k209m Agnostic

Agnosticismul este conceptia filozofica potrivit careia adevarul anumitor afirmatii, mai ales afirmatii teologice privind existenta unui Dumnezeu sau a unor zei, este fie necunoscut, fie imposibil de aflat.

Termenul agnostic a fost creat de Thomas Henry Huxley în 1869 si este folosit si pentru descrierea celor neconvinsi de existenta zeitatilor sau altor aspecte religioase. Cuvântul agnostic provine din greaca, compus din particula a (fara) si gnosis cunoastere). Agnosticismul nu este doar contrar gnosticismului, ci tuturor dogmelor religioase, pe care le considera nedemonstrabile si prin urmare lipsite de orice certitudine.

Agnosticii pot afirma fie ca nu este posibil sa existe cunoastere spirituala, fie ca ei, personal, nu dispun de o asemenea cunoastere. În ambele cazuri este expus scepticism fata de doctrinele religioase.

Atitudinea acelora care prefera sa nu se pronunte asupra problemelor care nu intra în câmpul datelor experientei.

Termenul a luat nastere în ambientul pozitivismului.

Desi nu neaga existenta lui Dumnezeu, agnosticismul spune ca Dumnezeu nu poate fi cunoscut, iar existenta lui nu poate fi probata (demonstrata).

Susinut în forma lui cea mai rigida de Thomas Henry Huxley (1825-1895) este si pozitia împartasita de toti aceia care nici mai înainte n-au recunoscut posibilitatea de a sti daca Dumnezeu exista sau nu.

De exemplu, pentru Immanuel Kant, Dumnezeu, sustras cunoasterii teoretice, ramâne un postulat al ratiunii practice; Friedrich Schleiermacher considera religia fondata pe sentiment; Carl Gustav Jung îl vede pe Dumnezeu ca pe un produs al abisului inconstient al eului.

Opunându-se agnosticismului, în primul Conciliu din Vatican, Biserica Catolicat a sustinut ca „plecând de la lucrurile create, Dumnezeu poate fi cunoscut cu certitudine prin lumina naturala a mintii”. Aceasta pozitie pleaca de la convingerea ca inteligenta umana este legitim deschisa transcendentei si, prin urmare, este în masura sa-l întâlneasca pe Dumnezeu în cercetarea Adevarului, cu conditia subînteleasa de a nu contrazice dogmele catolice si autoritatea Papei drept conducator unic al tuturor cre?tinilor.

Tipuri de agnosticism

Agnosticismul poate fi împartit în mai multe subcategorii, toate fiind categorisiri foarte recente. Printre variatii se numara:

Agnosticismul ateist

Agnosticii ateisti sunt atei datorita lipsei credintei în existenta vreunei zeitati si agnostici pentru ca nu pretind cunoasterea ca o zeitate nu exista.

Agnosticismul teist

Pozitia celor ce nu sustin cunoasterea existentei vreunei zeitati si totusi cred într-o astfel de existenta.

Apateismul sau agnosticismul pragmatic

Pozitia conform careia nu exista dovezi pentru existenta sau nonexistenta vreunei zeitati, dar din moment ce orice zeitate care ar putea exista pare nepreocupata de univers si bunastarea locuitorilor sai, întrebarea este în mare parte academica.

Ignosticismul

Pozitia conform careia o definitie coerenta a unei zeitati trebuie afirmata înainte ca întrebarea cu privire la existenta unei zeitati sa poata fi discutata în mod semnificativ. Daca definitia aleasa nu este coerenta, ignosticul mentine pozitia noncognitivista conform careia existenta unei zeitati este lipsita de sens ori netestabila empiric., Theodore Drange si alti filozofi vad atât ateismul, cât si agnosticismul, ca fiind incompatibile cu ignosticismul, pe motiv ca ateismul si agnosticismul accepta ca „o zeitate exista” este o afirmatie ce are sens, pentru care sau împotriva careia se poate argumenta.

Agnosticismul puternic (numit si „dur", „închis", „strict" sau „agnosticism permanent”)

Pozitia conform careia problema existentei sau nonexistentei uneia sau mai multor zeitati, precum si adevarata natura a realitatii, nu pot fi cunoscute datorita inablilitatii naturale a oamenilor de a verifica o experienta prin comparatie cu altceva în afara unei alte experiente subiective. Un agnostic puternic ar spune, „Nu pot sti daca o zeitate exista sau nu si nici nu îti sta în putinta”.

Agnosticismul slab (numit si „moale”, „deschis”, „empiric” sau „agnosticism temporar”)

Pozitia conform careia existenta sau nonexistenta vreunei zeitati este momentan necunoscuta, însa nu este neaparat imposibil de aflat; prin urmare, o astfel de persoana îsi va retine judecata pâna când vreo dovada va deveni disponibila. Un agnostic slab ar spune „Nu stiu daca vreo zeitate exista sau nu, însa poate într-o buna zi, când vor exista dovezi, vom putea afla”.

