Va este teama de ce e ...Dincolo?
Mi-e teama de moarte. E o taina pe care nu sunt înca în stare s-o înfrunt. Moartea este pentru mine ceea ce erau pentru greci ochii Gorgonei, în care te uitai si împietreai. Nu mai am nimic de asteptat. Mi-e frica, nu de Dumnezeu, ci de absenta lui Dumnezeu. Sunt incapabil sa gândesc o lume în care El nu ar axista, pentru ca atunci toate s-ar prabusi. Dumnezeu înseamna pentru mine falimentul ratiunii mele, punctul unde ratiunea începe sa nu mai aiba explicatie, unde încep sa bâjbâi prin întuneric. Nu cred în Viata de Apoi. O invidiez pe mama mea, femeie simpla, care nu avea nicio problema cu dubiile. Eu nu am acces la misticism. Mi-as fi dorit sa pot crede în misticism. Matisse raspundea atunci când era întrebat daca el crede în Dumnezeu: ,,Da, când lucrez”. Asa zic si eu. Cred în Dumnezeu atunci când scriu. Nu mai am nimic de asteptat. Da, ma dor cei 80 de ani ai mei. Ma dor si bolile mele. Am avut un accident cerebral în urma cu cinci ani. A fost, din fericire, un accident usor. Mi-am revenit. Am mai avut si un infarct, acum am diabet, ma exaspereaza reumatismele. Sunt în situatia neplacuta de a ma suporta pe mine însumi prea mult. Citesc, scriu, recitesc niste carti. Sunt înconjurat în casa mea de câteva mii de carti. Ascult muzica clasica. Îl iubesc pe Ceaicovski. Mai ies din casa, mai apar pe la televizor, ma mai plimb câte o ora pe zi. Timpul trece. Tânjesc dupa apa marii. Nu mai am voie, din cauza bolilor, sa merg la mare. Marea a devenit pentru mine trecut. Pot sa-mi amintesc doar ca una dintre pasiunile mele a fost marea. Au intrat în mitologia mea personala vara si nisipul fierbinte, când ieseam din apa. Cred ca as fi în stare sa vorbesc ore întregi despre starea de indolenta luminoasa pe care ti-o da trupul rasfatat de soare si nisipul fierbinte. Nu mai am pe nimeni. Sotia mea a murit. Baiatul meu, economist, lucreaza si locuieste în Italia.Vine din când în când în Bucuresti. Sunt singur aici între molii si carti. E un destin la mijloc, am avut molii în toate casele mele. Am locuit în mahala, în doua internate la liceu, am avut poate vreo sase case prin care am trecut. Toate pline cu molii. Nu sunt multumit de viata mea. Singura satisfactie reala sunt dezamagirile mele. Daca am aceste dezamagiri, înseamna ca am avut iluzii si asteptari foarte mari de la mine. Mi-as fi dorit sa am mai multi prieteni si nu am, mi-as fi dorit sa fiu mai putin singur si nu am reusit. Mi-as fi dorit sa am o familie mare, multi nepoti si nu am. Sunt satul de mine însumi. Eu sunt o ilustrare perfecta a racului negativ.
În majoritatea cartilor, v-ati refugiat în mitologia antica. Lumea aceasta este un refugiu, o iesire din istorie, un punct de sprijin în fata singuratatii din societatea moderna?
Omul a iesit din timpul mitologic si a intrat în timpul istoric, dar acest pas nu a fost în avantajul lui. Am o parere proasta despre istorie. Proasta în general si proasta în special. Toata istoria exprima aceleasi adevaruri despre om pe care le vedem astazi. În adolescenta, ma visam antic. Doream sa fi trait pe vremea lui Marc Aureliu în Roma sau în Grecia Antica. Ma gândesc acum cu duiosie la vechile mele nostalgii. Cert este ca nu stim aproape nimic dinainte de Egiptul Antic. Avem o reprezentare a istoriei cam de la Herodot încoace, de la Plutarch încoace. Trebuie sa marturisesc, eu sunt pe jumatate reactionar. Reactionarii se opun ideii de progres. Nu contest progresul, nici nu ma opun. Ar fi ridicol sa cred ca timpul se poate pietrifica si ca lumea poate sa ramâna neschimbata. Nu mi-a trecut nicio clipa prin cap ca România sa arate ca la Muzeul Satului. Am alta idee care ma persecuta: progresul tehnic si stiintific este însotit indiscutabil de regresul interior. Mitologia este pentru mine un refugiu, o fuga de istorie.
Zeii grecilor m-au atras mai mult decât mitologia crestina. Mi se par foarte umani si simpatici. Zeii grecilor stateau în Olimp, trageau cu ochiul în lumea muritorilor si nu se dadeau în laturi de la placerile lumesti. Singuratatea nu e o victorie înaintea celorlalti, ci e de fapt un naufragiu personal.
