De la animal la om

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-cotidianul.ro 

Reflectia organizata asupra vietii oamenilor a debutat dupa razboi cu cartea Dialektik der Aufklärung (Amsterdam, 1947). Oarecum de asteptat, aceasta a pus în discutie adevarurile traditiei. Prin sintagme socante – “umanitatea a intrat de fapt într-o noua barbarie” si, odata ce se „confunda inteligenta cu adversitatea fata de spirit”, se desfasoara „neobosita autodistrugere a iluminismului” –, Horkheimer si Adorno chemau oamenii la autoexaminare. Teza centrala a cartii – dupa care „supunerea a tot ceea ce este natural de catre subiectul stapân pe sine culmineaza, în cele din urma, tocmai cu dominatia a ceea ce este luat orbeste ca obiectiv, a naturalului nud (blind Objektiven, Natürlichen)” – parea multora ermetica.

Nu parea, însa, ermetic si Kafka, pâna s-a perceput adâncimea interogarii conditiei individului într-o lume ce sporeste alienarile? Nu ramâne încifrat adesea Thomas Mann, cu viziunea transformarii inteligentei în sursa a actiunilor diabolice? Ne aflam, de fapt, în aceste opere, în fata acelei formule a artei si a filosofiei ce prinde ceea ce s-a petrecut în modernitatea târzie – o distorsionare a însesi inteligentei, ratiunii si iluminarii – si anticipeaza riscurile.

Îngrijorati de distorsiunile lumii civilizate, cei doi autori interogau felul în care oamenii se raporteaza la natura. Observatia lor era aceea ca, daca natura este doar obiect de prelucrat, atunci, la limita, oamenii vor ajunge, prin intermediul întortocheatelor organizari ce anonimizeaza raspunderea, sa se prelucreze unii pe altii. Si cel care alimenteaza necontenit incendiul ajunge sa fie cuprins de flacari! Acesta era semnalul de alarma tras de renumita scriere, pe care chiar si un critic constant, precum Joseph Cardinal Ratzinger (în Wendezeit für Europa?, 1992), l-a recunoscut, în cele din urma drept, adevar al epocii în care traim. Prin natura, Dialectica iluminismului avea în vedere multe (flora, fauna, cosmos etc.), dar privirea era pe ceea ce s-a petrecut în Al Doilea Razboi Mondial – exterminarea, organizata industrial, a oamenilor, adica, atacarea a ceea ce parea, pâna atunci, protejat fata de istorie: natura umana ca atare.

Dupa efervescentul curent al ecologismului, care a pus în lumina faptul ca prin cucerirea naturii se ajunge la ruinarea naturii cuceritorilor, în zilele noastre, miscarea pentru schimbarea atitudinii fata de animale expliciteaza mai departe natura de care este vorba. Adeptii miscarii sustin, în esenta, ca daca animalele sunt doar obiecte ale pornirilor oamenilor, atunci, la limita, oamenii vor ajunge sa se poarte la fel unii fata de altii. Argumentul este ca atitudinea fata de animale prefigureaza atitudinea fata de oameni. L-as completa cu observatia ca prefigurarea s-a petrecut, istoriceste, si când oamenii au tratat brutal animalele si când le-au privit ca fiinte cu aceeasi îndreptatire de a exista.

Reflectia mea asupra trecerii de la animal la om a plecat, însa, din alt loc. M-a uimit, de pilda, obstinatia darwinistilor de a ramâne la imaginea “luptei pentru existenta” si a “selectiei naturale”, când stiam ca Darwin, chiar daca a operat cu limbajul lui Malthus, nu a exclus, de exemplu, “cooperarea” ca mecanism al evolutiei. M-a mirat lipsa de precautie a neoliberalismului în a relua darwinismul social. Am fost miscat de gesturi din jur. Un prieten îmi marturisea revolta ce l-a cuprins când, într-o vizita, amfitrionul facea oaspetilor cunostinta cu mieii ce urmau sa ajunga într-o jumatate de ora la protap. Admirasem alta data vioiciunea unor pui de câine, ca, peste o jumatate de zi, paznicul hotelului din oras sa-mi spuna, fara tresarire, ca au fost luati de hingheri. Multi am vazut cai loviti salbatic, caci nu puteau urni o caruta alunecata în sant. La sarbatori, unele televiziuni se umplu de vorbe despre „bucate“ din carne, ca si cum acestea nu ar presupune omorârea cuiva. Iar exemplele pot continua, din nefericire.

Nu doar cruzimea socheaza, ci carentele simtirii si gândirii din spatele ei – daca mai poate fi discutie despre asa ceva. Mai trebuie observat ca Dinu Paturica s-a întors clonat în societate si, devenit, între timp, actionar, universitar, parlamentar, manager, oricum „sef“ peste ceva, „nu concepe Pastele fara miel si Craciunul fara porc“. El face din acestea chiar miza sarbatorilor. Ce ar spune Isus, pentru care o felie de pasca, un pumn de masline, poate o cana cu vin erau de ajuns? Ce poate spune un crestin care stie despre ce a fost vorba în actiunile si exprimarile lui Isus?