Agnosticismul spiritual

Agnosticii care urmeaza practici religioase si spirituale traditionale în absenta cunoasterii lui Dumnezeu, fiind în acelasi timp ireligiosi.

 Deist

Dupa zeci de ani de mandrie si, mandrie cu necredinta, multi oameni considera ca este foarte util sa declare ca sunt credinciosi. Este parca o moda sa spui ca esti credincios, chiar daca uneori nu uiti sa adaugi "sunt credincios, dar nu practicant".

As preciza de la inceput, pentru motivele pe care le voi prezenta mai jos, ca o asemenea "credinta" este un mod elegant de a spune "nu cred, sunt necredincios". Am mai putea spune ca, pe langa acest gen de necredinta ar mai exista tinerea, cu multa atentie, uneori a obiceiurilor traditional-religioase, fara ca cel care are asemenea mentalitate sa stie ceva despre continutul sarbatorilor sau traditiilor religioase respective. Nu-l intereseaza. Nu-l intereseaza ca traditiile si obiceiurile crestinesti sunt forme prin care omul a inteles sa cultive relatia cu ceea ce sau cu Cel in care crede.

Exista si credinta motivata numai pe sugestiile inteligentei naturale, credinta intr-un cuantum de principii impersonale, universal valabile (pentru ca sunt scoase din experienta de veacuri a omului), principirrespectabile, dar respectate doar in limita posibilitatilor si a intereselor noastre.

In aceeasi categorie intra si credinta intr-un principiu transcendent (impersonal), eventual, creator si ordonator al lumii, dar care nu poate (si nici n-ar fi de dorit) sa intre in viata noastra. Este credinta deista, tot atat de pierzatoare ca si necredinta, precum si pastrarea si respectarea unor obiceiuri crestine fara motivatia tinerii lor.

Daca uneori exista deisti care si-au facut o ideologie care le fundamenteaza credinta lor neautentica, exista altii, din nefericire multi, care au o asemenea credinta, fara sa-si dea seama ca sunt pe o cale gresita si pierzatoare de suflet. Credinta deista este foarte comoda (nu ai nici o obligatie, si nici nu ai de ce sa ti-o asumi, iar constiinta sta linistita pentru ca, de fapt, are un punct de sprijin, chiar neputincios, dar il are).

In cele de mai jos incercam sa prezentam cateva forme de manifestare a credintei deiste cu riscurile pe care le implica si sa precizam elementele si coordonatele adevaratei credinte.

Credinta deista si etosul ei

In calitate de crestini declarati, cel putin teoretic, suntem persoane cu o identitate din punct de vedere spiritual clara, suntem oameni care avem un reazem in credinta. Nu este lipsit de importanta daca ne-am intreba daca aceasta credinta, credinta de care facem caz in fiecare zi, ne ajuta sa ne traim viata cu adevarat crestineste.

Dupa toate aparentele, intr-un spatiu in care crestinismul a avut un rol determinant nu de putine ori, azi ne intalnim cu comportamente, cu obisnuinte si cu un vocabular care sunt golite de continutul crestin de odinioara. Nu putem nega credinta celor care au asemenea comportament, obisnuinte si vocabular, dar constatam ca asemenea credinta este fundamentata pe baze pur omenesti, intr-un sistem de referinta, care, atunci cand nu este pur teoretic, este utilitar ("Cred pentru ca astept ceva crezand sau pentru ca mi-e teama sa traiesc fara sa cred in ceva").

De aici, tot ceea ce nu se justifica teoretic sau utilitar este lasat de-o parte, mai ales existenta unui Dumnezeu m fata caruia nu poli sa-ti oermiti orice. Deistul nu crede intr-un Dumnezeu personal pentru ca in fata unei persoane nu te poti comporta dupa bunul tau plac, ci trebuie sa te comporti in asa fel, incat sa iti asumi o responsabilitate in virtutea careia sa fii animat de spirit jertfelnic, nu poti stabili o relatie de comuniune adevarata cu Dumnezeu si aproapele. De cele mai multe ori necredinta si credinta deista isi au motivatia nu ideologic, nici teoretic, ci in comportamentul celui care isi afirma credinta (fie ea deista sau psihologica) sau fuge de ea.

Crestinismul s-a-constituit si a dainuit in primul rand ca este de origine divina si in al doilea rand ca cei care au crezut au fost receptivi la lucrarea harului si la mesajul Mantuitorului Hristos, transmis ucenicilor sai.

Viata crestina a fost, este si va ramane crestina atata vreme cat a fost, este si va ramane fimdamentata pe capacitatea omului de a asculta mesajul lui Dumnezeu, care este un mesaj personal. Spunand "a asculta" intelegem nu numai "a auzi", ci si "a pricepe", "a accepta" si mai ales "a implini" exigentele mesajului transmis prin revelatie de Dumnezeu, tocmai pentru a fi cu adevarat in comuniune personala cu El. Or, pentru a avea o asemenea atitudine fata de ceea ce asculti, trebuie sa realizezi ca cele auzite au o autoritate, au autoritatea celui ce stie ceea ce spune si de ce spune.

