul lor care mi-a spus ca ei se lupta sa introneze un pic de disciplina printre acesti elevi turbulenti, ca au nenumarate si grave probleme in acesta privinta si ca eu n-am facut decat sa pun paie pe foc.

Fapt curios insa, pana in ultima seara programul taberei a decurs fara incidente. Nimeni n-a mai sarit in curtile vecine si, culmea prunele din pomii pe care-i aveau la indemana in fata corturilor au ramas neatinse caci avusesem grija ca dupa masa de pranz si de seara, invariabil, desertul sa fie compus numai din prune. In ultima seara, muzica pentru dans a fost selectionata de un grup de bucuresteni si am hotarat ca programul sa fie non-stop si fara stiengere la ora obisnuita. Dar la ora obisnuita nu mai dansau decat cateva perechi. Chiar in timpul dansului o delegatie formata din bucuresteni a venit sa ne multumeasca pentru „cea mai frumoasa tabara” la care au participat. Mi-au marturisit, de asemenea, ca i-am cucerit mai ales prin libertatea excesiva la care i-am indemnat si al carei sens – ca baieti destepti ce erau – l-au priceput de indata. Ii dezarmase atitudinea mea si ma rugau sa le permit sa-mi spuna si ei „tata Pik”, asa cum imi spuneau elevele mele. Si, in plus, s-au scuzat pentru comportarea din anul precedent precizand ca fostul director ii tinuse din scurt, aplicand numai restrictii care au culminat chiar cu selectionarea muzicii pentru dans exclusiv dupa preferintele lui, ca nu cumva sa se strecoare ceva „decadent”.

Cu acestea consideram incheiata partea privitoare la experienta pe care o lunga viata traita numai in mijlocul sportivilor mi-a prilejuit-o. Si ale carei concluzii teoretice si invataminte practice – deduse numai din cateva cazuri pe care le-am socotit mai tipice si mai frecvente – speram ca vor fi de folos in munca altor antrenori si profesori. Vom incerca, in continuare, sa aplicam cateva principii fundamentale de psihologie la specificul vietii si activitatii sportive si sa deducem, tot pe cale experimentala, cateva metode de perfectionare a conduitei sportivului in confruntarea lui cu oboseala, teama, durerea, emotia sau chiar setea, stari si senzatii atat de des intalnite in cariera unui sportiv de performanta pe care el trebuie sa invete sa le stapaneasca si sa le depaseasca cu succes.

Este bine de stiut din capul locului faptul ca din punct de vedere psihic doua lucruri sunt esentiale in procesul de antrenament:

Amandoua impreuna constituie ceea ce se cheama cu un termen consacrat: motivatia.

Asadar, o prima sarcina ce-i revine antrenorului pe plan psihologic si chiar o conditie a succesului in munca de instruire consta in dezvoltarea maxima in constiinta a sportivului a dorintei si interesului de a atinge marea performanta. Si o metoda folosita cu succes in acest domeniu consta in evidentierea posibilitatilor mari pe care le are sportivul, a progreselor realizate, dar si a volumului si calitatii muncii pe care trebuie s-o depuna pentru atingerea acestui scop. Pentru ca e bine sa stim ca interesul sportivului pentru marea performanta este magnetul irezistibil care-l tine legat permanent de antrenor. Caci intuidu-i acestuia calitatile profesionale si talentul si intelegand posibilitatile pe care le are antrenorul de a-i facilita drumul spre gloria sportiva, sportivul va fi dispus sa munceasca oricat, sa se lase indrumat si dirijat, convins fiind ca totul se face spre binele lui. Ceea ce, de fapt, asa si este.

Inca de copil, viitorul sportiv se si vede in postura unei mari vedete pe care si-a ales-o ca model din galeria celor pe care i-a vazut sau despre care a auzit. De aceea e bine ca, inca din scoala elementara, sa-i alimentam imaginatia prin fotografii, articole de presa, povestiri despre idolul lui si, daca cumva ii seamana putin la chip, la stil sau la alura, chiar sa-i numim cu numele vedetelor pe care le iubesc si pe care viseaza sa le egaleze. Caci influenta marilor vedete asupra tineretului din epoca lor este recunoscuta. Sa ne amintim numai de propaganda pe care a facut-o gimnasticii Nadia Comaneci, cand fiecare fetita se vedea campioana mondiala, sau de Ilie Nastase, care i-a determinat sa joace tenis pana si pe copiii ca pasteau oile pe islaz.

Al doilea lucru esential, alaturi de atasamentul sportivului pentru sportul respectiv, este priceperea pedagogica a antrenorului si ascendenta lui psihologica ce rezulta din credinta in misiunea sa de educator. Cu acesta credinta il va atrage in primul rand pe sportiv, il va convinge sa-i urmeze sfaturile, dar, mai ales, il va determina sa depaseasca duritatea antrenamentelor. Legatura intre atractia elevului catre sport si priceperea antrenorului se concretizeaza prin dorinta nestavilita a sportivului de a patrunde intr-o lume pe care o viseaza, antrenorul fiind cheia ce deschide poarta spre realizarea visurilor lui. De aceea s-a constatat ca marii sportivi raman marcati, uneori pentru toata viata, de personalitatea, comportarea si conceptia de pregatire specifice personalitatii antrenorului care i-a calauzit primii pasi. Mai concret, sportivii se modeleaza dupa chipul si asemanarea antrenorului, recunoscandu-se in ei ca intr-o oglinda. Ca asa stau lucrurile mi-a confirmat-o un tanar antrenor caruia, atragandu-mi atentia asupra felului agitat si galagios in care-si conducea echipa la meciuri si asupra greselilor comise tocmai din acesta cauza, mi-a raspuns ca este de acord cu critica facuta, dar ca trebuie sa tin seama ca, la scoala si apoi la echipa divizionara unde jucase, a avut doi antrenori care faceau exact ce facea el acum si ca atare ii este greu sa se mai schimbe, cu toate ca face eforturi mari in acest sens. Cum ii cunosteam bine pe cei vizati, i-am dat perfecta dreptate.

Pregatirea psihologica trebuie inceputa cu cea de baza, adica cu formarea unui climat general in care toti sportivii din echipa sa se incadreze unor norme stabilite si de bunavoie acceptate. Pentru formarea acestui climat general, care priveste, in principal, caracterul muncii de instruire, dar si pe cel al comportamentului general, am pornit intotdeauna de la stabilirea programului de munca riguros organizat, in care disciplina, punctualitatea si perseverenta aveau un loc de frunte. Am acordat mai ales perseverentei un loc primordial in munca de pregatire psiho-tehnico-fizica, caci acesta este mijlocul principal de a realiza o buna si eficienta pregatire psihologica cu sportivii. Controland permanent si exigent volumul si intensitatea efortului, efectul psihologic apare apoi de la sine, mai tarziu, astfel incat acest prim factor devine o deprindere puternica si chiar o necesitate de viata. In formarea acestei baze psihologice, tot in procesul muncii de instruire, am ridicat treptat stacheta rezistentei la oboseala, senzatie foarte subiectiva, combatuta prin disparitia treptata din vocabularul sportivilor a expresiei „nu mai pot”, expresie care prin autosugestie influenteaza negativ puterea de concentrare a sportivului. Am urmarit, de asemenea, insensibilizarea la durere fizica prin acceptarea acesteia, asa cum fac sportivii din alte sporturi, ca: box, rugby, hochei. Am remarcat ca, in general, nu durerea in sine provoaca protestele si ripostele, ci gestul adversarului care a lovit, gest socotit incorect, neregulamentar, nesportiv. Acesta in situatia cand sportivul respectiv este un om corect, pentru ca, in celelalte cazuri, asemenea spectacole penibile au loc pentru a impresiona arbitrii, spectatorii sau pentru a camufla lipsa de pregatire. Numai asa se poate explica revenirea cu seninatate in joc dupa mimarea durerii intr-o scena demna de cel mai mare actor, in care interventia medicului s-a rezumat doar la administrarea unui pahar cu apa. Din pacate, chiar unii antrenori se fac partasi la „teatrul” sportivilor, incurajandu-i in loc sa-i admonesteze spre a-i determina sa renunte la acest gen de exhibitionism. Dincolo de aspectul lor antisportiv, asemenea scene, privite mai in profunzime, vadesc labilitatea psihica a sportivului, lipsa fortei morale si a capacitatii de autocontrol, aspectele de maxima importanta in aprecierea perspectivei evolutiei lui.

In concluzie, in pregatirea psihologica de baza putem consemna ca un obiectiv principal vindecarea durerii imaginare a sportivului pentru a-l pregati sa infrunte adevarata durere provocata uneori de depasirea propriilor posibilitati. Tot in pregatirea psihologica de baza putem include si dominarea senzatiei de sete sau de foame, ca mijloc de reprimare a mentalitatii instinctuale prin autodeterminare. Prezenta sticlelor cu apa minerala la meciurile sau antrenamente nu raspunde unei nevoi naturale, ci este expresia unei obisnuinte gresite. Consultand medici de specialitate in acesta privinta, acestia mi-au explicat ca deshidratarea la un antrenament sau concurs este minima fata de rezervele organismului. Mai mult, ingerarea apei deregeleaza metabolismul normal din organism. Beau apa – mai ales minerala – si rezervele care au stat pe banca fara sa joace un minut, numai din plictiseala.

Am mai putea consemna si alte fenomene specifice activitatii sportive, cum ar fi dominarea emotiilor provocate de apropierea unei intalniri decisive, a stresului determinat de dificultatile – cel mai adesea nereale – pe care le prezinta jocurile in deplasare sau de neincrederea izvorata din supraaprecierea calitatilor adversarului si minimalizarea propriilor calitati. Toate acestea constituie, desigur, tot atatea probleme ale muncii educativ-instructive cu aspecte psihologice si pedagogice, a caror rezolvare depinde, pana la urma, de capacitatea profesionala, talentul si cultura generala a antrenorului.

Ne oprim totusi aici in prezentarea pe care am facut-o – desigur succint – mijloacelor de pregatire psihologica pe care le-am aplicat in propria activitate. Ceea ce vrem sa scoatem in evidenta este simplitatea exercitiilor pentru ca avem convingerea ca e bine sa nu complicam prea mult lucrurile, daca vrem sa gasim solutii practice izvorate din cunoasterea firii si caracterului sportivilor. Un concurs de „stat in patru labe”, perseverarea in executarea unei executii tehnice pana la limita oboselii maxime sau, pur si simplu, reprimarea dorintei de a bea apa sunt mijloace la indemana si la intelegerea oricui. Dorim sa se inteleaga din cele spuse pana acum ca pregatirea psihologica nu este ceva foarte complicat si nici un lucru in sine, ci, dimpotriva, o componenta a instruirii si educatiei, in general. Ea devine astfel pentru antrenori o problema mai mult de bun simt decat de stiinta avansata, asa cum se sustine nu de putine ori. Dificultatea consta doar in faptul ca rezultatele nu apar imediat, ci necesita, chiar, sau mai ales, din partea antrenorului, perseverenta si, in special, consecventa. Iar in cazul unor nereusite, sa fim convinsi ca vinovatul este numai antrenorul prin lipsa lui de inspiratie sau de rabdare in tratarea cazului respectiv. Dar eventualul esec, departe de a ne demobiliza, trebuie, dimpotriva, sa ne faca sa perseveram caci numai astfel ne imbogatim experienta de care este atata nevoie in acest gen de munca. Odata creat cadrul psihologic de baza intr-o echipa, adica punctualitate, munca intensa, disciplina, respect reciproc, ideal in performanta etc., sportivii care se vor alatura ulterior se vor incadra mult mai repede datorita unei memorii a echipei transmisa ca o stafeta de idei intre generatii. Iata cum intelegem sa prezentam, in final, ideile fundamentale ale acestui capitol pe care l-am intitulat: „Pedagogie si psihologie”.

 

Capitolul 7

Personalitatea antrenorului

 

Ponderea principala in procesul de instruire si educare a sportivilor revine, indiscutabil, antrenorului. De aceea am inclus in acesta carte un capitol in care vom incerca sa intocmim, pe baza observatiilor si constatarilor desprinse din contactul nemijlocit pe care l-am avut timp indelungat cu numerosi colegi de breasla, un portret aproape complet al acestui personaj important. Personajul care, in momentul de fata, reprezinta factorul prim in pregatirea a zeci de mii de tineri pentru sport, in general, si pentru sportul de performanta, in special. Caci numai datorita priceperii, inteligentei, devotamentului, curajului si spiritului novator al antrenorilor s-au putut obtine atatea medalii si performante de rasunet mondial in concursurile olimpice sau in campionatele mondiale si europene. Si tot antrenorii au reusit ca, alaturi de parinti, de scoala si de societate, sa dea atator generatii de tineri ce le-au trecut prin mana educatia necesara pentru a deveni cetateni de frunte ai patriei noastre.

Intrigati de faptul ca unii antrenori obtin cu sportivii lor rezultate permanente bune si foarte bune, iar altii nu, am cautat sa cercetam cauzele acestui fenomen. La inceput am crezut ca explicatia rezida in activitatea anterioara a antrenorilor ca sportivi de performanta sau in absenta preocuparilor lor in acest domeniu. Analizandu-i insa pe fiecare sub acest aspect, nu am reusit sa ne edificam prea bine pentru ca nu am putut stabili o concordanta obligatorie intre rezultatele antrenorului ca fost sportiv si cele obtinute ca antrenor. Am analizat apoi, pe rand, metodele, mijloacele, conditiile de lucru, selectia etc. si pana la urma a reiesit ca personalitatea antrenorului este numitorul comun al performantei. Si, ca sa ne edificam mai bine asupra acestei corelatii, am intreprins cercetari si in alte domenii, ca: arta, literatura, stiinta, si rezultatele ne-au confirmat concluzia ca personalitatea marilor creatori sau descoperitori a fost factorul determinant in domeniul in care am lucrat.

In sport, profesiunea de antrenor, comparativ cu altele, este relativ recenta, 1950 fiind anul de debut pentru alteltism, gimnastica si handbal, cand s-au organizat primele cursuri de antrenori cu examene de atestare. Avand deci ca baza de cercetare activitatea acestor prime generatii de antrenori ce au lucrat si inca mai lucreaza de atunci si pana in prezent, credem ca vom putea sa schitam un model al personalitatii antrenorului. Vom incerca astfel sa orientam in oarecare masura munca si conduita generatiilor actuale si viitoare de antrenori, pentru a le veni in ajutor si a le da si lor posibilitatea sa atinga acesta forma superioara de profesionalitate si sa devina, la randul lor, mari personalitati.

