k114 Chestiunea monarhiei acum 

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site.Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-cotidianul 

Foarte probabil, discutiile în jurul reginei Ana si funeraliile memorabile prin decenta si rigoare, transmise exhaustiv de televiziuni, i-au întarit în convingeri pe adeptii monarhiei si i-au pus pe gânduri, daca nu cumva i-au convertit, pe multi dintre ceilalti. Nu stim destul de exact proportia monarhistilor si nu-si au rost speculatiile. Pentru multi cetateni se pune însa acum, mai deschis decât altadata dupa 1989, întrebarea: ce este mai potrivit pentru România? O republica precum cea ai carei decidenti nu reusesc democratizarea, nu izbutesc sa puna în miscare energiile tarii si sa croiasca sanse cetatenilor? Sau o monarhie care promite, macar din pozitia de alternativa, restabilirea demnitatii persoanelor, democratie, o viata civilizata în comunitatile românesti lovite înca de saracie?

La aceasta întrebare nimeni nu poate da un raspuns demn de încredere, oricare ar fi acesta, fara a-si marturisi traseul propriu. De aceea, as mentiona ca apartin generatiei ai carei parinti au deplâns abdicarea fortata a regelui Mihai I si au luat apoi istoria asa cum au putut. Generatia mea nu a mai fost crescuta, însa, cu ideea monarhica, dar prin lecturi si reflectii si-a dat seama de adevaruri estompate de propaganda oficiala.

Era clar ca manualele ce ramâneau la separari logice între guvernarea de catre unul, de catre mai multi si de catre toti nu trebuie luate ca litera de evanghelie. Percepeam ca si atunci când guverneaza în principiu toti se poate ajunge sa guverneze o sleahta sau sa nu guverneze nici unul. Generatia de studenti din jurul lui 1968 avea perceptia vie ca “viclenia istoriei”, cum ar spune Hegel, este realitatea.

Aceasta generatie a sesizat iute ca tarile ramase monarhii la capatul Primului si al celui de Al Doilea Razboi Mondial nu sunt în urma în scala dezvoltarii si a nivelului de civilizatie, cum se spunea. Dimpotriva, unele sunt în fata.

Dupa 1966, citind istorie factuala în marile biblioteci, ne-am dat seama ca modernizarea României, atâta câta s-a facut, a avut loc mai ales în perioada regalitatii. Monarhia a impulsionat modernizarea si a împins-o cât s-a putut de departe. Ea a avut un rol imens în recunoasterea politica a tarii si în cultivarea demnitatii persoanei si a demnitatii nationale.

Asa stând lucrurile, atitudinea celor mai multi din generatie, în privinta ideii monarhice, era mai curând deschisa spre discutie la orice ora, fara ca aceasta sa însemne militantism. Atitudinea mea a ramas aceasta si peste ani.

Pe traseul rolurilor mele publice am avut ocazia sa fiu în preajma regelui Mihai la ceremonii, desigur. L-am întâlnit însa si în mod nemijlocit, pentru discutii directe, as spune, de cel putin trei ori.

Ca rector al Universitatii “Babes-Bolyai”, am initiat invitarea regelui în Aula Magna, în 2001, pentru a-i decerna titlul de doctor honoris causa extraordinar. În definitiv, aveam în vedere contributia Casei Regale la istoria institutiei – de la discursul regelui Ferdinand la inaugurarea universitatii românesti din 1919, la însotirea de catre Voievodul de Alba Iulia a regelui Carol al II-la la inaugurarea Colegiului Academic din Cluj si la, desigur, impactul Casei Regale în istoria ulterioara. Universitatea clujeana a fost prima institutie publica din România care l-a invitat pe rege în cadrul oficial, dupa nefericitele interdictii de întoarcere în tara a fostului monarh.

