|
Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu
sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site.
Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa-cuvantul-ortodox.ro
begin copy/paste
La fel ca în majoritatea cazurilor de crime „sponsorizate” de stat, exista doua fete ale atentatelor de la 11 septembrie: atentatele în sine si procesul de musamalizare. Musamalizarea adevarului s-a realizat pe mai multe planuri si a implicat participarea a numeroase agentii, dar rolul central si cel mai important în cadrul acestui proces trebuie sa fie atribuit Raportului Comisiei de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie.
Comisia de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie ar fi trebuit sa fie independenta – de fapt numele acesteia era chiar „Comisia independenta de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie” – si a facut totul pentru a se descrie în acest fel. În prefata raportului, de exemplu, presedintele Thomas Kean si vicepresedintele Lee Hamilton afirma: Comisia „a încercat sa fie independenta, impartiala, meticuloasa si nepartinitoare”.
Aceasta imagine a fost acceptata pe scara larga de principalele institutii de presa americane. De exemplu, dupa ce presedintele Bush a anuntat ca a condus personal ancheta cu privire la reactia dezastruoasa si incompetenta fata de devastarea orasului New Orleans provocata de uraganul Katrina, în august 12005, New York Times a scris ca orice ancheta interna desfasurata de aceasta administratie este o adevarata „bila alba”. Chiar daca aceasta observatie era corecta, Times a invocat dupa aceea instituirea unui comitet de experti dupa formula reusita a Comisiei de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie”4, în consecinta, subîntelegându-se ca Raportul Comisiei nu era o bila alba. Cu toate ca, la început, aceasta încredere a fost împartasita de cea mai mare parte a opiniei publice americane, ea a sfârsit prin a fi din ce în ce mai divizata. De exemplu, un numar tot mai mare de comentarii ale utilizatorilor de pe amazon.com definesc Raportul Comisiei de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie, ca fiind o operatiune de musamalizare. Iar un sondaj national, desfasurat în martie 2006, a dezvaluit faptul ca 42% dintre americani cred ca, în decursul existentei sale, Comisia de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie a ascuns probe care contraziceau explicatiile oficiale cu privire la atacurile asupra Turnurilor Gemene[5]. Voi demonstra ca Raportul Comisiei de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie constituie, de fapt, o mistificare de proportii colosale.
Caracterul putin verosimil al Raportului nu poate sa surprinda, daca luam în consideratie componenta Comisiei în sine. Grupul de lucru era format din saptezeci si cinci de membri, un director executiv si zece comisari, care erau imaginea sa publica. Prima problema este ca majoritatea comisarilor si cel putin jumatate din membrii personalului se aflau în conflict de interese[6]. Insa, de departe, cea mai grava problema este ca directorul executiv, Philip Zelikow, era, de fapt, un membru al administratiei Bush-Cheney: lucrase împreuna cu Condoleezza Rice în cadrul Consiliului National de Securitate în timpul administratiei lui George H.W. Bush; în timpul administratiei Clinton, atunci când republicanii erau în opozitie, a colaborat cu Rice la scrierea unei carti; în continuare, Bush l-a inclus în Comitetul de consiliere prezidentiala privind Serviciul de Informatii Externe, din care a facut parte pâna la nominalizarea, în anul 2003, în functia de director executiv al Comisiei de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie[7].
În calitate de director executiv, Zelikow conducea grupul de experti, care ducea, în mare masura, povara cea mai grea a activitatii Comisiei (comisarii se limitau la a discuta informatiile furnizate de membrii grupului de experti)[8]. Deci, Zelikow se afla în pozitia de a decide care dovezi sa fie cercetate si care nu. Se spune ca un membru nemultumit a declarat „Zelikow este persoana care impune agenda, deturneaza cercetarile si le face sa se îndrepte în directia dorita de el”[9]. Zelikow a primit ulterior sarcina de a redacta versiunea definitiva a raportului Comisiei10.
În consecinta, cu toate ca aceasta Comisie de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie ar fi trebuit sa stabileasca daca, în vreun fel, Casa Alba ar fi putut fi facuta responsabila pentru atacuri (fie ca le-ar fi organizat, fie ca le-ar fi înlesnit în mod deliberat desfasurarea, fie ca nu a fost capabila sa le împiedice, din cauza incompetentei), Comisia reprezenta chiar Casa Alba, care se ancheta singura. In paginile urmatoare, voi adauga un alt motiv pentru care alegerea lui Zelikow în functia de director executiv a fost complet nepotrivita. Acum voi trece însa la prezentarea dovezilor care sustin afirmatia ca Raportul Comisiei de ancheta asupra atentatelor de la 11 septembrie este o imensa mistificare.
Teoriile contradictorii ale complotului
Cu privire la atentatele de la 11 septembrie exista doua teorii principale, fiecare dintre acestea presupunând existenta unei conspiratii.
Teza oficiala afirma ca atacurile au fost planificate si înfaptuite în mod independent de catre Al Qaeda si concepute de Osama bin Laden.
Teoria alternativa sustine ca atacurile nu ar fi putut fi înfaptuite fara implicarea unor forte din interiorul guvernului Statelor Unite.
