Oameni obisnuiti, care doar isi fac treaba ...

Experimentul Milgram – Supunerea fata de autoritate

‘’Psihologia etica a acestui secol dezvaluie o lectie importanta: adesea nu felul de a fi al cuiva determina modul in care el va actiona, ci tipul de situatie in care acesta va fi pus.” – Stanley Milgram, 1974.

Daca cineva influent ti-ar ordona sa trimiti in corpul altcuiva un soc electric de 400 de volti, ai face-o? Majoritatea ar raspunde acestei intrebari printr-un ‘’nu’’ ferm,  insa psihologul Stanley Milgram din cadrul universitatii Yale, a  reusit  sa demonstreze opusul, prin intermediul unor experimente desfasurate in anii 60’. Stanley Milgram (15 august 1933- 20 decembrie 1984) a fost un psiholog faimos datorita cercetarilor sale controversate. Ceea ce l-a determinat pe Milgram sa efectueze acest studiu au fost evenimentele din timpul Holocaustului.

Experimentul a inceput in anul 1961, la scurt timp dupa inceperea procesului de la finalul celui de-al doilea razboi mondial, al lui Adolph Eichmann. In apararea sa, criminalul a declarat ca nu a facut decat sa urmeze ordine atunci cand a condamnat la moarte milioane de evrei. Acest lucru i-a starnit interesul lui Milgram, care, in cartea sa, ‘’Supunerea fata de autoritate’’ aparuta in anul 1974, ridica intrebarea: ‘’ Este posibil ca Eichmann si milioanele sale de complici care au luat parte la Holocaust, numai sa execute ordine? Ii putem numi pe toti complici?’’

Astfel, el dorea sa evidentieze legatura dintre supunere si autoritate.

Prin urmare, Milgram a demonstrat ca subiectii au plasat responsabilitatea asupra altcuiva, neconsiderandu-se asadar vinovati pentru faptele lor. Acest lucru se aseamana cu viata de zi cu zi prin evenimentele in cadrul carora oamenii se vad ca simple  piese componenete ale unei masinarii, ‘’facandu-si numai treaba’’, fapt ce le permite sa se sustraga asumarii responsabilitatii pentru consecintele actiunilor fiecaruia. Milgram a atins notorietatea pentru aceasta tactica, experimentul sau fiind ulterior clasificat ca fiind total lipsit de etica, datorita presiunii si stresului exercitat asupra subiectilor.  Parerile membrilor comunitatii de psihologie au fost impartite insa, sustinatorii afirmand ca scopul principal al experimentului lui Milgram a fost motivarea actiunilor nazistilor impotriva evreilor.

Modul de desfasurare al experimentului

Participantii din cadrul acestui experiment au fost 40 de barbati alesi cu ajutorul unor anunturi din presa, iar in chimbul participarii lor, acestia au fost rasplatiti cu aproximativ 5 dolari.

Milgram a creat un generator de socuri, al caror nivel incepea de la 30 si crestea pana la 450 de volti. Intrerupatoarele erau etichetate cu termeni ca : soc usor, soc moderat, si pericol, soc puternic, ultimele doua fiind inseminate cu XXX.

Fiecare dintre participanti juca rolul ‘’profesorului’’ care elibera socuri in corpul ‘’studentului’’ atunci cand  cel din urma dadea un raspuns gresit. In timp ce participantul-profesor credea ca ii administreaza socuri electrice adevarate studentului, acesta era de fapt un complice al experimentului care se prefacea numai ca este electrocutat.

Pe parcursul experimentului, ‘’profesorul’’ auzea ‘’studentul’’ cerand sa fie eliberat sau chiar plangadu-se de afectiuni ale inimii. O data ce nivelul de 300 de volti era atins, studentul incepea sa se izbeasca de perete si cerea sa fie eliberat, iar dincolo de aceasta treapta acesta tacea complet, refuzand sa mai raspunda la intrebari.

Participantii erau instruiti sa considere tacerea ca fiind un raspuns eronat, si prin urmare, sa mai adminstreze un soc.

Majoritatea participantilor au  avut indoieli asupra continuarii trimiterii de socuri electrice, cel care conducea experimentul folosind o serie de dispozitii pentru a-i face sa continue, ca : ‘’te rog continua’’, ‘’este necesar sa continui’’, ‘’nu ai de ales, trebuie sa continui’’.

