Motto: „Nu se poate naste om de treaba dintr-un tata ticalos” (Euripide)
În Bucurestii anilor tulburi 1945-1946, într-o camera cu obloanele trase si luminata slab, la o masa uriasa, o matahala privea cu nervozitate catre masa umana rânduita în sir indian în jurul sau. Stateau cu totii, cu privirea naruita în podeaua abia vizibila, galonati în frac, cu manusi de matase si gulere scrobite, parfumati si aparent distinsi, dar cu o imagine falsa, precum chipul unei iluzii, al unei aparente construite doar prin accesorii, simboluri lipsite de putere, de semnificatie, de continut. Totul se prabusea în fata singurului personaj care sedea somptuos pe un scaun, la capatul mesei, personaj care batea ritmic cu degetul în cutia cu tabac cubanez. „Eu am sa ramân întotdeauna cel mai tare”, îsi începu matahala misterioasa discursul aruncat spre papusile îmbracate în stofa englezeasca. „Eu ies deasupra - continua cel care parea a fi seful celor strânsi acolo – „Eu sunt un bandit. Bandit, marele bandit, gangsterul numarul unu al României Mari, primejdia nationala!”
Marele bandit îsi arcui apoi bustul peste masa spunând: „Nu asa ati binevoit sa va exprimati în consiliul vostru de ministri, când ati decis sa ma târâiti pe la Parchet si alte alea?... cum va închipuiati voi ca s-au gasit alti binevoitori de teapa voastra, sa ma informeze înainte de a se împlini douazeci si patru de ore?”
„Marele bandit” al României îi avea pe toti la mâna. Îi punea sa se certe în parlament, împartindu-i chipurile în tabere concurente, numite popular putere si opozitie. Se porcaiau, se luau la trânte, înjuraturi, îsi declarau vesnica confruntare sub ochii prostimii, iar apoi, adânc în noapte, se adunau cu totii la masa marelui bandit. Marele bandit, uneori, mai crea o mica mascarada, numita adesea diversiune, tot pentru ochii prostimii. Atunci, câte un mic gangster de mahala, un tap ispasitor al marilor lovituri din umbra, era târât pe la Parchet, prin sali de judecata, aratat poporului, ca un interlop periculos ce a furat cât a putut, si apoi, mascariciul se pierdea în multime, printr-un banal viciu de procedura.
Cezar Petrescu descrie în romanul sau „Calea Victoriei” parerea marelui bandit fata de clasa politica, pe care o avea la mâna, cumparându-i în felurite moduri fidelitatea: „Ramâneti pisicheri si pârlaci ca asta va e meseria. Eu, ca mare bandit, am sa fiu întotdeauna mai tare decât toate pisicheriile voastre si am sa ies întotdeauna deasupra, nu fiindca oi fi cumva mai destept decât voi, cum nici n-am pretentia ca sunt. Ci fiindca marele bandit are capitalul la spate, si capitalul asta va tine pe toti în mâna. Pe voi toti, drângaletii politici. N-aveti încotro!”.
Nu oricine poate juca rolul marelui bandit. Au mai existat cazuri de intelectuali rasati, prin interbelic, care au crezut ca se pot împlini politic, primind un post de prim-ministru. Octavian Goga a crezut si el într-o cariera politica fulguranta, pâna când Majestatea sa Carol II l-a arcuit de-a dreptul cu un sut în dos. Când se pregatea sa-l trimita pe urmatorul, Goga a zbierat speriat: „Majestate, dati în poetul natiunii”! Carol II s-a temperat si a mormait în sinea sa ca nu se va mai încurca cu d’astia, literati, universitari etc. Se întâmpla la sfârsitul lui ianuarie 1938. Sa fii mare bandit este o adevarata arta, care trece dincolo de persuasiune. Trebuie sa pacalesti istoria, înselându-i cu anticipare pe toti aceia care se pregatesc sa te tradeze.
Circul politic, oricare ar fi el, are cu certitudine în spatele lui un grup de „mari banditi”, care nu apar niciodata în fata, dar care manevreaza din camera slab luminata, odaia tainica a vreunui cazinou, tot ceea ce reprezinta sfera economica, caci ea însumeaza si stapâneste politicul si socialul deopotriva. Care este nivelul de cultura al acestui grup de influenta în cazul României de azi nu este de neglijat. Este mai relevant decât statisticile privind nivelul de cultura al populatiei, întrucât una este sa-ti sprijine interesele prin cancelarii straine un aristocrat în gândire si alta este situatia în cazul unui lumpen în costum Versace. Realitatea poate fi ghicita prin nivelul de educatie al politicienilor nostri grobieni, agramati, infatuati. Dar, adesea, istoria cunoaste ironii neasteptate si înclin sa cred în ironia ei. Stiind cu ce fel de popor au de a face, iubitor de bere, manele si fotbal, manipulabil prin telenovele si emisiuni cu silicoane rebele, „marii banditi” nu-si mai pun problema cum arata papusarii, „pârlacii” si „drângaletii”, care se prefac în stiutori ai artei guvernarii, caci acestia din urma trebuie sa fie masura antropologica si psihologica a multimii guvernate. Asa se si face. Daca ai un popor de aristocrati, nu-l poti pacali cu mardeiasi de Ferentari. Vomita!