Adeptii “sovinismului umanist” (cum a numit un crestin englez brutalizarea animalelor) invoca autoritati intelectuale. În definitiv, nu altcineva decât Aristotel (Politica) spunea ca “asa cum natura nu face nimic, niciodata, în van, este de netagaduit ca ea a facut toate animalele pentru binele omului”. Augustin a trecut grabit ideea în teologie: “tine de ordinea data de Creator ca viata animalelor si moartea lor sa fie subordonate folosintei noastre”. Toma d’Aquino (Summa teologica) n-a mai ezitat si sustinea ca “animalele si plantele nu au o viata rationala” si sunt, deci, “servi dupa natura, facute pentru a fi folosite de ceilalti”. Descartes (Discurs asupra metodei) a riscat total socotind ca, fiind “masini”, animalele nu resimt placere, nici durere. Iar Kant (Lectii de etica) sustinea ca “animalele nu au constiinta de sine si nu sunt, prin urmare, decât mijloace în vederea unui scop”.

Doar ca aceleasi autoritati au exprimat nu numai propozitii ce au imprimat directii culturii, ci si altele ce au fost infirmate cu trecerea timpului. Aristotel, de pilda, ne-a spus ca Pamântul este în centrul lumii. Toma credea ca finalitatea domina natura. Descartes ne învata ca orice adevar trebuie sa poata fi intuit de minte. Kant era de parere ca numai omul poate emite judecati. Aceste afirmatii nu mai stârnesc încredere. Dovada ca nici autoritatile nu sunt de exceptat de la confruntarea cu argumentele.

Unii contemporani cauta temeiuri în Scripturi. O tânara absolventa de facultate îmi amintea ca la orele de religie din liceu a învatat ca menirea animalelor este sa fie la dispozitia omului. Am replicat cu argumentul ca Scripturile si traditia religioasa sunt departe de atari simplificari. În fapt, Vechiul Testament, Noul Testament si traditia nu sunt univoce, dar interpretarea mai plauzibila este opusa tratarii brutale a animalelor (cum ne arata mai nou si Enzo Bianchi et all, Oameni si animale, Ratio et Revelatio, Oradea, 2013). Bunaoara, Dumnezeu l-a pus pe om “în comunitate cu animalele” (Geneza, 2, 18), cu care împartaseste “acelasi destin” (Ecleziastul, 3,21), si nu îngaduie “cauzarea de durere creaturilor vii”. La Apostolul Pavel, “toata firea suspina si sufera durerile nasterii” (Epistola catre Romani, 8, 19-20). Ioan Gura de Aur a pus degetul pe rana când a observat: “noi imitam moravurile lupilor, leoparzilor, sau mai curând facem mai rau decât acestia”. El a cerut atitudine crestina fata de orice fiinta. Un Mare Muftiu contemporan ne spune ca sacrificiul oilor nu este deloc obligatoriu în Islam.

Dincoace de acestea, Milan Kundera (în romanul Insuportabila lejeritate a fiintei) întreba ironic: ce am spune daca ar veni un extraterestru si ar pretinde ceea ce noi pretindem animalelor, invocând vointa divina? A ramas viguros, de asemenea, apelul lui Isaac Newton la a extinde, în buna traditie crestina, aplicarea principiului “iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti!” la fiinte în general. De altfel, cum mai nou observa Andrew Linzey (Animal Gospel: Christian Faith as if Animals Mattered, 1998) – crestinismul contine principiul grijii fata de cel slab, aflat în suferinta sau fara aparare, de care credinciosul este chemat sa faca uz în împrejurarile vietii.

De obicei, în discutarea atitudinii fata de animale se trece cu vederea faptul ca, înauntrul traditiei culturale din care ne revendicam, avem si o argumentare autorizata pentru opinia contrara – aceea ca animalele trebuie tratate omeneste. Plutarh (Despre folosirea carnii) critica desconsiderarea suspinului animalelor (“credem, de altfel, ca strigatele ce se aud ar fi sunete nearticulate, si nu rugi si implorari justificate din partea lor”). Porfir aducea un argument redutabil sub o întrebare: s-ar putea spune ca oamenii mâncati de crocodili au fost destinati de divinitate sa termine astfel? Catharii nu pot fi contrazisi când spun ca “toate fiintele care au sânge cald au suflet egal cu fiintele umane”. Voltaire (Dictionarul filosofic) atentiona ca animalul are toate organele de simtire care sunt în om. Iar Schopenhauer (Parerga und Paralipomena) tragea linie sub un ciclu istoric: “o eroare fundamentala si inexplicabila a crestinismului a fost aceea de a desparti omul de lumea animalelor careia îi apartine, dând valoare exclusiva omului, pâna la a considera animalele numai ca niste obiecte”. Omul are, desigur, o demnitate aparte, conferita de Creator, prin crearea dupa chipul si asemanarea Sa – viziune cu care crestinismul a cucerit lumea. Dar de aici nu rezulta nicidecum, si nici Scripturile nu o spun, ca aceasta demnitate trebuie cladita pe nimicirea altora.