Dar, pentru a ajunge la definirea personalitatii antrenorului, sa aruncam o privire retrospectiva asupra evolutiei handbalului la noi in tara. Prima afirmare pe plan mondial o datoram reprezentativei feminine de handbal „in 11” care a castigat campionatul mondial disputat in R.F.G., in 1956, performanta repetata patru ani mai tarziu in Olanda. Echipa masculina, de data acesta de handbal „in 7”, cucereste titlul suprem de campioana mondiala disputata in R.F.G. in 1961. Aceste performante au fost socotite la vremea aceea ca intamplatoare, datorandu-se exclusiv unor sportivi de exceptie. Dar performantele se repeta si in anii urmatori, cu alte generatii de sportivi. Si atunci apare pentru prima oara ideea ca aceste performante se datoreaza unei scoli romanesti de handbal, idee care concretizeaza, de fapt, adevarul. Era o scoala ale carei idei fundamentale au reiesit din gandirea colectiva a antrenorilor pionieri si s-au concretizat in elaborarea unei „Conceptii de pregatire”, difuzata si aplicata in pregatirea tuturor echipelor din tara. Acesta preconiza aplicarea unui volum mare de munca, bazat pe experienta SMTCF-urilor, slefuirea amanantului tehnic, deplasarea accentului pe pregatirea apararii si contraatacului – intregul proces de pregatire desfasurandu-se intr-un cadru de disciplina drastica. Munca tehnica a fost completata de aportul F. R. Handbal, concretizat prin aparitia „Cartii albastre” ce cuprindea programarea anuala a tuturor competitiilor cu date si ore de disputare, precum si prin intronarea unui climat de corectitudine regulamentara. La toate acestea s-a adaugat si faptul ca majoritatea antrenorilor fiind si profesori, au contribuit la evolutia jocului prin inovatiile inspirate de experienta capatata la orele de clasa din scoala si prin preocuparea lor permanenta de a educa sportivii handbalisti din toate punctele de vedere. Dar daca pregatirea antrenorilor din punct de vedere tehnic s-a continuat prin cursuri de reciclare si prin aparitia multor carti de specialitate, in schimb, formarea si desavarsirea antrenorilor ca personalitati in acesta profesie au fost lasate in seama fiecaruia, urmand ca ei sa-si ia ca model pe cei cu care erau in contact. Nu s-au selectionat insa si nici nu s-au fixat jaloanele de conduita specifice profesiunii, bazate pe principii extrase din vasta experienta capatata de unii antrenori din handbal, din alte sporturi si din alte tari. Acum, convinsi de necesitatea unui asemenea indreptar, prezentam materialul de fata ca pe o baza de plecare in acesta directie.

Incepem prin a preciza notiunea de personalitate. Termenul se foloseste des si a starnit dispute numeroase legate de rolul personalitatii in istoria societatii omenesti. Nu este in intentia noastra sa ne referim la aceste controverse, ci doar sa scoatem in evidenta cateva aspecte legate, pentru a fi mai la obiect, de personalitatea antrenorului de handbal.

In dictionarul limbii romane moderne (pag. 607) sta scris in dreptul cuvantului personalitate: „1. Ceea ce este propriu unei persoane si o distinge ca individualitate; ansamblul de trasaturi morale sau intelectuale prin care se remarca o persoana; felul de a fi al cuiva. 2. Persoana care are insusiri deosebite intr-un anumit domeniu de activitate si care, identificandu-se cu aspiratiile maselor, contribuie la progresul societatii. 3. Persoana care detine o functie importanta in viata politica, stiintifica, culturala” (iar noi ne permitem sa adaugam: si sportiva).

Conf. Dr. Ursula Schiopu scrie un articol „Slefuirea personalitatii”: „Cand spunem personalitate ne referim, fie la totalitatea insusirilor psihice (inclusiv de caracter) ce definesc un tanar sau un matur, fie la celelalte trasaturi care-l diferentiaza mai profund si original de altii. Conceptul de personalitate implica un bilant de trasaturi psihice, o descriere, o caracterizare ce opereaza sumativ sau colectiv. Tehnologic vorbind, in terminologia psihologica intereseaza cele patru puncte cardinale ale personalitatii, si anume: interesele, aptitudinile, temperamentul si caracterul”.

Pe noi ne intereseaza, de fapt, ceea ce caracterizeaza personalitatea antrenorului in general si in special cea a antrenorului de handbal, pentru ca am remarcat diferente de comportament de la sport la sport si in special de la sporturi individuale la cele de echipa.

O alta caracterizare o gasim in cartea prof. Virgil Rosala, intitulata: „Insemnarile unui profesor”, care face urmatorul portret: „Antrenorul este plamadit dintr-un aluat aparte. El vibreaza pentru fiecare tanar ce i se incredinteaza. Inzestrat cu spirit fin de observatie si cu neastamparul omului de actiune, pune de acord cea mai noua informatie stiintifica cu experienta dobandita de-a lungul lor. Natura omeneasca nu are taine pentru el. Simte ca printr-un instinct telepatic orice framantare interioara; se ocupa de ea si o potoleste. Cunoaste in adancime pe fiecare dintre elevii sai. Prieten si indrumator in acelasi timp, dispune de nenumarate mijloace ca sa ciopleasca si sa modeleze tineretul cu balandete si cu rabdare, dar si sa intervina cu acesta energie atunci cand e nevoie. Cati sunt chemati pentru asemenea munca?”.

Credem ca este interesanta si sugestiva, de asemenea, caracterizarea pe care o face antrenorul directorul sportiv al Universitatii Wayland din Michigan, Statele Unite ale Americii: „Un antrenor este un judecator, un orator, un invatator, un profesor de sport, un specialist in finante, un psiholog, un psihiatru... El trebuie sa fie un optimist si totusi trebuie sa faca pe pesimistul, trebuie sa para modest si sa fie totusi mandru. El trebuie sa fie un entuziast, dar nu prea mult. El trebuie sa aiba pielea unui elefant, salbaticia unui leu, mirosul unui caine tanar, curajul unui bizon, rezistenta unei antilope, intelepciunea unei bufnite, viclenia unei vulpi si inima unei pisici. El trebuie sa fie gata in orice moment sa-si sacrifice cu marinimie timpul sau, banii, tineretea, viata de familie, sanatatea. Ca multumire i se va acorda cu multa << marinimie >> nici o (sau o slaba) recompensa baneasca, foarte putine satisfactii personale, putina recunostinta si multa critica... Totusi, un antrenor este ascultat cu atentie, este un adevarat conducator al elevilor sai si are oarecari bucurii. El are satisfactia sufleteasca de a vedea cum elevii sai progreseaza sub indrumarea lui; el traieste fiorii victoriei impreuna cu invingatorul si invata sa suporte cu demnitate infrangerile si eventualele racolari ale sportivilor formati de el. Prezenta in mijlocul sportivilor il mentine tanar la trup si la suflet, il ajuta sa progreseze impreuna cu elevii sai. Cu toate criticile si sacrificiile, el isi iubeste meseria deoarece este...antrenor”.

Din aceste prezentari facute antrenorului de trei oameni de mare competenta putem alcatui un „portret-robot”, pe care vom incerca sa-l identificam printre antrenorii care activeaza in handbal, mai tineri sai mai in varsta. Sa-i urmarim pe profesorii cu specializarea in handbal, pe aceea care au parcurs un drum lung in activitatea lor, care au trecut peste multe obstacole ce le-au pus la incercare posibilitatile profesionale si de caracter si care, fiind inzestrati cu trasaturi puternice, au devenit sau pot deveni o personalitate. Din pacate insa, sunt si profesori cu acesta specializare care, dupa ani de zile de activitate la catedra, nu au reusit sa formeze nici macar o modesta echipa scolara. George-Radu Chirovici scrie in articolul: „Imoralitatea indolentei profesionale”: „Moralitatea este inainte de toate masura in care un membru al societatii isi face datoria fata de semenii sai. Un om este moral in masura in care nu precupeteste nimic, nu-si economiseste fortele in portiunea de responsabilitate pe care societatea i-a incredintat-o; este moral in masura in care acest lucru il face cu pricepere, cu inteligenta si abnegatie”.

Lasand la o parte putinele exceptii nedorite constatam ca din randul masei de antrenori din tara noastra unii se desprind si urca spre diferitele trepte ale personalitatii, in functie de forta si numarul trasaturilor care le determina personalitatea. Numarul acestor trasaturi ce trebuie intrunite, intr-un mod ideal, pentru a defini o personalitate, este foarte mare. De aceea credem ca nu gresim daca o definim numai in ipoteza cand sunt indeplinite toate aceste trasaturi. Dar constatam din viata practica ponderea diferita de la o personalitate la alta a anumitor calitati. Ba chiar intalnim unele trasaturi negative la unele mari personalitati. De asemenea, mai apar unele trasaturi, fara de care personalitatea nu se poate realiza si care sunt comune tuturor personalitatilor si, in acest caz, ele trebuie considerate drept cele mai importante. In concluzie, dupa parerea noastra, trei sunt calitatile fundamentale in formarea si recunoasterea personalitatii antrenorului, si anume: 1) vointa de a fi antrenor mare, 2) efortul depus in munca profesionala si 3) selectia sportivilor si mijloacelor cu care lucreaza.

1)Dorinta, vointa de a fi mare constituie una din caracteristicile cele mai pregnante ale multor oameni de seama. In sportul de performanta ea este calitatea dominanta a invingatorilor. De asemenea, ca si la sportivi, la unii antrenori constatam dispretul pentru mediocritate, ambitia de a fi primii. Acest sentiment puternic este capabil sa declanseze forte nebanuite care ii mobilizeaza si pe sportivii cu care se lucreaza. Pentru acesta este suficient sa analizam reactia sportivilor si antrenorilor dupa o partida pierduta. Observam in acest caz cu usurinta dorinta cea mare cu care au pornit la castigarea acestei confruntari, din toate gesturile, vorbele, comportarea care izbucneste spontan din firea fiecaruia. Dorinta de mai bine este deci principalul factor care a creat marile personalitati in toate domeniile si prin care sau concretizat salturile in evolutia civilizatiei omenirii. Aceasta trasatura este caracterisitica si marilor antrenori, caci dorinta de mai bine, nemultumirea pentru ceea ce au realizat i-au atasat de profesie si de sportivii cu care au lucrat, atasamentul fiind sustinut de o deosebita perseverenta si putere de munca. Toate acestea i-au facut capabili de eforturi nebanuite.

2)A doua trasatura fundamentala a personalitatii este tocmai aceasta putere de a face eforturi deosebite, atat in ce priveste pregatirea proprie, cat si cea a sportivilor pe care-i instruieste. Se impune aici o precizare: multi oameni sunt capabili de mari eforturi, dar numai efortul acela ce dureaza zeci de ani, pe parcursul carora omul repeta etapa de etapa aproape aceleasi lucruri, pastrandu-si totusi interesul si entuziasmul pentru munca pe care o face, acesta este trasatura specifica marilor personalitati. Am intalnit multi tineri antrenori care, dupa ce au instruit o generatie sau doua, au marturisit ca „ii plictiseste sa repete mereu acelasi lucru”. Profesorii, ca si antrenorii deosebiti, nu numai ca nu se plictisesc, dar isi propun de fiecare data cand incep pregatirea cu o noua generatie, sa incerce metode si mijloace noi pentru a obtine rezultate mai bune si mai rapide. Deci, repetarea se face pe un plan superior, in spirala.

Adaptarea la efort este si ea tot o problema de antrenament, si activitatea sportiva ne da exemple concrete in acest domeniu. Experienta capatata in scolile medii tehnice de cultura fizica in care elevii, de la an la an, ajunsesera sa faca zilnic cate trei lectii practice de cate doua ore fiecare, fara sa dea semne de oboseala, a schimbat optica generala asupra efortului si astfel s-a trecut pe plan national de la 2-3 antrenamente pe saptamana la 3 pe zi. Sau iata un alt exemplu de proportii: alergarea maratonului, care era o cursa considerata de multi ca accesibila numai sportivilor dotati cu calitati exceptionale, a ajuns sa intruneasca acum la start zeci de mii de concurenti intre 11 si 70 de ani.

Al doilea aspect al efortului consta in faptul ca efortul fizic il influenteaza si pe cel psihic, producand astfel profunde modificari in conceptia de viata a individului. Caci, acceptata de constiinta, necesitatea eforturilor mari face posibila atingerea unor mari obiective propuse. Acesta este momentul in care puterea de munca a antrenorului atinge cote nebanuite deoarece consecintele neplacute ale efortului sunt estompate de placerea lucrului pe care-l indeplineste si este pragul selectiv cel mai important, marcat de momentul in care efortul capata semnificatie pentru atingerea scopurilor propuse. Putem spune deci ca tinta, idealul pe care-l urmarim dezlantuie toate energiile creatoare ale omului, canalizandu-le spre aspiratia astfel definita. Un antrenor trebuie sa-si propuna ca, prin rezultatele pe care le obtine, sa devina cel mai bun antrenor din scoala, din club, din oras, din seria lui, din tara si, de ce nu, chiar din lume. Si chiar daca acest tel nu este formulat ca atare, el exista in subconstientul antrenorului cu mari perspective care, indata ce a urcat o treapta, ba chiar inainte de acesta, o si vizeaza pe urmatoarea.

Numai prin efortul deosebit depus in procesul muncii omul a evoluat si si-a conturat un stil personal pentru ca, de fapt, nu suntem numai autorii oprelor noastre, ci, intr-o mare masura, rezultatul acestora. Marii antrenori i-au format pe marii sportivi, dar si stralucirea acestora s-a reflectat asupra persoanei antrenorilor ca un semn al fortei si capacitatii lor deosebite. Puterea de munca, capacitatea de eforturi mari, permanente si constante, devine astfel direct proportionala cu personalitatea anternorului. Si nu am intalnit inca un antrenor mare care sa fie lenes sau comod.

3)Al treilea punct capital in afirmarea personalitatii antrenorului il constituie modul personal de selectionare a sportivilor. Intr-o lucrare intitulata „Sfaturi pentru antrenori”, elaborata de Federatia Romana de Baschet, se afirma: „Materialul uman de care dispuneti la inceput conditioneaza intotdeauna rezultatele si meritele voastre. De altfel, in aceasta consta diferenta de valoare dintre antrenori, deoarece nu s-a intamplat niciodata sa iasa un cal de curse dintr-o martoaga”.