Actualmente, departe de a se nega invatatura lui Hristos, sau chiar realitatea lui istorica (asa cum se facea nu cu multi ani in urma), invatatura lui Hristos este recunoscuta ca "interesanta". Hristos este apreciat ca o mare personalitate, alaturi insa de altele, alaturi de unii intemeietori de religii si de curente filosofice. A-L considera pe Hristos numai ca pe o mare personalitate a istoriei, un om extraordinar, un geniu, nu este insa suficient spre a lua in serios invatatura Lui. Este un mod deist de raportare la Hristos si la tot ceea ce El a invatat si a infaptuit pentru noi. Trebuie sa recunosti in El ceea ce este: Fiul lui Dumnezeu facut Om pentru noi, mi pentru altcineva si nici pentru altceva.

Pe de alta parte, se cade ca Dumnezeu sa fie receptat ca realitate personala (Treime de Persoane) si nu principiu impersonal abstract. In fata unui Dumnezeu-concept, principiu abstract, idee, suflu vital, etc. pot avea orice atitudine, incepand de la indiferenta, stari emotionale, chiar fideiste, pana la admiratie si fascinatie, dar nu ma pot angaja cu toata fiinta in relatia cu el.

Crestinismul nu este numai religia in care ne-am face rugaciunile cu rigoare si la soroace bine precizate, in care am aduce jertfe si-am respecta un minim de principii, ci si modul de viata determinat de relatia personala stabilita intre om si Dumnezeu-Tatal Atottiitorul, Mantuitorul si Sfintitorul lumii. Altfel, ar fi o simpla credinta deista. Aceasta din urma este o credinta comoda, neexigenta (de aceea este si preferata de foarte multi), dar e o credinta care angajeaza doar nivelul mental sau sentimental al omului fara sa-l schimbe ontologic, fara sa-i modeleze si sa-i transforme fiinta. Consecinta credintei deiste in plan spiritual este lipsa relatiei cu Absolutul divin si insingurarea in creatural.

Elementele deiste se vad si in atitudinea fata de bine si de rau. Deistul le socoteste drept realitati corelative (pentru ca, logic vorbind, nefiind in relatie cu Dumnezeu, nu le poate concepe altfel), binele neputand sa existe fara rau. Uita, insa, sau nu vrea sa accepte ca nu este nevoie de rau ca sa existe binele, dupa cum nu este tievoie de minciuna ca sa existe adevarul. Nu accepta ca raul este un accident, o rana, o lipsa a creatiei, pentru ca, insul izolat in limitele creaturalului, nu are termen de comparatie, nu intelege cum si ce este o realitate neafectata de rau, o realitate desavarsita. Raul este absenta binelui acolo unde trebuia sa fie prezent. Or binele, fiind expresia prezentei lucrarii lui Dumnezeu, raul este consecinta lipsei lucrarii lui Dumnezeu datorita renuntarii la ea prin neascultare de Dumnezeu.

Si va dainui atata vreme cat apostazia de Dumnezeu va exista. Si, intrucat deistul modern limiteaza valorile la ceea ce incape in mintea sa, limiteaza si constiinta morala la nivelul unei functii psihice care reglementeaza convenientele momentane, de unde, binele si raul vor fi ceea ce momentan este eficient (binele) sau neeficient (raul). Or, constiinta morala nu este doar functia sufleteasca ce reglementeaza in mod autonom binele si raul din viata noastra in functie de convenientele imediate sau mai indepartate, ci in functie de experierea proximitatii lui Dumnezeu celui viu.

Nu numai binele, raul si subiectivitatea umana sunt factorii care determina dreapta functionalitate a constiintei, ci trairea reala si eficienta a relatiei cu Dumnezeu, traire imposibila celui care crede in mod deist. In plan comportamental, "credinciosul" este deist atunci cand declara ca in viata lui (mai ales cea intima) nu trebuie sa se amestece nimeni nici chiar Dumnezeu.

Uneori deistul crede si in viata de apoi, dar de cele mai multe ori o confunda cu reincarnarea, tocmai pentru faptul ca neadmitand ideea ca invierea este rodul iubirii creatoare a lui Dumnezeu o confunda cu supravietuirea biologica, posibila in intelegerea sa prin impulsul spre desavarsire facut evident in inlantuirea cauzelor si efectelor. Deistul afirma uneori chiar ca se roaga. Prefera, insa "rugaciunea" in mijlocul naturii fascinante, sau acasa, dar nu in biserica. De ce? Pentru ca, in alte locuri decat in biserica, libertatea este mult mai la largul ei, de unde si impresia ca te rogi, fara ca, de fapt, s-o faci. Biserica este insa locul intalnirii speciale cu Dumnezeu, unde ambianta da o orientare speciala starii de spirit a omului care se roaga.

