k166  Validarea publica si aplaudacii de serviciu 

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site.Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa:cotidianul 

Sa ne imaginam ca am fi într-un club trendy, unde se aude o piesa noua care pare ciudata si pe care, desigur, nu stim cum sa dansam. Si atunci ne uitam, instinctual, sau cu vederea periferica, la ceilalti: aproape involuntar, ne adaptam la miscarile celorlalti si, treptat, intram în ritm. Ba chiar ajungem sa dansam în sincron cu ceilalti (cel mai interesant tip de sincron este hora la

Cialdini afirma ca “atractia exercitata de multime este diabolic de puternica.

Oricât de deranjant ar putea parea pentru omul post-modern, este evident ca suntem mânati de un adevarat spirit de turma atunci când cautam un lider, un mascul alfa, care sa fixeze azimutul si sensul miscarii. Odata identificat, liderul va fi urmat orbeste în tot ceea ce face, chiar daca el va decide ca turma sa treaca în mod nesabuit printr-un lac plin de crocodili. În bancurile de peste, în interior, orice peste pare a fi la adapost. Rapitorii de mai mici dimensiuni trebuie sa se multumeasca cu marginalii (acestia par a fi scarificati în mod natural). Dar, daca apare un animal mare, de exemplu, o balena, sau daca se întâmpla ca un pescador sa aiba un sonar bun care sa repereze bancul de pesti, faptul de a fi adunati în bancuri este un dezastru pentru pesti. Mentalitatea unei turme o face usor de manipulat. Se pun în miscare câtiva lideri ai turmei în directia dorita, dupa care, fara a raspunde neaparat îndemnurilor unor lideri, cât mai ales animalelor din preajma, restul urmeaza orbeste calea

Scutul multimii, adapostul în interiorul grupului, poate fi o mare nenorocire în asemenea situatii.

Translatata la om, ascunderea dupa scutul multimii poate fi o mare prostie. Enorm de multe batalii s-au pierdut pentru ca oamenii erau prea multi într-un loc prea strâmt, prea plini de scuturi si armuri, cu prea putina libertate de miscare. Enorm de multe pierderi si abandonuri s-au întâmplat în spatiile mici (reale, virtuale) ocupate de grupuri prea numeroase.

Validarea publica e o scurtatura mentala. Ne scuteste de o foarte mare parte de efort propriu de a gândi si discerne. Înscriindu-ne în trend, e ca si când am naviga pe pilot automat.

Doar ca, uneori, pilotul automat are erori. Nu putem sa ne lasam, în permanenta, în baza sau în “voia” acestuia.

De la Cialdini am înteles originile si motivatiile unei afaceri pe cât de ciudata, pe atât de profitabila si perena: aplauzele.

La începutul sec. XIX, în salile de opera si teatru pariziene, anumiti indivizi, obisnuiti ai salilor de spectacole, au observat ca, daca aplauda si râd si ovationeaza, chiar fara motiv, în timpul unui spectacol, toti ceilalti din sala vor sfârsi prin a aprecia si ei spectacolul (care, la modul natural, nu prea avea succes). Invers, un spectacol bun putea fi compromis daca erau emise critici zgomotoase si huduieli – efectul aproape instantaneu era de reverberatie în toata sala a “nemultumirii” spectatorilor. Câtiva astfel de spectatori au început sa faca din aplauzele si emisia de zgomote la comanda un obicei, iar obiceiul s-a transformat repede în profesie. Stând, de regula, în primele rânduri, spectatorii de profesie erau montati acolo pentru a aplauda, a râde si a se manifesta zgomotos la comanda, inclusiv prin ovatii, la finalul spectacolului, când cereau în mod artificial revenirea actorilor pe scene pentru noi reverente adresate publicului. Popular, acestia se numeau claqueurs (în traducere libera, aplaudaci). Erau organizati pe echipe si aveau lideri (chef de claque) care dadeau semnalele si comenzile pentru “regia” aplauzelor, ovatiilor si râsetelor la comanda. Aplaudacii erau, desigur, platiti. Atât de bine mergea “business”-ul, încât doi fosti chef de claque (Sauton si Porcher) si-au facut chiar o firma cu acest obiect de activitate, denumita, la modul cel mai ingenuu, Societatea de Asigurare a Succeselor Dramatice.