Intensitatea socului transmis de participant, era folosita ca unitate de masura a supunerii. Astfel, 65% din participanti au administrat socuri ce atingeau intensitatea maxima.Din cei 40 de participanti, 26 au atins nivelul cel mai ridicat al socurilor, in timp ce numai 14 dintre acestia s-au oprit inaintea atingerii pragului maxim. Este important de stiut faptul ca pe durata experimentului multi dintre subiecti au devenit agitati si nervosi fata de conducatorul experimentului. Cu toate acestea, au continuat sa urmeze ordinele pana la capat.

Datorita nelinistii determinate de de gradul de anxietate al atat de multor participanti, toti subiectii au fost chestionati la sfarsitul experimentului. Cu toate acestea, o mare parte a criticilor au sustinut ca multi dintre subiecti inca erau confuzi in privinta naturii precise a experimentului. Milgarm a realizat un studiu asupra participantilor, dintre care 84% au afirmat ca se bucurau ca au luat parte la acest experiment.

In timp ce studiul lui Milgram a ridicat intrebari etice legate de utilizarea subiectilor umani in cadrul experimentelor psihologice, rezultatele sale au fost reproduse adeseori in diferite teste.

Motivatia

Potrivit lui Milgram, asemenea trepte de obedienta pot fi explicate cu ajutorul factorilor situationali. Prezenta fizica a unei figure autoritare mareste in mod evident gradul de maleabilitate. De asemenea, faptul ca cercetarea a fost sponsorizata de Yale, i-a facut pe multi sa creada ca experimentul va implica si siguranta, iar selectia ‘’profesorilor’’ si a ‘’elevilor’’ a parut facuta la intamplare. In aceiasi categorie de factori intra si faptul ca participatii au presupus ca cel care conducea experimentul era o persoana competenta, si caracterizarea socurilor ca fiind dureroase, nu periculoase.

Experimente ulterioare conduse de Milgram au dovedit ca prezenta subiectilor ce prezentau un caracter rebel a redus dramatic nivelul de ascultare. Atunci cand altii au refuzat sa execute dispozitiile, 36 din 40 de participanti au refuzat sa administreze socuri electrice de intensitate maxima.

‘’Oameni obisnuiti, care doar isi fac treaba, si fara vreo impotrivire deosebita din partea lor, pot deveni agenti intr-un proces distructiv teribil. Mai mult, chiar si atunci cand efectele distructive ale muncii lor sunt evidente, si sunt rugati sa realizeze lucruri incompatibile cu standardele fundamentale de moralitate, un numar relative restrans de oameni dispun de mijloacele necesare petru a face fara autoritatii’’ (Milgram, 1974).

Experimentul lui Milgram este considerat clasic in psihologie, evidentiind pericolele supunerii. In timp ce acest test sugereaza ca variabilele situationale au o influenta mai mare decat factorii personalitatii in deciderea obedientei, alti psihologi sustin ca aceasta este influentata atat de factorii externi cat si de cei interni, precum conceptii proprii si temperament.

Teoria supunerii

Ironia este reprezentata de faptul ca valori morale ca loialitatea, disciplina si sacrificial de sine, atat de mult pretuite, sunt chiar elementele creatoare ale unor programe de distrugere in masa, legand omul de sisteme de autoritate rauvoitoare.

In urma studiului efectuat de Milgram a fost desfiintata afirmatia conform careia numai indivizii cu inclinatii spre sadism sunt capabili de o asemenea cruzime. Descoperirile arata ca ‘’doua treimi din participanti au fost caracterizati ca ‘’supusi’’.

Potrivit lui Milgram, omul are are o capacitate duala de a functiona ca individ, exercitand propriul set de valori morale  si abilitatea de a lua singur decizii morale ce au la baza personalitatea fiecaruia. Dar, ce se intampla atunci individului mediocru, supus autoritatii, atunci cand  aceasta din urma ii asupreste propriul sistem de valori morale?

Exemple ale teoriei lui Milgram

Urmatoarele cazuri reprezinta exemple extreme ale situatiilor in care autoritatea a folosit supunerea ca mijloc de a face fapte imorale altor oameni. In aceasta serie se inscrie masacrul din My Lai, un mic sat vietnamez in care soldatii americani au ucis peste 350 de barbati, femei si copii. Este important de stiut ca acesta este singurul document care atesta public un astfel de eveniment in Vietnam.