Dar selectia, dupa parerea noastra, este pe de o parte rezolvata prin pricepere, criterii, mediu, relatii, dar intr-o proportie oarecare, si de hazard. Hazard care pe unii antrenori i-a ajutat sa devina „mari” prin descoperirea unor sportivi de valoare care au aparut intamplator „in curtea lor”. Dar, s-a constatat ca alti antrenori fac aceste descoperiri in permanenta, datorita unei sensibilitati aparte fata de acest fenomen, ceea ce le-a adus renumele ca se pricep bine la selectie. Acesta pricepere are si ea o explicatie. Antrenorii respectivi, prin temeinice cunostinte de biologie, printr-un fler deosebit in domeniul psihologiei, prin cunoasterea mediului social din care provine sportivul, a antecedentelor sportive ale parintilor, printr-o vasta cultura personala, dar mai ales prin experienta capatata anterior, gasesc o fereastra deschisa prin care pot privi inauntrul sportivului, ceea ce-i deosebeste fundamental de alti antrenori care se opresc la aspectul exterior si cel mai adesea la gabarit. Caci nu trebuie sa uitam un amanunt foarte important in procesul de selectie, acela ca fiecare individ are, in compensatie, un plus de calitati, ascunse uneori, menite sa echilibreze unele deficiente. Si acesta veritabila enciclopedie de cunostinte necesare selectiei este si ea strans legata de personalitatea antrenorului.

Pentru ca problema selectiei nu are inca fixati niste parametri si pentru a fi mai bine intelesi, sa dam un exemplu din alt domeniu ce foloseste o experienta mult mai indelungata si date stiintifice mult mai precise: medicina. Inainte de aparitia aparaturii, a analizelor medicale, a chimiei si radiologiei, care dau medicilor un ajutor atat de pretios in stabilirea diagnosticului, existau o serie de medici care „ghiceau” boala individului. Era o calitate extrem de pretuita la vremea aceea si esentiala in practicarea profesiei de medic. Ei erau asa-zisi mari diagnosticieni. Pastrand bineinteles proportiile, si la unii antrenori se manifesta acest har de a prognostica viitorul sportiv al unui elev.

Un alt aspect legat de procesul de selectie il constituie curajul de a promova un element inca in formare, cu toata lipsa lui de experienta, curaj ce apartine numai marilor antrenori, nu insa si colegilor lor care pierd mult timp pretios pana ce se conving ca a sosit momentul promovarii celor tineri. Asadar selectia implica, pe de-o parte, talentul de a descoperi elemente valoroase, iar pe de alta, curajul de a sesiza momentul cel mai potrivit pentru plasarea sportivului pe orbita.

Pentru ca antrenorul e factorul prim in pregatirea si instruirea elevilor sai, este neaparat necesar ca el sa posede o seama de calitati si cunostinte prin care sa poata face fata in orice moment tuturor situatiilor variate si problemelor ivite pe parcursul anilor cat dureaza formarea unui sportiv de performanta. Astfel, nu este de mirare faptul ca la antrenorii de mare valoare gasim intrunite calitatile cele mai diverse si cunostintele cele mai variate: inalta tinuta morala, cele mai moderne cunostinte profesionale, insusiri naturale de psiholog si pedagog, inteligenta creatoare, comportament corect, ascutit spirit de observatie, rabdare, stapanire de sine, punctualitate, tinuta si limbaj adecvate, aptitudini de conducator, cultura generala, sanatate etc., etc. Toate acestea contribuie in mare masura la formarea personalitatii antrenorului si la afirmarea lui fata de sportivi si colaboratori. Dar dinamica formarii sportivului se axeaza in special pe cele trei puncte asupra carora am insistat: vointa de a fi un mare antrenor, capacitatea de efort si spiritul selectiv. Acestea le intalnim intr-o doza maxima la toti marii antrenori, indiferent la ce categorie de echipa lucreaza. Totalul celorlalte calitati enumerate, asupra carora vom reveni mai departe, determina doar pozitia ierarhica a antrenorilor spre varful piramidei. Numarul calitatilor cu care este inzestrat sau educat antrenorul si cota ce-i revine din fiecare calitate in parte il orienteaza si il dirijeaza spre o anumita categorie de echipe, asa cum o sa vedem in continuare.

Exista, mai intai, doua categorii mari de echipe, si anume cele de fete si cele de baieti. Particularitatile si profilul personalitatii fiecarui antrenor il determina pe acesta sa se ocupe de una din cele doua categorii, uneori in mod deliberat, alteori numai datorita unei intamplari. Oricum insa, rezultatele ulterioare vor confirma justetea sau injustetea optiunii lui. Daca la celelalte categorii de echipe alegerea uneia sau alteia dintre ele are o mai mica importanta, intre acestea doua (de fete sau de baieti), optiunea constituie un important semn de intrebare pentru ca justetea ei nu o putem verifica decat mult mai tarziu, dupa ce ea a fost facuta. Diferentierea intre echipele feminine si masculine nu este numai de ordin fizic si tehnic, ci mai ales de natura psihologica si pedagogica. De aceea credem ca unele rezultate negative ale echipelor feminine se explica prin faptul ca o parte dintre antrenorii lor nu au gasit metodele adecvate acestei misiuni, o indeplinesc fara vocatie si numai de nevoie, cu nemultumiri de ambele parti. Analizandu-i, la randul lor, din toate punctele de vedere, pe antrenorii care au obtinut succese permanente la conducerea echipelor feminine, nu putem ajunge totusi la concretizarea unui model, deoarece diferentele sub aspectul personalitatii sunt foarte mari si numarul acestor antrenori este extrem de mic.

Mergand mai departe, constatam ca echipele se mai impart in cele din cadrul sportului de masa, de performanta si de inalta performanta, diferentiere care clasifica si antrenorii in antrenori ai echipelor judetene, de juniori, de divizia B si A si antrenori ai loturilor reprezentative. In functie de structura sociala a echipelor gasim la fiecare din categoriile enumerate, de asemenea, importante diferentieri psihologice. Dar echipele se mai pot imparti si in echipe scolare, sindicale, studentesti si militare. In toate aceste categorii de echipe, manifestarea personalitatii antrenorilor nu este deloc intamplatoare. Ea este determinata de adaptarea particularitatilor lor la specificul echipelor respective. Dar cu toata varietatea categoriilor de echipe enumerate, un antrenor, indiferent de categoria competitionala a echipei de care se ocupa, sau daca acesta actioneaza in capitala sau intr-o localitate de provincie, poate fi sau poate deveni o personalitatea. Sa retinem adevarul ca nici performantele trecatoare ale echipei si nici valoarea jucatorilor racolati de la alti antrenori nu creaza personalitatea antrenorului, ci stofa din care este croit, talentul, pana la urma, cu care este inzestrat. Se mai intampla uneori ca faima unei echipe de care te-ai atasat pentru o vreme sa te propulseze in frunte si pe tine, antrenor care te-ai lipit de ea din mers, asa cum te-ai urca intr-un tramvai ca sa mergi doar o statie fara bilet, dar cu timpul impostura va fi sigur demascata.

Consideram ca este util sa folosim aici un citat edificator din cartea „Stiinta inotului”. La capitolul intitulat „rolul antrenorului”, antrenorul american James Councilman scrie: „Copiii au nevoie de un antrenor pasionat care sa aiba capacitatea de bun organizator si cunostinte profesionale deosebite. Un antrenor nu trebuie acceptat numai pentru ca este ambitios si obtine rezultate bune, ci mai ales fiindca stie sa inteleaga si sa manevreze copiii. Tipul ideal de antrenor este cel care asigura dezvoltarea constienta a inotatorilor exceptionali”. Autorul cartii citate, care a avut bucuria sa-l vada pe unul din cei mai mari antrenori de copii, batranul Jim Clark, in timp ce lucra la pregatirea lotului sau, spunea: „Toti copiii care invatau cu el il admirau si-l respectau, iar lui ii facea placere sa-i antreneze”.

Reiese din citatul de mai sus ca, la un antrenor de nivelul echipelor scolare, sa zicem, din totalul factorilor determinanti ai personalitatii, ponderea cade in special pe dragostea fata de copii si pe intelegerea mentalitatii lor, pe rabdarea de a-i invata elementele fundamentale ale jocului, dar mai ales pe aptitudinile lui de educator. Peste toate acestea ar mai fi de adaugat un factor cu totul specific acestei munci, acela de a sti sa te joci cu ei si alaturi de ei, imprumutand pentru o vreme mentalitatea lor, impunandu-ti totusi autoritatea si castigandu-le adeziunea fata de sportul respectiv si fata de tine.

Spre deosebire de echipele scolare insa, la cele divizionare de seniori se mareste ponderea cunostintelor profesionale (in perfectionarea tehnica si tactica a jocului), a aptitudinilor de conducere si a capacitatii de a convinge sportivii de necesitatea depunerii unor eforturi tot mai mari in pregatirea analitica, precum si a diplomatiei fata de conducatorii echipei pentru a obtine conditiile materiale cele mai bune, a rezolva interesele sportivilor ori conflictele de tot felul.

De multe ori, dragostea exagerata fata de micii sportivi este mai periculoasa chiar decat nepasarea sau incompetenta. Dovada cea mai frecventa o intalnim in unele familii in care parintii, din dragoste rau inteleasa, isi nenorocesc proprii copii tinandu-i in brate la propriu si la figurat, indeplinindu-le toate dorintele si toate capriciile, pentru ca apoi, cand vine vremea sa se descurce singuri, copiii sa ramana tot copii si sa devina niste neadaptati la viata sociala. Asadar, colaborarea intre parinte si antrenor este esentiala din punct de vedere educativ, idealul fiind ca ambii sa fie de acord in toate problemele, dar mai ales in privinta exigentei si disciplinei.

Educatia, interesele cultura, calitatile intelectuale prezinta, de asemenea, deosebiri la jucatorii diferitelor categorii de echipe. Exista deci o anumita psihologie, un anumit mediu in fiecare echipa. Intre mentalitatea antrenorului si cea a sportivilor cu care lucreaza ar trebui sa existe o serie de valente morale si intelectuale, dar, in cele mai multe cazuri, selectia antrenorilor se face fara a se tine seama de acest aspect esential, exceptie facand doar loturile reprezentative, insa si acolo se recurge la aproximari. Dificultatea in aprecierea justa a muncii antrenorului consta in faptul ca rezultatele acestora depind foarte mult de posibilitatile de selectie ce-i stau la dispozitie, precum si de conditiile de lucru ale fiecarei echipe in parte. Asa incat cel care isi alege antrenorul trebuie sa cunoasca foarte bine modul in care se lucreaza si specificul uman al echipei sale. Antrenorului i se cere, de asemenea, mult discernamant atunci cand se hotaraste sa accepte sau nu postul pe care-l solicita sau care i se ofera la o echipa oarecare, si acesta in functie de valoarea lui si de particularitatile muncii cu echipa respectiva. El trebuie sa tina seama de toate acestea deoarece rezultatele pe care le va obtine cu echipa pe care o conduce il va urca sau cobori in ierarhia valorica profesionala.

Desigur, este o mare performanta sa devii o personalitate in lumea ta si daca unele succese i-au facut publicitate personalitatii antrenorului, el nu va reusi sa-si mentina prestigiul capatat prin acesta decat continuand efortul depus pana atunci in acesta directie. Numai astfel i se verifica cu adevarat personaliatea care va continua sa influenteze echipa chiar si atunci cand antrenorul nu mai este in functie.

Cauzele care pot determina scaderea sau pierderea totala a prestigiului pot fi multe si diverse, dar din toate acestea retinem numai faptul ca un mare rol il joaca conflictele antrenorului cu sportivii, cu publicul sau conducatorii clubului, in sfarsit, si nu in ultimul rand, cu presa. Dar cel mai neplacut exemplu in acest domeniu ni-l dau antrenorii ce ajung sa se creada centrul universului si-i privesc de la inaltime pe cei din jurul lor, folosind in discutie pronumele „eu” in loc de „noi”. De asemenea, pentru mentinerea personalitatii sale, antrenorului i se cere sa fie permanent la curent cu tot ce apare nou in literatura de specialitate a profesiunii sale caci plafonarea este cel mai periculos flagel profesional. Ca si in viata sociala, si in sport noi traim si cunoastem doar o anumita secventa de timp, dar timpul trece, aspectele sociale si tehnice se schimba neincetat, mentalitatea tinerilor evolueaza, asa ca, pentru a fi in pas cu vremea ta, trebuie sa te deplasezi cu obiectivul al timpul prezent, incercand sa intelegi si sa alegi cel mai potrivit mod de comportament pentru vremurile pe care le traiesti.

Sunt discipline in care criteriul principal de apreciere a unui antrenor il constituie conditia anterioara de mare jucator, de mare vedeta. In handbal, conducatorii si chiar jucatorii, fiind oameni ceva mai realisti si mai putin sensibili la vedetism, considera drept conditie suficienta si necesara pentru a fi un bun antrenor practicarea unui sport in mod satisfacator. Realitatea ne arata ca, pentru a fi un mare antrenor, gloria de a fi fost mare jucator conteaza mai putin in raport cu pasiunea si priceperea de a-i forma pe altii ca mari jucatori. Mai mult chiar, urmarindu-i pe marii sportivi in postura de antrenori, am remarcat la ei o lipsa de intelgere fata de stangaciile incepatorului sau ale debutantului. Explicatia e simpla si consta in faptul ca antrenorul, fiind un element foarte dotat, accepta cu greu ideea ca cei care lucreaza cu el nu au aceleasi calitati. In munca de instruire, atat din punct de vedere tehnic, cat si psihic, este necesara o mare capacitate de intelegere a posibilitatilor si particularitatilor celor cu care lucrezi caci trebuie sa pornim intotdeauna de la adevarul ca, daca ei nu stiu, tu, ca antrenor, esti obligat sa-i inveti.