Spunand toate acestea, nu vrem sa negam valoarea rugaciunii facuta in alte locuri decat in biserica. Rugaciunea este posibila in mijlocul naturii, insa, numai atunci cand ai constiinta ca natura este tempul in care Dumnezeu este prezent si nu un spatiu in care Dumnezeu n-are ce cauta. Uneori, deistul vine la biserica si chiar la sfintele slujbe. Cand n-o face pentru arhitectura, pictura si muzica specifice bisericii, ci pentru slujbele ce se oficiaza in biserica, acestea nu-i servesc decat la crearea ambiantei favorabile unei anumite contemplatii similare cu fascinatia pe care ar avea-o in fata unui colt de natura. Ii scapa faptul ca in slujbele care se savarsesc in lacasul de cult, crestinul este inclus in rugaciunea ei de catre comunitatea eclesiala, ca in Sfanta Liturghie participa la jertfa lui Hristos avand chiar sansa sa se impartaseasca cu Trupul si Sangele Domnului.

Convins ca Biserica este o institutie care are puterea sfintitoare, ca binecuvinteaza si mijloceste rugaciunile oamenilor la Dumnezeu, deistul cere binecuvantarea acesteia la momentele importante din viata (botez, cununie, inmormantare, etc), cere mijlocirea ei cand are nevoie, constient ca toate actiunile Bisericii, "daca nu aduc ceea ce asteptam de la ele (nu de la Dumnezeu), oricum nu ne fac nici un rau". El nu are in vedere faptul ca, prin lucrarile ei sfinte, Biserica ne pune in legatura (cel putin aceasta este intentia ei) cu persoana lui Dumnezeu si din aceasta relatie, din ambianta creata de relatia stabilita sau restabilita (in cazul tainei marturisirii) cu Dumnezeu ni se implinesc cele cerute, daca cerem spre un real folos si daca meritam cele cerute.

Slujbele Bisericii nu sunt simple ceremonii in care Dumnezeu ar imparti binefaceri in schimbul participarii la vreo slujba sau la un anumit numar de slujbe (daca ar fi posibil intr-o anumita biserica si nu in oricare), in schimbul unui pomelnic, al unei lumanari, al unul ban dat pentru intretinerea bisericii sau pentru saraci, dupa principul do ut des, sau in schimbul altor osteneli fizice (post, inchinaciuni, metanii, pelerinaje, etc).

Deistul refuza sa accepte semnificatia si eficienta reala a lucrarilor Bisericii pentru ca el nu impartaseste conceptia Bisericii despre Dumnezeu ca realitate personala vie, prezenta in lume si in Biserica prin energiile sale) si rolul ei in lume. Nu accepta ca in Botez ne nastem la viata in Hristos, ca in Euharistie ne unim cu Hristos, ca in marturisire ni se iarta pacatele, ca in cununie primim harul care da sotiei puterea sa-si iubeasca sotul ca pe Hristos si sotului sa-si iubeasca sotia precum Hristos iubeste Biserica, ca fiecare lucrare a Bisericii are o menire; important este cum te referi la aceste lucrari ca sa primesti ceea ce este specific fiecarei taine.

Primesti de la Dumnezeu, nu pentru ca ar astepta ceva de la tine, nici pentru ca ti s-a savarsit o anumita lucrare bisericeasca, ci pentru ca prin ea, ti se ofera cea mai sigura sansa de stabilire a relatiei cu Dumnezeu. Or, nu poti stabili o relatie autentica cu Dumnezeu daca-l pui la colt (chiar intr-un colt luminos, dar tot la colt) si sa faci apel la El doar cand te afli in nevoie, cu pretentia ca El sa-ti raspunda cum vrei tu, dar de acolo, din colt.

Deistul posteste, dar postul nu este conceput decat ca o dieta alimentara, sau ca pe un mijloc de primire a unei compensatii din partea lui Dumnezeu, neacceptand ideea ca el nu este altceva decat nevointa care are menirea sa ne faca mai receptivi la harul lui Dumnezeu, mai disponibili pentru lucrarea lui Dumnezeu in noi. Cat priveste atitudinea fata de slujitorii Bisericii, deistul, cand nu este indiferent fata de ei, ii respecta, dar, de cele mai multe ori, pentru calitatile lor individuale (spre exemplu, pentru cultura lor), dar nu pentru ca sunt purtatori de har.

As putea sa inchei aceasta sumara prezentare a comportamentului deist, spunand ca diversele forme de "comportament religios" ale deistului sunt adoptate ca acte prin care deistul ii arata lui Dumnezeu ca nu l-a uitat, un fel de acte de bunavointa ale omului fata de Dumnezeu, si nu acte de cultivare a relatiei cu Dumnezeu, acte de cult.