Cum se face simtita prezenta „marelui bandit”? Nu-i greu de ghicit. Chestia cu uite demisia, nu mai e demisia este evidenta. Dar, totusi, „marele bandit” mai stie ca prin mosia lui „nationala” mai sunt unii care gândesc, dar sunt într-o minoritate zdrobitoare. I-ar putea folosi, dar la ce bun? Un agramat infatuat poate fi manipulat si cumparat usor cu o vila, o masina sau o dama de companie, care sa-l flaneze din când în când. Altul care construieste idei ar fi o problema în plus si o cheltuiala suplimentara. Ei bine, ce vor face „marii banditi” atunci când vor da ochii cu gasca similara din apus, gasca care, în intimitate, mai discuta de un scriitor contemporan en vogue, despre fantasmul din opera kafkiana, sau alte intimitati intelectuale destul de jenante pentru pisicherii nostri, care nu dau culturii nici cel mai mic sprijin pentru materializarea unei idei?
Scandalurile politice sunt mici seisme pentru distrarea marelui manipulator, o tabla de sah deasupra careia se zvârcolesc gesturi ludice, recreative, cu scurte pauze între un spumant nepretuit si gamba cu ciorap fin si respirare feminina, întepenita într-un zâmbet ironic si nimfoman. Nimfa cu pricina se mai zbate chinuitor uneori si într-o sarabanda de zgâieli în chip de vedeta la televiziune. Si ea îsi are rolul atent articulat în planul Smecherului Suprem, acela de a vâna naivitatea pârlacilor politici, naivitate lipita în fosnetul rochiilor de vip, vip nascut prin mahalalele plicticoase cu tati înversunati de prin haurile unei Moldove înfometate perpetuu. Ca un arhetip social.
Psihologia marelui bandit în istorie este una simpla si indiferent câte tabere politice s-ar legitima cu onestitatea sau charisma liderilor, opinia lui strafulgera timpurile: „Or fi ei baieti buni, dar au si dânsii burta! Cer si ei papica pentru burtica. Au si dânsii nervi, ambitii, alte alea; si n-au rabdare. Oameni si ei!... va pomeniti cu dizidente, rupturi, zdrente de partide noi, prasila de partide... Lihneala îi orbeste sa-si taie singuri creanga de sub picioare”. Lumea pisicherilor este mica iar scandalurile lor sunt seisme care se resimt doar în buzunarele platitorilor de taxe. Dar, în fata matahalei din umbra, un prim-ministru al României Mari capata o figura diminutivala, la fel si limba îi devine mica, soptitoare caci banditul îi spune un mare adevar: „Mai întâi sa-ti dea banditul stirile sale despre oarecare lucraturi care încearca sa te sape... am si eu politia mea... sa nu te gaseasca nepregatit... complicatiile tale de mâine... se cheama ca-s si complicatiile mele!”. De aceea o demisie în politica româneasca este o pasare rara! Sunt unii care nu doresc sa renunte la marionetele învechite. Ceea ce descria Cezar Petrescu pentru anii ’30 se aseamana cu zilele noastre iar presupusele telefoane politice pentru sensibilizarea unor procurori au fost vibratiile din urma cauzate de bobârnacii marelui bandit. E clar ca pârlacul politic a luat o sapuneala zdravana, acolo, în camera obscura cu draperiile trase. Si apoi, acesti homunculi ajung sa se fâtâie aroganti prin fata noastra la televizor, afisând preocupari importante, de interes national! Din spatele lor, printre râgâituri de alcov razbat printre clinchete de pahare si fosnete de rochii vaporoase adevarurile istorice ale stim noi cui: „Ma, daca nici în tara asta a nimanui n-om sti pâna la sfârsit sa le luam tot asa piuitul alor care-o conduc, atunci mari idioti mai suntem!... Putem sa ne întoarcem la Dunarea noastra, sa ne legam câte un bolovan de gât si sa ne aruncam în apa, sa ne duca bolovanii la fund. Ca de pomana mai traim si facem umbra pamântului! Aia e!”.
Totusi, timpurile s-au mai schimbat sau cel putin curentii de aer nu mai bat din obisnuita directie. Credem ca pisicheriile nu mai merg iar unii dintre noi doresc sa priveasca pe ecranul politicii chipuri mai umane, guri care pot vorbi coerent în limba româna, gesturi lipsite de sarcasm, ridicol, penibil. A venit vremea ca „marele bandit” sa faca câteva remanieri radicale în echipa lui de „pârlaci”, dar si în planul sau de guvernare, care sa includa paliere ignorate pe nedrept precum educatia, cultura si igiena sociala.