In scurta istorie a handbalului din tara noastra nu am intalnit inca o antrenoare deosebita ridicata din randul marilor maestre incununate cu titlul de campioane mondiale. O explicatie poate fi aceea ca profesia de antrenor este deosebit de pretentioasa in toate privintele si chiar dura, am putea spune fara sa exageram, acesta mai ales la nivelul marilor performante. Poate de aceea, tot barbatii, cu putine exceptii, se ocupa de pregatirea echipelor feminine chiar la nivelul diviziei scolare. Dar poate ca, relatand un fapt petrecut in lumea handbalului, vom lamuri mai bine de ce in acest domeniu prezenta femeilor este mai putin numeroasa in vreme ce in alte domenii ele reusesc sa se achite cu succes de munci pretentioase la conducerea unor institutii importante. Asadar, la o scoala oarecare, o profesoara cu experienta se ocupa cu mult succes la pregatirea elevelor din cursul elementar; profesorul care conducea echipa divizionara a scolii trebuia sa iasa la pensie peste un an. In fata acestei situatii, directia scolii a hotarat ca profesoara sa preia din mers echipa viitorului pensionar. Si ca sa se initieze mai bine in conducerea echipei de divizie, profesoara a fost invitata sa insoteasca echipa la turneul final al diviziei scolare din acel an. Intamplarea a facut ca echipa scolii respective sa castige campionatul, ceea ce in mod normal ar fi trebuit sa influenteze favorabil hotararea unui antrenor de a prelua conducerea unei asemenea echipe. Dar mare a fost surpriza tuturor cand profesoara careia urma sa i se predea echipa a refuzat acesta cinste spunand: „Va multumesc pentru increderea pe care mi-ati acordat-o, dar, stand pe banca antrenorului la o competitie asa de importanta, mi-am dat seama ca eu n-am sa pot rezista la un asemenea test cand voi fi singura, ca nu am suficienta stapanire de sine ca sa conduc echipa cu calm si luciditate in momentele de maxima tensiune atunci cand soarta meciului va depinde poate de hotararile mele”.

S-ar parea ca femeile nu sunt inca pregatite sa conduca singure o confruntare in care deciziile de moment sa fie hotaratoare si inspirate. Dar n-ar trebui sa generalizam si sa le acuzam numai pe antrenoare ca nu pot rezista fizic in conditiile unor concursuri de anvergura. Caci am intalnit si foarte multi antrenori care-si pregatesc foarte bine echipele in antrenamente si sedinte teoretice, dar care la meciuri se pierd cu firea, dovedindu-se incapabili sa ia decizii corecte la momentul oportun, decizii pe care le descopera de-abia dupa joc. Situatii asemanatoate intalnim si la sportivi, si inca dintre cei mai buni care, cand joaca pe teren propriu sau in meciuri usoare, sunt grozavi de inspirati si plini de initiativa, dar care, in deplasare sau in jocuri foarte importante, devin de nerecunoscut pentru ca „nu-i tin nervii”. Defectiuni grave, cateodata iremediabile care apar relativ tarziu in activitatea lor de performanta, tocmai cand ar fi trebuit sa dea maximum de randament. Din pacate, asemenea defecte nu pot fi depistate inca din faza de selectie sau a instruirii primare.

In alta ordine de idei, antrenorul nu trebuie sa uite ca prima lui sarcina este cea de educator, indiferent de nivelul si specificul echipei cu care lucreaza. „De cele mai multe ori – spunea un mare pedagog – intalnim educatori care nu sunt ei insisi educati. Si este o prostie sa speri ca acest educator needucat va putea educa pe cineva”.

Un bun antrenor trebuie sa imbine armonios calitatile de meserias cu cele pedagogice. In mod ideal, o adevarata personalitate trebuie sa se realizeze pe amandoua planurile. Totusi, cunoastem cazurile destul de frecvente ale unor mari personalitati realizate, recunoscute si apreciate doar din punct de vedere profesional, al meseriei propriu-zise, dar care manifesta mari lipsuri in privinta calitatilor lor de educatori. Aceste lipsuri sunt cel mai adesea trecute pe seama temperamentului, ceea ce ni se pare cu totul gresit. Caci, asa cum sustine conf. Dr. Paul Popescu-Neveanu, in articolul „Temperamentul este coordonata decisiva a personalitatii?”, „valoarea omului nu depinde decat in mica masura de temperament fiind influentata hotarator de alti factori cu importanta realmente esentiala. Caci, pe aceeasi baza temperamentala se poate dezvolta un om cu o gandire profunda, caracterizat printr-o puternica structura morala, sau unul apatic, incapabil de gandire patrunzatoare, caracterizat prin indiferentism, prin cinism. Temperamentul este uman, intrucat este al omului, al personalitatii capabile de autoconducere, al celui care stie sa transforme energiile proprii si resursele lumii in valoare si sa se converteasca pe sine insusi intr-o autentica valoare”.

Dar despre rolul personalitatii celui care conduce cu succes un colectiv de munca, angajat intr-o lucrare de mare importanta sau care infaptuieste el insusi opere de mare valoare, este usor sa ne convingem daca analizam viata, opera si caracterul celor care au facut ceva deosebit in viata. Ne apare in primul rand evident faptul ca, in acelasi mediu, in aceleasi conditii, ei au facut mai mult si mai bine decat ceilalati, tocmai datorita felului lor aparte de a interpreta, de a trata si de a rezolva problemele cruciale ale existentei si activitatii profesionale. Aceste aspecte le-am identificat ca factori comuni la diferite personalitati din domeniul artei, stiintei, politicii, filozofiei si sportului, despre a caror viata s-a scris atat de mult si din care am putut si noi sa ne inspiram.

Acum se pune intrebarea daca aceste personalitati s-au nascut asa cum i-am cunoscut noi, in mod spontan, sau si-au format personalitatea printr-o educatie dirijata? Un posibil raspuns ni-l ofera un exemplu luat chiar din sport. Pana prin anul 1950 se credea ca in pregatirea sportiva calitatile motrice se datorau unor factori mosteniti genetic. Dar in urma studiilor intreprinse ulterior s-a constatat ca aceste calitati sunt perfectibile si ca pot fi imbunatatite prin mijloace si metode specifice in antrenamente de lunga durata. Cu cat mai mult suntem acum convinsi ca si personalitatea se poate forma si dezvolta printr-un proces de educare daca avem in fata un model dupa care sa ne ghidam sau un mentor care sa ne conduca. Si am mai remarcat ceva: ca in formarea personalitatilor, intre calitatile lor s-a aflat neaparat si simtul artistic, intelegand prin acesta dragostea pentru obiectul si pentru telul muncii noastre. Caci fara dragoste, orice realizare poate fi corecta, dar lipsita de fiorul sfant al creatiei si de idealul artistic pe care-l punem la temelia oricarei mari infaptuiri omenesti. „Orice munca omeneasca se straduieste catre conditia artei, catre perfectiune, deci catre forma artistica. A face un lucru bun, inchegat, armonios, sfarsit in toate punctele lui, care sa corespunda perfect scopului pe care-l urmareste, este idealul care trebuie sa ne calauzeasca”, spunea prof. Tudor Vianu in cursul intitulat „Curs despre problema originalitatii”. Asa face si antrenorul, daca este cu adevarat o mare personalitate. Daca-i cu adevarat antrenor, adica un artist si un creator. Asa va fi facut si Pygmalion insufletind pe Galateea. Asa au facut si Mesterul Manole, si Mesterul Mutu, si Mesterul Brancus. Ei toti au facut sa traiasca propriul lor chip si suflet in alte fapturi.

Nutrim speranta ca aspectele prezentate pana acum in legatura cu personalitatea antrenorului-educator au reusit sa contureze un model de urmat si chiar de imitat de catre cei ce pornesc sau de-abia au pornit pe drumul spinos al acestei aspre profesiuni, in special de catre cei tineri si ambitiosi, dornici nu doar sa faca din ea un mijloc oarecare de a-si castiga existenta ci, ascultand de o irezistibila chemare si de o sincera vocatie, sa-si dedice intreaga lor viata acestei nobile misiuni care este cresterea si educarea unei intregi natiuni. Pentru ca – oricat ar parea de exagerata acesta afirmatie – viitorul unui popor se afla incredintat, inca de la cea mai frageda varsta, atunci cand copilul isi paraseste pentru prima oara familia si paseste in lume, in mainile acestor modelatori de destine omenesti care sunt profesorii si, hai s-o spunem cu mult curaj, antrenorii. Si nu e de prisos sa o repetam, parafrazand stravechiul dicton latin, ca numai o natiune sanatoasa la trup si la minte poate privi cu incredere si sperante intemeiate catre viitorul si destinul sau istoric.

 

Vom incerca in randurile ce urmeaza sa stabilim cateva coordonate in cadrul carora personalitatea antrenorului-educator se defineste si isi manifesta valorile fundamentale, putem spune, cateva repere fata de care stradania fiecaruia dintre noi poate contribui la formarea unei veritabile personalitati. Repere pe care, la randul nostru, va trebui sa le transmitem si sa le impunem in constiinta elevilor nostri sportivi pentru ca si ei, la randul lor, sa-si formeze, sa-si educe si sa-si dezvolte cu ajutorul acestora aptitudinile si calitatile de baza, devenind ei insisi puternice personalitati in sport, in profesie si in viata.

Dintre toate acestea consideram ca trebuie sa asezam in prim-plan pe cea pe care o vom numi cu o arhicunoscuta, dar putin si uneori gresit inteleasa, expresie: crezul profesional. Este vorba de credinta in profesia pe care ai imbratisat-o, pentru care te pregatesti, de a carei nobila misiune nu te indoiesti nici o clipa, de a carei importanta si utilitate esti profund constient, pentru ca esti dispus sa faci orice sacrificiu si careia te-ai hotarat sa-i dedici toata fiinta ta si intreaga ta viata. Toate acestea la un loc, intrunite intr-o singura persoana, constituie cu adevarat crezul profesional al unui antrenor. Caci acesta credinta in profesiunea pe care ne-o alegem si pe care o exercitam apoi toata viata, numai ea da cu adevarat un sens superior muncii noastre. Numai ea este cea care convinge si-i determina si pe altii s-o iubeasca, sa o stimeze si sa-i urmeze caile aspre, dar atat de bogate in satisfactii si bucurii. Si, revenind la lumea sportului, acesta este diferenta dintre cei ce practica un sport sau altul numai ca divertisment si cei ce inteleg sa-l accepte ca mijloc de pregatire fizica si morala pentru marile performante ale vietii. Suntem convinsi ca acesta credinta in ideea sportiva da forta spirituala de a convinge si a sfarama prejudecatile inca existente. O forta magnetica ce atrage si magnetizeaza, la randul ei, pe altii. O forta pe care o putem numi al treilea sistem de semnalizare „magnetismul profesional”, cunoscut si verificat pana acum numai prin efectele lui. Insistam asupra acestei idei pe care am situat-o pe primul plan al personalitatii unui antrenor pentru ca suntem convinsi ca nu poti determina un copil sau un tanar sa faca sport de performanta, sa se pregateasca constient si intens, sa-ti urmeze sfaturile cu incredere, sa renunte la joaca si distractiile varstei lui, atata vreme cat tu insuti nu crezi in importanta si utilitatea acestei actiuni. Mai mult chiar, este un lucru constatat si verificat ca simturile sunt mult mai dezvoltate la copii decat la adulti si ca ei intuiesc mai repede decat adultii daca le spui adevarul sau nu.

Experienta ne-a aratat ca, in general, antrenorilor li s-a raspuns de catre sportivi lor cu aceeasi moneda, corespunzatoare felului in care ei insisi si-au privit propria munca si modului in care s-au comportat fata de acesta. Si daca pentru ei sportul a fost doar un mijloc trecator de a-si pastra silueta sau de a obtine o serie de avantaje materiale, dupa modelul antrenorului au imbratisat si ei aceeasi motivatie. Asadar, daca vrem sa fim sinceri si obiectivi, trebuie sa recunoastem ca nu putem pretinde celorlalti altceva decat le-am dat noi. Astfel, faptele nostre se intorc si ne lovesc ca un bumerang.

Credinta in meserie, indiferent de domeniu, face ca celelalte activitati personale sa fie trecute pe un plan secundar, iar timpul si preocuparea permanenta sa fie axate numai pe cautarea vesnica a „mai binelui”, a adevarului, pe descifrarea tainelor profesiunii respective prin studiu, cercetare si informare. Astfel, marea satisfactie si cea mai pura provine din insasi munca desfasurata in acest mod, dar ea nu poate fi cunoscuta decat de marile personalitati. Despre acesti fericiti putem spune ca, de fapt, ei nici nu muncesc in sensul trudei pentru ca nu o fac nici pentru ca sunt retribuiti si nici pentru ca sunt obligati la acesta. Ei nu au sentimentul silniciei, ci o fac pentru placerea lor personala. De altfel, urmarindu-i mai indeaproape, remarcam alt fapt, cu totul particular: pe toti acestia nu-i intereseaza uneori partea materiala decat intr-o mica masura si nici functiile spectaculoase.

In acest sens, Ioan Chirila, in cartea sa „Nadia”, reuseste sa faca un minunat portret al antrenorului ideal – indiferent de disciplina sportiva in care isi desfasoara activitatea – atat ca om, cat si ca pedagog. Citind-o cu atentie retii faptul ca, pentru a pune in lumina marile calitati ale unui sportiv de exceptie, trebuie ca si antrenorul, la randul sau, sa fie o mare personalitate. Caci slefuirea diamantului, pentru a-i da toata frumusetea si stralucirea, trebuie facuta tot cu praf de diamant. Duritatea sportivului trebuie infranta si corectata de duritatea antrenorului. Si ceea ce a mai scos in evidenta cartea lui Ioan Chirila a fost lupta care se da intre aceste mari forte in procesul de pregatire pentru marea performanta, si sub acest aspect putem considera cartea „Nadia” drept primul roman al profesiunii de antrenor.

Discernamantul. Spuneam mai inainte ca este absolut necesar „sa fim sinceri”, in primul rand in raport cu altii, dar mai ales fata de noi insine. Usor de spus, de scris, de dat sfaturi, dar mai greu de aplicat in practica. Pentru ca faptul de a reusi sa te detasezi de tine ca sa te analizezi cu ochii altuia, sa-ti apreciezi corect, ca la farmacie, rezultatele obtinute in comparatie cu munca si aportul tau, ni se pare poate cel mai greu examen pe care trebuie sa-l dea un antrenor. Sa privesti cu spirit analitic, ca la mircoscopul electronic, greselile tale printre ale celorlalti, fara sa-ti ascunzi pe vreuna din ele sau sa o stergi cu buretele, lucrul acesta nu este deloc usor si nici la indemana oricui. De ce? In primul rand pentru ca trebuie sa gasesti cauzele esentiale, sa pui degetul pe rana si apoi sa ai curajul sa recunosti ca ai gresit. Dar acest curaj de a recunoaste propriile greseli nu se rezuma numai la o simpla si formala autocritica sau la formula „greseala marturisita este pe jumatate iertata”, ci, cunoscand-o si recunoscand-o, ti se pretinde sa ai taria de a o indrepta, fara sa soliciti iertarea cuiva. Uneori poate te temi ca, marturisindu-ti greseala, iti pierzi autoritatea fata de sportivi sau de conducatori. Tocmai in acesta, consideram noi, subzista esenta muncii profesionale. Caci numai oamenii puternici pot marturisi ca au gresit, renuntand la pelerina lasilor cu care la nevoie cei slabi incerca sa se acopere. Acest act de curaj profesional implica o optica personala care te ridica atat in constiinta ta, cat si a celorlalti. Politica strutului iti da numai impresia ca ai rezolvat incercarea prin care treci, ca ai scapat, ca i-ai pacalit, in timp ce greseala este stiuta si trecuta in cont, stirbindu-ti, in fond, autoritatea. Si nu arareori am intalnit expresia „si altii fac la fel”. De ce insa nu ne comparam cu cei care nu fac la fel, ci reusesc acolo unde tu ai pierdut sau ai abandonat? De ce sa nu incercam sa imitam si sa ne intrecem numai cu cei care, depasind toate greutatile si intrecandu-se pe ei insisi, devin si raman in constiinta tuturor mari personaliati?