Din nefericire, comportamentul deist inseala pentru ca utilizeaza vocabular religios, activitati si gesturi de provenienta crestina din care, insa, Hristos-Dumnezeu este in mod regretabil absent. Credinta deista, substitut al credintei mantuitoare, in cele mai fericite cazuri, se vrea o intalnire intre fiinta suprema impersonala si anonima de dinafara lumii si fiintele omenesti, pe baza gandirii naturale sustinuta de un comportament in plan social, bine perceput, dar fara luarea in considerare a revelatiei lui Dumnezeu. Este credinta comoda preconizata de miscarile de tip New Age, care se globalizeaza, cuprinzand chiar spatii traditional crestine. in fapt, este una dintre cele mai abile forme ale ateismului, ale necredintei care a imbracat hainele credintei. Infidelitatea incearca sa se prezinte sub forma fidelitatii, cum inaintea caderii protoparintilor, satana prezentase raul sub aparenta binelui.

Am indraznit sa spunem ca toate formele de credinta deista sunt incercari prin care satana vrea sa se substituie lui Hristos. Este una din ispitele cu care se confrunta lumea moderna care trebuie sa fie semnalata, in contrast cu credinta mantuitoare.

Credinta mantuitoare si etosul ei

Credinta este o stare de spirit pe care o are orice om. Credinta crestina, credinta mantuitoare, transforma predispozitia spiritului spre credinta intr-o forta care angajeaza toata personalitatea umana, intrucat, printr-un act de decizie libera, subiectul uman a acceptat adevarul revelat si modul de viata traita in lumina exigentelor celor revelate de Dumnezeu. Prin urmare, personalitatea umana nu ramane indiferenta fata de cele crezute, cum este in cazul credintei ca stare de spirit general-umana (fiducia).

Credinta crestina este virtute. Primeste aceasta calitate din faptul ca, prin ea, omul participa la o putere de dincolo de el, se impartaseste de harul lui Dumnezeu, puterea pe care Dumnezeu i-o da printr-un act de bunavointa, in relatia stabilita cu El, in actul de fidelitate fata de revelatia Sa.

Trecerea de la credinta motivata numai de calcule si aprecieri omenesti, la credinta-virtute impune un salt care nu totdeauna este confortabil. Este saltul din starea de siguranta pe care ti-o da intelepciunea pur omeneasca (marcata de prevedere, de prudenta, de rationament logic, etc), la intelepciunea lui Dumnezeu in centrul careia sta revelatia lui Dumnezeu, Hristos Cel rastignit, inviat si proslavit; este patrunderea in sfera de actiune a Cuvantului lui Dumnezeu. Saltul acesta nu este confortabil pentru ca implica transformarea personalitatii in sensul a ceea ce crezi.

Sfantul Pavel semnaleaza ca cel ce crede trebuie sa aiba mintea lui Hristos (I Cor. 2, 16), adica in functia cugetatoare a omului trebuie sa se realizeze o comunicare perfecta intre spiritul lui Hristos si capacitatile noetice ale omului, in numele comuniunii acceptate si cultivate de om cu toata sinceritatea. Or, lucrul acesta nu este comod pentru o persoana a carei minte se misca (si prefera acest lucru) numai in si intre limitele calculelor simplu omenesti.

Credinta crestina presupune acceptarea "nebuniei Crucii" (I Cor. 1, 18), dupa expresia aceluiasi Apostol Pavel. Ea se construieste pe sacrificiu, pe renuntare, insa pe renuntarea la calculele ingust omenesti si la gandirea exclusiv naturala si totodata pe Hristos, pe puterea si vointa acestuia, intrucat, crezand in Hristos, dupa acelasi apostol, Hristos traieste in cel ce crede (Gal. 2, 20). Pe acesta Hristos il asuma, il face partas, la propria-i intelepciune, edificandu-1 in interiorul intelepciunii Sale, Evanghelia, puterea lui Dumnezeu spre mantuirea celui ce crede (Rom. 1, 16), nebunie insa pentru cei ce pier (I Cor. L, 18, 23).

Prin urmare, comportamentul celui ce crede mantuitor va reflecta faptul ca el a fost asumat de Hristos. Asumarea aceasta nu ar fi fost posibila, daca, print-un act voluntar liber, omul nu ar fi aderat la Hristos, daca nu ar fi trecut de la comoditatea asigurata prin aderarea de la concepte teoretice (intelepciunea lumii) la relatia personala cu Hristos (intelepciunea si puterea lui Dumnezeu), cu alte cuvinte, de la credinta deista ia credinta-comuniune (Merita insa precizat: intelepciunea lui Dumnezeu nu exclude intelepciunea lumii, ci o face fecunda, o face sa rodeasca si dincolo de fruntariile lui hic et nuc).

