cp_Dreptul meu de a MURI cu DEMNITATE

Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata")
Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa-jurnalul.ro

begin copy/paste La doar 29 de ani, Brittany Maynard, diagnosticata cu cancer în stadiul terminal, a luat decizia de a-si curma viata în momentul pe care l-a ales, înconjurata de toti cei dragi.
Investigatiile medicale, declansate în urma unor stari de migrena cumplite, au descoperit o tumora pe creier, în plina evolutie.
Dupa ce a suferit stari de migrena cumplite, medicii i-au descoperit o tumora canceroasea cerebrala. Se întâmpla la scurt timp dupa ce se casatorise.
În apropierea Anului Nou, medicii au anuntat ca estimeaza ca speranta sa de viata este de maxim 10 ani. - "Când ai 29 de ani, o asemenea perspectiva, este ca si cum ti s-ar spune ca vei muri mâine", spune tânara.
În ciuda tratamentului invaziv caruia i s-a supus, cancerul a revenit, într-o forma si mai agresiva. Doctorii cred ca nu va supravietui mai mult de sase luni.
Avertizata asupra modului în care va evolua boala, ca moartea va veni încet si dureros, alaturi de familie a început sa caute o solutie pentru a curma suferinta.
Pe 1 noiembrie, la doua zile de sarbatoarea zilei de nastere a sotului sau, a hotarât sa puna capat vietii sale, sub supraveghere medicala, avându-i alaturi pe cei dragi.
Tânara a tinut sa explice public alegerea sa, într-o scrisoare pe care va invitam s-o cititi, dar poate sa n-o judecati.
Chiar de Anul Nou am aflat ca am cancer, dupa luni de zile în care am suferit de dureri de cap inimaginabile.
Aveam 29 de ani. Eram maritata de un an. Alaturi de sotul meu încercam sa formam o familie.
Vietile noastre s-au consumat în rezerve de spital, consultatii si cercetari medicale. La noua zile dupa primul diagnostic am suferit o cranioectomie partiala si o rezectie partiala a lobului temporal. Ambele interventii chirurgicale efectuate în ideea în care vor stopa cresterea tumorii.
În aprilie, am aflat nu numai ca tumora revenise, dar era si mai agresiva. Prognoza doctorilor a fost ca mai am numai sase luni de trait.
Din cauza marimii tumorii, medicii au prescris un tratament care presupunea o iradiere completa a creierului. Am citit despre efectele secundare ale acestui tratament. Voi pierde complet parul, iar scalpul meu va suferi arsuri de gradul I. Modul meu de viata, asa cum îl stiam, va disparea.
Dupa luni de cautari, alaturi de familia mea, am ajuns la concluzia ca nu exista niciun tratament care sa-mi salveze viata si ca cele recomandate de medici îmi vor distruge timpul pe care îl mai am de petrecut alaturi de cei dragi.
Am luat în considerare si internarea într-o institutie pentru bolnavii aflati în stadiul terminal. Dar si aici am gasit inconveniente, tratamentul medicamentos paleativ putea induce rezistenta la morfina, schimbari de personalitate, pierderi ale constiintei si dizabilitati în folosirea muschilor.
Pentru ca restul corpului meu este sanatos si tânar, ar fi fost doar un chin pentru mine si pentru familia mea sa trecem prin suferinta.
Nu am dorit acest scenariu de cosmar pentru mine si pentru familia mea. Mi-am propus sa mor cu demnitate si am decis ca asa este cel mai bine pentru mine.
A trebuit sa ne mutam resedinta din California în Oregon, unul din cele cinci state în care euthanasia este legala. O noua casa, un nou permis de conducere, carte de votant, permisiunea sotului meu de a-si parasi slujba pentru o vreme. Nu multe familii au o atât de mare flexibilitate si nici resursele necesare pentru a face aceste schimbari.
Urmez un tratament medicamentos de câteva saptamâni. Nu am tendinte suicidale, daca le aveam, totul era sfârsit de mult timp. Nu vreau sa mor, dar asta mi se întâmpla si vreau sa fie în conditiile pe care le impun eu.
Nu sfatuiesc pe nimeni sa urmeze calea mea. Întrebarea pe care o pun este cine are dreptul de a-mi spune ca nu merit sa aleg aceasta optiune. Sa-mi spuna ca merit sa sufar saptamâni sau chiar luni de dureri insuportabile. De ce ar avea cineva dreptul sa aleaga în locul meu?
Acum, dupa ce am primit decizia de acceptare a euthanasierii mele, trec printr-un teribil sentiment de usurare. Aceasta posibilitate de a alege cum sa-mi sfârsesc viata a devenit extrem de importanta pentru mine, mi-a oferit într-un fel linistea de care aveam nevoie pentru a nu fi dominata de frica, incertitudine si durere.
În acest moment sunt capabila sa merg mai departe. Sa traiesc cu adevarat pe acest minunat Pamânt, sa caut bucurie si dragoste în jurul meu si sa-mi petrec timpul calatorind pentru a ma bucura de ceea ce ofera natura. Acum stiu ca am o plasa de siguranta
Atunci când suferinta va deveni prea greu de îndurat, le voi spune tuturor celor dragi "Va iubesc, veniti alaturi si luati-va ramas bun înainte de a face pasul spre ceea ce urmeaza. Voi muri având alaturi, în dormitorul meu, pe sotul meu, parintii mei si cei mai buni prieteni.
Brittany Maynard end copy/paste

Inapoi la insemnarea sursa 884 nu accept