Cand ne referim la acest mod de analiza nu vizam numai persoana antrenorului, ci ne referim si la modul in care el analizeaza performantele echipei sale, in comparatie cu ale celorlalte echipe cu care se confrunta. Daca in autoanaliza persoanei antrenorului, greutatea de invins este orgoliul, in analiza echipei, piedica cea mai de netrecut o pune sentimentalismul, un fel de orbire sentimentala care te impiedica sa judeci clar. Numai ca, pentru ca sa fii un bun antrenor si o personalitate in acest domeniu, este absolut de neingaduit sa te lasi orbit de sentimente caci acesta constituie poate cea mai grava slabiciune. Ce-ar fi daca un medic il examineaza pe cel pe care-l iubeste si, desi constata un inceput de cangrena sau de hepatita, ezita totusi sa ia masurile cele mai drastice, chiar daca sunt dureroase? La fel si in analizele pe care noi le intreprindem de-a lungul activitati noastre sportive va trebui sa ardem cu fierul rosu si sa tratam radical orice inceput de cangrena educationala. Si speram ca nu gresim daca numim acesta putere de discernamant „giroscopul profesional”, acel instinct si vointa care ne mentine pe verticala pedagogica in activitatea noastra de antrenori si de educatori ai tineretului.

Pedagogul. Putem afirma ca pedagogia functioneaza ca un catalizator al colaborarii dintre antrenor si sportiv. Ea da antrenorului posibilitatea de a intelege si a colabora cu succes cu fiecare sportiv in parte. Repetam din nou adevarul ca fiecare sportiv este unic in felul sau din nenumarate puncte de vedere. Cand facem acesta afirmatie ne bazam pe faptul, cunoscut de toate politiile din lume, ca amprentele degetelor sunt irepetabile. Oare numai arabescurile liniilor de pe police sa fie proprii unui singur individ, nu si intreaga lui fiinta?

Deci prin pedagogie, pe care o socotim mai mult o arta decat o stiinta, datorita neprevazutului ce rezulta din aplicarea ei, antrenorul, ca sa fie alaturi de sportiv, sa-i vorbeasca pe lungimea lui de unda, sa-l faca sa se conduca... luandu-se dupa sfaturile lui, trebuie, in primul rand, sa-l cunoasca pe acesta in intimitatea lui psihica, sociala si a sferei de interese. Un domeniu de cunoastere a infinitatii psihice a sportivului il constituie relatiile sale familiale, uneori extrem de problematice, precum si cele provocate de crizele adolescentei cu primele ei semne de dragoste, in care putem cateodata interveni cu un sfat util sau numai prin intrebari discrete puse din cand in cand in timpul antrenamentului sau in cadrul unor discutii prietenesti. Sunt gesturi care dau sportivului certitudinea ca nu e singur in rezolvarea problemelor sale, ci ca are in tine un duhovnic, ceea ce il predispune la confidente. Si e bine sa tratam aceste confidente ca pe un secret profesional pe care trebuie sa-l pastram numai pentru noi.

Spuneam mai inainte ca socotim pedagogia mai mult o arta decat o stiinta, deoarece pentru a ajunge la inima sportivului, antrenorul-pedagog este ajutat mai mult de sensibilitatea sa, de imaginatia, flerul si spiritul sau de observatie, calitati mai curand caracteristice artistilor decat oamenilor de stiinta. Nu cred ca exageram daca spunem ca antrenorul este un nou gen de artist care, in loc de panza, lut, piatra sau bronz, foloseste ca materie prima trupul si sufletul copilului din care trebuie sa ciopleasca statuia viitorului, iar in loc de dalta si penel, utilizeaza ca scule vorba buna sau dura, sentimentele si emotiile, lucrand cu rabdare, uneori pe pipaite, fara insa sa-l violenteze sau sa-i sfarame chipul minunat. Dar alaturi de acesti antrenori-artisti intalnim si antrenori „facuti”, cu studii deosebite, chiar cu doctorate, care raman insa numai in sfera lucrurilor abstracte, teoretice, produse exclusiv ale gandirii lor, spre deosebite de ceilalti care lucreaza in lumea reala si a caror opera izvoraste din practica, din experienta, din viata. Diferenta intre aceste doua categorii de antrenori – ganditorii si practicienii – consta in faptul ca, in timp ce primii, pe baza informatiilor culese din practica altora, emit teorii mai mult sau mai putin valabile, cei din a doua categorie culeg experienta si adevarul direct de la sursa si abia dupa aceea, in cazul cand ajung la acest nivel de generalizare si abstractizare, formuleaza, eventual, unele teorii. Intre aceste doua metode, daca le putem numi astfel, sesizam o anumita discrepanta deoarece prima se bazeaza pe informatii trecute, iar cea de-a doua pe cele prezente, singurele capabile sa prevada viitorul. De aceea, pentru ca sa formezi un tot unitar – sportiv-antrenor – este necesar ca acesta din urma sa capteze dinamica intima a sportivului si, preluncrand-o ca un computer, sa obtina rezultate cat mai exacte. El, antrenorul, este cel care trebuie sa se plieze si sa se includa in acesta unitate, caci doar el are acesta posibilitate, produs al plusului sau de experienta, al culturii sale profesionale si al inteligentei sale practice. Apoi cateodata prin solutii noi, spontane si nu lipsite de riscurile inerente actului de creatie, sa incerce sa-l pregateasca pe sportiv si din punct de vedere tehnic si ca om al societatii, pentru a scoate din el mare performer si a-l ajuta sa-si modeleze astfel personalitatea. In acesta activitate creatoare, antrenorul apare deci cand ca tehnician de precizie, cand ca sociolog cu vederi largi, cand in postura de confident-prieten, cu valente diferite in fiecare ipostaza, deoarece si antrenorii, la randul lor, sunt diferiti in structura lor intima.

Daca Federatia de Handbal are antrenorii impartiti pe categori, dupa studii si vechime, din punct de vedere pedagogic ne permitem sa-i mai clasificam si altfel. Unii, reci, distanti, superiori, „stiu tot” si-i considera pe sportivi ca pe fiinte-robot, simpli executanti ai retelelor lor infaibile. Acest gen de antrenori produce, de obicei, o puternica impresie, ei fiind in general si cadre universitare. Urmeaza aceia carora antrenamentul si echipa le dau prilejul sa se afiseze in public prin eruditie profesionala si in acest scop regizeaza lectii speciale pentru inspectii. In antiteza cu acesti cabotini profesionali, se remarca umilii, supusii, impaciuitoristii, care vor sa le fie bine tuturor si mai ales ei insile. Ei sunt cei care, cum se spune, acopera schema. Vine apoi categoria „nene”, „unchi” sau „mesteri”, care-i trateaza pe sportivi ca pe proprii lor copii si, vrand sa faca din ei oameni, ii dezmiarda cu o vorba buna sau ii cearta, ii mangaie cu o mana si cu alta ii lovesc. In sfarsit, in ultima categorie sunt inclusi cei socotiti de noi ca rataciti in acesta profesiune, care trec din sport in sport si din echipa in echipa, considerandu-se vesnic neintelesi si nedreptatiti.

Trecand in revista toate aceste categorii de antrenori pe care le-am intalnit de-a lungul anilor, ne mai framanta o intrebare. Cunoastem antrenori care au reusit sa pregateasca in repetate randuri serii de sportivi fruntasi, dar care n-au reusit aceleasi performante cu alte categorii de sportivi, suferind uneori indiscutabile esecuri. Sa situam explicatia doar in domeniul limitelor fizice sau psihice ale sportivilor, ori in faptul ca tehnicianul sau pedagogul din antrenor nu a gasit in aceste cazuri „cifrul” sub care se ascunde fiecare sportiv? Inclinam sa credem ca vina o poarta antrenorul cu nestiinta lui din acel moment in domeniul cunostintelor profesionale si al maiestriei psihologice. De aceea putem considera aceste nerealizari ca rebuturi profesionale ale antrenorului, deocamdata neimputabile decat din punct de vedere moral. Dar poate ca tocmai aceste esecuri dau forta repetarilor, perseverentei in cautarea mai binelui.

Automodelarea. Marile personalitati s-au remarcat, de asemenea, si printr-o permanenta preocupare de a cizela pe ei insisi si pe cei care-i pregateau. Ceea ce i-a calauzit pe acest drum a fost atenta observare a tot ce se intampla in jurul lor, acea mare sete de cunoastere si de informare, prin studii si prin schimb de idei, care sa-i faca sa inteleaga procesul de transformare a mediului in care traiau si activau. Curioasa acesta dorinta permanenta de informare la marile personalitati fata de celelalte fiinte obisnuite, cand normal poate ar fi fost ca lucrurile sa se petreaca invers, dat fiind nivelul cunostintelor fiecaruia. Ca sa intelegem mai bine ii putem compara cu filatelistii care ofera din ce in ce mai multe marci in schimbul unui timbru vechi, dar incomparabil mai valoros, ajuns in colectia lor bogata.

Cat de valoroasa, de adevarata si interesanta este acesta osmoza de idei ce se produce permanent in cunostinta si ratiunea fiecaruia, se poate intelege mai bine din faptul ca in jurul marilor personalitati se strang o multime de discipoli care-i asculta, le urmeaza sfaturile, le comenteaza ideile, continuindu-le si aplicandu-le in propria lor opera. Acesta lansare in circuit a marilor personalitati da de fapt certitudinea valorii fata de cei care speriati sa nu li se fure putinul pe care-l stiu, se izoleaza, rup legatura cu mediul inconjurator si cu intreg mediul profesional din care fac parte. O alta explicatie, mai concreta, a faptului ca marile personalitati cauta sa cunoasca din ce in ce mai mult o putem extrage dintr-o comparatie simpla. Cu cat stim mai putin, cu atat contactul cu necunoscutul e mai redus. De aici parerea unora ca stiu tot. Marele matemetician Poincarre spunea ca pe masura ce continutul sferei cunostintelor omenesti creste, contactul suprafetei acesteia cu necunoscutul sporeste in proportia pe care o stabileste formula volumului si a suprafetei. Si ca sa fim mai bine intelesi, sa dam un exemplu concret. Inoptand in tinerete la o stana in Bucegi, pe vremea cand ciobanii nu aveau inca tranzistor, intr-o noapte minunata de vara l-am intrebat pe baciul alaturi de care ma aflam ce parere are despre stelele ce scanteiau spuzind toata bolta. Mi-a raspuns: „Seara, dumnezeu iese afara si scoate din traista stelele cu mana si le seamana pe cer (gestul semanatului era acelasi cu cel al semanatorului pe ogor), iar dimineata iese cu grebla si le aduna sa le bage in sac”. Ce clara si simpla era pentru el toata astronomia. Pentru ca nu stia si nici macar nu auzise de ani-lumina, de galaxi, de cuasari si de dilatarea spatiului, cunostinte care acum ne fac sa ne uimim de progresele pe care le-a facut mintea omeneasca in rascolitoarea ei pasiune de a patrunde cele mai adinci taine ale naturii. Intamplarea de demult imi revine in minte ori de cate ori vreun debutant spunand ca pentru el nu mai sunt secrete in meseria de antrenor. El mi se pare un frate bun al ciobanului de altadata.

Tinuta. Credem ca lucrul cel mai copiat de catre tineri, si nu numai de ei, este tinuta. Tinuta vestimentara, capilara, corporala au constituit subiectele modei si au fost mereu intr-o continua schimbare in cautarea neincetata a modernitatii. Exista si o asa-zisa tinuta sportiva, caracterizata prin comoditatea in miscari, prin croiala practica, prin culorile vii. Dar, ca in toate celelalte domenii, personalitatea umana a reusit ca si in acest domeniu sa gaseasca o linie proprie, discreta si decenta. De aceea, adevaratele personalitati nu gasesc necesar sa se „pavoazeze” ca sa atraga atentia asupra lor prin stridenta infatisarii. Dar acesta absenta a preocuparilor vestimentare a fost inteleasa uneori gresit si astfel treningul de antrenament sau de competitie a devenit „costumul de baza” cu care unii antrenori ies chiar pe strada, calatoresc in tren, iau masa la restaurant. Poate pentru ca nu-l supara mirosul de transpiratie imbibat in trening sau poate pentru ca tine sa afle toata lumea ca si el este sportiv si mai ales antrenorul echipei. Dar un alt gen de tinuta, diametral opusa, am remarcat-o la alti antrenori care stau tolaniti pe scaun la antrenamente, cu tigara in gura, imbracati ca de strada, cu mainile bagata pana la coate in buzunare, comandand sau corectand miscarea sportivilor si, de ce nu, chiar criticandu-le tinuta. Nici parul excesiv de lung si neglijent, nici fata nebarbierita cu zilele nu-i pot determina pe sportivii acestor antrenori sa umble, la randul lor, corect imbracati sau sa se ocupe de curatenia corporala sau a echipamentului.

Desigur, cliseele prezentate nu trebuie sa fie analizate numai din punct de vedere estetic, caci aprofundarea ideii de sport, care nu se refera numai la performanta, ci include si o anumita mentalitate in care frumosul, curatul si sanatosul, nu morbidul si murdarul sa fie scoase in evidenta, poate constitui, de asemenea, un bun indreptar in acest domeniu. Asta ca sa se intelega ca sportul trebuie sa se desfasoare intr-un climat propriu. Personalitatile de seama au dus in lumea sportiva nu numai performante deosebite, ci si un anumit climat de sanatate morala si estetica, impus prin tinuta si comportarea lor, din care au facut un model fara vorbe si fara indemnuri.