Astazi, în discutie intra un argument demn de atentie: observatia ca atitudinea brutala fata de animale este prefata atitudinii fata de oameni sau, poate, deja primul capitol. Nu este o observatie complet noua. Istoriceste, s-a constatat de multe ori (în colonii, în dictaturi etc.) transferul de la atitudinea fata de animale, la atitudinea fata de supusi. Cursul argumentarii a înaintat în secolul al douazecilea cu o observatie (facuta de cercetatori americani si germani) ce a pus pe gânduri: multi dintre organizatorii genocidului din Al Doilea Razboi Mondial (Himmler, Höss etc.) veneau, profesional, din zona brutalei „gestiuni a animalelor” (Charles Patterson, Un eternell Treblinka, Calman Levi, Paris, 2008, p.180-181). O astfel de argumentare s-a întarit continuu.

Dincoace de toate, se poate observa ca Darwin însusi (The Descent of Man...) a sesizat, ca nimeni altul, implicatiile relatiilor cu animalele si a tras o concluzie importanta. “Umanitatea fata de animalele inferioare este una dintre cele mai nobile virtuti cu care omul este dotat. Este vorba de stadiul cel mai recent al dezvoltarii sentimentelor morale. Numai atunci când ne preocupam de totalitatea fiintelor sensibile, moralitatea noastra atinge cel mai înalt nivel”. Putem pretinde, altfel spus, ca morala este în ordine daca se ridica deasupra oricarei meschinarii, indiferent cu cine se intra în contact.

Mai aproape de noi, prozatorul Isaac B. Singer (Penitentul) a creat metafora „eternei Treblinka” în impresionanta meditatie în fata unui animal mort: ce contezi tu, în fata atâtor insi care se socotesc mari pazind un sistem urias al prelucrarii fiintelor în folos propriu! Tocirea sensibilitatii ar fi explicatia atitudinii brutale fata de animale.

Insensibilitatea nu explica, desigur, totul. Mai trebuie luate în seama presiunea penuriei în istorie, obiceiuri încrustate în traditii, snobismul, sadismul. Ramânând cu picioarele pe pamânt, se poate spune ca fiecare dintre cauze a avut greutate, nu doar insensibilitatea. Doar ca, astazi, viata oamenilor poate fi într-o cu totul alta relatie cu fiecare dintre acestea.

Este de luat, însa, în serios trecerea de la considerarea animalului – parte a naturii, fireste – ca obiect, la obiectualizarea oamenilor. Ea nu mai poate fi eludata. De aceea, Matthieu Ricard (Plaidoyer pour les animaux. Vers une bienveillance pour tous, Allary, Paris, 2014) a tras concluzia ce se impune: “Bunatatea, iubirea altruista, compasiunea sunt tot atâtea calitati care nu fac casa buna cu partialitatea. A restrânge câmpul altruismului nostru nu îl diminueaza numai cantitativ, ci si calitativ” (p. 53). În alte cuvinte, numai un altruism cuprinzator poate fi si consecvent.

“Eliberarea animala” este deviza miscarii careia Peter Singer (Animal Liberation, 2009) i-a dat forma conceptuala. Multe organizatii si personalitati participa la aceasta miscare. Poate ne intriga faptul ca, de pilda, Cesar Millan (Short Guide to a Happy Dog, 2013) este preocupat de tehnicile de a face fericiti câinii, în timp ce atâtia oameni sunt nefericiti. Într-adevar, fiind loc pentru fericirea fiecaruia, este cazul sa ne întrebam: de ce nu îi facem fericiti si pe unii si pe altii? De ce, dincolo de imperativele ce decurg din conditiile societatilor existente, nu se înlocuieste în jurul nostru truda cu munca, saracia lucie cu minimul necesar, favoritismul cu promovarea pe merit, deformarea pe fata a spuselor cu cinstea, minciuna calculata cu onestitatea, reaua credinta cu seninatatea, invidia calomnioasa cu recunoasterea valorii, nedreptatea voita cu echitatea?

Ma opresc aici la relatia cu animalele pentru ca este vorba de atitudinea fata de fiinte fara aparare – atitudine care ar putea sa-i îndemne pe oameni sa faca mai multe fiinte din jur fericite. Este mai probabil ca cine se poarta omeneste cu animalele face la fel si cu oamenii, iar cei care se poarta brutal cu animalele trec greu frontiera umanitatii. De aceea, optica Dialecticii iluminismului se întelege astazi si mai profund: o alta considerare, mai chibzuita, a naturii – cosmos, fauna, flora etc. – calmeaza “lupta pentru existenta” si face loc “cooperarii” ce permite emergenta fiintelor superioare, cum credea chiar Darwin. Aici avem una dintre componentele solutiei morale la neajunsurile vietii. Shelley cerea sa privim în ochii unui miel si sa luam aminte. Avea dreptate, caci cine poate privi împacat în ochii unui animal inocent este, cu siguranta, alt om.