K158 Doamne, cît de tare a fost!

Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site.Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata")
Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa:dilemaveche.ro

În cursul lunilor care au urmat, a devenit ceva la ordinea zilei. Oameni obisnuiti, unii dintre ei parinti, ajungeau sa fie desfiintati pentru cine stie ce gluma neinspirata , împartasita cu cei vreo suta de abonati ai contului lor de Twitter. Îi întîlneam prin restaurante si cafenele, în aeroporturi – siluete spectrale care bîntuiau lumea ca niste zombie în costumele business din fostele lor vieti. Se întîmpla asa de des, încît nici macar nu mi s-a parut o coincidenta ca un astfel de personaj, Justine Sacco, lucrase în aceeasi cladire de birouri ca si Michael Moynihan, pîna în urma cu trei saptamîni, cînd, aflata pe aeroportul Heathrow, a scris pe Twitter o postare ce s-a dovedit devastatoare. Asta se întîmpla pe 20 decembrie 2013. În ultimele doua zile, le postase celor 170 de follower-i pe care îi avea pe Twitter tot felul de glumite sarcastice, comentînd diverse întîmplari din vacanta. Era un fel Sally Bowles a retelelor sociale, decadenta si capricioasa, binecuvîntat de inconstienta ca, imediat dupa colt, o pîndea o mostra de politica serioasa. Mai întîi fusese gluma despre barbatul german din avionul dinspre New York: „Neamt dubios: Zbori la clasa întîi. E 2014. Ia-ti, nene, deodorant. – Monologul meu interior, în timp ce inhalez DUHOARE. Slava Domnului ca exista produse farmaceutice“. Apoi venea postarea din Heathrow: „Chili – sandvisuri cu castraveti – dantura proasta. Bine-ai revenit la Londra!“ În cele din urma, cireasa de pe tort: „În drum spre Africa. Sper sa nu iau SIDA. Glumeam, doar sînt alba!“ S-a amuzat putin de propria gluma, a apasat „Trimite“, dupa care s-a mai plimbat vreo jumatate de ora prin aeroport, verificîndu-si din cînd în cînd contul de Twitter.

– N-am primit nimic, mi-a spus ea. Nici un raspuns.

Mi-am si imaginat-o, simtindu-se usor dezumflata în legatura cu asta – sentimentul ala trist, cînd nu te felicita nimeni pentru umorul tau, tacerea aceea neagra care se lasa atunci cînd Internetul nu-ti raspunde. Justine s-a îmbarcat în avion. Urma un zbor de unsprezece ore. A dormit. Dupa aterizare, si-a redeschis telefonul. Primul lucru pe care l-a vazut era un mesaj de la cineva cu care nu mai vorbise din liceu: „Îmi pare foarte rau pentru ce ti se întîmpla“.

L-a citit consternata.

– Apoi telefonul meu a început sa explodeze, mi-a povestit.

Purtam aceasta conversatie trei saptamîni mai tîrziu, la restaurantul Cookshop (alegerea ei) din New York. Era fix acelasi restaurant în care Michael îmi povestise despre nimicirea lui Jonah. Pentru mine, începea sa devina Restaurantul Povestilor despre Vieti Distruse. Coincidenta era însa doar partiala. Se întîmpla sa se afle aproape de cladirea unde lucrasera amîndoi. Lui Michael îi fusese oferita o slujba la Daily Beast, ca urmare a articolului despre Jonah, pe cînd Justine lucra în biroul de la etaj, ocupîndu-se de departamentul de PR al trustului din care facea parte revista – acelasi din care faceau parte si Vimeo, OkCupid si Match.com. Motivul pentru care îsi dorise sa ne întîlnim acolo si pentru care venise în hainele ei sofisticate de office era ca, la ora 6, urma sa-si elibereze biroul.