In cadrul acestei intelepciuni crestinul invata ca mersul pe urmele lui Hristos nu inseamna turism religios, ci urmare a lui Hristos intru toate, ca (metaforic vorbind) intrarea in Tara Sfanta (Biserica) nu este plimbare, ci pelerinaj (calatorie pe urmele lui Hristos care implica ascultare, inchinare si proslavire a lui Hristos in viata ta, mai buna intelegere a celor sacre, a sensului vietii lui Hristos, a cuvantului sau, a mortii si mai ales a invierii si a proslavirii lui Hristos).

Credinta mantuitoare este si ea intelepciune si cunoastere, dar nu numai atat. Ea determina schimbarea centrului de gravitatie a personalitatii umane de la sine, spre lisus Hristos si la adevarurile revelate de El facandu-l pe om sa cunoasca, nu numai prin el, ci si prin Hristos si invatatura acestuia. Determina inceputul unui proces de transformare a gandirii si fiintei omului in mersul ei spre Hristos. Credinciosul isi impropriaza continutul credintei, in asa masura, incat va face din ceea ce crede baza efortului sau de intelegere a realitatii si mai ales, de realizare a propriei sale personalitati.

Cu alte cuvinte, credinta mantuitoare determina un anumit etos. Dar acest etos nu este subiectiv, in sensul ca nu se fundamenteaza pe credinta-parere a subiectului uman venit in contact cu principii impersonale, cu anumite precepte, relatari, informatii, idei si adevaruri. Etosul acesta este fundamentat comunitar (este etosul Bisericii in care te-ai integrat prin credinta si Botez), sacramental (intrucat esti hranit si intarit prin lucrarile sfinte ale Bisericii) si istoric (credinta este legata de revelatia lui Dumnezeu in istorie, a carui cheie de bolta este Hristos).

La Sfantul Pavel gasim conturate in linii mari, dar fundamentale, coordonatele obiective care determina etosul crestinului. Si in acest sens, el va spune: "Aproape de tine cuvantul, in gura ta si in inima ta, adica cuvantul credintei pe care-l propovaduim. Caci, daca vei marturisi cu gura ta ca lisus este Domnul si vei crede in inima ta ca Dumnezeul-a inviat pe el din morti, te vei mantui. Caci cu inima se crede spre dreptate iar cu gura se marturiseste spre mantuire''. Caci zice Scriptura: "Tot cel ce crede in El nu se va rusina". Caci nu este deosebire intre iudeu si elin, pentru ca acelasi este Dumnezeul tuturor care imbogateste pe toti cei care cred in el. Caci "Oricine va chema numele Domnului se va mantui. Dar, cum vor chema numele Acelui in care inca nu au crezut? Si cum vor crede in Acela de care nu au auzit? Si cum vor auzi fara propovaduitor?

Prin urmare, credinta este din auzire, iar auzirea prin cuvantul lui Hristos" (Rom. 10, 8 - 14, 16). in Epistola I catre Corinteni acelasi apostol spune: "Va aduc aminte, fratilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care ati primit-o si intru care stati; cu ce cuvant v-am binevestit-o daca o tineti cu tarie, afara daca nu ati crezut in zadar, caci v-am dat, intai de toate, ceea ce si eu am primit, ca Hristos a murit pentru pacatele noastre, dupa Scripturi, si ca a fost ingropat si ca a inviat a treia zi} dupa Scripturi si ca s-a aratat lui Chefa, apoi celor doisprezece; in urma s-a aratat deodata la peste cincisute de frati, dintre care cei mai multi traiesc pana astazi, iar unii au adormit" (I Cor. 15, 1-6).

Din cele doua texte pauline constatam ca elementele obiective constitutive care impulsioneaza credinta mantuitoare se gasesc in Evanghelie. Aceasta nu cuprinde doar un cuantum de invataturi, ci in centrul ei este Hristos-Dumnezeu, mort si inviat, potrivit Scripturilor. Acceptand Evanghelia, omul accepta pe Hristos (cu tot ceea ce reprezinta El: cu moartea, cu invierea, cu aratarile de dupa inviere, cu proslavirea la cer si cu invatatura Sa). Numai o atare credinta este mantuitoare (I Cor. 15, 2).

Un alt element obiectiv acceptat prin credinta, potrivit Sfatului Pavel, este acela, ca Dumnezeu este al tuturor oamenilor (nu mai este deosebire intre iudeu si elin, (Rom. 10, 12) si un al treilea este rugaciunea catre Dumnezeu (cultul sub toate formele sale), nu numai implinirea unor obligatii (fie ele si ceremoniale) lipsite de continut (Rom. 10, 13) si marturisirea celor crezute.

Acestea sunt cateva elemente care constituie obiectul credintei mantuitoare, fata de care cel ce crede trebuie sa aiba o atitudine dinamica. Nu putem fi indiferenti fata de ele pentru ca sunt ale cuiva, apartin unei persoane, unei Treimi de persoane, care prin cele crezute, ne solicita, ne invita spre activitate. Spre activarea celor crezute in noi si in mediul in care traim. Aceasta este atitudinea tuturor celor ce cred mantuitor.

