k46 "copy/paste" Silenzio stampa - Greva tacerii de Alexandru Ciolan

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata")
Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-zf.ro 

Organizarea de întâlniri cu jurnalistii pentru a le prezenta fie un produs, fie o strategie, fie propria viziune asupra faptelor si, mai ales, pentru a raspunde la întrebarile lor este o inventie a secolului XX, cu începuturi firave, se pare, prin anii Primului Razboi Mondial.

În engleza, press conference dateaza de prin 1937, iar în franceza conférence de presse are prima atestare în 1952. În româna, nu trebuie sa ne asteptam sa întâlnim conferinta de presa, înainte de 1990, decât cu referire la realitati neromânesti (la noi, nu presa lua la întrebari, ci partidul, ale carui conferinte erau însa "de dari de seama si alegeri").

Nu e de mirare, asadar, ca prima atestare a unei conferinte de presa în baza de date a DCR este tocmai din 1981: "La Tokio a avut loc o conferinta de presa în cadrul careia presedintele firmei Sony a prezentat ziaristilor primul aparat fotografic care, în loc de film, foloseste un videodisc magnetic…" (R.l. 5 X 81 p. 6).

Italiana a calchiat sintagma (probabil, ca si româna, din franceza) sub forma conferenza stampa si, datorita patimii cu care locuitorii Cizmei traiesc (ei nu privesc, precum celelalte popoare, ci traiesc la intensitate de infarct) spectacolul fotbalistic, au oferit-o lumii, întoarsa pe dos, sub forma silenzio stampa, tacerea în relatiile cu presa.

Silenzio stampa este, zice-se, inventia unui antrenor italian legendar, Enzo Bearzot - (decedat în decembrie 2010) , intrat în istorie, cu nelipsita pipa între dinti, pentru ca a dus squadra azzurra la titlul mondial în 1982. Tot atunci a organizat, calm, si prima silenzio stampa. Povestea nefiind lipsita de farmec telenovelistic, nu putem sa trecem peste ea…

Selectionata de fotbal a Italiei începuse turneul final din Spania cu trei meciuri egale si un singur gol… Mergea, fara glorie si fara speranta, în faza urmatoare. Presa ar fi vrut pieile jucatorilor ca sa le puna-n bat si sa le fluture în locul steagului albastru al suporterilor. Nu era de mirare ca squadra azzurra juca atât de prost, campionatul peninsular abia ce scapase, în urma unui scandal monstru, de puroiul meciurilor cunoscut drept calcio scommesse (pariurile sportive). Paolo Rossi , suspendat pe doi ani în urma scandalului, revenise pe teren în urma cu doar o luna, reluându-si aproape de la zero cariera sportiva, si totusi fusese chemat de selectionerul Enzo Bearzot la nationala pe post de atacant. Ziaristii erau, ca de obicei, nemilosi: Te simti bine, Paolo? Ti-ai revenit dupa lunga întrerupere? Când o sa marchezi primul gol?

Crezând, poate, ca-i va îmbuna, Paolo a raspuns ce-a raspuns la întrebari, dar a priceput curând ca îsi racea gura de pomana - nu vorbe voia presa, ci goluri, asa ca nu a mai scos un cuvânt. Dar aceasta nu l-a ferit ca numele sa-i fie legat de doua incidente grave. Primul, la un antrenament, când un grup de tifosi i-au strigat "ridicolo". S-a creat o busculada, iar Bearzot a calmat cu greu lucrurile. Jucatorii au reactionat neprezentându-se la urmatoarea conferinta de presa. Daca în aceasta întâmplare presa nu avea nici o vina, scornelile care au început sa circule i se datoresc în totalitate: nascocirea ca Rossi si colegul lui de camera îsi pierdeau noptile îmbatându-se si drogându-se si ca ar fi alcatuit un cuplu homosexual.

Se pare ca nu aceste cruzimi lipsite de adevar au stat la originea hotarârii echipei de a intra în mutenie, ci dezvaluirea unui adevar: a primelor de joc încasate pentru partidele de pâna atunci: 70 de milioane de lire (peste 36 de mii de euro actuali) de jucator. Asta se pare ca a pus capac la toate. Obisnuiti sa fie haituiti de ziaristi si crucificati de suporteri, jucatorii s-au înfuriat, îngroziti de posibilitatea ca fiscul italian sa se autosesizeze. Forma de protest pe care au adoptat-o a fost silenzio stampa - nu au mai vorbit cu presa, singurul îndrituit sa raspunda la întrebari fiind capitanul echipei, portarul Dino Zoff. Restul echipei s-a concentrat exclusiv asupra pregatirii meciurilor.

Tacerea e de aur, spune o vorba veche, care si-a dovedit înca o data adevarul: squadra azzurra a crescut de la un meci la altul si a spulberat pe rând Argentina, Brazilia si, în finala, Germania. Eroul echipei italiene a fost bataia de joc a presei de la începutul turneului final, Paolo Rossi, care a marcat sase goluri, dintre care doua în finala.

Moda de a întoarce spatele presei pentru a-i pedepsi insistenta ori obraznicia nu putea sa nu vina si în România post-decembrista: "(C)onducerea FC Brasov si patronul Ioan Niculaie au intrat în «silenzio stampa»", Adev. 13 XII 01. Si nu numai fotbalistii refuza sa vorbeasca presei, ci cam toata lumea: vedetele si starletele ("Mona, în continuare, nu vorbeste cu presa. Este în «silenzio stampa»", G. 18 VIII 08 p. 6), politicienii ("PDL Bacau intra în silenzio stampa cu presa din afara familiei", contrasens.com 1 XI 10), purtatorii de cuvânt ("Carrefour e în silenzio stampa. (…) Reprezentantii companiei raspund cu «no comment» la orice întrebare legata de planurile de investitii la nivel local", Z.fin. 23 III 10), si pâna si… presa însasi ("Interesant este nu doar ca guvernele succesive se fac ca ploua, ci si ca presa, care în general se înfierbânta din orice tâmpenie, pe subiectul asta e în silenzio stampa".

Ba, chiar, silenzio stampa se pare ca a ajuns sa desemneze tacerea în general, fie pentru ca esti necuvântator din fire ("«Silenzio stampa» în Parlament. Afla care sunt deputatii si senatorii care n-au scos un cuvânt în plen", Ev.z. 16 I 11), fie pentru ca daca vrei cu adevarat poti ("În faradelegea lui, Corneliu Vadim Tudor face «silenzio stampa» în fata anchetatorilor. În schimb, le da declaratii ziaristilor…", Ev.z. 15 I 11).

Nici tacerea nu mai e ce-a fost…