Cine nu a citit raportul Comisiei, îsi imagineaza, probabil, ca au fost examinate toate indiciile relevante pentru a se verifica care dintre cele doua teorii este mai bine fundamentata. Kean si Hamilton sugereaza acest lucru când afirma ca aceasta Comisie a încercat sa „descrie, cât mai complet posibil, evenimentele din jurul atentatelor de la 11 septembrie”[11].
Adevarul este ca aceasta Comisie a acreditat numai teoria oficiala, limitând astfel cercetarile doar la evenimentele a caror interpretare o puteau sustine. Toate elementele care ar fi sprijinit teoria alternativa a complotului, conform careia atentatele de la 11 septembrie au fost rezultatul unei activitati endogene, au fost omise sau mistificate.
Voi prezenta în continuare câteva clarificari.
Presupusii pirati ai aerului si Osama bin Laden
Versiunea oficiala asupra avioanelor deturnate de catre 19 arabi musulmani naste multe întrebari. Una dintre acestea se refera la faptul ca, desi barbatii au fost prezentati ca fiind musulmani devotati, gata sa-si întâlneasca Creatorul – Comisia de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie l-a descris pe Mohammed Atta, presupusul creier al atacurilor, ca fiind un „fanatic” religios[12] – Atta si alti câtiva erau dependenti de cocaina, de alcool si de jocurile de noroc, mâncau carne de porc si frecventau stripteuze, asa cum relata chiar Wall Street Journal[13]. O alta problema priveste diversii martori oculari care au afirmat ca i-au vazut pe multi dintre presupusii pirati ai aerului înca vii dupa atacurile de la 11 septembrie [14]. Indiferent daca aceste marturii sunt adevarate sau nu, Comisia ar fi trebuit sa le cerceteze. Însa nici macar nu le-a luat în consideratie. A ajuns chiar sa sustina faptul ca Waleed al-Shehri, cel care dupa 11 septembrie înca mai lucra ca pilot în Maroc, a fost acela care a înjunghiat un însotitor de bord putin înainte ca zborul 11 sa intre în Turnul de Nord[15].
Chiar si afirmatia ca Osama bin Laden a ordonat atacurile ridica multe semne de întrebare[16]. IIndoielile sunt atât de mari încât pagina FBI despre „Osama bin Laden” nu include atentatele din 11 septembrie printre actele criminale pentru care acesta este cautat[17]. Atunci când a fost întrebat despre acest subiect, Rex Tomb, unul dintre purtatorii de cuvânt ai FBI, a raspuns: „Motivul pentru care atentatele de la 11 septembrie nu apar în fisierul lui Osama bin Laden este acela ca FBI nu are probe de necontestat pentru a face legatura dintre bin Laden si atentatele de la 11 septembrie“18. Cu toate acestea, raportul lui Zelikow uita sa mentioneze dubiile Biroului Federal.
Prabusirea Turnurilor Gemene
Una dintre lacunele cele mai grave ale versiunii oficiale este problema prabusirii Turnurilor Gemene, care s-ar fi produs ca urmare a impactului avioanelor si a incendiului care s-a declansat.
Comisia a omis sa mentioneze ca, înainte de atentatele de la 11 septembrie, nicio cladire din otel nu se mai prabusise ca urmare a unor daune provocate din exterior, nici ca urmare a unui incendiu, chiar si în cazul în care incendiul fusese mult mai extins, mai puternic si cu o durata mai mare decât cel din cazul Turnurilor. Raportul nu mentioneaza ca toate prabusirile care avusesera loc mai înainte erau cauzate de încarcaturi explozive plasate cu grija pentru un proces numit demolare controlata.
Comisia nici macar nu a amintit faptul ca prabusirea fiecaruia dintre Turnuri prezinta cel putin zece dintre caracteristicile tipice ale demolarii controlate cunoscute sub numele de „implozie”, situatie în care cladirea se prabuseste în interior. De exemplu, prabusirea ambelor cladiri a început instantaneu, s-a realizat perpendicular, a avut viteza virtuala a caderii libere si a produs o cantitate foarte mare de praf, ceea ce se întâmpla atunci când explozibilul pulverizeaza cimentul în particule minuscule.
Mai mult, prabusirile au fost totale, cele doua cladiri de 110 etaje, fiind reduse la o gramada de moloz, înalta de numai câtiva metri. Este un mister inexplicabil cum a fost posibila o asemenea prabusire — în afara de cazul în care s-a utilizat explozibil — deoarece nucleul fiecarui turn era alcatuit din 47 de stâlpi de rezistenta din otel. Comisia a gestionat problema negând, cu destul de mult curaj, existenta unor astfel de stâlpi de rezistenta. Aceasta a declarat: „Structura de rezistenta a cladirilor era formata dintr-un trunchi gol din otel”[20].
Teoria demolarii controlate este sustinuta de marturiile acelora care au declarat ca au auzit numeroase explozii. Relatarile, înregistrate de Departamentul Pompierilor din New York si facute publice în august 2005, contin nenumarate declaratii cu privire la exploziile multiple care au avut loc în ambele turnuri, ceea ce confirma dovezile deja existente[21]. în ciuda faptului ca a avut acces la relatarile martorilor[22], Comisia a ales sa nu mentioneze niciuna dintre acestea.