Regele a uimit venind la Cluj-Napoca, degajat si cu alura unui sportiv, de la Savârsin, la optzeci de ani, la volanul automobilului. A mai uimit prin discursul sau impecabil, în care a amintit ca este vorba de o “universitate imperiala” – gândindu-se, fireste, la începuturile acesteia deja în proiectele Mariei Tereza si la ceea ce a urmat în istoria universitara clujeana. A uimit apoi printr-un gest aparte. Cum era de asteptat, în ziua respectiva au venit spre locul ceremoniei sute de oameni din toate partile Transilvaniei – multi dintre ei monarhisti care trecusera prin închisori pentru fidelitatea nestramutata fata de rege. La propunerea mea de a organiza, dupa ceremonie, o întâlnire a regelui cu oamenii veniti, propunere pe care am adresat-o unei doamne care decidea orarul regelui, aceasta a refuzat categoric. Dupa multe insistente, nereusind, mi-am luat permisiunea de a-l informa pe rege, chiar daca eram la dineu. Regele s-a ridicat pe loc de la masa si a mers în mijlocul sutelor de oameni, cu care a discutat atent si care, fireste, s-au bucurat enorm.

L-am întâlnit nemijlocit pe rege în calitate de presedinte al PNTCD, la invitatia majestatii sale, pentru o discutie asupra situatiei politice. Cunostea amanuntit aceasta situatie. A tratat cu umor exemplar formularea dintr-un interviu, aflat pe biroul sau, al unui venerabil presedinte al partidului, care a vorbit de regina în termeni de “doamna”, “sotia regelui”.

L-am întâlnit, de asemenea, ca ministru al afacerilor externe, în 2012, fiind invitat la o întâlnire a majestatii sale cu ambasadori ai marilor puteri. Prestigiul de care se bucura si precisa abordare a problemelor de politica internationala se impuneau din prima clipa.

Desigur, însa, ca întrebarea care are nevoie de raspuns direct se pune cu privire la ce este mai potrivit pentru România – o republica de felul celei în functiune sau o monarhie promitatoare. Se întelege din capul locului ca dezlegarea întrebarii trece printr-o decizie luata constitutional de catre poporul român. În împrejurarile istorice cunoscute, aceasta s-a dat, totusi, pâna acum, mai mult indirect. Ceea ce se poate spune în acest moment, poate cu accente mai apasate decât cu luni si ani în urma, este ca, pe de o parte, s-au prabusit, cel putin pentru România, o seama de argumente folosite multa vreme împotriva ideii monarhice si, pe de alta parte, s-au profilat mai clar noi argumente pentru idee.

Bunaoara, argumentul oarecum clasic împotriva monarhiei ca ea ar implica o limitare a democratiei a cazut. Fapt este ca adesea s-au atins democratizari mai functionale în monarhii decât în republici. În fond, nu numai monarhiile depind de calitatea culturala, cetateneasca si umana a întâiului statator printre cetateni, ci si republicile. Democratia ramâne, cum atesta multe exemple, o cochilie goala daca pozitiile de decizie în stat se ocupa cu oameni nepotriviti – ca pregatire, atitudine cetateneasca, anvergura umana.

A cazut, între timp, si argumentul costurilor mai mari ale monarhiei fata de republica. Desigur, cei care apeleaza la acest argument au în vedere castelele si proprietatile adunate de familii regale în timp – ceea ce este cu totul alta discutie. Bugetul personal al suveranului este, în mod normal, de multa vreme separat de bugetul public. În orice caz, dincoace de discutia asupra proprietatilor constituite istoric, ce trebuie purtata spre a nu lasa nimic nelamurit, costurile directe ale unei presedintii, cel putin asa cum este ea înteleasa în tarile europene, nu sunt mai mici decât ale unei monarhii. Pretentiile si curtea unei presedintii nu sunt mai modeste, ci din contra. Se poate face un calcul. Nu mai vorbim de costurile pe care le-as numi implicate. Sa privim lucrurile în fata: o monarhie care ar proceda meritocratic nu ar fi asa de paguboasa ca o presedintie care umple functiile publice cu nepriceputi, pentru a constata apoi, destul de curând, ca nu a reusit aproape nimic. Mai nou, nici simpla absorbtie de bani pusi la dispozitie nu reuseste, ca sa nu ne mai referim la dezorientarea si starea serviciilor publice.

Se argumenteaza ca votul popular trebuie sa decida în alternativa „monarhie sau republica?”. Argumentul este corect, caci nu exista legitimitate fara vot popular majoritar. Numai ca în România mai trebuie facuti, cu totul altfel decât pâna acum, cel putin doi pasi.

