La prima vedere, ar putea parea frivola cercetarea stintifica a cuvântului „a?”. Dar, de fapt, acest mic cuvânt reprezinta un instrument indispensabil în comunicarea umana. Fara cuvinte precum acesta nu am putea semnala atunci când avem probleme în a auzi sau întelege ceea ce tocmai s-a spus, iar conversatiile noastre ar fi în mod constant încurcate de neîntelegeri. Aceasta cercetare face parte dintr-o investigatie mai ampla a limbii si a interactiunii sociale, studiu finantat de European Research Council.
Mark Dingemanse si colegii sai de la Institutul de Psiholingvistica Max Planck au studiat limbile din jurul lumii si au descoperit ca toate contin un cuvânt cu un sunet si cu o functie identice cu cea a cuvântului românesc „a?”. Acest lucru este remarcabil, deoarece cuvintele din limbile ce nu sunt înrudite suna, de regula, complet diferit. Spre exemplu, „câine” este „inu” în japoneza, „chien” în franceza si „dog” în engleza. Unii oameni ar putea spune ca acest lucru sugereaza ca „a?” nu este un cuvânt, însa o analiza fonetica atenta efectuata de oamenii de stiinta arata ca este, de fapt, un cuvânt. Desi „a?” este mult mai asemanator între numeroase limbi decât ar trebui sa fie în mod normal un cuvânt, el difera totusi între limbi în moduri sistematice. „A?” nu este unul dintre sunetele umane care se întâmpla sa fie universal pentru ca este înnascut, precum stranutul sau plânsul. El este un cuvânt ce trebuie sa fie învatat în forme subtil diferite în fiecare limba.
De ce este „a?” atât de asemanator în mai multe limbi? Pentru a întelege asta, Dingemanse si colegii sai au studiat contextul specific în care apare acest cuvânt. În comunicatiile umane, atunci când nu putem reactiona cum trebuie, avem nevoie de o „cale de scapare”: o metoda prin care sa semnalam rapid problema. Acest semnal trebuie sa fie usor de produs în situatii în care ne este greu sa spunem ceva si trebuie sa fie un cuvânt întrebator, care sa arate interlocutorului ca trebuie sa vorbeasca din nou. Dat fiind ca aceste necesitati sunt aceleasi indiferent de limba, acest lucru poate face ca toate limbile sa aleaga aceeasi solutie: o silaba întrebatoare simpla, usor de produs, precum „huh?” (engleza), „a?” (româna), „a?” (chineza), „e?” (spaniola), „he?” (olandeza).
Acest principiu simplu este binecunoscut din biologia evolutionista: atunci când specii diferite traiesc în conditii similare, ele pot evolua în mod independent trasaturi similare, fenomenul fiind cunoscut sub numele de evolutie convergenta. De exemplu, rechinii si delfinii au origini evolutionare diferite, dar trupuri similare, deoarece traiesc în acelasi mediu acvatic. În acelasi fel, Dingemanse si colegii sai propun ca este posibil ca unele cuvinte sa convearga asupra unor forme similare când apar în „medii” conversationale similare. Un efect clar al aceste ecologii conversationale asupra formei specifice a unor expresii lingvistice nu a mai fost observat pâna acum.
Desi „a?” poate parea primitiv în simplicitatea sa, un cuvânt cu o asemenea functie nu exista în vocabularul celei mai apropiate rude evolutionare a omului. Doar oamenii au sisteme de comunicare în care pot fi exprimate gânduri complexe si în care neîntelegerile pot fi rezolvate pe loc. Chiar si un cuvânt simplu precum „a?” ne poate învata foarte multe despre natura noastra de animale ultrasociale.