Este chiar pacat, deoarece pare evident ca autorii Raportului apreciau depozitiile pline de culoare, iar relatarile martorilor la atentatele de la 11 septembrie contin câteva declaratii foarte interesante.
De exemplu, pompierul Thomas Turilli, referindu-se la Turnul de Sud, a declarat ca „parea aproape un bombardament, de tipul, bum, bum, bum, sapte, opt explozii”. Infirmierul Daniel Rivera, descriind ceea ce el a definit ca fiind un „zgomot sinistru”, a afirmat: „Ati vazut vreodata demolari profesioniste, când se plaseaza încarcaturile explozive la anumite etaje si se aude poc, poc, poc! Este exact… ceea ce mi s-a parut ca aud”. Pompierul Edward Cachia, referindu-se la prabusirea Turnului de Sud, povesteste:
„Sincer vorbind, a cedat la un etaj mai jos, nu la acela unde a intrat avionul (…) de la început, ne-am gândit ca a fost o detonare din interior, cu explozibil, deoarece a avut loc în etape succesive, bum, bum, bum, bum. Apoi turnul s-a prabusit”. Pompierul Richard Banaciski descrie în felul urmator ceea ce s-a întâmplat: „A fost o explozie. Parea ca la TV, [atunci când] fac sa sara în aer cladirile. Toate acele detonari pareau ca împrejmuiesc cladirea, ca o centura”[23].
Problema referitoare la utilizarea sau nu a explozibililor ar fi putut fi rezolvata prin examinarea stiintifica a stâlpilor de otel. Dar, în loc de asta, desi sustragerea probelor de la locul crimei constituie delict federal, autoritatile au permis mutarea în graba a stâlpilor si vânzarea lor ca fier vechi. Aceasta sustragere este criticata de New York Times si de revista Fire Engineering[24]. Comisia de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie nu a spus nimic despre asta.
De asemenea, Comisia a ales si sa nu citeze declaratia primarului Giuliani, facuta la ABC News, în care afirma ca stia dinainte ca unul dintre turnuri va cadea[25]. Comisia n-a simtit nevoia de a-l întreba pe Giuliani cum ar fi putut cineva sa prevada prabusirea Turnului de Sud, având în vedere faptul ca nu existau precedente istorice ale unor cedari de acel tip.
Comisia nu a mentionat nici macar ca responsabilul uneia dintre societatile care se ocupa de securitatea World Trade Center era Wirt Walker III, un var al presedintelui, nici ca Marvin Bush, fratele presedintelui, fusese directorul aceleiasi societati[26]: informatii care ar fi putut sa furnizeze o replica la obiectia ca „teroristii” nu ar fi putut avea acces în edificii un timp atât de îndelungat necesar pentru plasarea încarcaturilor explozive.
WTC7
Comisia a neglijat si multe informatii de importanta vitala privind prabusirea cladirii 7 a WTC. Aceasta prabusire are o importanta particulara, deoarece, de obicei, cedarea Turnurilor Gemene este atribuita, în ciuda faptului ca nu exista probe stiintifice, impactului avioanelor; dar cladirea 7 nu a fost lovita de niciun avion si totusi s-a prabusit cu viteza caderii libere. Un asemenea eveniment duce cu gândul la o implozie planificata, mult mai mult decât prabusirea celor doua turnuri (la care exploziile au început de sus[27]). Dar Comisia nu s-a gândit sa consemneze asemenea consideratii.
N-a mentionat nici faptul ca pompierii au fost evacuati din cladirea 7 cu multe ore înainte, pentru ca lansase cineva zvonul ca se va prabusi, desi, dupa cum reiese din toate fotografiile disponibile, era numai un incendiu la etajul patruzeci si sapte. Înca odata, Comisia ar fi avut ocazia sa insereze câteva citate interesante din relatarile despre 11 septembrie. De exemplu, Decosta Wright, un tehnician medical, a afirmat: „Cred ca etajul patru era în flacari (…) auzeam fraze de genul: Baieti, reusiti sa stingeti acel incendiu?”. Comandantul Thomas McCarthy a declarat: „[se] asteptau sa se prabuseasca cladirea 7 a World Trade (…) erau (…) incendii la trei etaje diferite (…) ardeau puternic. Aveai de ce sa fii surprins, stiti, e dupa-amiaza în partea de jos a Manhattan-ului, un important zgârie-nori e în flacari si ei se limiteaza la a spune «stim asta»”.[28] Dar Comisia nu a scris nimic în legatura cu decizia de a nu încerca sa stinga incendiul, luata deoarece se stia dinainte ca edificiul se va prabusi.
Comisia nu a mentionat nici numeroasele marturii cu privire la explozii, cum este aceea a reporterului Peter DeMarco: „La 17.30 a fost un zgomot puternic. Sirul de ferestre de la ultimul etaj al cladirii a explodat. Dupa aceea au fost pulverizate toate ferestrele de la etajul treizeci si noua. Apoi cele de la etajul treizeci si opt. Poc! Poc! Poc! Nu se auzea nimic altceva, pâna când cladirea s-a prabusit într-un nor gri care se ridica pâna sus”[29].