În timp ce statea pe pista aeroportului Cape Town, pe ecran i-a aparut un al doilea mesaj: „Suna-ma urgent“. Mesajul venea de la cea mai buna prietena a ei, Hannah. „Esti numarul unu în trend-ul Twitter la nivel global.“

„În lumina cuvintelor dezgustator de rasiste ale lui @JustineSacco, voi dona catre @care chiar astazi“, „Cum naiba a obtinut @JustineSacco un post de PR? Gradul ei de ignoranta rasista e demn de Fox News. #SIDA poate afecta pe oricine!“, „N-am cuvinte pentru postarea oribil de dezgustatoare, ca dracu’ de rasista a lui Justine Sacco. Sînt profund oripilat“, „Sînt angajat la IAC si nu vreau ca @JustineSacco sa se mai ocupe vreodata de comunicare pentru noi. Niciodata“, „Toata lumea sa o reporteze pe pizda asta @JustineSacco“ si, din partea angajatorului ei, IAC, „Acesta este un comentariu revoltator, jignitor. Angajata în speta nu poate fi momentan contactata, fiind în timpul unui zbor international“, „Fascinata de catastrofa @JustineSacco. A devenit globala, desi ea e înca *în avion*“, „Tot ce-mi doresc de Craciun este sa-i vad fata lui @JustineSacco cînd aterizeaza si-si verifica inbox-ul/ mesageria vocala“, „Se pare ca avionul lui @JustineSacco aterizeaza în cca 9 minute, urmeaza ceva interesant“, „Tocmai urmeaza s-o vedem pe idioata asta de @JustineSacco concediata. În timp REAL. Înainte ca macar sa AFLE ca va fi concediata“, iar apoi, dupa ce Hannah a sters panicata contul de Twitter al lui Justine, „Îmi pare rau @JustineSacco – tweet-ul tau va trai vesnic“ s.a.m.d., înca vreo suta de mii de postari, dupa cum reiese din calculele facute de Buzzfeed. Cîteva saptamîni mai tîrziu: „Doamne, v-o mai amintiti pe Justine Sacco? #AterizeazaOdataJustine. Doamne, cît de tare a fost. MILIOANE de oameni asteptau sa aterizeze“.

De-a lungul anilor, am stat la masa cu o multime de oameni ale caror vieti fusesera distruse. De obicei, responsabili de distrugere erau guvernul, armata, Marile Corporatii sau, ca în cazul lui Jonah Lehrer, ei însisi (cel putin la început a fost vina lui Jonah – noi am preluat controlul mai tîrziu, cînd acesta încerca sa-si ceara iertare). Justine Sacco însa parea sa fie prima persoana careia i-am luat interviu si care fusese distrusa de catre noi.

_***

Google are un motor – Google adwords – care îti spune cît de des a fost cautat numele tau într-o anumita luna. În luna octombrie 2013, Justine a fost cautata de treizeci de ori. În noiembrie 2013, a fost cautata de treizeci de ori. În doar unsprezece zile, între 20 si 31 decembrie, numele ei fusese cautat de 1.220.000 de ori.

Un tip a asteptat-o pe Justine la aeroportul Cape Town. Era utilizator de Twitter, sub numele @Zac_R. A fotografiat-o si i-a pus poza pe Internet. „Dap“, a scris el, „@JustineSacco CHIAR a aterizat la Cape Town International. S-a deghizat cu ochelari de soare.“

Trecusera trei saptamîni de cînd Justine apasase butonul „Trimite“. Cei de la New York Post începusera s-o urmareasca în drum spre sala de fitness. Ziaristii îi cotrobaiau prin istoricul de pe Twitter, în speranta ca vor gasi si mai multe orori ascunse.

Premiul pentru cel mai elegant tweet al tuturor timpurilor revine postarii… „Aseara am avut un vis erotic în care aparea un pusti autist“, 4 februarie 2012, „16 Tweet-uri pe care Justine Sacco le regreta“, Buzzfeed, 20 decembrie 2013.