Evul mediu sintetizeaza elementele obiective care determina credinta mantuitoare in expresiile: credere Deo, credere Deum, credere in Deo1, la care am adauga credere cum Deo. Toate acestea definesc, desigur, obiectul, continutul si etosul credintei.

Credere Deo inseamna "a da crezare lui Dumnezeu", cu alte cuvinte, a respecta si a tine ca adevarat tot ceea ce Dumnezeu a revelat, evenimentele prin care Dumnezeu a intervenit in mod special in istorie si in existenta umana, prin atotputernicia sa. Este credinta fundamentata pe dovezi, prin "semne", dupa limbajul Scripturii. Toate faptele minunate pe care Dumnezeu le-a implinit in istoria lui Israel si a Bisericii, a caror evidenta, realitate si eficienta au fost de netagaduit, sunt cele care ne fac, ne determina sa dam crezare lui Dumnezeu.

Credere Deum se refera la atitudinea pe care omul o are fata de cele carora le da crezare ca vin de la Dumnezeu, si anume, inseamna aderarea, participarea intr-un mod adecvat la cele carora le-a dat crezare.

Credere in Deum sau in unum Deum, formula pusa de Sfintii Parinti in simbolul niceo-constantinopolitan, cuprinde alte doua aspecte ale credintei, semnificand implinirea concreta a credintei, in calitate de act care determina profund viata celui ce crede. Este aspectul care da nastere comportamentului adecvat celor crezute, da nastere etosului credintei. Este credinta si modul de a crede al dreptilor Vechiului Testament, al Apostolilor si ucenicilor Mantuitorului, a Sfintilor Parinti si a credinciosilor autentici.

La toate acestea se adauga acel credere cum Deo, anume, constiinta ca in actul credintei nu suntem singuri. Prin credinta si in credinta primim puterea lui Dumnezeu ("Cel ce crede si se va boteza se va mantui", Marcu 16, 16), prin credinta in Hristos primim viata (Ioan 1, 15; 6, 47), desigur, nu ca pe o recompensa sau ca pe o plata pentru credinta, ci ca impartasire din puterea celui cu care suntem in comuniune.

In felul acesta credinta devine virtute, devine putere din puterea celui cu care esti in comuniune. A fi in comuniune inseamna a-ti recastiga libertatea, a deveni din sclav, prieten (Ioan 15, 14-15). Or, calitatea de prieten al lui Dumnezeu (de care Mantuitorul ii asigura pe ucenicii sai) ii schimba omului starea de ascultator si executant de porunci in aceea de partener, de colaborator, prin care vointa lui Dumnezeu este activata si actualizata in viata sa si in lume. implinirea poruncilor lui Dumnezeu va fi urmare fireasca a calitatii de prieten si colaborator al lui Dumnezeu (Ioan 14, 21; Ioan 14, 23). Va fi una din formele de raspuns date constant si continuu la ceea ce a infaptuit si infaptuieste Dumnezeu pentru om, raspuns plin de consideratie pentru cele infaptuite si plin de incredere in cele promise.

Poruncile sunt totodata trepte de ridicare spre Dumnezeu, modalitati de invrednicire crescanda de comuniunea desavarsita cu Dumnezeu si expresii ale modului in care Dumnezeu lucreaza in lume prin om. Daca credinta este starea existentiala dihamica determinata de "comuniunea personala" dintre Dumnezeu si om, implinirea poruncilor este dinamismul insusi al credintei.

Acestea sunt motivatiile credintei mantuitoare, diametral opuse credintei deiste. Aceasta din urma, oricat de fidela ar fi unui principiu anume, nu poate fi dinamizata intr-un etos corespunzator principiului (pentru simplul motiv, ca, lasat in limitele sale naturale, omul nu se poate inalta prin comportament la nivelul principiului); in cel mai bun caz, cand se vrea dinamizata il va face pe om sclav principiilor.

Cealalta, credinta mantuitoare, primeste si da putere tocmai pentru ca depaseste principiile in comuniunea personala cu Dumnezeu si cu semenii. In concluzie, credinta deista ese indiferenta si statica, in timp ce credinta autentica este dinamica si ecstatica; de aceea este si mantiuitoare.

###################

Deismul este o orientare filozofica religioasa din secolele al XVII-lea-XVIII, care recunostea existenta lui Dumnezeu numai ca o cauza primara, impersonala a lumii, negând ideea întruchiparii lui Dumnezeu într-o persoana si teza interventiei acestuia în viata naturii si a societatii.

Deistul crede în existenta unui Dumnezeu, sau unei fiinte supreme, dar neaga religiile, bazându-si credinta numai pe lumina primita de la natura, trecuta prin filtrul ratiunii. Deisti renumiti au fost:Voltaire, Benjamin Franklin, Thomas Jefferson si Napoleon I ?.a.