Comisia nu s-a referit nici la declaratiile facute de Larry Silverstein, proprietarul cladirii, în timpul unui program al PBS: „Comandantul statiei de pompieri”, temându-se de importante pierderi de vieti în zgârie-nori, a decis ca ar fi fost mai bine sa îl „abandoneze” si apoi „am privit cum se prabuseste cladirea”[30]. Comisia a evitat numeroasele contradictii, pur si simplu – si incredibil! – omitând sa mentioneze prabusirea cladirii 7[31].
American Airlines, zborul 11
O alta sarcina complicata pentru Comisie a fost sa explice cum a fost posibil, având în vedere procedurile standard pe care trebuie sa le respecte armau si FAA (Federal Aviation Administration[32]), ca niste avioane deturnate sa loveasca Turnurile Gemene.
Procedurile impun ca, daca un controlor de trafic al FAA observa ceva care îl determina sa creada ca e vorba de o urgenta – pierderea contactului radio, disparitia semnalului radar, sau mai rau, abaterea sensibila de la ruta prestabilita – si daca problema nu poate fi rezolvata într-un minut, FAA trebuie sa solicite la NORAD – comandamentul aerospatial al Apararii – trimiterea de avioane de vânatoare pentru a descoperi ce s-a întâmplat. De obicei, acest lucru se întâmpla rapid, astfel încât orice avion care persista în a avea comportament anormal „cel mai probabil se va afla sub escorta [urmarire de lupta] în decurs de zece minute“[33]. De ce nu s-a întâmplat acest lucru la 11 septembrie?
Militarii au raspuns la întrebare în data de 18 septembrie 2001, când au prezentat un tabel pe care se evidentia ora la care NORAD a receptionat notificarea de la FAA pentru fiecare dintre avioane si apoi ora la care au decolat avioanele de vânatoare[34]. Militarii sustin ca FAA nu a fost prompta în comunicare si de aceea timpul nu a fost suficient pentru a intercepta avioanele deturnate. Dar unii membri ai Miscarii pentru aflarea adevarului asupra atentatelor de la 11 septembrie, facând calculele, au demonstrat ca, în ciuda lentorii cu care s-a miscat FAA asa cum afirma armata, timpul ar fi fost oricum suficient pentru a interveni[35]. Comisia de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie a pus altfel problema, inventând o noua versiune a faptelor. Pentru a explica ce s-a întâmplat cu zborul 11 al American Airlines, Comisia a sustinut ca, daca militarii ar fi primit notificarea deturnarii cu 9 minute înainte de impactul cu Turnul de Nord, nu ar fi putut intercepta avionul, deoarece colonelul Marr, comandantul NEADS – sectorul nord-estic al NORAD — ar fi trebuit sa telefoneze în Florida superiorului sau, generalul Larry Arnold, pentru a obtine permisiunea, si asa s-ar fi pierdut câteva minute, deoarece Arnold era în sedinta. Comisia a uitat sa precizeze ca, în conformitate cu ceea ce este stabilit de procedurile Departamentului de Aparare, apelul telefonic nu era necesar: Marr avea autoritatea de a ordona decolarea avioanelor de vânatoare[36]. Dar un detaliu si mai îngrijorator este acela ca sus-mentionata comisie nici nu s-a gândit sa întrebe de ce avioanele de vânatoare nu au decolat imediat dupa 8.21 (cu 25 de minute înainte ca Turnul de Nord sa fie lovit), atunci când zborul 11 avea toate cele trei caracteristici grave ale unui avion în situatie de urgenta: pierderea contactului radio, pierderea semnalului radar, abaterea sensibila de la ruta prestabilita[37].
United Airlines, zborul 175
În ceea ce priveste zborul 175 al UA, Comisia a afirmat ca militarii nu au primit nicio notificare înainte de impactul cu Turnul de Sud[38]. Dar NORAD, în declaratia facuta în data de 18 septembrie, afirma ca a primit notificarea la ora 8.43, cu douazeci de minute înainte ca turnul sa fie lovit. De ce oficialii NORAD ar fi facut referire la un lucru neadevarat?
O alta problema priveste teleconferintele FAA cu militarii, organizate de fiecare data când se constata o situatie de criza. Comisia a afirmat ca FAA nu a activat teleconferinta înainte de 9.20, la 17 minute dupa impactul zborului 17539. O nota scrisa de Laura Brown, membru al FAA, preciza ca teleconferinta a fost activata „în câteva minute” dupa ce a fost lovit primul turn, deci în jurul orei 8.50. Comunicarea afirma si ca FAA avea sarcina de a culege informatii cu privire la toate „zborurile de interes”, în categoria carora era inclus si zborul 175. Comisarul Richard Ben-Veniste a prezentat memorandumul în fata Comisiei, în timpul unei audieri care a avut loc în anul 2003[40], dar în raportul final nu se face nicio mentiune despre o asemenea depozitie. Cel mai probabil, suntem în fata unui exemplu al capacitatii lui Zelikow, redactorul versiunii definitive a Raportului Comisiei de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie, de a sterge tot ceea ce ar fi putut contrazice versiunea oficiala.
Comisia a ignorat raportul capitanului Michael Jellinek, militar canadian, care în data de 11 septembrie superviza cartierul general al NORAD. Conform declaratiei acestuia, Jellinek vorbea la telefon cu NEADS, în timp ce privea cum zborul 175 se izbea de Turnul de Sud, si a întrebat: „Este vorba de avionul deturnat de care va ocupati?”, iar la aceasta întrebare NEADS a raspuns „Da”[41].
