857_cp Ne conduc PSIHOPATII!

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-lupuldacicblogg 

- N-a facut caz de marile sale reusite, cum n-a tinut nici sa iasa în fata cu orice pret. În spatele discretiei si a modestiei în care s-a învaluit o viata întreaga, se ascunde însa unul din marii profesionisti ai României. Doctor în medicina, profesor si initiator al sectiei de Resocializare din cadrul spitalului “Al. Obregia” din Bucuresti, Aurel Romila este si autorul unei “Psihiatrii” ce a devenit manual de referinta printre cunoscatori. O somitate a medicinei, ale carei cercetari au facut istorie, o minte curioasa si neobosita în cautari, care a extras din psihiatrie o filosofie de viata -

De unul singur, la zece ani

- Domnule doctor, nu sunt psiholog, dar va propun totusi jocul întoarcerii în timp. Poarta copilaria în ea sâmburele a ceea ce ati devenit peste ani?

- Am facut mereu eforturi sa ramân în prezent. Cu toate astea, sunt convins de o idee pe care am regasit-o si la H. Bergson, si anume, ca viitorul nu e posibil daca nu-ti analizezi în detaliu trecutul. Asa mi-am dat seama ca ar trebui sa-mi reiau biografia, ca sa înteleg mai bine care au fost momentele care au dat durata vietii mele. Acum, la vârsta mea, de aproape 80 de ani, pot spune cu certitudine ca momentul cheie a fost disparitia tatalui meu, când eu aveam zece ani. Am crezut atunci ca am pierdut tot, ca s-a sfârsit lumea. Mama a suplinit însa extraordinar absenta tatalui. Nu s-a mai casatorit, ci si-a dedicat tot efortul sa ma tina la scoala, la Bucuresti.

- De unde va trageti?

- M-am nascut la Medgidia si, ca toti copiii de dobrogeni, visam sa ajung la scoala la Constanta. Nu vedeam mai mult de atât. Eram un copil obisnuit, mediocru la învatatura, dintr-o familie ceva mai înstarita. Dupa moartea tatalui, care m-a afectat mult (luând în considerare si contextul istoric si politic, era anul 1944), învatatoarea a sfatuit-o pe mama sa ma dea la o scoala mai buna, din Capitala, ca sa nu ma pierd. Îmi amintesc bine vorbele învatatoarei. Mi-a zis: “Sa stii ca n-ai de ce sa te temi. Ce ai învatat tu e valabil si la Bucuresti, si peste tot în lume. Matematica e aceeasi, gramatica e aceeasi.” Am plecat deci destul de speriat la Bucuresti, unde am fost înscris la Liceul “Mihai Viteazu”, ca intern, iar mama s-a întors, desigur, la Medgidia. Acum ar fi de neconceput sa-ti lasi copilul singur la zece ani.

- Nu v-a marcat singuratatea din copilarie? Nu s-a platit scump curajul asta?

- N-am lasat singuratatea sa ma acapareze. A predominat, în anii aceia, instinctul de supravietuire. Eram preocupat sa ma adaptez. Eram, din multe puncte de vedere, inferior fata de colegii mei bucuresteni. Aveam mult de recuperat, mai ales la limbi straine. Si o faceam de unul singur, în timp ce de ei se ocupa cineva, aveau preparatori si acasa. Încet, încet, tocmai din singuratate si din îndârjirea mea mi-am extras energia care m-a împins înainte. Îmi amintesc ca vara, când reveneam la Medgidia, ma verifica fosta mea învatatoare. Notele mele erau destul de mici, speram în secret ca mi se va da voie sa ma întorc acasa, însa ea m-a încurajat cu multa caldura sa continuu. Cum, de altfel, au facut-o si profesorii mei din Bucuresti, care mi-au apreciat de foarte devreme claritatea si limpezimea gândirii. Literatura o studiam cu Vladimir Streinu, iar matematicile cu fratele scriitorului Ionel Teodoreanu. Ca sa ma sustina, acesta din urma s-a oferit chiar sa-mi dea o camaruta la ei acasa, un fel de camera a servitoarei, cum era pe vremuri, ca sa ma apropie de familia lor. Eu însa am fost foarte reticent, n-am acceptat, mi-a placut sa ramân cu colegii mei de la internat. În orice caz, m-a încurajat enorm sa nu cedez, oricât de greu ar fi, fiind convins ca eu voi urma matematica. Nu mai stiu cât m-a afectat sau nu singuratatea aceea, stiu doar ca n-am fost niciodata un euforic. N-am avut mari distractii în tineretea mea, nici aniversari deosebite, am avut o viata foarte austera, ale carei singure bucurii erau faptul ca reuseam sa trec de la un an la altul.