În cartile dvs. tânjeati dupa certitudini. Scepticismul nu va împovareaza ?
A crede este un dar si un har. Nu ma mândresc deloc cu faptul ca sunt considerat un sceptic. Scepticismul este o infirmitate, nu o sursa de vanitati. As fi vrut sa am la ora asta certitudini. Din nefericire, traiesc între ruine de certitudini. Certitudinile mele sunt ca hainele roase de molii. Desigur, iubesc înca viata. Dar resimt acut batrânetea si faptul ca nu mai am decât trecut. Ce mai pot spera acum? Sa-l rog pe Dumnezeu sa fie indulgent cu mine si sa-mi ofere, cât mai am de trait, cât mai putine boli.
Am fost botezat în religia crestina, în religia asta voi muri. As fi vrut sa am la ora asta certitudini, as fi vrut sa am lucruri în care sa cred profund.
Pregatesc o alta carte. Se cheama Calomnii mitologice, având un subtitlu care nu întâmplator este ironic: Farâme din conferinte nerostite. M-am hotarât sa ma despart de tonul cam eligiac, mai plângacios din ultimele mele carti, din Desertul pentru totdeaua si Autoportet într-o oglinda sparta. Mi-am zis ca m-am plâns destul si ca e cazul sa adopt alt ton. Atunci am facut apel la un mic demon care exista în mine, usor masochist, care ma îndeamna sa ma iau peste picior. De fapt, în conferintele mele, e un joc: conferintele sunt pentru moliile din camera mea. Sunt niste mituri vechi si noi. Ma refer si la mitul lui Don Juan. Dau cuvântul unei femei care sa vorbeasca de prejudecatile barbatilor fata de Don Juan. Exista în mine o coarda feminina care ma face sa-i demasc pe barbati prin gura unei femei.
Idealizati înca lumea Lisei, satul din care ,,ati naufragiat” în Bucuresti? Ati trait cu nostalgia acelui loc patriarhal?
În Lisa nu mai am pe nimeni. Nu mai exista acolo decât o casa locuita de fantome. Prefer sa-mi iubesc satul de la distanta. Nu intru în categoria celor care idealizeaza satul. Paradisul copilariei mele mirosea a frunza de nuc, dar mirosea si a rachiu. În sat, erau cinci cârciumi si doua biserici. Nu mitologizez, stiu însa ca în lumea aceea existau niste valori reale pe care lumea româneasca, din pacate, le-a pierdut. Existau anumite norme de viata, care dadeau sens si identitate. Lumea aceea era o lume condamnata de istorie, nu putea sa reziste în fata progresului tehnic. S-o fi nascut vesnicia la sat, cum zice Blaga, dar se pare ca si vesniciile expira. Eternitatea asta a satului nu putea dura.
În Bucuresti, am ramas un venetic, un bucurestean acceptat si tolerat. Nu cred ca mai am suflet de orasean, dar nu cred ca mai am nici suflet de taran. E un fel de promiscuitate. Nu mai pot sa traiesc în sat. M-am învatat de mult cu galagia si cu mirosul de benzina arsa din Bucuresti.
Când priviti în jur, la ce se întâmpla în jurul dvs., ce va socheaza cel mai mult?
În clipa de fata, lumea trece printr-o grava criza a valorilor. Ne aflam în prezent în plin razboi religios pe plan mondial. Povestea asta cu Islamul nu e o joaca. Lucrurile stau exact pe dos decât pe vremea cruciadelor. Atunci crestinii credeau în valorile crestinismului, desi tineau într-o mâna Biblia si în cealalta, sabia. Astazi, ma îndoiesc ca mai traim cu adevarat misterul unor sarbatori, cum ar fi Învierea. În Islam, religia e foarte violenta si fanatica. Nu e de glumit! Islamul cucereste Europa, iar administratia americana Bush a facut un rau imens lumii atâtând lumea islamica.
Cum îi simtiti pe tineri? Debusolati, pierduti în tehnica?
E generala violenta cu care reactioneaza tineretul, debusolarea asta vizibila în atitudinea lor. Tinerii nu au niciun fel de certitudine, în afara de faptul ca lucrurile sunt complicate.
Ma uit însa la tinerii care merg pe strada si vorbesc continuu la telefonul mobil. Mai au timp sa se uite cum se clatina o frunza? Mai au timp noaptea sa se uite la stele? Omul a intrat într-o epoca a tehnolatriei, nu mai stapâneste el tehnica, ci tehnica îl stapâneste pe om. Omul are iluzia ca vorbeste cu lumea întreaga la calculator, dar e de fapt singur.