American Airlines, zborul 77
Un tabel al NORAD pune în evidenta ca FAA a semnalat militarilor zborul 77 al American Airlines la ora 9.24. Criticii au subliniat faptul ca aceasta notificare, petrecuta cu 14 minute înainte ca Pentagonul sa fie lovit, însemna ca militarii ar fi fost în masura sa evite impactul. Noua versiune a Comisiei a ocolit problema, declarând foarte simplu ca prima afirmatie a NORAD era „inexacta” si sustinând, în schimb, ca FAA nu a semnalat militarilor nicio anomalie legata de zborul 77 înainte ca acesta sa loveasca Pentagonul[42]. Unii membri ai Comisiei i-au acuzat pe militari de minciuna[43]. Totusi, de ce ar fi spus militarii o minciuna care i-ar fi expus acuzatiilor ca ar fi permis în mod deliberat ca Pentagonul sa fie lovit?
O alta problema pentru noua teorie a Comisiei este ca nota Laurei Brown, atunci când afirma ca FAA a comunicat „informatiile în timp real” cu privire la „toate zborurile de interes”, precizeaza: „Inclusiv zborul 77″. Cu alte cuvinte, în memorandum se afirma ca FAA a comunicat militarilor anomalia în cazul zborului 77 cu mult înainte de 9.24. Comisarul Ben-Veniste a comentat semnificatia unei asemenea afirmatii, în timpul unei audieri în cadrul careia a prezentat memorandumul si a solicitat ca acesta sa fie inclus printre acte[44]. Dar, înca odata, Comisia Zelikow a redactat raportul final ca si cum aceasta depozitie nu ar fi existat vreodata.
Atacul Pentagonului
Exista si alte neclaritati în ceea ce priveste modul în care Comisia s-a ocupat de atacul asupra Pentagonului.
Comisia a sustinut ca, pâna la ora 9.36, cu un minut sau doua înainte ca Pentagonul sa fie lovit, nimeni nu stia ca un avion se îndrepta direct catre Washington[45]. Dar secretarul Transporturilor, Norman Mineta, a facut referire la o conversatie în care era clar ca vicepresedintele Cheney, împreuna cu ceilalti care se aflau în sala de conferinte din adapostul aflat sub Casa Alba, a stiut, cu cel putin zece minute înainte, de existenta unui avion care se apropia. Comisia, pentru a afirma contrariul, s-a limitat la a nu face nicio mentiune în legatura cu acuzatia lui Mineta, cu toate ca aceasta a fost facuta în decursul unei depozitii publice în fata aceleiasi Comisii[46]. Comisia a evitat sa clarifice si multe alte probleme legate de afirmatia ca avionul care a lovit Pentagonul, zborul 77, era pilotat de Hani Hanjour.
De exemplu, pentru ca avionul sa poata lovi Aripa 1 a Pentagonului ar fi trebuit sa faca o coborâre în spirala, foarte dificil de executat chiar si pentru un pilot experimentat, iar Hanjour era cunoscut ca fiind un pilot incompetent. Comisia a gestionat aceasta problema confirmând în câteva pagini deficientele lui Hanjour, pentru ca apoi sa afirme, în alt loc, ca i-a fost încredintata aceasta sarcina deoarece era „cel mai experimentat pilot dintre cei implicati în operatiune“[47]. Exista multe marturii conform carora acesta nu ar fi fost capabil sa piloteze nici macar un avion monomotor.
Comisia a omis sa evidentieze ca, în cazul în care teroristii ar fi vrut sa provoace cel mai mare numar posibil de morti si daune enorme, Aripa 1 ar fi fost ultima alegere: tocmai fusese consolidata, de aceea impactul a cauzat mai putine daune decât ar fi provocat în orice alt punct; înca mai trebuia sa fie renovata, de aceea au fost ucise relativ putine persoane; ministrul Apararii si Statul-Major, care conform rigorilor logicii ar fi trebuit sa fie primele obiective ale teroristilor, se aflau în latura opusa a Pentagonului, în punctul cel mai îndepartat posibil de Aripa 1 [48].
Comisia a evitat sa aminteasca si faptul ca multi dintre critici au sustinut ca nici dauna provocata, nici darâmaturile de la Pentagon, nu erau compatibile cu efectele provocate de impactul cu un Boeing 757. Cel mai probabil, aceasta controversa putea fi rezolvata pur si simplu aratând înregistrarile confiscate ale camerelor video de securitate din zona. Dar Comisia a evitat sa solicite înregistrarile video si chiar sa mentioneze existenta lor[49].
United Airlines, zborul 93
Exista si multe alte omisiuni si mistificari cu privire la zborul 93 al United Airlines.
Omisiunea cea mai grava se refera la proba certa ca zborul 93 a fost doborât de aviatia americana[50]. Comisia a transat problema într-un mod indirect, constituind un grafic orar ulterior, conform caruia militarii n-au stiut de deturnarea zborului 93 înainte ca aceasta sa cada. O asemenea afirmatie sugereaza ca memorandumul scris de Laura Brown sa fie ignorat înca o data.