“Când am ales psihiatria, colegii au crezut ca am înnebunit”

- Si când toata lumea se astepta sa urmati Matematica, ati ajuns la Medicina.

- A fost un declic care s-a produs brusc si care are legatura cu faptul ca mi-am pierdut tatal atât de devreme. Voiam sa fac o meserie care sa previna dramele de genul asta, care sa ajute, care sa sustina viata. Si am facut-o cu pasiune. Am fost cu mult mai bun la facultate decât în scoala generala si în liceu. Colegii ma priveau ca pe un lider, iar profesorii voiau sa ma ia fiecare la catedra lui, sa ramân în mediul universitar. Eu nu cedam însa, nu ma interesa nici fiziologia, nici anatomia, mi se parea ca ma îngustez daca ramân la o disciplina atât de stricta. Asa ca am început sa duc o viata dubla. Când aveam cursuri, eram la facultate, dar când eram liber, eram la biblioteca, la teatru, la concerte. Îmi amintesc ziua când, plimbându-ma prin Bucuresti, am trecut pe lânga Ateneu si mi-am zis: “Domnule, dar eu n-am intrat niciodata aici!”. E greu de spus ce mi se întâmpla, erau cautari interioare, care pot explica de ce nu mi-a fost niciodata suficienta medicina.

- Simteati ca omul e mult mai mult de atât?

- Niciodata nu m-a satisfacut aspectul anatomo-fiziologic. Nu m-au încântat cadavrele, operatiile, eu eram tot timpul cu mintea pe deasupra, ma interesa ansamblul, nu concretul. Or, am mai spus-o, cei carora le place întregul nu sunt oameni foarte realisti. Am avut curajul sa gândesc în mare, de foarte devreme, desi nu stiam atunci ca trebuie sa mai adaug ceva în schema.

- Acel ceva fiind…?

- Acel ceva fiind ceea ce am înteles mai târziu, când am ales psihiatria. Când m-am întors din Ardeal, unde-mi facusem rezidentiatul, am dat examen de intrare în Bucuresti. As fi putut lua radiologie, ORL, oftalmologie, dar am ales psihiatria. Colegii au crezut ca am înnebunit. Însa eu m-am dus dupa ceea ce-mi lipsea din om, din tablou. Nu luasem în considerare spiritul. Or, spiritul fiintei umane e o valoare indiscutabila, de la care ar trebui sa plece orice medic. Orice ar fi, chiar daca ar face zece Alzheimere, voi pretui întotdeauna omul ca pe un copil al lui Dumnezeu.

- Domnule doctor, ati putea da o definitie sufletului?

- Sufletul e o notiune populara. Psihiatria nu pune semnul egal între suflet si psihic. Psihiatriei îi convine notiunea de psihic, sufletul e doar partea afectiva, cea mai profunda, care e legata de inconstient. Omul e un ego cu doua laturi, ceea ce se vede (corpul) si ceea ce nu se vede (spiritul). Trupul si spiritul sunt un sine. Suntem deci un ego sustinut de un sine. Am fost întrebat la o conferinta “Bine, dar ce este ego-ul?” Raspunsul e acelasi ca în cazul întrebarii “Ce este Dumnezeu?” Ego-ul este ceea ce ne conduce, dar nu se vede.

“Populatia României se împarte, în mare masura, între opresori (psihopati) si oprimati (depresivi)”

- În ultimele decenii, numarul persoanelor afectate de tulburari psihice este în crestere peste tot în lume, iar România se afla pe locul trei, cu aproape 300.000 de bolnavi. Cine e de vina ca am devenit atât de dezechilibrati psihic?