Deismul sustine ca numai folosind corect ratiunea, omul poate ajunge la o religie naturala sau rationala, capabila sa treaca dincolo de mesajele revelatiilor divine. Deismul se bazeaza pe mai multe principii, primul dintre ele fiind cel al existentei unei divinitati, a carei existenta, sustin deistii, poate fi afirmata gândindu-ne la ordinea si perfectiunea Universului. Este vorba deci de o divinitate creatoare. Credinta în acest Dumnezeu este cea mai importanta pentru deisti si nu diferitele servicii religioase. Din acest motiv, ei nu cred în preoti, biserici si texte sacre. Deistii sustin ca omul singur nu poate cunoaste binele si raul. Cunoasterea acestora, care constituie o adevarata stiinta teologica, devine posibila doar daca se accepta ideea ca divinitatea a elaborat legi si principii etice, a caror respectare este obligatorie pentru toti indivizii societatii. Conceptia deista, nascuta într-o epoca de mari batalii religioase, sustine ca numai folosind ratiunea se poate pune capat diferitelor controverse religioase, si ca atare, se poate ajunge la aceea unitate religioasa pe care, mai ales iluminittii, o interpretau ca fiind singura modalitate de a uni toate fiintele umane într-o religie unica.

 Teismul
Introducere

Teismul este credinta în existenta uneia sau mai multor divinitati sau zei (dumnezei), care sunt atât imanenti (adica exista în univers) si totusi transcendenti (adica depasesc existenta fizica, sau sunt independente de ea). De asemenea, acesti zei, interactioneaza, într-un fel, cu universul (spre deosebire de deism), si sunt adesea considerati a fi omniscienti, omnipotenti si omniprezenti.

Cuvântul "teism" a fost inventat pentru prima data în limba engleza în secolul al 17-lea pentru a contrasta cu mai vechiul termen, "ateism". "Deismul" si "teismul" si-au schimbat putin sensul în jurul anului 1700, datorita influentei tot mai mari a ateismului: "deismul" a fost initial utilizat ca sinonim pentru "teismul" de astazi, dar a ajuns sa exprime o doctrina filosofica separata (a se vedea deismul).

Teismul include monoteismul (credinta într-un dumnezeu), politeismul (credinta în multi dumnezei) si deismul (credinta în unul sau mai multi dumnezei care nu intervin în lume), precum si panteismul (credinta ca dumnezeu si universul sunt acelasi lucru ), panenteismul (credinta ca dumnezeu este pretutindeni în univers, dar îtotdeauna mai mare decât universul si dincolo de el ) si multe alte variante (vezi sectiunea despre filosofia religiei). Ceea ce el nu include, este ateismul (convingerea ca nu exista dumnezei) si agnosticismul (credinta ca nu se cunoatte daca exista zei sau nu).

Religiile avraamice (Iudaismul, crestinismul si islamismul), precum si hinduismul, Sikhismul, Baha'i si zoroastrismul, sunt toate religii teiste.

Tipuri de Teism

Teismul clasic se refera la ideile traditionale ale marilor religii monoteiste, precum iudaismul, crestinismul si islamul care sustin ca Dumnezeu este unul absolut, etern, atotcunoscator (omniscient), atotputernic (omnipotent) si fiinta desavârsita, care este legat de lume ca si creator al ei, dar nu este afectat de lume (imuabil), precum si ca fiind transcendent dincolo de ea.

Doctrinele teismului clasic se bazeaza pe scrierile Sfintei Scripturi, cum ar fi Tanahul, Biblia sau Coranul, desi se datoreaza, de asemenea, filosofiei platoniciene si neoplatoniciene, si, prin urmare, sintezei dintre gândirea crestina si filozofia greaca. Într-o mare masura acesta (teismul) a fost dezvoltat în timpul secolului al 3-lea de catre Sf Augustin (puternic influentat de Plotin), care s-a bazat pe idealismul platonician pentru a interpreta crestinismul, si a fost extins de catre Sf. Toma de Aquino în secolul al 13-lea, dupa redescoperirea lucrarilor lui Aristotel.

Teismul deschis, cunoscut, de asemenea, sub numele de teismul liberului arbitru, este o miscare teologica recenta care încearca sa explice relatia concreta dintre vointa libera a omului si suveranitatea lui Dumnezeu, spre deosebire de teismul clasic care sustine ca Dumnezeu determina pe deplin viitorul. Acesta sustine, printre altele, ca notiunile de omniprezenta ti imutabilitate nu provin din Biblie, ci din fuziunea ulterioara a gândirii iudeo-crestine cu filozofia greaca a platonismului si stoicismului, care a postulat un Dumnezeu infinit si o vedere determinista a istoriei.

 Geneza
 Genesa 2.22   Genesa 3.22 

  

accesind acest  link ajungeti la ver. "Desktop"  a blog-ului
Published 02-03 Aprilie 2018
Insemnarea= K 209  lived days= 26502