Comisia afirma si ca militarii nu ar fi putut sa afle despre zborul 93 din videoconferinta organizata de Richard Clarke, la Casa Alba, deoarece nu participau „functionarii potriviti, fie ai FAA, fie ai Departamentului Apararii“[51]. Însa cartea scrisa de Clarke, Against all Enemies, sustine ca FAA era reprezentata prin comandantul sau, Jane Garvey, si ca Departamentul Apararii era reprezentat de ministrul Rumsfeld si de generalul Richard Myers, care atunci era comandantul în exercitiu al Statului-Major. Cu siguranta ca acestea erau „persoanele potrivite”. Mai mult, Clarke afirma ca lista deturnarilor posibile, prezentata de Garvey în fata lui Myers si a lui Rumsfeld, continea „Zborul 93, al United deasupra Pennsylvaniei”[52].
Comisia sustine chiar ca „nu stia ce membru al Departamentului de Aparare a participat” la videoconferinta organizata de Clarke[53]. Cel mai probabil, o asemenea afirmatie neverosimila are legatura cu faptul ca Myers a declarat ca în acea dimineata era la Capitol Hill, tocmai la ora la care, asa cum se afirma în cartea scrisa de Clarke, se afla la Pentagon si lua parte la videoconferinta cu Casa Alba. Comisia s-a limitat sa confirme versiunea lui Myers, evitând sa sublinieze contradictia cu ceea ce relata Clarke[54].
În orice caz, noul grafic orar al Comisiei afirma si ca Cheney da ordinul de doborâre a avionului de linie numai dupa 10.10, adica cu cel putin sapte minute dupa ce zborul 93 s-a prabusit, si ca Richard Clarke nu a primit ordinul înainte de 10.2[55]. Comisia a omis detaliul ca însusi Clarke a declarat ca a primit ordinul în jurul orei 9.50[56].
Comisia a mai uitat sa spuna ca, în conformitate cu cele prezentate de ABC News, colonelul Marr a primit la NEADS ordinul de a doborî avionul si a instruit pilotii de vânatoare sa atace avionul civil, cu urmatoarele cuvinte: „Nu trebuie sa se permita ca zborului 93 al United Airlines sa ajunga la Washington”[57]. Comisia nu a mentionat nici faptul ca CBS sau însusi Paul Wolfowitz, vicesecretarul Apararii, au declarat ca avioane de vânatoare ale aviatiei militare erau pe urma zborului 93[58].
O alta parte a noului grafic orar al Comisiei sustine ca vicepresedintele nu ajunsese în sala de reuniuni din subsolul Casei Albe decât „cu putin înainte de 10.00″. Pentru a afirma aceasta, Comisia a trebuit sa ignore numeroase rapoarte precedente, inclusiv marturia lui Norman Mineta, facuta în fata aceleiasi Comisii, conform careia Cheney deja preluase comanda, atunci când Mineta a ajuns în buncar, la 9.20[59].
Atitudinea serviciilor secrete fata de presedinte
Voi încheia cu tratamentul acordat de Comisie atitudinii serviciilor secrete fata de presedintele Bush. Presedintele se afla într-o sala de clasa în Sarasota, Florida, atunci când cel de-al doilea avion s-a lovit de World Trade Center. Cel de-al doilea avion a furnizat o proba fara echivoc – daca, într-adevar, atacurile au fost o surpriza — ca teroristii foloseau avioane deturnate pentru a lovi obiective de mare importanta. Nu exista obiective de mai mare importanta decât presedintele, iar localizarea sa fusese amplu mediatizata. Protocolul serviciilor secrete impune agentilor sa fi transfere pe presedinte într-un loc sigur stabilit dinainte. Insa acestuia i-a fost permis sa ramâna în scoala înca o jumatate de ora si chiar sa se adreseze natiunii la televizor, informând teroristii ca înca se gasea în acel loc.
Unicul comentariu al Comisiei de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie, cu privire la acest episod de mare însemnatate, consta în afirmatia ca „serviciile secrete ne-au declarat (…) ca nu au considerat imperativ [ca presedintele] sa paraseasca de urgenta cladirea”[60]. Este evident ca o asemenea atitudine a agentilor serviciilor secrete implica faptul ca stiau ca presedintele nu era un obiectiv, dar nici acest lucru nu a fost mentionat de Comisie, la fel ca toate celelalte probe care subliniau cornplicitatea oficiala la atacuri.
Miscari posibile ale administratiei Bush
Pe lânga faptul ca a omis toate aceste date, care contraziceau versiunea oficiala cu privire la evenimentele de la 11 septembrie, Comisia condusa de Zelikow a lasat de-o parte orice mentiune a faptului ca administratia Bush-Cheney ar fi avut motive puternice de a dori un atac ca acela împotriva Turnurilor Gemene. Raportul Comisiei insista asupra presupusului mobil al Al Qaeda, care i-ar urî pe americani si libertatea, dar evita sa se refere la motivatiile multor membri ai administratiei Bush-Cheney: visul de a realiza o Pax Americana globala, primul imperiu total din istorie.