Primul este informarea nedistorsionata a populatiei asupra alternativelor care sunt în joc. Si democratiile mature au probleme cu informarea populatiei, care nu este suficienta, ceea ce face ca rezultatele scrutinelor sa fie chestionabile. Doar ca acele democratii recunosc problema si fac eforturi sa o rezolve. Democratia din România are si la ora de fata o problema cât casa cu informarea populatiei: nimeni nu se ocupa de ea, preferându-se vizibil perpetuarea confuziilor.

Al doilea pas este realizarea corecta a sondajelor. Nu intram în analiza metodologiei acestora, pe care, de altfel, astazi, orice absolvent rasarit de sociologie, economie, drept, psihologie, o cunoaste si-si da seama cât si în ce locuri se triseaza, de fapt. Spus simplu, în România este excesiv de mare conditionarea voturilor prin saracirea informarii si la fel de mare manipularea prin sondaje.

În România s-a reactualizat o problema cu trecut considerabil: sunt presiuni la renuntare în fapt la pluralism, în favoarea controlului monocolor al presedintiei, guvernului, justitiei, legislativului. Nu vreau sa expun aici largi analize teoretice ale temei pluralismului si echilibrului puterilor în stat. Dar exemplele istoriei, si mai vechi si recente, atesta limpede ca numai o Românie care distribuie puterea pe mai multe forte politice si scoate institutiile de forta ale statului din sistemul primitiv al numirilor unipersonale este sustenabila. Altfel, cu toate ramurile puterii de aceeasi culoare, cu deformarea cadrului institutional pentru numiri unipersonale, nu vine nicidecum democratie, ci tot un autoritarism anacronic si generator de înapoiere.

Asa cum stau lucrurile, acum monarhia promite sa fie mai capabila decât republica sa salveze pluralismul. Asezarea ei deasupra partidelor creeaza, se întelege, o premisa pentru aceasta.

Nu putem fi, însa, utopici. Si monarhia, si republica depind de calibrul persoanelor care ajung la vârf. Simplul fapt ca cineva a câstigat alegerile nu mai este garantia ca democratia a fost împlinita sau va da rezultate. Dupa cum nici oferta monarhica nu trebuie sa conteze doar pe faptul ca republica are dificultati cu selectarea de responsabili potriviti. Si aceasta oferta trebuie sa se preocupe de valoarea probata a celor pe care îi aduce în fata. Istoria ultimelor secole confirma un adevar care se bucura de prea putina atentie, anume, ca orice solutie, monarhia sau republica, devine câstigatoare cu decidenti de valoare si dezagreabila cu neaveniti deveniti vatafi ai celorlalti.

România mai are înca de smuls din egoism rudimentar o mare parte a societatii. În particular, este evident ca nu pot duce tara înainte decidenti care se ocupa în primul rând de propria avere, apoi de numirea propriilor amici si acoliti si, în general, de a organiza dominatia propriului partid. Politica include preluarea puterii în urma unei competitii, dar daca puterea este socotita numai rezultat al competitiei si este exercitata doar pentru a-i satisface pe ai tai, nu iese mare lucru. Cum se constata de multa vreme la noi, înainte si dupa 1989! Teoretic, un rege vine cu o formatie culturala mai orientata spre interesul public, iar în România, ca fapt istoric, cultura celor care au ajuns regi devotati interesului public a fost mai solida. Orice ar fi, însa, rege sau presedinte, si unul si altul trebuie sa considere ca primordiala obligatie servirea cu pricepere si viziune a interesului public, si nu aranjarea alor sai.

Se spune ca România poate lua orice decizie, dar marile puteri vor hotarî. De multe ori este adevarat, dar nu totdeauna. Daca este vorba de interesele de neignorat ale marilor puteri, atunci se poate cel putin asuma ca o Românie care si-a gasit coerenta si demnitatea este de preferat uneia aflate într-o deriva ce pare ca, în fapt, nu s-a terminat. Pe de alta parte, este misiunea naturala a unei diplomatii echipate cu oameni care pricep în profunzime istoria si sunt capabili de inovatie sa faca acceptata solutia pe care si-o da poporul român. Aceasta, din capul locului, nu poate fi decât alta decât diplomatia acefala si mimetica de astazi, care inspira, fireste, pesimism.

www.andreimarga.eu