Sclavi in asteptarea stapânului

    Am mai spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este  aici 

 24 Mar 2010 Nicolae Merisanu

  Cum bine observa Petre Pandrea, adaptarea “guzganilor” este perfecta: scapati de înec, ei dau fuga direct la hambar. Limba româna a nascocit si o expresie ce caracterizeaza aceasta adaptabilitate jegoasa a sclavului: “Sa ne fie noua bine”. În situatie de criza istorica, sclavul tânjeste dupa aparitia Stapânului, îl cauta asiduu, vazând în el un pretext al abuzurilor si al delatiunii. Bolnav de inferioritate, urând tot ce trece drept exceptional sau peste media întelegerii sale, sclavul se incarneaza în turnatorul ideal, vesnicul duplicitar ce spala urechea Stapânului, dispus la vânzarea (ieftina) a Aproapelui.

Îl întâlnim pe diferite trepte sociale, în diferite epoci, târându-se umil în fata celui tare, de o meschina aroganta cu cei sensibili si cu bun-simt, supus pâna la desfigurare în fata Stapânului, incarnare a Mârlaniei atotdistrugatoare. Iata ce bine îi caracterizeaza un strain, Friedrich Wilhlem von Bauer, pe marii dregatori ai Tarii Românesti: “…sunt misei si târâtori fata de mai-marii lor, de o mândrie de nesuferit fata de inferiorii lor, pentru bani fac orice, pusi pe uneltiri, lipitori nemiloase ale poporului, asupritori ai celor slabi, aspri fata de supusii lor si tirani în casele lor. Într-un cuvânt au toate trasaturile despotismului sub care stau si ei încovoiati. Sclavul nu stie sa se poarte decât ca un tiran fata de aceia pe care soarta i-a adus sub puterea lui”.

Si în acest joc crud si grotesc în care sclavul devine uneori si stapân, ce face de obicei Poporul? Încearca sa se adapteze simtind afinitati “sangvine” cu cel de aceeasi extractie sociala sau morala. Deoarece scara valorilor fiind inversata, îi ofera plebeului posibilitati multiple de adaptare, fie prin coruperea Puterii, fie prin obedienta. Sistemele totalitare sau dictatoriale au în “sclavi” nu numai o masa de manevra ideala, dar mai ales zelosi executanti.

Proletariatul a vazut în Comunism un Stapân Ideal chiar daca excesele lui muscau adânc si din “carnea Poporului”. Sclavul simte în permanenta legatura fetala cu Stapânul sau, Tatucul sau Liderul Suprem. Acceptând absurdul social ca norma, sclavul uraste instinctiv schimbarea sau pe eroii eliberatori. Tot ce pune în pericol acest mecanism de reproducere “ad infinitum” al mediocritatii si al lasitatii e rejectat! Campion absolut al obedientei devine functionarul obtuz sau muncitorul analfabet, gata oricând sa se solidarizeze cu noul Stapân, daca vede în el un conservator al vechilor sabloane. Aici se afla si ratarea oricarei miscari revolutionare de profunzime, aici se afla si baltirea din ultimii 20 de ani ai României.

Ezitarea unei reforme morale si bagatelizarea procesului Comunismului nu sunt decât un elogiu indirect al Sclavului catre Stapânul sau dorit. Tot ce poate împiedica “limpezirea apelor” este salutar, iar marii dusmani ai iesirii din blocaj sunt, în general, intelectualii, care analizeaza nuantat aceasta prelungita letargie a poporului român.

Plebea îi înfiereaza gemând satisfacuta si se reîntoarce sforaind în neantul din care a aparut. Fiindca “ plebea, de orice categorie sociala ar fi, de orice orientare ideologica, fie de dreapta, fie de stânga, este mereu sanguinara si netoata, canalie de ulita sau de asfalt al metropolei. Exista o plebe cu titluri:asa-zisii inculti cu diploma. Exista o plebe conformista: eterna plebe guvernamentala. Exista fiara dezlantuita si bestiala, cu instincte nezagazuite, plebea jefuitoare, magarii care dau cu copitele în leii raniti” (Petre Pandrea).