Milgram sustine ca situatia din May Lai poate fi motivata printr-un sir de factori. Pregatirea militara ii izoleaza pe soldati de ceilalti pentru a evita o competitie cu autoritatile in afara armatei. Scopul instructiei elementare este de elimina ideea de individ, plasandu-se accentual asupra grupului, al unitaii. In acest timp soldatii acorda o mare importanta disciplinei, respectarea oridinelor fiind esentiala. Diferentele culturale si cele rasiale dintre cele doua tabere (cea vietnameza, si cea americana) au fost folosite pentru a depersonaliza actiunile razboiului. Astfel, soldatii implicati in masacru au considerat ca doar urmau ordine, fiind datoria lor de a respecta dispozitiile date de autoritate.

Milgram a observat teme repetitive nu numai in acest incident, dar si in altele. Cei care indeplinesc o sarcina in modul in care au fost instruiti de o figura reprezentativa a autoritatii, vor face intocmai, ignorand un cod moral.

Sentimentul datoriei si emotiile personale sunt evident separate. Scopul din spatele actiunilor autoritatii este bine definit, iar subordonatul este cel de care atingerea acestei tinte depinde. Milgram evidentiaza faptul ca rezultatele au demonstrat ca natura umana, mai exact, tipul de personalitate tipic societatii americane, este incapabil sa identifice tratamentul inuman si brutalitatea implicate de o autoritate rauvoitoare.

Micul Albert – Conditionarea

‘’Micul Albert’’ reprezinta un experiment psihologic faimos, realizat de behavioristul John B. Watson si Rosalie Raynor. Acesta se asemana cu un alt experiment, cel al lui Ivan Pavlov ce demonstra procesul de conditionare la caini. Watson a vrut sa duca cercetarea lui Pavlov la un alt nivel pentru a demonstra ca reactiile emotionale la oameni pot fi conditionate. Freud si James credeau in sisteme instinctuale. Freud era de parere ca erau doua tipuri de instinct: cel sexual, si cel conservator. Totusi, James, sustinea ca sunt mai multe instincte innascute. In schimb, Watson evidentiaza importanta factorilor de mediu asupra comportamentului. Ideea conditionarii unor raspunsuri emotionale era o inovatie.

Experimentul

Subiectul acestui experiment a fost un copil pe care Watson si Raynor l-au numit Albert B, insa in prezent, este cunoscut ca Micul Albert. La varsta de unsprezece luni, Albert a fost implicat in experimentul propriu-zis. Initial i-a fost aratat un soarece alb, iar cand baiatul s-a intins pentru a-l atinge, a fost declansat un sunet puternic. Copilul s-a dezechilibrat, insa nu a plans. La a doua incercare procedeul s-a repetat, dar de data aceasta micul Albert a inceput sa planga. O saptamana mai tarziu, copilul a avut o noua intalnire cu soarecele. A ezitat sa il atinga, iar animalul a fost apropiat de el. Baiatul s-a intins usor spre el, insa si-a retras mana inainte de a-l atinge. In cadrul urmatoarei intrevederi cu soarecele, copilul a inceput sa planga la simpla sa vedere.

Acum ca  Watson si-a atins scopul, acela de a conditiona o reactie emotionala, cercetatorul a vrut sa afle daca aceaste raspunsuri pot fi transferate asupra altor obiecte. La o saptamana dupa sedinta initiala, Albert a fost pus in aceiasi camera, numai ca de data aceasta i-au fost date cuburi pentru a se juca. A intrat razand, demonstrand astfel ca nu a dezvoltat sentimentul de teama fata de camera, de masa, sau de cuburi. Apoi, a fost introdus soarecele, de care baiatul s-a indepartat scancind. Ulterior i-a fost prezentat iepurele, iar Albert a inceput imediat sa planga, plecand cat mai departe de animal. Experimentul a continuat prin introducerea in camera a unui caine. La vederea acestuia micul Albert nu a inceput sa planga, acesta reactie avand loc abia in momentul cand patrupedul s-a apropiat. A urmat apoi, aducerea in camera a unei haine de blana, la vedera careia baiatul a devenit agitat, iar cand aceasta a fost dusa aproape de el, copilul a inceput sa planga. In continuare, cercetatorii i-au dat lui Albert o punga de hartie in care se afla vata. Pentru a evita atingerea cu mainile a pungii, baiatul a impins-o cu piciorul. Apoi, Watson insusi si-a apropiat capul de copil pentru a vedea daca se va juca in parul sau, insa acest lucru nu s-a intamplat. In schimb, s-a jucat in parul altor cercetatori. Pentru a intelege mai bine, Watson a intrat in camera puratnd o masca de Mos Craciun, fata de care micul Albert a avut o reactie negativa.