- Daca socoti societatea ca o fractie, atunci o sa observi la mijloc un strat subtire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e ca sunt foarte putini, au devenit o minoritate fragila, din care se tot desprind în sus si în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populatie sufera într-o forma sau alta de depresie. Însa nu pentru ei ma îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalitatii, pentru psihopati, care au ocupat toate posturile-cheie în tara. De aia nu avem sanatate mentala în tara asta, ca populatia se împarte în mare masura între opresori (psihopati) si oprimati (depresivi). Asta e un adevarat razboi social, dar cine recunoaste? Cea mai grava consecinta a istoriei noastre din ultima suta de ani a fost felul în care s-a facut selectia umana. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slaba. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizata, apar bolile psihice si intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul caruia se învârte totul. E discrepanta între ceea ce am putea deveni si ceea ce ajungem sa devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindca deasupra noastra troneaza niste incapabili care ne pun piedici. Suntem condamnati la ratare de niste psihopati. Si asta nu de ieri, de azi. Iorga, Titulescu, câti oameni de valoare nu au fost eliminati din societate de niste nimicuri, de niste anonimi? Daca vii si le vorbesti oamenilor de normalitate, bun simt, armonie, transcendenta, spirit, te vor acuza ca ai citit prea multe brosuri. Performanta se masoara azi doar în putere, bani si sex. Traiesc tragic aceasta soarta a poporului român. N-o sa iau mitraliera sa fac circ, precum Vadim. Dar nu pot sa nu ma întristez.

- Am vorbit de boala, dar nici granitele normalitatii nu mai par azi chiar atât de fixe. Ce înseamna, de fapt, normalitatea?

- Ce mai înseamna azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e sa arati tu cu degetul? Ati vazut Eurovisionul si femeia cu barba? Ati vazut cum a frematat lumea de aplauze? E normal? Nu. Normalitatea e o stare de echilibru si armonie între cunoastere, afectivitate, inteligenta si vointa. Când una din acestea e excesiv dezvoltata sau subdezvoltata, armonia se pierde si apare boala sau suferinta. 90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiti, o societate care si-a pierdut valorile de bine, frumos, adevar si dreptate. Si mai ales de non-nocivitate. În medicina romana, primul îndemn era non nocere, sa nu faci rau!

- Credinta în Dumnezeu e si ea parte din ecuatia normalitatii?

- E fundamental sa pleci de la premisa existentei unei alte realitati transcendente. Însa traim într-o lume de tâmpiti, în care daca rostesti numele lui Dumnezeu, se ridica toti împotriva ta. Mai ales în mediul psihiatric, lumea e plina de prejudecati. Cum adica divinitate? Istoria umanitatii a depasit faza mitica. Acum e suprematia omului! Dar credinta e o forta extraordinara, care te înalta. Ce l-a tinut pe Brâncoveanu sa nu cedeze, daca nu credinta? Dar nu ma puneti sa vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu trebuie rostite toata ziua buna ziua, ca-si pierd întelesul. La fel cum nu spui toata ziua “buna ziua”, “te iubesc!”, ca se banalizeaza, si despre Dumnezeu e mai bine sa taci.

- Totusi, e de folos rugaciunea în bolile psihice? Sunt mai receptivi la tratament pacientii credinciosi?

- S-a dovedit deja în urma unor experiente si teze facute la Voila si la Pitesti, ca sa vorbim numai de tara noastra, ca mersul la liturghie, spunerea unor rugaciuni în momentele de criza, îi linisteste enorm de mult pe pacienti, îi face mai cooperanti, iar tratamentul medicamentos da rezultate mai bune. Credinta e de foarte mare ajutor. De fiecare data când simt un pic de deschidere la pacientii mei necredinciosi, le propun pariul lui Pascal: daca tu crezi si Dumnezeu nu exista, nu pierzi nimic. Dar daca crezi si exista, câstigi totul! Dincolo de asta, însa, psihiatrii trebuie sa fie foarte atenti când vine vorba de excesul de religiozitate, fiindca poate fi simptomul unui dezechilibru psihic. O fosta pacienta si-a neglijat trei ani de zile sotul, nu s-a atins de el, fiind dedicata postului, mai abitir ca maicutele de la mânastire. Alteia i s-a parut ca nu i-a îmbracat pe cei goi, a apucat-o frenezia si si-a dat toate hainele pe care le avea. Ati auzit, probabil, de cazul celebru al lui Petrache Lupu de la Maglavit. Pe marturiile lui s-a ridicat o biserica. Însa marele profesor neurolog Gh. Marinescu l-a chemat sa-l examineze. Si ce a descoperit? Ca avea sifilis nervos, care da halucinatii. Acesti oameni trebuie ajutati sa-si regaseasca echilibrul. Sa nu ma întelegeti gresit, nu exclud posibilitatea unor revelatii divine. Eu însumi am avut revelatia credintei, vazând un tablou de Rafael, la Muzeul de Arta din Viena. Reprezenta o madona de o frumusete neomeneasca, de o puritate a culorilor care m-a facut sa cred definitiv în Maica Domnului. Însa revelatiile adevarate, legaturile fine, superioare, nu sunt concrete.