Cuvantul. Cuvantul, ca un al doilea sistem de semnalizare in profesiunea de antrenor, este determinant si hotarator pentru ca, alaturi de exemplificarea miscarii, completeaza imaginea si-i face pe sportivi sa inteleaga mai bine ideile, le sustine moralul in momentele de cumpana, mingaie si alina suferintele, infrangerii, dojeneste si corecteaza greselile. Claritatea cuvantului, in fond si in forma, spulbera tulburarea launtrica a sportivului si-i capteaza atentia. Sa ne amintim de dictia unor mari actori care, prin inflexiunea vocii, prin timbru si claritate, ne fac sa intelegem mai bine piesa si sa traim cu adevarat viata eroilor ei. Si tot asa se face ca unele vorbe rostite de anumite persoane candva, in trecutul nostru, „le auzim” si in prezent. De aceea sa nu ne miram cand in unele cazuri sportivii nostri nu ne urmeaza sfaturile, pentru ca pur si simplu nu le-au auzit sau poate nu le-ai inteles. Tinand seama de perturbarile ce se pot interfera in dialogul antrenor-sportiv in timpul meciurilor, sugeram folosirea unui scurt cod transmis prin semnele mainilor, caci ele sunt mai usor receptionate de sportivii nostri chiar intr-un mediu „fierbinte” si mult mai greu sesizate de adversar. In plus, in felul acesta antrenorii sunt siliti sa dea sfaturi concrete si sa renunte la lamentari, apostrofari sau la fraze fara sens ca: „acum nu primim gol”, „tinem mingea pana la gol”, „numara adversarii” etc. Putem afirma cu convingere ca excesul de vorbe in timpul meciurilor este invers proportional cu gradul de pregatire a echipei, deoarece o echipa care stie ce trebuie sa faca nu mai are nevoie sa fie dascalita, iar pentru cei din jur explicatiile antrenorului sunt inutile pentru ca echipa demonstreaza in joc priceperea antrenorului si capacitatea lui de a-si instrui sportivii.

Mai este un fapt pe care ne vine greu sa-l explicam cu argumente pur stiintifice. Am observat ca absolut aceleasi sfaturi adresate echipei de unii antrenori au efectul scontat, in timp ce, rostite de altii, nu fac nici o impresie asupra jucatorilor si nu dau nici un rezultat. Banuim doar ca primii emit, o data cu vorbele, si un soi de unde magnetice care sunt receptate de sportivi si intaresc intelesul cuvintelor ca o pecete de autenticitate. Iar la cei din categoria a doua, vorbele, lipsite de aceasta forta necunoscuta inca, se pierd irosindu-se in zadar. O singura explicatie ramane valabila: aceea ca primii cred in ceea ce spun, iar ceilalti recita doar niste fraze de care nu sunt convinsi si al caror inteles le scapa de cele mai multe ori. Si acesta credinta in adevarul convingerilor tale se transmit ca un fluid de energie.

Am prezentat aceste cateva aspecte in legatura cu felul cum vorbim si cu ceea ce spunem, in speranta ca exemplele date ii vor inspira pe antrenori sa se preocupe in mod special de felul in care vorbesc cu sportivii, sa se analizeze cu obiectivitate, sa urmareasca efectele pe care le produc indicatiile si sfaturile lor si, daca e cazul si vor considera necesar sa se corecteze pentru ca – o spunem inca o data – vorbirea in profesiunea de antrenor este tot atat de importanta ca si cea de actor sau cantaret si ea are ca scop sa cucereasca si sa convinga.

Disciplina. Disciplina, sub toate formele ei, este caracteristica de baza a marilor personalitati din toate domeniile. Prin disciplina muncii, prin disciplina vietii, prin disciplina gandirii, ei au resusit sa se formeze ca oameni de valoare si, ca atare, sa infaptuiasca tot ce au realizat. In sport, disciplina poate fi concretizata intr-o formula aproape matematica: performanta unui sportiv sau a unei echipe este direct proportionala cu gradul de disciplina a acesteia, in timpul pregatirii, al concursurilor si in viata particulara. Intronarea disciplinei intr-un colectiv este, la randul ei, functie de personalitatea antrenorului prin relativitatea notiunii si prin importanta pe care i-o acorda acesta. Relativitatea disciplinei consta in faptul ca acesta notiune nu poate fi incadrata in forme stas, adevarata disciplina fiind, in fond, pornita din constiinta sportivului. Daca disciplina se manifesta prin „atentie ca vine!” sau „acum nu ne vede nimeni, deci...”, ea este numai de suprafata si profund inselatoare. De aici pornesc marile confuzii si de aceea notiunea de disciplina in sport este atat de variata ca forma, ca fond si ca rezultat. Prin gradul de disciplina manifestata de un sportiv ne putem da seama de atasamentul lui fata de sportul respectiv si de dorinta lui de a atinge marea performanta. Sunt unele fapte similare, dar foarte elocvente, cum ar fi punctualitatea la antrenamente sau la meciuri, grija fata de echipament sau de materialele de pregatire, prezenta la gara inaintea unei plecari pentru un joc in deplasare etc. Toate acestea ne arata gradul de disciplina la care se plaseaza respectivul sportiv. Tot de disciplina se leaga si actele de duritate, de insubordonare sau de huliganism comise de sportivi pe teren, in timpul meciurilor, gesturi sanctionate cu eliminarea lui din joc, fapt ce lasa o vreme echipa in inferioritate numerica, cu perspectiva, de nenumarate ori, a infrangerii. Sunt gesturi care arata ca, in momentul comiterii, sportivul nu s-a gandit la soarta echipei pentru ca acest lucru nu-l intereseaza. Dar efectul cel mai important al disciplinei il constatam tot in meci, de data acesta din punct de vedere tactic. Caci disciplina tactica, in marea majoritate a cazurilor, decide castigarea unei partide, dar ca sa ajungi aici trebuie sa incepi cu un element foarte simplu, prezenta la antrenament, punctualitatea care permite antrenorului sa faca numarul de repetari suficiente cu toata echipa pentru a ajunge la sincronizarea si automatizarea combinatiilor.

Spuneam la inceput ca nota de disciplina o imprima antrenorul. Dar ce facem cu antrenorii care intarzie sistematic la antrenamente sub diferite pretexte, care se agata de ultimul vagon cand pleaca in deplasari si care sunt primii gata sa sara de pe banca, impunand arbitrilor o greseala imaginara, dar se plang tot timpul ca jucatorii lor sunt indisciplinati? Va lasam sa dati singuri raspunsul.

Comportarea. Modul de comportare a antrenorului fata de sportivii sai nu poate fi stabilit cu exactitate pentru ca este in functie de caracterul antrenorului, al sportivilor si al starii de fapt dintr-un anumit moment sau mediu. In general, au izbutit sa obtina rezultate bune acei antrenori care n-au pornit cu idei preconcepute si au reusit sa se impuna alternand severitatea cu blandetea, cateodata contopite, convingand prin autoritate si cucerind prin intelegere. I-au stapanit pe sportivi doar acei antrenori care au instituit in echipa o atmosfera de familie bazata pe incredere, atasament, respect reciproc si voie buna.

Sa nu omitem insa nici un moment ca sportivii pe care-i crestem si ii educam nu raman deloc indiferenti fata de comportarea noastra si in afara lectiilor de antrenament sau a meciurilor. Relatia e usor de explicat si prin faptul ca locul de munca al antrenorului nu este, ca in alte profesiuni, stabilit intr-un anumit perimetru, acolo unde il cunoaste toata lumea, ci se afla in permanenta in alta parte, atunci cand se deplaseaza pentru jocuri sau pregatire, ajungand cateodata chiar si in strainatate. De aceea, noi, antrenorii, suntem pusi in contact cu multa lume diferita ca mentalitate, limba, obiceiuri, carora trebuie sa le facem fata. In aceste situatii iese la iveala felul cum ne purtam la masa, in relatiile cu personalul de serviciu, cu gazdele, prin pretentiile noastre uneori exagerate si absurde, prin catitatile de alimente ingurgitate, dar mai ales prin maniera in care le consumam. De asemenea, ura, dispretul sau vorbele urate adresate de antrenor arbitrilor, adversarilor, conducatorilor ii determina, desigur, si pe unii sportivi sa-i copieze pe mentorii lor, iar pe altii sa constate deceptionati lipsurile lor la capitolul educatie.

Participand la unele discutii, abordand subiecte in afara celor profesionale, cu sportivii sau cu alte persoane, antrenorul demonstreaza in ce masura cultura sa generala este formata prin lecturi serioase, temeinic asimilate sau doar din auzite, superficial, cu goluri si erori grave. Abordarea unor subiecte din domeniul artelor, stiintei, sociologiei cu sportivii pe care-i pregatim ne da posibilitatea, pe de-o parte, sa-i cunoastem mai bine, iar pe de alta, sa ne apropiem de ei si sa gasim astfel noi cai in pregatirea si educarea lor. O largire a culturii generale ii face chiar pe sportivi mai receptivi in intelegerea unor notiuni noi chiar in domeniul strict al jocului. Mai apare insa si un alt aspect. Nu stiu daca un inginer, un medic sau un avocat manifesta asemenea preocupari in relatie cu cei cu care lucreaza sau colaboreaza si nici nu credem ca sunt necesare. Profesiunile amintite au in societate un statut bine stabilit si apreciat fata de cel al antrenorilor de sport. De aceea, pentru a castiga increderea sportivilor nostri si a altora, noi, profesorii si antrenorii, trebuie sa dovedim ca prin nivelul cunostintelor noastre suntem capabili sa aiguram pregatirea copiilor si tineretului din toate punctele de vedere, ceea ce nu se cere celorlalti profesionisti pentru ca lor nu le revine sarcina de a-i pregati si educa pe altii. Ba mai mult, este necesar nu numai sa aratam ce stim sau pur si simplu ca stim mai multe si mai bine decat elevii nostri, ci sa folosim cultura noastra generala ca sa gasim metode si mijloace mai noi si mai perfectionate prin care sa ne orientam just si eficient in varietatea situatiilor create de fiecare elev in parte.

Dar poate ca factorul esential din comportarea antrenorului ce nu se uita si nu se iarta niciodata este necinstea. Necinstea distruge definitiv personalitatea antrenorului si risipeste cu desavarsire increderea sportivilor in moralitatea lui. Necinstea in decizii, in relatii financiare, in comportamentul de fiecare zi, manifestata prin mistificarea sau falsificarea unor carnete sau rezultate. Neincrederea in cinste si in adevar, de care sportivii se contamineaza usor, atat de bine ilustrata prin protestele de pe teren, este in fond determinata tot de comportarea antrenorilor, asa cum in familie copiii ii copiaza pe parinti in mod reflex, facandu-i pe acestia sa se intrebe cu candoare: „Oare cu cine seamana?”. Si daca insistam asupra conduitei antrenorilor si sportivilor, o facem deoarece si unii, si altii, mai mult sau mai putin, sunt in postura de vedete pe care lumea le cunoaste si carora le comenteaza cu exigenta fiecare gest sau vorba, in bine sau in rau. Pretentiile oamenilor fata de vedete sunt mult mai mari, de aceea nu le iarta pacatele si nici macar nu accepta ideea ca si ei sunt oameni ca toti ceilalti.

Experienta personala. O alta caracteristica a multor personalitati consta in faptul ca au avut la inceputul carierei o viata aspra care i-a calit si i-a selectionat. Astfel, si in meseria de antrenor, greutatile intampinate la inceputul carierei au facut ca profesiunea acesta sa nu aiba, pana la sfarsit, pentru ei nici un secret. Este elementar si firesc ca cel ce n-a cunoscut din plin greutatile inceputului nu mai poate aprecia apoi avantajele sfarsitului. Conditiile excelente oferite de-a gata nu pot forma un caracter darz de luptator cu viata. Iar in sport se petrece acelasi fenomen in formarea spiritului combativ pentru lupta cu sine, cu adversarii si cu greutatile.

Evident, in afara experientei practice, la formarea personalitatii antrenorului conteaza si pregatirea teoretica, incepand cu scoala, universitatea si continuand cu studiul personal in domeniul profesional. Dar experienta personala, practica nemijlocita ne asigura o mai mare siguranta in ceea ce am invatat si in ceea ce facem. Din acest punct de vedere remarcam un fenomen aproape general in relatiile parinti-copii. Sfaturile parintilor, ale batrinilor ca si ale oricaror altora din afara sunt rar puse in aplicare de catre cei care le primesc. Explicatia este ca, in general, nu prea ne incredem in sfaturi, ci preferam sa apelam la experienta proprie. Vorba scriitorului, devenita butada: „Nu-mi dati sfaturi caci stiu sa gresesc si singur”. De aceea, experienta personala ne confera cea mai mare siguranta in ceea ce facem, chiar daca ea este presarata cu inerente greseli. Mai mult chiar, bagajul informational se refera la ceva ce s-a facut, ce s-a implinit si s-a consumat, in timp ce experienta personala da incredere si indrazneala inovatie si ne inarmeaza cu curajul de a trece bariera necunoscutului, inaintand in plina aventura profesionala si pasind neincetat catre perfectiune. De la etapa la etapa, cu fiecare serie nou instruita, iti poti da astfel seama ce a fost esential si folositor din tot ce ai facut si ai descoperit, precum si tot ce a fost inutil si gresit. Asa ca de fiecare data, incepand lucrul cu o grupa noua de sportivi, pornesti cu metode si mijloace mai precise si pe un drum mai direct catre succes. In plus, e bine de stiut ca ideile noi nu se nasc numai in mintea antrenorului caci, daca esti atent si receptiv, iti dai seama cat de importanta este si contributia sportivilor la acesta noua cale pe care pornesti. Recunoasterea si popularizarea contributiei acestora pot fi facute fara teama, caci colaborarea cu sportivii nu numai ca nu stirbeste prestigiul, ci uneste si entuziasmeaza.

Ca sa evoluezi normal si temeinic in profesiunea de antrenor, ca si in altele de altfel, este strict necesar ca inceputurile tale sa fie impletite cu initierea in disciplina respectiva a celor micuti, pe care trebuie sa-i inveti sa faca primii lor pasi, caci acest proces pedagogic iti imbogateste tie insuti cunostintele si-ti stimuleaza imaginatia prin varietatea problemelor pe care le ridica. Cei mici, cand este vorba de joaca, nu fac diferenta intre colegii lor de varsta si profesorul-antrenor, sunt foarte sinceri in acesta colaborare si daca tu „nu stii sa te joci”, ti-o spun fara menajamente si rea vointa. Acest lucru trebuie sa-ti atraga atentia ca, pedagogic vorbind, esti pe un drum gresit si ca trebuie sa te indrepti, ceea ce constituie un mare serviciu pentru ca trebuie sa fii recunoscator copiilor. Ei, copiii, sunt cei mai loiali critici si trebuie sa profiti din plin de acest lucru nepretuit pentru ca mai tarziu, cand vei ajunge sa lucrezi cu cei maturi, n-ai sa mai gasesti aceeasi sinceritate; ei te vor flata, te vor aproba si te vor maguli ca sa te cucereasca, iar tu vei continua sa gresesti. Si pana la urma va veni o zi cand ei vor fi primii care te vor repudia pentru greselile tale.

