870_cp Scrisoare deschisa maestrului Radu Beligan

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-adevarul.ro/ 

Stimate maestre, Eram īnca un fraged licean, cīnd va admiram pentru talentul dumneavoastra. Simteam ca nu era vorba de o simpla īnzestrare, de un dar al naturii, ci si de inteligenta, cultura, subtilitate. Mai tīrziu, cīnd am avut placerea sa va īntīlnesc, toate presupunerile si asteptarile mele au fost confirmate.

Am descoperit umorul dumneavoastra, anvergura intelectuala a viziunii dumneavoastra despre lume si despre meseria cu care, decenii īntregi, v-ati identificat pīna la contopire. Simpatia mea pentru dumneavoastra m-a ajutat, adesea, sa trec cu vederea numeroasele pagini omagiale, dedicate unui sef de stat care, īn opinia majoritatii romānilor (care, de altfel, l-au si evacuat), nu le merita. Ceea ce ma frapa, totusi, era „īndemīnarea” cu care le scriati. Nu aveati aerul ca executati, ca altii, o oarecare pirueta formala, o mica dedicatie de circumstanta. Puneati, īn declaratiile dumneavoastra, aceeasi „originalitate”, acelasi convingator patos al expresiei, aceeasi „autenticitate”, pe care le foloseati si pe scena. Nu erau textele unui docil functionar de stat, erau „texte Beligan”, texte purtīnd amprenta personalitatii dumneavoastra.

Ceausescu era „cel care asculta respiratia tarii”, „cel care a sters din dictionar cuvintele: oboseala, inertie, stagnare, nepasare, imposibilitate”, „cel care se odihneste de o munca prin alta munca”, exponentul „a ceea ce e mai bun īn noi”. Cu astfel de „alese si īnflacarate” omagii, era inevitabil sa deveniti un „oficial”, membru al Comitetului Central si deputat al Marii Adunari Nationale. Īmi spuneam, totusi, ca asa erau vremurile, ca acesta era pretul pe care trebuia sa-l platiti, pentru a sustine eficient institutia teatrului romānesc: stabilitate administrativa, protectie ideologica, turnee (de succes) īn strainatate etc. Au facut si altii la fel, poate cu mai putin zel si cu mai putin „talent”. (Eu īnsumi am scris un memoriu catre seful statului – memoriu, nu „scrisoare” – cīnd, īn 1982, am fost dat afara din slujba si din presa. Am folosit limbajul de lemn al acelui tip de document, cu ornamentica aferenta. Dar am facut-o din postura somerului anulat socialmente, nu din aceea a unui „simbol national”, asezat, ca dumneavoastra, la zenitul tarii. Si n-am recidivat, nici n-am „cīntat”, pīna īn ultima clipa, pe prima pagina a ziarelor…).

Mai tīrziu, am aflat, nu fara amaraciune, ca ati avut stupefianta idee sa reclamati autoritatilor o productie regizorala a lui Liviu Ciulei: „o crima pentru actul de cultura īn sine” – suna verdictul dumneavoastra. Dar am fost, mereu, gata sa uit. Poti regreta derapajele unor mari spirite, le poti amenda, dar nu poti sa le excomunici brutal opera din teritoriul valorii. Performanta ramīne, īn sine, valabila. Nu ne putem permite sa renuntam, batos, la Sadoveanu, la George Calinescu, la Tudor Vianu si la atītia altii, chiar daca fiecare din ei a crezut, la un moment dat, īn vremuri tulburi, ca-si poate obloji vocatia prin cīteva fente impure. Gīndeam la fel si īn ceea ce va priveste. Si n-am procedat īmpotriva constiintei mele cīnd, dupa 1989, v-am dat, pe o carte, o dedicatie calda: „Dlui Radu Beligan, constiinta mai buna a teatrului romānesc” (daca īmi amintesc bine). Constiinta mai buna a teatrului, nu a civismului, nu a onestitatii politice.

Īn 1990, un grup de mari actori ai Teatrului National (printre care regretatul Gheorghe Dinica) au venit la Ministerul Culturii pentru a cere demisia dumneavoastra. Era, īntr-adevar, greu de acceptat ca cineva care, īn ianuarie 1989, īnca se risipea īn linguseli partinice sa ramīna īn continuare „sef”. Prin urmare, am raspuns pozitiv solicitarii cu pricina. Va pretuiam īnca destul ca sa cred ca pierderea unei lumesti sefii nu va va afecta. Nu erati „scos” din teatru, nu vi se cerea sa renuntati la adevaratul dvs. „rol”: acela de mare actor. Vi se cerea, cu alte cuvinte, sa fiti doar mare actor. Din cīte stiu, ati primit, totusi, prost „lovitura”. Afectiunea mea pentru dumneavoastra a continuat sa prevaleze īnsa, cum probabil ati observat de-a lungul celor cītorva īntīlniri pe care le-am avut ulterior.

Din pacate, īntregul esafodaj, cu greu īntretinut, al admiratiei mele s-a fisurat deunazi, īn urma unui „incident” īn aparenta minor. Ati simtit nevoia, la vīrsta dvs., la statura dvs., sa va legati numele de un caraghios. Spectrul „stadionului” de tip coreean a reaparut īn biografia dvs. īntr-un moment īn care nimic nu-l mai poate justifica. Asta īnseamna ca m-am īnselat. Ca, īnainte de 1989, nu ati negociat util, sacrificīndu-va de dragul teatrului, ci ca ceva inexplicabil va atragea īn sfera puterii, oricīt de patata era ea. Ca si acum. Puterea talentului dvs., puterea mintii dvs. nu va satisfaceau. Ca si acum, voiati sa fiti īn preajma celeilalte puteri, oricīt e ea de trecatoare prin comparatie cu puterea prestigiului dvs. profesional. Voiati, ca si acum, sa fiti mai curīnd pe scena stabilor, decīt pe aceea a colegilor dvs.

Stimate maestre,

Evident aveti dreptul sa sustineti si sa alegeti pe cine vreti. Daca se poate, cu argumente mai rezonabile. (Da, ne plac „tinerii energici”. Dar nu votam categorii, ci oameni). Pe de alta parte, dvs. nu va exercitati, pur si simplu, dreptul la opinie, ci va investiti imaginea īntr-o jalnica operatiune de propaganda, īntr-un exercitiu manipulatoriu de un gust īndoielnic. De ce o faceti (cu obisnuita dvs. „finete” culturala, gata sa recurga la locutiuni latine)? Nu mai pot raspunde acestei īntrebari cu „pogoramintele” pe care īncercam sa le invoc pe vremuri. Pot doar sa fiu trist, infinit de trist, ca īntelegeti sa iesiti din scena cu o replica atīt de triviala, atīt de marunt devotata conjuncturilor. Calibrul dvs. merita un amurg mai nobil.

Andrei Plesu