copy/paste "Experienta tarlalizarii" anamneza si prognoza

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-cotidianul by Adrian MAJURU

„Tarlalizarea” României sau „colectivizarea” a matritat mai profund suflete si destine decât spatii habituale. „Tarlalizarea” sufletelor are înca continuitate în societatea româneasca pe variate paliere socio-culturale. Ea se manifesta prin orgolii marunte si invidii patologice nascute în urma portionarilor sufletesti ale „tarlalizarii” de odinioara si adesea se îmbraca în atitudini agresive fata de realele valori izolate intentionat si anihilate cu trecerea timpului.

Volumul „Taranimea si puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962)” - Polirom (2005) este o ampla cartografie a unui fenomen socio-politico-cultural, dar îndeosebi antropologic, care descrie modelarea treptata a unei societati libere într-una obedienta, aflata la mica distanta de ororile secolului al XVIII-lea. Modalitatile de strângere a cotelor din anii ’50 si panica capilor de familie în fata activistilor amintesc de colectarea capitatiei din finalul secolului al XVIII-lea, când multi tarani se îngropau de vii si respirau printr-un betigas cu maduva scoasa. Stateau astfel ascunsi în pamânt câteva ore, si chiar mai mult de o zi, pâna plecau taxidarii din zona! I.D. Sîrbu a avut dreptate spunând ca la români „devenire” se aseamana foarte mult cu „revenire”!

Gail Kligman si Katherine Verdery în cuvântul înainte al volumului amintit „accentueaza faptul ca procesul de colectivizare nu a fost decis în totalitate de la centru, «de sus în jos», ci a fost rezultatul unei interactiuni complexe între politici stabilite la nivel central si implementarea lor la nivel local”. Se poate spune ca a existat o predispunere a unei parti din poporului român la „comunizare”, o latura sociala ignorata secular, si anume saracimea de pretutindeni. Mecanismul de functionare a statului socialist a fost descris magistral de Nicolae Filipescu la începutul secolului XX: „În statul socialist, cei mai multi vor râvni la locurile de inspectori, foarte numeroase în toate planurile de organizare socialista. Neaparat este mai placut sa supraveghezi pe altii decât sa muncesti tu însuti. Functiile subalterne care cer mai multa munca vor fi parasite întrucât rasplata e aceeasi, statul dând tuturor cât le trebuie ca sa traiasca. E fatal aceasta” caci astfel, într-o generatie, din acesti inspectori ai muncii se vor naste ceea ce astazi numim „baroni locali”. Ei au fost descrisi de autorul mentionat astfel: „Va închipuiti un senior feudal, un baron din Evul Mediu, mai tiranic decât acesti inspectori ai muncii, care vor hotarî nu numai partea ta de munca, dar si felul de munca ce ti se impune si cu biciul te vor sili sa-ti împlinesti partea de munca!” (N.Filipescu, „Functionarismul si munca”, 1905).

Procesul colectivizarii s-a sprijinit pe saracimea satelor, pierde-vara si puturosii vietii, caci „sefii de partid, care erau pe atunci toti golanii, au ajuns comunisti. Astia te-au pus pe lista, o venit armata si te-a încarcat în vagoane si te-a dus. (...) toti astia erau saraci, un om înstarit nu s-a dus la bolsevici. Cel instalat primar în timpul înfiintarii colectivului era un om fara scoala, ceea ce era o politica premeditata, întrucât pe cel nescolit îl duci încotro vrei”. „Unde am ajunsu?”, se întreba la 1870 Mihail Anagnoste si pe buna dreptate ne întrebam si noi astazi. Anagnoste a construit un raspuns potrivit realitatilor vremii sale: „Cauzele relelor care ne apasa sunt mai multe. Mai întâi, relele naravuri învechite; supunerea catre cine se scoala mai de dimineata, fie ori ce soiu de om va fi, fie si un sarlatan de nimic. Obiceiul de a vedea cu ochii altuia; asteptarea de la acesta, pentru orice miscare; nazuirea întrânsu a ne face foloasele si vietuirea (iata predispunerea pentru mitul tatucului care te ajuta la toate, de la Stalin la Iliescu, trecând prin Dej si Ceausescu - n.m.); prin urmare, pitularea oamenilor, destramarea lucrurilor, nimicnicia obsteasca; iata drojdiile, sau ramasitele din vechime” (Mihail Anagnoste, „Unde am ajunsu”, 1870).