Repetarea experientei cu cei mici da consistenta cunostintelor noastre profesionale, si aceste cunostinte se adauga in spirala, de la an la an, cu fiecare generatie noua de copii. Astfel se fixeaza precis in constiinta noastra profesionala greselile tehnice de amanunt sau cele de fond, pe care apoi le putem depista si inlatura cu usurinta atunci cand vom avea de-a face cu elevi veniti din alte echipe sau din alte scoli sau cand vom pregati loturi de seniori sau reprezentative. Multi antrenori nu-si dau bine seama de ce gresesc sportivii lor. Pentru acesta e nevoie de timp, rabdare si perseverenta. De aceea, poate, cei care incep profesia de antrenor direct la echipe cu sportivi deja formati vor ramane descoperiti profesional, uneori pentru tot restul carierei lor. Acesta pentru ca le lipseste baza pe care ti-o da buna insusire a abecedarului si tabla inmultirii. Asa se face ca intalnim atat de des expresia: „Mie Sa-mi joci handbal”. De aceea, marile personalitati au putut sa se inalte si sa reziste pe culmile profesiunii, pentru ca radacinile lor au fost adanc infipte in acest sol roditor al profesiei, din care s-au ridicat si s-au afirmat.

Secretul de fabricatie. Se cauta mereu explicatia secretului de fabricatie al marilor antrenori, cercetandu-se, mai ales, conditiile, metodele si mijloacele tehnice si tactice pe care acestia le folosesc. Raspunsul pe care-l aflam astfel va cuprinde numai o parte de adevar. Restul explicatiei sta, desigur, in insusi personalitatea antrenorului care, cunoscand toate tainele meseriei respective, lucreaza fara retineri, cu siguranta si dezinvoltura. La fel se intampla si cu sportivii care la debutul lor sau atunci cand n-au inca acesta siguranta si dezinvoltura gresesc, nu atat din lipsa de tehnica pe care o constatam corecta la antrenament, ci tocmai datorita nesigurantei si lipsei de incredere in elementele insusite. Si ca sa intarim acesta afirmatie, sa dam exemple din alte domenii de activitate. In muzica, de pilda, marii interpreti, solisti sau dirijori reusesc sa scape din incorsetarea impusa de reproducerea unei bucati muzicale riguros fixate prin note, gasind interpretari unice, personale, superioare fata de ceilalti. In teatru, de asemenea textul unei piese ramane neschimbat, dar spectatorul avizat, atunci cand citeste afisul, cauta sa vada cine sunt interpretii, pentru ca fiecare actor da rolului un sens aparte, cu totul caracteristic, ce ridica valoarea piesei la nivelul personalitatii sale. Deci, putem sa ne intarim convingerea ca secretul meseriei sta in valoarea personala a antrenorului, in valentele si posibilitatile profesionistului, in personalitatea lui aparte, in talentul lui.

In practica profesionala, acesta optica, sa-i zicem filosofica, de a cauta, mai mult in tine si mai putin in afara, adevaratul drum de urmat este determinanta in obtinerea rezultatelor superioare. Acesta este de fapt... „secretul de fabricatie” pe care marile personalitati il poseda, dar care, de fapt, sta la indemana oricui. Ca sa fim cat mai bine intelesi, mai dam un exemplu tot din domeniul artelor, deoarecem credem ca nu gresim daca asezam sportul alaturi de ele, cu care il gasim inrudit atat prin latura estetica, cat si prin cea educativa. S-a constatat astfel ca nu toti profesorii de muzica sau de desen au fost si mari artisti in domeniile respective. Tot astfel poti sa fii un excelent profesor de educatie fizica sau sa absolvi cu note excelente un curs de antrenori si, totusi, sa nu ajungi un mare antrenor. Credem ca si la antrenori, ca si la alti artisti, pentru a ajunge un veritabil creator de valori trebuie sa ai forta morala ce te face sa evadezi din canoanele prestabilite si impamantanite, ca sa gasesti calea spre progres. Si nu de putine ori e necesar sa rezisti reactiei colegiilor de breasla care nu concep ca tu sau altcineva sa se abata de la drumul batatorit. Si daca analizam mai atent fenomenul ajungem la concluzia ca exista o anumita gravitatie sociala care te tine legat de prejudecati, de „ceea ce face toata lumea”, de „ce-o sa zica lumea?”, prejudecati izvorate din spaima de a nu te trezi rupt din acesta „vraja” pe care o creaza uneori mediul profesional din jurul tau. Si mai e necesar sa nu te descurajezi. Dar, pentru ca sa invingi acesta forma de gravitatie sociala, ti se cere, asa cum am spus, o deosebita forta morala. Iata de ce intalnim adesea mari antrenori, ca si mari sportivi care sunt definiti, printr-o expresie consacrata: „nu vor sa fie cuminti”. Cuminti in sensul de a asculta si pune constiincios in aplicare sfaturile celor competenti doar prin functie si de a-si imprejmui raspunderea cu un zid gros de formalitati. Desigur, nu este mai putin adevarat ca nu toti cei ce nu sunt „cuminti” vor ajunge antrenori sau sportivi mari, asa cum nu toti cei care poarta plete sau barba vor ajunge poeti sau artisti de valoare.

Si pentru a completa ideea de mai sus ne permitem sa atragem atentia ca si in acest domeniu se aplica principiul filozofic al acumularilor cantitative si al saltului calitativ. Deoarece rar se intalnesc antrenori sau sportivi cu performante exceptionale inca de la debut, e bine sa nu ne grabim cu prognosticurile in privinta unui caz sau a altuia, hotarandu-i, printr-o singura vorba, viitorul. Si tot, atat de adevarat este faptul ca in timp ce acumularile ii ridica, ii propulseaza si-i consacra pe unii, pe ceilalti nu-i pot dezlipi de pamant. Acesta datorita insa numai lipsei lor de talent.

Antrenor de lot. Pentru ca modelul personalitatii antrenorului sa fie cat mai complet, este necesar sa ne referim si la situatia speciala, aceea cand un antrenor e desemnat de federatie in functia cea mai inalta: sa pregateasca si sa conduca un lot reprezentativ al tarii.

In primul rand, selectionarea antrenorului de lot trebuie privita si efectuata in acelasi mod ca si a sportivilor, adica el trebuie sa fie elementul cel mai reprezentativ si care se detaseaza din intreaga masa a antrenorilor, dominandu-i pe ceilalati colegi prin valorea lui profesionala. Orice concesii si orice abateri de la acest principiu il lipsesc pana la urma de increderea pe care trebuie sa i-o acorde sportivii si de sprijinul celorlalti antrenori din tara. Acesta superioritate, acesta prestanta profesionala este cu atat mai necesara, cu cat el are de condus si de stapanit un grup de sportivi format din varfuri, adica din personalitati foarte puternic conturate si care sunt dispuse sa se confrunte cu el. In acesta situatie, modul de comportament caracterizat atat de bine prin intrebarea orgolioasa si sfidatoare: „stiti voi cine sunt eu?” nu are nici un efect si nici o valoare. Ba dimpotriva. Singura cale de a te impune se afla la capatul seriilor de confruntari inerente dintre antrenor si sportivi care, daca la inceput vor dori sa-ti incerce puterile, spre sfarsit, atunci cand iti vor fi recunoscute valoarea profesionala si forta personalitatii, se vor supune, te vor asculta si te vor urma cu fidelitate.

Prima mare dificultate pe care o are de intampinat un antrenor de lot este aceea ca el apare in postura de parinte vitreg fata de copiii care au lasat casa parintele lor adevarat, acela care i-a crescut si „le-a pus mingea in mana”. De aceea, antrenorului de lot i se cere o obiectivitate deosebita in comportarea sa, mai ales fata de sportivii din echipa lui de club selectionati in lot, in raport cu cei de la alte echipe, fata de cei din orasul sau provincia lui in relatie cu ceilalati, in aplicarea conceptiei lui de pregatire fata de cei cu un sistem de antrenament diferit. Toate acestea sunt situatii speciale pe care acasa, la echipa lui, nu le intalnea sau nu le acorda o importanta asa de mare. Referirea prea frecventa pe care antrenorul de lot o face folosind expresia: „la mine la echipa” supara pentru ca acum trebuie sa fii numai antrenorul echipei nationale. De asemenea, gija suplimentara pentru pregatirea jucatorilor din echipa sa de club este remarcata imediat si comentata nefavorabil.

Este evident faptul ca metoda ta de pregatire si conceptia ta de joc nu trebuie sa fie neaparat cunoscute de catre toti jucatorii din tara. De aceea, este firesc sa privesti cu calm nestiinta lor, explicandu-le cu rabdare ceea ce trebuie sa faca. In acest caz ei vor fi bucurosi ca au invatat ceva nou. In schimb, daca esti ceva mai exigent cu sportivii proveniti de la echipa ta sau incepi seria pedepselor cu ei, ceilalti se vor apropia cu incredere de tine si nu se vor mai simti persecutati. In mod sigur, durata si intimitatea discutiilor purtate de antrenorul lotului cu jucatorii sai de club, in raport cu atentia ce le-o acorda celorlalti, sunt remarcate si comentate ca la o receptie la o ambasada. Antrenorul de lot nu trebuie sa se lase furat de simpatia pe care i-o inspira, firesc, unii sportivi, ca sa nu provoace invidie, gelozie in randul celor ce-i sunt mai putin simpatici sau al celor pe care, desigur, nu-i cunoaste suficient. Caci un adevar vechi ne invata ca fiecare om doreste sa i se faca lui concesii, sa fie el cel avantajat si tratat cu simpatie, sa fie chiar rasfatat, dar nu accepta ca si altuia sa i se aplice aceleasi tratament. Importanta acestor sfaturi, ce vor parea desigur marunte, de detaliu si unora chiar lipsite de importanta, este totusi hotaratoare daca ne gandim ca in pregatirea tehnico-tactica e absolut necesar sa creezi, in primul rand, atmosfera de echipa din punct de vedere afectiv, ca si cand ai avea de lipit un vas, ca de-abia apoi sa-l umpli cu un lichid pretios. Daca in echipa ta de club jucatorii nou veniti vor cauta sa se integreze ei in mijlocul celorlalti, in schimb la lot, tu, antrenorul, esti cel care trebuie sa-i aproprii pe unii de altii, si sa formezi astfel un tot omogen.

Pentru ca lucrurile sa mearga mai bine si mai usor, in raportul cu jucatorii din lot, este necesar sa cautam sprijinul antrenorilor de la cluburile care au trimis jucatorii in lot pentru ca acestia, prin caracterizarile sincere facute sportivilor selectionati si prin sfaturile lor, sa te ajute sa-i cunosti mai bine pe fiecare cu specificul si caracteristicile lui dominante. De aceea atunci cand acesti antrenori de club vin sa-si viziteze elevii in tabara de pregatire trebuie ca, trecand peste oboseala, preocupari personale sau eventuale antipatii, sa-i inviti la discutii intime sau sa-i rogi sa asiste la antrenamentele si al sedintele de pregatire pe care le ai programate in acea zi. Astfel, pe de-o parte, le arati incredere in sfaturile lor, iar pe de alta parte, ii pui in tema cu ceea ce incerci sa realizezi tu pentru ca si ei sa-si pregateasca sportivii in acelasi mod, atunci cand se vor intoarce la cluburile lor. Si ca sa-i aproprii si mai mult de munca pe care o faci si de atmosfera pe care ai creat-o in echipa, este elegant si civilizat ca, pe ilustratele trimise de sportivi antrenorilor lor de club, atunci cand sunt in deplasare prin tara sau prin strainatate, sa adaugi si tu salutul tau si o vorba prieteneasca. In felul acesta verifici daca sportivii nu si-au uitat antrenorii, iar antrenorilor le face o placere deosebita sa constate ca un coleg ajuns asa de departe se gandeste si la ei. In orice caz, daca sportivii au lipsuri in pregatirea lor nu-ti arata nemultumirea fata de priceperea si metodele celor ce „le-au pus mingea in mana”, pentru ca astfel ii jignesti pe unii si-i indepartezi pe ceilalti, iar tu nu ai de castigat in autoritate si prestigiu, ci dimpotriva. Prezenta ta la lot are ca scop sa-i invete mai mult si mai bine deoarece se presupune ca ai o experienta mai mare, cunostinte mai bogate si mai precise si conditii de lucru mult mai bune. De asemenea, atunci cand preiei echipa de la un alt antrenor, nu cauta cu ostentatie „sa schimbi totul” deoarece poate ca si cel dinaintea ta a reusit unele lucruri bune pe care le poti folosi.

Cateodata, siliti de timpul prea scurt de pregatire sau de diferenta de valoare a jucatorilor intruniti la lot, trebuie sa insistam asupra unei formatii, asa-zisa de baza. Comitem astfel o regretabila greseala caci, in aceasta situatie, cei vizati pentru formatia de baza incep treptat sa nu-si mai dea interesul, considerandu-se „titulari pe posturi”, in timp ce ceilalti nu mai gasesc necesar sa lupte pentru a-si merita locul in echipa, considerand ca deja le-ai fixat un loc de pe banca rezervelor. Asa se intampla ca o accidentare sau o indisponibilitate neprevazuta, ivita inaintea unui meci important, da intreaga echipa, tehnic si moral, peste cap, iar cel introdus in locul titularului nu se mai poate integra suficient in jocul celorlalti. Mai mult inca, fara sa vrem, prin acest procedeu contribuim la dezvoltarea vedetismului in intreaga echipa, necaz de pe urma caruia tot antrenorul are de patimit, ca dupa orice slabiciune si greseala comisa.