Eu nu scriu decât la masina de scris. M-am dezvatat sa scriu si de mâna. Daca trebuie sa scriu o scrisoare, si mi se pare nepoliticos sa o trimit scrisa la masina, o bat la masina si dupa aceea o copiez de mâna. Masina de scris a devenit o prelungire a fiintei mele. Mai spune-i unui tânar sa scrie la masina de scris… Altceva decât computer, ei nu vad în fata ochilor.
Ce va deranjeaza cel mai mult în jurul nostru? Ce am facut cu libertatea câstigata în 1989 ?
Toate administratiile postdecembriste au fost defecte în a repera problemele adevarate ale României. Administratia actuala este cea mai proasta dintre toate. Nu cred ca în ultimii 16 ani s-a facut vreun progres în clasa politica româneasca. În timpul comunismului, existau cel putin niste explicatii pentru toate relele: au venit rusii si au instalat o ideologie falsa, prin Securitate si teroare. Exista însa si speranta în comunism. Prin '78-'79, circula în Bucuresti o vorba: ,,As vrea sa traiesc o zi dupa ”. Am trait nu o zi, ci 16 ani dupa comunism. Singurul bun câstigat în 1989 este libertatea. Ce am facut însa cu aceasta libertate? Nimic!
Sunt consternat si revoltat. Sunt revoltat ca s-au gasit atâtia ticalosi, nerusinati care s-au repezit sa faca averi nejustificate si sa devina atât de demogogici. Sunt consternat ca poporul român a consfintit si a acceptat asta. Nimeni nu a impus ca realitatile de azi sa arate cum arata. Nu au venit strainii sa voteze în cabinele de vot. Românii au fot tot timpul cei care au votat si si-au desemnat alesii.
Administratia CDR-ista era o cacialma de prima mâna, însa si toata demagogia portocalie nu a fost decât tot o cacialma. Singura prostie pe care am facut-o si pe care o privesc cu duiosie, chiar cu tandrete, este ca în anii '90 am candidat din partea Grupului pentru Dialog Social pentru Senat. Nu sunt potrivit pentru politica.
Ati criticat campania Mari Români, proiectul Televiziunii Române, realizat dupa un format BBC. Ce v-a revoltat revolta cel mai mult în derularea acestei campanii?
Campania Mari Români mi se pare o ineptie. Cum sa compari ceva ce nu e de comparat? Cum s-o compari pe Ioana D’Arc cu Voltaire ca sa vezi care a fost cel mai mare francez? Cum s-o compari pe printesa Diana cu Shakespeare? Cum sa-l compari pe Goethe cu fotbalistul Beckenbauer? Criteriile nu trebuie amestecate, unul este un personaj care a facut istorie în istorie, altul se bucura de o notorietate provizorie bazata pe alte consideratii. În Olanda, aceasta campanie a aratat ca marii olandezi nu au fost Rembrandt sau Van Gogh, care au dat tarii prestigiu peste secole, ci Johan Kruif, un fotbalist, despre care peste un secol nimeni nu va mai sti. În România, unde confuziile sunt atât de grave, sa ai o asemenea initiativa este un pericol foarte mare. Este trist si pagubitor sa oferi unui popor, care nu e dispus sa ia nimic în serios, ocazia de a face bascalie de unii care au avut un rol în istoria noastra. L-am vazut trecut pe burtiera de la televizor, atât cât am suportat sa ma uit la aceasta ineptie televizata, pe Bula lânga Constantin Brâncoveanu si Avram Iancu. L-am vazut trecut alaturi si pe Gigi Becali. Asta m-a revoltat cel mai tare.
Care sunt efectele imediate ale cinismul mediatic?
Am citit recent o carte care vorbea despre imbecilizarea prin televiziune, care simuleaza postgândirea. Constat ca televiziunile noastre prin gunoiul electronic pe care-l arunca zilnic în casele noastre face apel la ce e mai jos în psihologia noastra. Nu ducem lipsa astazi de mitocanie, nu ducem lipsa de grosolanie, nu ducem lipsa de vulgaritate. Televiziunile se straduiesc însa sa accentueze aceasta latura negativa a societatii noastre. Se practica un linsaj. Nu ma asteptam ca societatea româneasca sa fie atât de cinica. E jalnic, înseamna ca nu avem criterii, respect pentru valori. Înseamna ca nu avem valori si nu credem în valori. Traim, din nefericire pentru noi, o criza a valorilor care ne poate costa, împingându-ne sa glisam în afara istoriei. ( Interviu realizat pe 2 iulie 2006. Interviul a fost publicat în volumul "30 de interviuri eveniment", de Simona Chitan, Editura Tritonic, 2008).