Dupa o alta saptamana, lui Albert i-a fost arata soarecele singur, si desi a incercat sa il evite, reactia sa nu a implicat plansul, nefiind la fel de violenta ca inainte. Asadar, cercetatorii au pus animalul aproape de mana sa si au produs zgomotul puternic, asistand la o reactie puternica din partea baiatului. In continuare, baiatului i-a fost aratat de inca doua ori sorecele singur, iar copilul s-a departat imediat de el. In momentul in care iepurele a fost introdus in camera, baiatul s-a indepartat de el, incepand sa planga. Apoi, lui Albert i-a fost prezentat atat iepurele cat si cainele, acestora fiindu-le adaugat sunetul puternic, elemente fata de care baiatul a avut reactia asteptata de cercetatori: teama.

Mai departe, Watson a vrut sa testeze daca aceste reactii continua intr-un mediu diferit. Testele anterioare au fost realizate intr-o camera mica, intunecata. Acum, Albert este adus intr-o camera, mare luminoasa. Desi a fost expus la aceiasi stimuli (soarecele si iepurele), mediul a facut ca reactiile copilului sa fie diminuate. Cu toate acestea, baiatul a scancit la vederea patrupedului. Apoi, a fost comparata reactia fata de sobolan singur, si fata de acesta asociat cu sunetul puternic, concluzionandu-se faptul ca cea din urma a fost mai puternica. Atunci cand cainele si iepurele i-au fost prezentati, baiatul a fost ezitant fata de ambii.

Desi Watson a deovedit ca teama poate continua timp de o saptamana. el a dorit sa stie daca acest lucru poate fi posibil pentru o perioada mai lunga de timp. Asadar, Albert a fost dus acasa, intorcandu-se o luna mai tarziu. Mai intai, lui Albert i-a fost aratata masca de Mos Craciun, fata de care s-a temut, iar atunci cand a fost obligat sa o atinga, a plans. Apoi, a plans numai la vederea acesteia. Acelasi lucru s-a intamplat atunci cand  cercetatorii au adus haina de blana, soarecele si iepurele.

Vazand  ca reactia emotionala a rezistat de-a lungul timpului si in medii diferite, Watson a vrut sa incerce sa le ”indrepte”. Una din multele solutii propuse de Watson a constat in plasarea baiatului in acelasi loc cu animalele, pana ce teama va disparea. O alta varianta era reprezentata de reconditionarea reactiilor lui Albert, lucru realizabil prin asocierea animalelor cu dulciuri si diverse activitati constructive. Din pacate, studiul asupra reconditionarii baiatului nu a mai avut loc, deoarece Albert nu a mai fost adus la spital. Totusi, Watson a reusit, prin intermediul acestor descoperiri, sa faca afirmatii importante, influentand oamenii din jurul sau.

Watson a concluzionat ca fobiile sunt cel mai probabil reactii conditionate. El afirma ca acestea erau fie teama de stimulul original, fie ca au fost transferate asupra altor obiecte pe masura ce persoana inainteaza in varsta. Ca si Freud, Watson considera considera ca experientele din timpul copliariei influenteaza personalitatea adulta. Spre deosebire de psihanalist, Watson detinea dovezi comportamentale in privinta reactiilor invatate in copilarie si transferate asupra stimulilor si mediilor, continuand pentru o vreme, in timp ce Freud se axeaza pe instinct.

Experimentul ”Micul Albert” este esential atat pentru psihologie, cat si pentru alte discipline. Acesta a fost sursa de inspiratiei pentru alte cercetari, si continua sa influenteze investigatia psihologica in prezent.

Pareri asupra experimentului

Desi acest experiment este unul dintre cele mai faimoase din domeniu si este inclus in multe cursuri de introducere in psihologie, nu a fost ferit de critici.  In primul rand, Watson si Raynor nu au folosit un sistem care sa evalueze reactiile lui Albert, facand uz numai de propriile interpretari, subiective. In al doilea rand, au fost ridicate numeroase chestiuni etice. Acest experiment nu ar putea fi reluat in prezent din cauza lipsei eticii.

Ce s-a intamplat cu Albert?

Unul din misterele psihologiei a fost soarta micului Albert. Cei doi cercetatori nu au reusit sa elimine teama conditionata a baiatului deoarece acesta s-a mutat la mama sa la scurt timp dupa terminarea experimentului. Multi au preconizat evolutia baiatului intr-un barbat cu o fobie stranie fata de obiecte albe, cu blana.