Din Paris, ideea a fost exportata peste tot. A rezistat, bine-mersi, pâna acum. Ba chiar a prosperat, facându-i fericiti pe toti cei care au utilizat-o. Ideea, diabolic de simpla, este ca, în situatii incerte, în care omul nu poate sa ia o decizie rationala, cautam “sprijin” la cei din jur si, odata ce percepem o frântura de actiune, ne agatam de ea si reactionam ca la comanda, în gasca, haita, turma - cum vreti sa îi ziceti: e un comportament mimetic. E o scurtatura mentala care vine si din comoditate, dar si din nevoia de a te adapta la viteza cu care trebuie sa îti traiesti viata, viteza care nu îti mai da timp sa procesezi chiar tot ce vezi, crezi ca vezi sau faci. Cei care stiu pot profita de aceasta comoditate sau nevoie de adaptare.

Ideea aplauzelor la comanda o vedeti înca ilustrata si în prezent. E peste tot: e nu numai la emisiunile tv cu public (unde ne putem da seama relativ usor ca oamenii aceia nu sunt un public, ci o echipa de claqueurs), ci si în serialele americane de televiziune, care intercaleaza glumele, mai mult sau mai putin reusite, cu râsete la comanda ale unui public invizibil (si în acest caz ne putem da seama ca râsetele sunt false, dar cu toate acestea urmarim în continuare aceste "comédii"), precum si în interviurile regizate, în articolele de opinie si analiza coafate, în opiniile “personale” emise de functionari publici ai unor institutii care lauda sefii si politicile institutiei, dar înfiereaza sau diabolizeaza criticii aceleiasi institutii. Si, desigur, o vedeti ilustrata în comentariile anonime ale aplaudacilor, hater-ilor si troll-ilor de pe internet si de pe forumurile editiilor electronice ale ziarelor. Unii îsi fac statui de al doilea sau al treilea cel mai credibil român în viata pe baza eforturilor acestor claqueurs. Traiasca, deci, societatea de asigurare a succeselor dramatice.

---

Va mai invit sa va imaginati ca sunteti într-un grup de terapie si ca terapeutul vostru vine sa va spuna ca mai are doar un an de trait: ati putea, fara mari eforturi sau fara sa va temeti de oprobriul public, sa luati decizia, în fata celorlalti membri ai grupului, de a va duce la un terapeut sanatos (ipoteza apare în cartea lui Irvin D. Yalom, Solutia Schopenhauer)?

[2]La p.160 din Psihologia manipularii, autorul reda o imagine uluitoare, care se deruleaza, ca în benzile desenate, în 5 pasi: pasul unu - un om privind în sus; pasul doi - doi oameni privind în sus; pasul trei - 5 oameni pe strada privind în sus si unul la fereastra privind în jos pentru a vedea de ce cei din strada se uita în sus; pasul patru - mai multi oameni în strada, plus cei de la fereastra uitându-se în sus, dar si un înger uitându-se în jos, la oameni, pentru a întelege de ce se uita oamenii în sus; în fine, pasul 5 - mult mai multi oameni în strada si la ferestre uitându-se în sus, plus îngerul care acum se uita si el în sus. Multimea oamenilor si a îngerilor, fascinata, privind catre ceva mult mai înalt ca îngerii, poate sa însemne si un tel nobil, din ce în ce mai înalt, dar si balon cu hidrogen care poarta o reclama la coca cola. În ambele cazuri, presiunea multimii curioase este ineluctabila.

Gheorghe Piperea    Publicat Sâmbătă, 18 martie 2017

Inapoi la insemnarea sursa   Groupoff-2