Acest vis a fost exprimat de multi neoconservatori - adesea numiti pur si simplu neocon – în cursul anilor ’90, dupa ce destramarea Uniunii Sovietice l-a facut posibil[61]. A fost enuntat oficial, pentru prirna data, în Planul National de Aparare din 1992, redactat de Paul Wolfowitz si Lewis „Scooter” Libby, pentru ministrul Apararii, Dick Cheney: un document numit „Programul pentru hegemonia globala si permanenta a Americii[62]” sau „planul [Cheney] de a guverna lumea[63]”. Conform neocon, pentru a se atinge un astfel de obiectiv, ar fi trebuit sa fie îndeplinite cinci cerinte posibile:
1. Controlul petrolului mondial. O asemenea cerinta impunea sustinerea schimbarii regimului în diverse tari bogate în resurse petroliere, în special în Irak. Unii dintre neocon, inclusiv Cheney si Rumsfeld, ar fi vrut ca primul presedinte Bush sa îl debarce pe Saddam în 1990[64]. Au continuat sa sustina aceeasi politica în decursul anilor ’90, pledând pentru utilizarea fortei[65]. Dupa ce administratia Bush-Cheney a preluat puterea, primul argument în discutie a fost gasirea unui mod de a ataca Irakul si de a împarti petrolul[66]. Mai mult, în vara anului 2001, aceasta administratie a dezvoltat un plan pentru a ataca Afganistanul si pentru a înlocui talibanii cu un guvern marioneta, în acest fel permitând multinationalei petroliere americane UNOCAL sa construiasca un oleoduct de la Marea Caspica care sa traverseze Afganistanul[67].
2. A doua conditie fundamentala pentru mult dorita Pax Americana era transformarea armatei, cu ajutorul „revolutiei armamentului“, posibila datorita tehnologiei din sectorul informational. In centrul acestei transformari ar fi utilizarea militara a spatiului[68]. Desi termenul „aparare antiracheta” impunea ca folosirea spatiului sa fie pur defensiva, un neocon, Lawrance Kaplan, a afirmat cu candoare tocmai contrariul: .Apararea antiracheta nu are, de fapt, rolul de a proteja America. Este un instrument de dominare globala“[69].
3. O a treia cerinta, datorata certitudinii ca armamentul spatial ar fi fost foarte costisitor, era cresterea enorma a cheltuielilor pentru înarmare. Sfârsitul Razboiului Rece facea foarte dificil de îndeplinit aceasta cerinta deoarece multi americani considerau ca, întrucât nu mai era necesar ca lumea sa fie aparata de comunismul global, s-ar fi putut reduce substantial cheltuielile militare.
4. A patra urgenta a neocon pentru o Pax Americana era modificarea doctrinei atacului preventiv. In mod traditional, o tara avea dreptul de a ataca o alta tara, daca ar fi fost iminenta agresiunea din partea acelei tari: prea iminenta pentru a ridica problema în Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite. Dar neocon doreau ca Statele Unite sa aiba posibilitatea de a actiona pentru a preveni amenintari care ar fi putut aparea într-un viitor mai mult sau mai putin îndepartat.
5. Al cincilea punct era necesar pentru aplicarea primelor patru: un eveniment care ar fi facut ca opinia publica americana sa accepte politica imperialista a propriei tari. Acest aspect este teoretizat în The Grand Chessboard (Marea tabla de sah), o carte publicata în 1997, de catre Zbigniew Brzezinski. Dupa ce a descris Asia Centrala, cu marile sale rezerve de petrol, drept cheie de acces la puterea mondiala, Brzezinski sugereaza ca americanii, cu instinctul lor democratic, ar fi fost reticenti sa sustina cheltuielile de înarmare si sacrificiile umane necesare pentru „mobilizarea imperialista”[70]. Dar un asemenea impediment putea fi depasit – ajungea sa fi existat „o amenintare externa bine directionata si foarte precipitata”[71]. De exemplu, poporul american a fost nerabdator sa participe la cel de-al Doilea Razboi Mondial, ca urmare a „socului provocat de atacul japonez asupra Pearl Harbor”[72].
Aceeasi idee este sugerata în Reconstructia apararii americane, un document publicat în toamna anului 2000, de un grup de experti neocon, numit Proiectul pentru noul secol american. In legatura cu obiectivul de a transforma armata, documentul afirma ca acest „proces de transformare (…) dupa toate probabilitatile va fi foarte lung, daca nu apare un eveniment catastrofic si catalizator, cum ar fi un nou Pearl Harbor”[73].
Atunci când au fost confirmate atacurile de la 11 septembrie, acestea au fost tratate ca un Pearl Harbor. Donald Rumsfeld a afirmat ca atentatele de la 11 septembrie au creat „tipul de oportunitate oferita de cel de-al Doilea Razboi Mondial, pentru a remoderniza razboiul”. Si presedintele Bush si Condoleezza Rice vorbesc despre atentatele de la 11 septembrie în termeni de oportunitate[74].
De fapt, s-a creat oportunitatea de a satisface ceea ce pentru neocon erau conditiile esentiale pentru construirea unei Pax Americana: atentatele de la 11 septembrie au permis administratiei Bush—Cheney sa atace Afganistanul si Irakul; sa înceapa transformarea tehnologica a armatei; sa obtina o crestere enorma a cheltuielilor pentru înarmare si sa impuna, cu o slaba opozitie, noua doctrina a razboiului preventiv, cunoscuta acum drept „doctrina Bush”.