Dupa cum mi-a spus, aceasta era singura data cînd Justine avea de gînd sa discute cu un jurnalist despre ce i se întîmplase. Era prea dureros. Si contraindicat: „Din punctul de vedere al unei persoane care se ocupa de comunicare,“ mi-a scris într-un e-mail, „nu cred ca i-as recomanda vreunui client sa apara în cartea ta. Sînt foarte stresata pe tema asta. Mi-e teama ca ma voi expune si altor atacuri. Cred însa ca e necesar. Vreau ca cineva sa arate cît de absurda e situatia în care ma aflu“.

Situatia era absurda fiindca „numai un nebun ar putea crede ca albii nu se îmbolnavesc de SIDA“. Asta cred ca a fost printre primele lucruri pe care mi le-a spus, asezîndu-se la masa. „Pentru mine e un comentariu atît de deplasat, venind mai ales din partea unui american, încît am crezut ca ar fi imposibil sa fie luat în serios. Stiu ca exista oameni oribili pe lumea asta, care îi dispretuiesc pe ceilalti si care sînt pur si simplu rai. Dar eu nu sînt asa.“ (…)

O viata fusese distrusa. Care era scopul: doar o mica drama mediatica? Cred ca dispozitia noastra naturala, ca fiinte umane, este sa înaintam anevoios prin viata, pîna cînd îmbatrînim si ne oprim. Acum însa, prin intermediul retelelor de socializare, ne-am creat o scena pentru drame artificiale, zgomotoase si constante. În fiecare zi apare un nou erou magnific sau un raufacator de-a dreptul revoltator. Totul e radical, dar fara nici o legatura cu felul în care sîntem cu adevarat noi, oamenii. Ce forta ne facea, în astfel de situatii, sa fim mai puternici decît sîntem, de fapt? Ce aveam de cîstigat din asta? (…)

În seara aceea, dupa ce Justine a plecat sa-si strînga lucrurile de la fostul birou, n-a reusit sa ajunga mai departe de holul cladirii de birouri, ca s-a prabusit pe podea, plîngînd. Am vorbit din nou, mai tîrziu. I am spus ce credea Sam Biddle – ca probabil era deja bine-mersi. Eram sigur ca el nu încerca în mod deliberat sa fie complezent. Era la fel ca toti ceilalti care participa la o distrugere în masa online. Cine ar vrea sa afle cu adevarat? Oricare ar fi emotia aceea placuta care ne copleseste pe toti – nebunia colectiva sau cum vreti s-o numiti –, nimeni nu vrea sa-si strice buna dispozitie gîndindu-se la consecinte.

– Nu, nu mi-e bine, mi-a spus Justine. Chiar ma doare. Aveam o cariera grozava si îmi placea job-ul meu , iar toate astea mi au fost luate, în uralele multimii. Toata lumea s-a bucurat nespus pentru ce s-a întîmplat. Eu cred ca mi-am varsat greutatea în lacrimi, în primele douazeci si patru de ore. A fost incredibil de traumatizant. Nu poti dormi. Te trezesti în mijlocul noptii, fara sa-ti dai seama unde te afli. Dintr odata, nu stii ce naiba sa faci în continuare. Nu mai ai nici un program. Nu mai ai… nici un scop, continua ea dupa o pauza. Am treizeci de ani. Aveam o cariera minunata. Daca nu-mi fac un plan, daca nu încep sa fac ceva pentru a-mi recapata identitatea si pentru a-mi reaminti în fiecare zi cine sînt, risc sa ma pierd pe mine însami. Nu am pe nimeni. Nici macar nu pot sa ies la o întîlnire cu cineva, fiindca m-ar verifica pe net imediat, cu totii o facem. Pîna si chestia asta îmi e interzisa. Cum voi putea sa cunosc oameni noi? Ce vor crede despre mine?

Inapoi la insemnarea sursa capul face capul trage