Cu toate acestea, recent a fost descoperita identitatea si soarta baiatului, de catre psihologul Hall P. Beck, dupa o cercetare de sapte ani. Astfel, micul Albert se numea de fapt Douglas Merrite, iar povestea sa nu are un final fericit. Aparent, acesta a murit la varsta de sase ani, pe data de 10 mai 1925, datorita hidrocefaliei, o acumulare de lichid cefalorahidian in membranele creierului.

Dr Wendell Johnson – Experimentul monstru

Considerat a fi printre primii si cei mai influenti patologi in vorbire, Wendell Johnson si-a dedicate viata descoperirii cauzei balbaitului, si implicit solutionarii acestei probleme.

Asa-numitul experiment monstru asupra copiilor ce prezentau un asemenea defect de vorbire, contine puncte slabe datorita carora, rezultatele nu au fost niciodata publicate. Acestui lucru s-a datorat teama de a nu fi asemanat cu experimentele realizate de nazisti ( Rothwell, 2003). In plus, la baza acestui test nu a stat niciun principiu etic. Dr Wendell Johnson a dorit sa demonstreze faptul ca teoriile curente despre cauzele balbaitului erau gresite. In anii 30’ se considera ca aceasta afectiune are o pricina de natura organica, sau genetica. Acest lucru insemna ca orice remediu era inutil. Insa conceptiile doctorului Wendell erau diferite. El era de parere ca simpla catalogare a copiilor a fiind balbaiti inrautatea starea, si in unele cazuri ii face pe cei ‘’normali’’ sa inceapa sa se balbaie. Pentru a-si argumenta punctul de vedere, el a sugerat realizarea unui test, ulterior numit, ‘’Experimentul monstru’’.

Efectele etichetarii

Douazeci si doi de orfani au fost alesi sa ia parte la experiment, fiund impartiti in doua grupuri. Primul grup era cel reprezentat de cei etichetati ca ‘’vorbitori normali’’, iar cei din urma ca ‘’balbaiti’’. Numai o jumatate din ultimii au prezentat simptome ale balbaitului. Pe durata experimentului, cei normali erau incurajati, primeau remarci positive, in timp ce balbaitii, al caror tratament a dat notorietate acestui caz, erau intimidati datorita balbairii. Acestia erau mustrati in legatura cu defectul de vorbire, fiindu-le impus sa aiba grija sa nu repete cuvintele. Alti profesori si membrii ai personalului orfelinatului au fost recrutati in necunostinta de cauza, sa consolideze eticheta, devreme ce oamenii de stiinta i-au informat ca intreg grupul era format din balbaiti.

Rezultate dramatice

Din sase copii ‘’normali’’ din grupul de balbaiti, cinci au inceput sa prezinte acest defect de vorbire in urma terapiei negative. Din cei cinci orfani care au suferit de aceasta afectiunie inainte de terapie, starea a trei dintre ei s-a inrautatit, si numai unul din cei nomali a avut probleme de vorbire mai evidente in urma studiului. Dand-si seama de puterea experimentului, cercetatorii au incercat sa repare dezastrul testului, insa, in zadar. Aparent, efectele catalogarii ca balbaitii au fost permanente, orfanii etichetati astfel fiind nevoiti  sa le faca fata pentru tot restul vietii.

Probleme etice

In mod evident, aceasta cercetare ridica o serie de perocupari de natura etica. In ciuda celor mai bune intentii ale cercetatorilor, acelea de a ajuta balbaitii de toate varstele, rezultatele experimentului nu fac decat sa le diminueze. Desi descoperirile doctorului Wendell au contribuit la gasirea unor metode eficiente de a trata acest defect de vorbire, initiatorul sau insusi fiind unul din suferinzi, experimentul a esuat din cauza lacunelor etice. Astfel, copii nu au fost niciodata instiintati ca au fost implicati intr-un studiu, decat in urma dezvaluirii de catre un ziar cu saizeci de ani mai tarziu.

Concluzie

Conducerea Universitatii din Iowa, la care doctoral Johnson Wendell activa in perioada respectiva, a formulat la 36 de ani de la moartea sa, o scrisoare, desemnand experimentul ca fiind atat regretabil, cat si imposibil de aparat. Recent, in anul 2007, a fost intentat un proces in legatura cu acest experiment, victimele fiind despagubite.

„Cel mai adecvat obiect al studiului fiintei umane este fiinta umana.” – Henry Beecher

Autor: Adriana Marin, Editor Descopera.org