Desi Bush a facut aluzie la aceasta doctrina la West Point, abia în iunie anul urmator[75], aceasta a fost afirmata pentru prima data în Programul pentru siguranta nationala din 2002 (programul cunoscut sub numele NSS 2002), care s-a transformat în politica externa oficiala a Statelor Unite. Scrisoarea de deschidere a presedintelui afirma ca America a „actionat împotriva amenintarilor care apar, înainte ca acestea sa prinda contur”[76]. In acelasi document se spune: „Având în vedere obiectivele statelor ticalosite si ale teroristilor, Statele Unite nu pot sa se bazeze pe pozitia lor din trecut, de simpla reactie (…), nu putem permite inamicilor nostri sa loveasca primii (…), daca este cazul, Statele Unite vor actiona preventiv“[77].
În lumina acestei afirmatii, este evidenta corectitudinea consideratiilor lui Max Boot, el însusi un cunoscut neocon, conform caruia NSS 2002 este „chintesenta neoconservatorismului”[78].
Am afirmat mai înainte, când l-am adus în discutie pe Philip Zelikow, ca, ulterior, voi motiva de ce nu era persoana potrivita pentru a se ocupa de conducerea executiva a Comisiei de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie, având în vedere faptul ca aceasta Comisie ar fi trebuit sa fie complet independenta de Casa Alba. Acest motiv este ca primul dintre redactorii NSS 2002, document care s-a servit de atentatele de la 11 septembrie pentru a justifica doctrina atacului preventiv, nu este altcineva decât Philip Zelikow.
Înca o data, Rice, când a avut nevoie de ajutor, s-a orientat catre Zelikow. Ea este principala responsabila, în calitate de consilier de securitate al presedintelui, cu elaborarea NSS 2002. Prima redactare a fost facuta de Richard Haas, responsabilul cu programarea politica a Departamentului de Stat, dar Rice, conform depozitiei lui James Mann, dorea „ceva mai îndraznet”. In consecinta, „a ordonat ca documentul sa fie complet rescris” si „l-a însarcinat cu redactarea pe vechiul sau coleg (…) Philip Zelikow “[79].
Având în vedere apropierea personala si ideologica a lui Philip Zelikow de Casa Alba si de Bush-Cheney-Rice, nu este de mirare ca se poate citi întregul raport al Comisiei de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie fara a se gasi nici macar o minima referire la faptul ca administratia Bush avea motive pentru a dori atacurile sau ca, ulterior, s-au referit la acestea ca la o „oportunitate”. Nu poate sa surprinda ca unul dintre multele lucruri pe care Zelikow le-a omis, pe când redacta raportul cu concluziile Comisiei de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie, este ca NSS 2002, pe care chiar el îl elaborase, subliniase la rândul sau ca „Evenimentele de la 11 septembrie (…) au deschis noi si imense oportunitati“[80].
Un indiciu ulterior asupra punctului de vedere al lui Zelikow, înainte de a redacta raportul Comisiei, se poate gasi într-un studiu despre „terorismul catastrofal“, al carui coautor a fost, în 1998. In acest studiu, în care se arata ca se gândea la atacurile asupra Turnurilor Gemene ca la un nou Pearl Harbor, cu câtiva ani înainte de 2001, Zelikow si colegul sau au scris:
„Daca dispozitivul care a explodat sub World Trade Center, în 1993, ar fi fost un explozibil nuclear sau daca ar fi raspândit un virus mortal, oroarea si haosul care ar fi fost generate ar fi depasit capacitatea noastra de descriere. Un asemenea act terorist catastrofal ar fi reprezentat o cumpana în istoria americana. Ar fi provocat pierderi de vieti omenesti si daune fara precedent pe timp de pace si ar fi subminat sensul fundamental al sigurantei Statelor Unite, asa cum s-a întâmplat în cazul testelor nucleare sovietice, din 1949. Ca si în cazul Pearl Harbor, acest eveniment ar împarti trecutul si viitorul în ce s-a întâmplat înainte si dupa. Statele Unite ar putea raspunde cu masuri dure, reducerea libertatilor civile, înasprirea masurilor de supraveghere a cetatenilor, retinerea preventiva a suspectilor si folosirea violentei de toate felurile.“[81]
Afirmatii similare întaresc îndoiala ca persoana care conducea Comisia de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie, care ar fi trebuit sa investigheze pentru a-i descoperi pe responsabilii atacurilor, ar fi putut sa fie inclusa în rândul acestei comisii.
Indiferent de acestea, luând în considerare inadvertentele lui Zelikow, ar trebui sa avem motive întemeiate înainte de a suspecta ca, în cazul în care administratia Bush a fost responsabila de atacuri, acest fapt a fost acoperit de Raportul Comisiei de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie. Daca analizam în detaliu raportul, în relatie cu faptele confirmate în mod independent, este clar ca aceste suspiciuni sunt confirmate din abundenta. Concluzia mea este ca Raportul Comisiei de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie nu este altceva decât o minciuna de 571 de pagini[82]. Un volum realizat ulterior de Thomas Kean si Lee Hamilton, despre care se spune ca ofera „o relatare din interiorul Comisiei de ancheta a atentatelor de la 11 septembrie”, nu face nimic pentru a înlatura aceasta convingere[83].
end copy/paste
Inapoi la insemnarea sursa 947 9/11 >
| |