Sa fie vorba de ramasite ale trecutului sau o particularitate româneasca a istoriei, unde „devenire” seamana izbitor de mult cu „revenire”? Concluziile Smarandei Vultur („Etnicitate si colectivizare în Banat: cazul comunei Tomnatic, 1949-1956”) sunt un alt raspuns la întrebarea din 1870, „unde am ajunsu?”. Astfel, „anularea dreptului la proprietate individuala, intruziunea în viata de familie, resursa economica de independenta importanta, distrugerea resurselor de coeziune si eficienta ale comunitatii locale, prin aplicarea nediferentiata a vinei si pedepsei colective la un întreg grup entic sau social, au avut consecinte pe termen lung. Grava criza de identitate individuala si colectiva s-a combinat cu o neîncredere funciara în cei aflati la putere si, prin extensie, în politica, în general. Într-un plan mai larg, valori ca munca cinstita, aprecierea individului dupa capacitatea lui de a fi performant si de a fi capabil sa transmita mai departe bunuri materiale si simbolice pentru a asigura continuitatea familiala si prosperitatea comunitatii, considerarea învataturii si a competentei ca esentiale pentru promovarea sociala au fost relativizate la maximum”.

Se pare ca astfel de realitati preexistau în societatea româneasca, inversarea de valori fiind prezenta si în zilele noastre, unde, „cu cât esti mai grobian si analfabet, cu atât esti mai miliardar!”. „Dar asa merg toate la noi”, afirma Alexandru Teodoreanu printr-un personaj literar din anii ’20: „Te specializezi în pedagogie? Ti se ofera catedra de logica! Înveti violina? Ti se încredinteaza clasul de oboi! Soliciti un post în politie? Te trezesti atasat de presa! Si asa mai departe! Si iata ca nici un om cu initiativa ca mine nu poate urma calea pe care si-a ales-o”. Sau mai bine spus, „tot ce depaseste puterea de întelegere a poporului (care este echivalat cu masa minim scolarizata) este sau devine (sau „revine”) conspirativ”, cum bine a subliniat Eugen Negrici în eseul „Rolul literaturii în campania de colectivizare”. Aceasta realitate a fost prezenta atât în perioada populara, cât si în vremuri mai recente, prin sloganul: „Noi nu gândim! Noi muncim!”. Este foarte adevarat ca „procesul de colectivizare din România” ar putea „stârni interesul sociologilor si politologilor care analizeaza” acest fenomen, îndeosebi din perspectiva predispunerilor antropologice catre devalmasie si nemunca, aspecte subliniate de multi autori precum Stefan Zeletin, D. Draghicescu, Petre Pandrea, I.D. Sîrbu etc. Colectivizarea s-a manifestat pe un esafodaj psihologic de masa, care avea afinitate cu modelul coercitiv, a fost o hacuire a destinelor celor multi pentru hranirea himerelor celor putini.

Tara în care traim s-a nascut pe 30 decembrie 1947 . O tara „noua”, pe ruinele uneia mai vechi, ale carei traditii coboara mult în timp. Dar numai ca s-au dorit dintr-odata, abrupt, un timp „nou”, o tara „noua”, unde sa fie stapân un om „nou”. Si totul a început cu anul 1948. A fost, desigur, o perioada de interimat si, pe masura ce treceau anii, între august 1945 si decembrie 1947, vitezele schimbarii s-au accelerat.

Oamenii care ne conduc astazi au legatura cu acest trecut apropiat. Nu-l pot numi un trecut istoric, ci un trecut sufletesc, deoarece s-a petrecut o reala malformare a sufletului românesc. Acesta refuza sa se schimbe si, odata cu el, si mentalitatea. Parintii celor care sunt astazi stapânii României au reprezentat vechea garda de profitori si oportunisti si au luat în stapânire un teritoriu cu milioane de suflete. Si foarte periculoasa este succesiunea acestor functii în institutii publice. Pe lânga functia ocupata, mesajul politic al acestor indivizi este în consonanta cu politica lor de dezinformare gri si de cultivare a memoriei scurte.

Tragedia este ca aceasta auto-darâmare a României apare drept propria noastra opera sinucigasa: în primul rând ca o patroneaza guverne si partide alese prin vot de noi însine, în al doilea rând ca niciun economist, niciun sociolog, niciun politolog, niciun istoric nu semnaleaza acest fenomen si, în al treilea rând, pentru ca de nicaieri nu apare sa se formeze un partid protestatar si sa se organizeze o reactie de salvare.

Posibila prognoza

Etapele cuceririi au ramas aceleasi de la strategii elenistici si romani. În prima etapa se obtin complici cu ajutorul fascinatiei ideologice. În a doua etapa sunt platiti sa treaca la autodistrugere. În a treia etapa, a haosului si degradarii, agresorii se prezinta drept salvatori. În momentul de fata, România e adusa la trecerea de la etapa a II-a a distrugerii din interior la etapa a III-a a salvarii din exterior.

Se conteaza pe lipsa de energie a vârstnicilor, pe lipsa de moralitate a guvernantilor si pe lipsa de vigilenta a tinerilor. Tinerii n-au vigilenta, pentru ca la lipsa de informatie s-a adaugat invitatia la superficialitate si juisare. Prapastiile au fund, dar iadul n-are terminare.

Adrian Majuru

Inapoi la insemnarea sursa   902 Reflectii