Dar un si mai mare proces de constiinta il traieste antrenorul de lot cand isi da seama ca de fapt ii perfectioneaza pe viitorii sai adversari cu care se va confrunta atunci cand vor fi reluate jocurile de campionat. Pus in acesta situatie, el nu trebuie sa ezite nici o clipa, ci, fara sa tina seama de consecintele ulterioare, e obligat moralemente sa-i considere pe toti jucatorii pe care-i antreneaza in momentul acela drept proprii sai jucatori, iar gandul sau sa nu stea decat la comportarea acestora in meciul sau turneul international pentru care-i pregateste. Astfel, el se revanseaza fata de antrenorii de la cluburile care si ei i-au dat jucatori bine selectionati si pregatiti pentru ca el, antrenorul lotului, sa aiba prilejul sa participe la mari concursuri in strainatate, sa se afirme ca mare antrenor, sa castige eventual campionatele mondiale, de la care sa se intoarca acoperit de glorie si de satisfactii. Este o compensatie intotdeauna avantajoasa pentru antrenorul de lot. In felul acesta, la o munca colectiva in circuit pentru ridicarea handbalului, in cazul nostru, sau a oricarui alt sport, ideea care trebuie sa domine este aceea ca fiecare antrenor contribuie intr-o masura mai mare sau mai mica, si ca astfel nu are dreptul sa afirme ca el este singurul care a ridicat sportul respectiv pe culmile atinse.

Aratam la inceptul acestui capitol ca selectionarea antrenorilor de lot pune la baza criteriul valoric profesional. Pe de alta parte insa, acelasi antrenor trebuie sa satisfaca, in egala masura, si criteriul moral, caci atat sportivii, cat si conducatorii echipelor sunt socotiti intotdeauna, pretutindeni, dar mai ales peste granita, ca niste veritabili ambasadori ai tarii atunci cand, prin prezenta lor in toate ocaziile ce se ivesc, ridica prestigiul tarii. Intr-adevar, in relatiile cu persoanele oficiale, cu presa, cu radioul sau cu simpli spectatori ce inconjoara terenurile pe care ne manifestam, nu trebuie sa uitam ca identitatea noastra conteaza mai putin si ca unanim remarcat si apreciat este acela al Romaniei.

Dar ce este in fond antrenorul? Am vorbit despre antrenor ca personalitate, incercand sa-i prezentam cat mai multe din fatetele sale. Totusi, nu credem ca am reusit sa ajungem la esenta acestei profesiuni si ca tot ce s-a spus s-a referit mai mult la exteriorul ei. De aceea, ne gandim la o formula care sa arate in ce consta acesta esenta. Vom spune, asadar, ca antrenorul este un artist-pedagog care iubeste sportul si copiii. Definitia necesita, desigur, o explicatie. Este un artist pentru ca sportul este el insusi o arta noua in care miscarea, cu toate ca este pregatita tehnic asemenea vopselelor pictorului, se desfasoara in spatiu si dupa fantezia antrenorului si a sportivului indrumat de el. De asemenea, este un pedagog pentru ca metodele si mijloacele acestei stiinte constituie translatorul, interpretul, traducatorul ce face legatura intre intentiile si dorintele antrenorului si inteligenta sportivului. Mai mult, pedagogia ne da mijloacele prin care reusim sa imblanzim, sa atragem si sa stapanim pe orice sportiv, daca ele sunt bine cunoscute si folosite. Antrenorul iubeste sportivul pentru ca l-a inteles in esenta lui intima, a fost cucerit de frumusetea lui si doreste sa converteasca si pe altii la acesta dragoste. El iubeste copiii pentru ca n-a uitat copilaria si de aceea ii intelege, ii accepta si-i iubeste pe cei mici ca un frate mai mare care vrea sa-i indrume in sport si in viata ca sa nu mai greseasca si ei acolo unde a gresit el. Caci nu de putine ori viata unui antrenor, ca a oricarui om de altfel, este si plina de slabiciuni si pacate.

Citez din nou cateva randuri din cartea pe care am pomenit-o de atatea ori: „De aceea, atunci cand auziti ca un antrenor, un artist, un poet sau un pictor a decazut in vreun fel ori in altul, nu-l priviti cu revolta si dispret. Poate ca harurile lui omenesti, candva vii, curate si sfinte, au trecut pe nesimtite in clipe, in ore, in zile si ani de framantare, in vre-o fiinta draga, iubita si admirata de voi toti. Iar el, antrenorul, el a ramas, asa cum se intampla omeneste, cu sufletul golit de averi si cu mainile si fata manjite de vopselele si lutul cu care si-a infaptuit creatia”.

 

Capitolul 8

Fair play si lumea sportului

 

Rugbyul este cel care ma facut sa cunosc pentru prima oara lumea sportului si a fair play-ului. Prin el am patruns, atunci cand eram inca un adolescent, in acest univers mirific in care domneste, autostapanitoare, implacabila si generoasa, legea aspra a sportivitatii. Acolo, jucand rugby, am invatat sa-mi infranez instinctele, sa-mi stapanesc nervii, sa-mi inving teama, sa-mi respect adversarii, sa ma sacrific pentru echipa, sa lupt cinstit, pana la ultima picatura de energie, sa doresc din toata inima victoria, dar nu cu orice pret, iar infrangerea sa nu ma umileasca si sa ma demoralizeze. Cu alte cuvinte, am invatat sa fiu om. Asa cum spune atat de frumos si poetul Tudor George in finalul poemului sau intitulat „Iubeste rugbyul, sportul luptator” – in „Cuvinte catre un fraged junior”:

„Atuncea fi-vei Om, cu-devarat

Cu dreptul

de-a placa

si-a fi placat!”

Tarziu, cand de mult parasisem terenul de rugby, mi-am dat seama cat de hotaratoare fusese pentru intreaga mea viata aceasta lectie pe care mi-o daduse acest „simplu joc” – cum il numesc englezii. Caci de atunci, din anii tineretii si fericiti cand jucam rugby, mi-a ramas adanc intiparita in minte si in suflet dorinta de a-mi trai fiecare clipa a vietii dupa aceleasi reguli pe care le deprinsesem candva, acolo, in mijlocul camarazilor mei de joc, acolo unde necinstea, lasitatea sau tradarea erau considerate crime de neiertat. Si sa transpun in viata mea de toate zilele aceleasi norme de conduita. Adica sa traiesc ca si cum as juca necontenit un meci de rugby. Cu aceeasi placere de a lupta, cu aceeasi dorinta de a invinge, de a ma acomoda conditiilor impuse de viata fara sa cirtesc, de a nu-i dusmani pe cei care, mai buni ca mine fiind, ma vor intrece. Dar, mai ales, de a-i ajuta si pe cei tineri, nou veniti in sport, sa patrunda in profunzime sensurile acestui cuvant magic: fair play.

Acest termen capata in limbajul dictionarelor mai multe sensuri si valori la fel de saracacioase si de inexpresive. Am incercat, la randul nostru, sa-i dam un inteles cat mai real si cat mai apropiat de substanta intima a fenomenului pe care-l reprezinta. Si atunci cand le-am explicat copiilor ce inseamna fair play, le-am spus ca asta inseamna „sa te joci frumos si corect”. Dar oare numai despre joc sa fie vorba? Sau numai la frumusete si la corectitudine se refera el? Sa fie vorba despre o regula nescrisa a tuturor intrecerilor sportive? Si, mai departe: expresia sa fie proprie numai activitatilor gratuite, generoase si incantatoare ce se desfasoara in aceasta lume a sportului?

Dar ce inseamna in definitiv, lumea sportului? Dintotdeauna s-a simtit nevoia unei definiri, a unei categorisiri si a unei diferentieri aparte pentru acest univers neobisnuit in mijlocul caruia traim si care, in ultima vreme, ne inconjoara de pretutindeni. El, sportul si lumea lui, au patruns din plin in viata noastra cotidiana si nu mai exista astazi ziar, revista – chiar literara – program de radio sau de televiziune care sa nu acorde spatii din ce in ce mai ample ultimelor stiri, noutati si evenimente sosite pe cele mai grabite cai sa ne umple viata cu ecourile lor rasunatoare. Si oricine se vrea astazi la curent cu mersul vertiginos al omenirii catre telurile ei de pace, prietenie si prosperitate e interesat sa afle si care sunt noile recorduri stabilite in ultimul concurs international de atletism desfasurat pe cealalta calota a planetei noastre, care sunt rezultatele inregistrate in turneul Leilor Britanici la Antipozi sau ce noua stea sportiva straluceste acum, mai puternic ca oricare alta, pe firmamentul celebritatilor mondiale. Si astfel stirile sosite expres de pe toate meridianele lumii contopesc, intr-o uniune inseparabila, marile conferinte de pace si dezarmare la nivel inalt cu numele sefilor de state, ale laureatilor Premiului Nobel si ale doboratorilor de recorduri. Iar cand omenirea intreaga se reculege, la patru ani odata, timp de doua saptamani intr-o gigantica infratire a neamurilor sub semnul multicolor si al celor cinci cercuri olimpice, nu e om civilizat, cinstit si dornic de progres si de pace care sa nu palpite de emotia cea mai curata si sa nu priveasca cu ochi inlacrimati de emotie fluturarile drapelului alb si stralucirea orbitoare a flacarii olimpice, aprinsa direct din soarele Olimpului si purtata apoi din mana in mana catre cel mai nobil altar al omenirii.

Acesta este intelesul cel mai adevarat pe care l-a capatat, mai ales in ultima vreme, lumea sportului, cu toti cei care o populeaza si o anima. Si alaturi de ea, si contopita in ea pana la esenta ei ultima si cea mai profunda, cealalta notiune – fara de care acesta uriasa si minunata lume a sportului nici n-ar exista – fair play-ul straluceste ca un diamant in montura unei bijuterii pretioase. El este legea suprema ce guverneaza orice manifestare sportiva si umana. Este legea nescrisa, arareori incalcata, dar intotdeauna recunoscuta si respectata, a corectitudinii, a cinstei, a generozitatii si a nobletei de caracter spre care tinde neincetat orice fiinta omeneasca evoluata dincolo de pragul primitivismului. Si spre a carui obladuire ne indreptam si ne cautam aparare ori de cate ori necinstea, rautatea, invidia omeneasca sau vicisitudinile si nedreptatile vietii ne ranesc sufletul insetat de puritate.

De aceea, cei ce n-au facut sport niciodata, nici macar ocazional, pe un loc viran inghesuit intre doua blocuri, pe terenul de baschet, de volei sau de handbal din curtea vreunei scoli sau chiar pe strazile asfaltate si mai putin circulate din cartierele vechi sau noi ale tuturor oraselor din lume, oriunde exista copilarie, tinerete, entuziasm si dorinta nestapanita de a fi curios, generos si eroic, toti aceea, vai lor, n-au avut copilarie, nici tinerete, nici viata. Caci ei n-au trait cu adevarat.

Cat de puternic actioneaza legile cinstei si dreptatii in acest spatiu restrans, dar perfect delimitat al stadionului, al salii, al maidanului sau locului viran pe care se face sport – fie ca se bate mingea, se bat cu pumnii, se iau la tranta sau alearga – numai cei ce au facut sport o stiu. Si cat de patrunzator devine sentimentul acesta de indata ce pasesti peste linia alba ce marcheaza terenul de joc sau treci pe sub corzile ringului sau intrii pe salteaua de lupte, tot numai ei stiu. Caci odata intrat acolo, in perimetrul, in cercul, in suprafata si in sfera aceea a sportului si a legilor lui, odata patruns in universul acesta, inlauntrul acestui spatiu fizic si moral, omul, oricum ar fi el, de oriunde ar veni si oricat de dominant ar fi de instincte si porniri intunecate, ori se supune legilor ce domnesc acolo, ori dispare.

Multi n-au pasit niciodata dincolo de aceasta frontiera. N-au putut ori n-au indraznit. Caci dincolo de acesta limita a constiintei si a sufletului omenesc, se intinde lumea uriasa, nesfarsita, dar precisa a uneia dintre cele mai aspre conditii omenesti: sportivitatea. Sa te intreci, sa alergi, sa lupti pentru a fi mai bun, mai puternic si mai indemanatic, la varsta curata a copilariei si a adolescentei, inseamna sa inveti la scoala celei mai autentice onestitati. Sa alergi dupa o minge, sa sari peste obstacole, sa arunci greutatea, sa inoti sau sa tragi cu pistolul, totul, dar absolut totul iti cere – pentru a-ti da mandria, fericirea si satisfactia deplina si adevarata de a fi primul – pretul neconditionat al cinstei, al dreptatii si al onoarei. A ceea ce toti oamenii numesc, de la englezi incoace, fair play.

Iata de ce am legat atat de starns doua notiuni, doua expresii si doua realitati inseparabile si conexe, dupa parerea noastra, aceea a fair play-ului si a sportului. Caci in acesta lume a sportului oamenii se refugiaza si se apara de ticalosiile, dusmaniile si lasitatile vietii, se curata ei insisi de pacatele purtate in spate ziua intreaga si pasesc curati intr-o lume curata in care nimeni nu pune piedica, nu loveste acolo unde nu te poti apara, nimeni nu tradeaza si nu este tradat, unde camaraderia, devotamentul si sacrificiul personal sunt vorbe nespuse, dar intelese de toata lumea. O lume in care ne refugiem, din pacate, din ce in ce mai rar pe masura ce inaintam in varsta, dar in care cautam si regasim intotdeauna anii fericiti si curati ai copilariei si tineretii.

Acesta este poate darul cel mai de pret pe care sportul il face oamenilor. Si, desigur, acesta este temeiul cel mai adevarat pentru care oamenii iubesc sportul si pentru care cei ce au patruns o data in acest univers moral se simt facand parte pentru totdeauna dintr-o lume aparte. Este lumea minuntata a sportului, lumea din care a disparut cu desavarsire lasitatea, tradarea si inselaciunea si in care stapaneste cu o forta de neinchipuit legea universala si suprema a fair play-ului.

Iata, de asemenea, pentru ce am contopit intr-o unica idee ambele notiuni, asezandu-le in fruntea acestui capitol ce incheie cartea de fata.

Nota dactilografei "html"  se poate ajunge direct la un capitol dind "click" pe capitolul respectiv din Cuprins carte

 

Cuprins carte

 

Capitolul 1   Cuvant inainte ....

Capitolul 2   Sportul – o scoala a vietii ....

Capitolul 3   Scoala sportului .....

Capitolul 4   Mentaliatea sportiva ...

Capitolul 5   Specificul muncii sportive ....

Capitolul 6   Pedagogie si psihologie ....

Capitolul 7   Personalitatea antrenorului ....

Capitolul 8   Fair play si lumea sportului ....

 

 

Nota:  Cartea a fost dactilografiata de Dana Popescu Colibasi.In numele autorului ii multumesc eu Dan POPESCU COLIBASI Referinta  1 Manoileanu Dumitru – Elogiul efemerei performantei, Bucuresti, Editura Sport Turism, 1975   Nota tehnoredactorului I.T. Din *.pdf >> *.epub >> *.html si explic cum in   Album3