Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site.Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa:jurnalul.ro 

In 1971, sondajele aratau ca Richard Nixon avea sa fie reales presedinte in SUA. Razboiul din Vietnam ii ameninta popularitatea acasa, insa o chestiune la fel de importanta pentru alegatori era cresterea spectaculoasa a costului alimentelor. Oamenii demonstrau cu pancarte in fata supermarketurilor. Daca Nixon voia sa se mentina la Casa Alba, preturile alimentelor trebuiau sa scada, iar pentru asta avea nevoie de o strategie. Pe care n-a intarziat s-o puna la punct: „Planul Butz”.

Richard Nixon l-a desemnat pe Earl Butz, un profesor din centrul agricol al statului Indiana, sa negocieze o intelegere cu fermierii americani. La inceputul deceniului sapte al anilor ‘90, Butz a propus un plan care avea sa transforme radical, pentru o perioada de timp greu de estimat, continutul alimentelor si, implicit, aspectul rasei umane. Ce a intreprins, mai exact, profesorul din Indiana? Butz i-a indemnat pe fermierii Americii, dupa ce in prealabil le-a oferit sprijin total, sa faca agricultura la scara industriala. Si, mai ales, sa cultive o anumita planta: porumbul. Zis si facut. Vitele au fost ingrasate pe baza cresterii imense a productiei. Burgerii au devenit mai mari. Cartofii prajiti in ulei de porumb au devenit mai grasi. Porumbul era acum motorul unei cresteri masive a cantitatii de alimente mai ieftine furnizate supermarketurilor americane: tot felul de alimente, de la cereale pana la biscuiti si faina, precum si o multitudine de produse care dadeau o noua utilizare porumbului. „In urma reformelor liberale ale lui Earl Butz, fermierii americani s-au transformat aproape peste noapte din mici agricultori in afaceristi multimilionari, care aveau o piata globala. Nixon ar fi putut instrumenta exportul de porumb ca arma in Razboiul Rece, ar fi putut lasa Uniunea Sovietica fara cereale. Dar n-a facut-o. Agricultorilor si marilor producatori alimentari li s-a permis sa-si mentina exporturile in blocul comunist. Ei, nu presedintele Statelor Unite, detineau puterea”, aprecia cercetatorul Jacques Peretti in studiul „Intelegerile care ne-au schimbat lumea” (Editura Litera, 2019).

HFSC, revolutia silentioasa

Pe la mijlocul anilor 1970, in SUA s-a inregistrat un surplus de porumb. Iar profesorul Butz a zburat pana in Japonia, ca sa studieze o inovatie stiintifica bizara: HFCS (sirop de porumb bogat in fructoza), un lichid foarte dulce, cleios, produs din reziduurile rezultate in urma procesarii porumbului, care era, de asemenea, incredibil de ieftin. HFCS fusese descoperit in anii 1950, dar abia in anii 1970 se pusese la punct procesul pentru utilizarea lui in productia de masa - remarca Jacques Peretti. In scurt timp, HFCS a fost introdus in toate alimentele imaginabile: in pizza, in salata de varza, in muraturi, chiar si in carne. Painii si prajiturilor le dadea acel luciu care le facea sa arate apetisant, „abia scoase din cuptor”. HFCS facea ca totul sa fie mai dulce. In plus, extindea durata de viata a produselor pe raft de la zile, la ani. „Incepea sa se desfasoare o revolutie silentioasa in ceea ce priveste cantitatea de zahar ingerata de corpurile noastre. Si in Marea Britanie, farfuria cu mancare de pe masa unei familii a ajuns un experiment stiintific - fiecare miligram procesat era ajustat si indulcit pentru maximum de savoare. Oamenii nu constientizau schimbarile la care erau supuse alimentele pe care le bagau in gura”, mentiona Peretti in studiul sau.

Miza pe gustul metalic

Revolutia HFCS n-a cucerit doar piata alimentelor, ci si pe cea a bauturilor racoritoare, schimbandu-le si pe acestea pentru totdeauna probabil. In 1984, Hank Cardello era director general de marketing la Coca-Cola, companie care tocmai se pregatea sa ia o decizie cruciala: inlocuirea zaharului folosit la prepararea sucurilor carbogazoase cu siropul de porumb doldora de fructoza. Decizia companiei Coca-Cola, ca lider de piata, de a sustine siropul de porumb, a transmis un mesaj clar celorlalte companii din aceasta industrie, care au facut in curand la fel. Lucrul de care aveau nevoie era fumul alb papal. La vremea respectiva, isi amintea Hank, nu parea sa existe nici un dezavantaj. Dimpotriva. Pretul HFCS reprezenta doua treimi din cel al zaharului si merita chiar si riscul, potential enorm, de schimbare a gustului (un usor gust metalic in primele loturi de produse testate). Mai ales ca profitul crescuse intr-un ritm ametitor. Ce putea sa mearga prost? In 1984, recunostea Hank in cadrul unei anchete intreprinse de Jacques Peretti pentru BBC, nici nu se punea problema obezitatii. Conta, in schimb, o alta problema legata de sanatate: bolile cardiovasculare. La mijlocul anilor 1970 - specifica Peretti -, se dezlantuise o dezbatere apriga in spatele usilor inchise ale mediului academic cu privire la cauzele acestor boli. Profesorul John Yudkin, cercetator la UCL, in Londra, a fost de parere ca zaharul ar fi de vina. Doctorul Ancel Keys, in schimb, era interesat sa gaseasca o alta explicatie, sustinand ca grasimea din alimente ar fi responsabila de bolile cardiovasculare. In discutiile lor aprinse, atat publice, cat si private, Yudkin a inceput sa fie izolat. Keys era un nutritionist de renume international, un titan in domeniul lui, iar Yudkin era un outsider cu o perspectiva neortodoxa si nepopulara in spatiul academic: zaharul nu era numai daunator, ci si potential fatal.