“Cât timp vom fi liberi, merita sa traim”

- Domnule doctor, sunteti mereu înconjurat de bolnavi. Cum faceti sa nu va lasati contaminat de nefericirea lor?

- Am luat de peste tot, din isihasm, din indianistica, din ortodoxie, din medicina tibetana, din meditatie, tot felul de învataturi care sa ma ajute sa-mi pastrez echilibrul. Din ele extrag ceea ce voi ati putea numi fericire. Însa eu nu-i spun asa, prefer sa-i spun muzica interioara. Ma duc acum acasa, de pilda. Ai mei stiu ca vin obosit de la clinica si-mi dau ceva de mâncare. Dar asta nu e esential. Esential e ca ma retrag la ale mele. Care sunt ele? Solutia mea e eclectica, nu e o pilula. E un mix în care intra rugaciunea, lectura, muzica…

- Sunteti un adevarat cunoscator al muzicii. Poate fi ea si o forma de terapie?

- Muzica poate fi o cale de autocunoastere. Ea cere rabdare, o simfonie nu se întelege din prima, dar pâna la urma e o forma de initiere. Pui un disc si dintr-o data te simti mai putin singur, muzica te poarta si te invita sa privesti înlauntrul tau. Si ce gasesti acolo? Melancoliile lui Chopin, framântarile lui Beethoven, transparenta lui Mozart, gravitatea lui Bach, care scot la suprafata propriile tale angoase, spaime, nelinisti, bucurii. Retraindu-le, te cureti, te linistesti si te echilibrezi. Cred ca pasiunea mea pentru muzica a fost chiar mai puternica decât cea pentru medicina, din moment ce s-a transmis mai departe. Înainte de a se naste copiii mei, aveam deja pian în casa si toate colectiile muzicale. Au facut amândoi muzica, n-a vrut niciunul sa auda de medicina. Ginerele meu e muzician si el, conduce “Societatea Bach”. Chiar acum o saptamâna, amândoi copiii au avut concert la patru mâini, la Ateneu.

- Va simtiti împlinit dupa atâtia ani de cariera? Ati gasit în psihiatrie o cale de întelegere a lumii?

- Nu. “ Împlinire”, “fericire” sunt cuvinte prea mari pentru mine. Sunt notiuni pe care nu le pot admite integral, nu le înteleg înca la modul profund, sincer o spun. Asa cum nu înteleg moartea sau sensul vietii. Nu am raspunsuri la marile întrebari ale existentei. Poate tocmai de aceea am pretuit mai mult întrebarile. Mai presus de teologi si de artisti i-am socotit mereu pe filosofi. Filosofia a fost secretul vietii mele, inepuizabila mea pasiune, din care am extras mustul care m-a dus mai departe. Daca vii la mine acasa, ai sa întrebi unde sunt psihiatria, medicina? Sunt si tratatele medicale pe undeva, pe-acolo, dar biblioteca mea e o biblioteca de filosofie. Am avut de tânar marea curiozitate sa citesc în original, fiind convins ca toate traducerile ma “traduc”. Despre posteritate nu-mi fac iluzii, e plin la “Bellu” de oameni mari. Nu ma intereseaza decât sa am un cerc de continuatori, care sa duca mai departe ideile mele. Cu toate astea, nu m-am oprit din cautari. Încerc sa nu ramân în urma, ma informez tot timpul online, citesc reviste, particip la congrese. As putea foarte bine sa zic, la vârsta mea, gata, cântecele astea nu le mai pot auzi! Dar nu se poate asa, informatia nu ramâne vesnic aceeasi, totul se schimba, trebuie sa lupti pentru fiecare conditie, sa o atingi si sa lupti apoi iarasi, ca sa o depasesti. Mintea si inima trebuie antrenate tot timpul, echilibrul, normalitatea trebuie recucerite permanent, nu sunt o stampila valabila vesnic.