Alb si mortal

Endocrinologul Robert Lustig, de la Spitalul San Francisco, e convins astazi ca ce a urmat n-a fost decat o campanie orchestrata cu scopul de a-l discredita pe Yudkin, deoarece ideile lui amenintau baza industriei zaharului. Cercetarile lui Keys erau mult mai armonizate cu directia pe care industria alimentara intentiona s-o urmeze in viitor: aceea de a demoniza grasimea si de a scoate zaharul din randul produselor care provoaca boli cardiovasculare. Colegul lui Yudkin de atunci, dr. Richard Bruckdorfer de la UCL, isi amintea - chestionat fiind de Peretti - ca industria, in special industria zaharului, a facut un lobby foarte puternic impotriva lui Yudkin. Cercetatorul chiar se plangea colegului sau ca pe toate canalele media i se rastalmaceau unele idei. Endocrinologul Robert Lustig a fost si mai direct: „Yudkin a fost sapat”. In ciuda eforturilor masive de discreditare, ideile lui Yudkin au fost publicate intr-o carte, Pure, White and Deadly. Cartea a fost un bestseller si a devenit un text fundamental pentru miscarea pentru hrana sanatoasa, care se dezvolta in anii 1970, insa a fost incontinuu aspru criticata in cercurile academice. In cele din urma - evoca Jacques Peretti -, Yudkin a devenit un paria: a fost ostracizat si uitat. Insa, potrivit lui Lustig, Yudkin anticipase viitorul identificand potentialele pericole ale zaharului, nu numai in raport cu bolile cardiovasculare, ci si cu epidemia de obezitate. A fost redus la tacere, conform ipotezei lui Lustig, pentru ca prea multi oameni - si din mediul de afaceri, si din domeniul medical - aveau prea mult de pierdut daca el s-ar fi facut auzit.

Sase cuvinte celebre din zodia pacalelilor

Ancel Keys, care condusese lupta impotriva lui Yudkin, era acelasi Ancel Keys care cu trei decenii mai devreme infometase persoane care refuzasera serviciul militar pe motive de moralitate in celulele de sub stadionul din Minnesota si descoperise ca dietele ingrasa. Keys nu doar ca a permis industriei alimentare sa foloseasca renumele lui in medicina ca sa sustina ideea ca zaharul este benign, dar mare parte din cercetarea lui a fost finantata de industria alimentara. Erau in discutie interese financiare uriase. De fapt, in joc era mai mult decat simpla protejare a zaharului ca bun de consum. Ceva nou se punea la cale - conchidea Peretti. Ce anume? Societatea incepea sa se ingrase si era dornica sa imbratiseze un nou produs, ca sa combata chiar epidemia de obezitate pe care o anticipase Yudkin. Industria alimentara n-a dezamagit, avea deja pregatit raspunsul, iar el continea sase cuvinte care aveau sa ne schimbe pentru totdeauna existentele:   „Alimente cu continut redus de grasimi”   . Zodia pacalelilor era si inca mai este in plina expansiune.

Drumul lin al dependentei

Pe masura ce alimentele cu continut redus de grasimi au castigat teren, la fel s-a intamplat si cu obezitatea, care s-a intins ca pacla peste lumea occidentala - sesiza Jacques Peretti intr-o ancheta pentru BBC. Pe la mijlocul anilor 1980, doctorii aveau pacienti care erau mai grasi decat orice alti pacienti pe care ii avusesera inainte. Nici doctorii, nici pacientii nu stiau de ce. Industria alimentara a inceput sa sublinieze faptul ca indivizii trebuie sa-si asume responsabilitatea pentru propriul consum de calorii, dar chiar si cei care faceau sport si mancau produse cu continut redus de grasimi se ingrasau. Toata lumea se ingrasa si nimic nu parea sa rezolve aceasta problema. In 1966, proportia oamenilor cu un IMC de peste 30 (clasificati ca obezi) era de 1,2% in cazul barbatilor si de 1,8% in cazul femeilor. In 1989, cifrele crescusera la 10,6% in cazul barbatilor si la 14% in cazul femeilor. Si nimeni nu facea legatura dintre cresterea uriasa a consumului de zahar si aceasta explozie a obezitatii. „Mai era ceva - observa Peretti.   Cu cat oamenii mancau mai mult zahar, cu atat voiau mai mult si cu atat li se facea foame mai tare. Zaharul parea sa dea un nou tip de dependenta”.  

Cand scoti grasimea dintr-o reteta, mancarea are gust de carton. Trebuie, asadar, sa inlocuiesti grasimea cu ceva. Acel ceva a fost zaharul”, Robert Lustig, endocrinolog

John Yudkin, cercetator la UCL, in Londra, a anticipat viitorul, identificand potentialele pericole ale zaharului nu numai in raport cu bolile cardiovasculare, ci si cu epidemia de obezitate