856_cp Ceremonia ceaiului

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-ro.wikipedia 

Ceremonia ceaiului este un ritual traditional influentat de budismul Zen prin care ceaiul verde — este preparat într-o maniera ceremonioasa de catre o persoana initiata si servit unui grup mic de oaspeti într-o atmosfera linistita. În esen?a sa, ceremonia ceaiului reprezinta expresia sintetica a aspectelor fundamentale ale culturii japoneze.

Cuprins

• 1 Istorie
• 2 Introducere în ceremonia ceaiului
• 3 Ritualul
• 4 Esen?a ceremoniei ceaiului
  • 4.1 Baza spirituala a ceremoniei
  • 4.2 Principii fundamentale
    • 4.2.1 Reguli de baza
• 5 Obiectele ceremoniei
  • 5.1 Kakemono
• 6 Momentele ceremoniei
• 7 Descrierea propriu-zisa
  • 7.1 Pregatirea pentru ceremonie
  • 7.2 În interiorul casei ceaiului
  • 7.3 Chakaiseki
  • 7.4 Servirea ceaiului. Koicha
  • 7.5 Sfârsitul ceremoniei, usucha
• 8 Studiul ceremoniei azi
  • 8.1 Scoli importante

Istorie

Ceaiul a fost înainte de toate un medicament. Planta ceaiului Camelia sinensis se pare ca este originara din muntii din sudul Asiei, de unde a fost adusa în China. În timpul dinastiei Tang 616 - 907 ceaiul era baut mai ales pentru gustul sau si era asa de important încât a devenit subiectul unei carti în trei volume numita Chá jing, („Cartea sacra a ceaiului”), scrisa de Lu Yu, (733 -804), poet chinez. În acea perioada frunzele de ceai se presau si se uscau în forma de calupuri solide. Pentru preparare se foloseau diverse arome, spre exemplu ghimber si sare.

În timpul dinastiei Song (1127 - 1280), frunzele verzi ale ceaiului erau uscate si apoi transformate în pulbere (praf). Acest ceai verde sub forma de pulbere era folosit, în principal, pentru ceremoniile din temple, dar era apreciat pentru gustul sau si de catre laici. Ceaiul a fost folosit în curtile aristocratice si în ceremoniile budiste începând cu secolul al XII-lea.

Preotul budist Eisai ( 1141 - 1215), fondatorul scolii zen-budiste Rinzai, a introdus ceaiul în Japonia la întoarcerea sa din China, dupa studii care au condus la aprecierea valorii ceaiului folosit în timpul meditatiei. Astfel, acesta a scris Kissa Yojoki, un tratat ce prezenta proprietatile ceaiului atât pentru sanatatea fizica cât si pentru cea spirituala. În Uji, localitate din vecinatatea orasului Kyoto, înfiinteaza o gradina botanica unde cultiva, printre alte plante, si planta ceaiului. Frunzele plantei au constituit baza pentru licoarea preparata prin infuzie si servita ca o bautura revigoranta în templu. Vizitatorii si calugarii budisti de la alte manastiri, care doreau sa învete cultivarea ceaiului, primeau la plecare seminte si lastari. Eisai este cunoscut în Japonia ca „parintele ceaiului”. Ceaiul a primit curând dupa aceea binecuvântarea împaratului devenind astfel cunoscut peste tot în Japonia.

Interesul lui Eisai pentru ceai a fost împartasit si de discipolul sau Dogen (1200 - 1253) cunoscut ca fondator al scolii de Soto.

Când Dogen s-a întors din China în 1227 a adus cu sine numeroase ustensile pentru ceai si instructiuni pentru ceremonie cu reguli pe care ulterior le-a folosit pentru a îmbunatati viata de zi cu zi din templul Eiheiji, fondat de el în provincia Fukui.

Aprecierea ceaiului nu a ramas îngradita în temple, ci popularitatea sa s-a raspândit la casele nobililor din Kyoto si printre samurai. Întrunirile acestora erau un eveniment de bucurie si includeau momente în care participan?ii identificau diverse tipuri de ceai care erau oferite învingatorilor.

Din aceste manifestari initiale de divertisment, folosirea ceaiului s-a transformat în „cultul ceaiului”, în chanoyu, numit asa de preotul budist Murata Juko (Shuko) (1422 -1503), care a stabilit principiile ceremoniei punând accentul pe aspectul spiritual, si care s-a îndreptat tot mai mult spre o forma de expresie artistica, începând a se desprinde din ambientul exclusiv monahal pentru a se extinde la noua clasa a comertului si între secolele XIV-XVI, chiar si printre samurai. Acestia din urma erau educati în spiritul ceremoniei ceaiului cu aceeasi seriozitate cu care se pregateau pentru artele martiale.

Chanoyu a fost completat de marele maestru Soueki (în japoneza Sen no Rikyu), cel care i-a conferit un caracter specific japonez, perfectionându-l pâna la arta, forma în care se gaseste în zilele noastre.

Introducere în ceremonia ceaiului

Numele de chanoyu este cunoscut ca având semnificatia de „ceremonia japoneza a ceaiului”, desi tradus exact înseamna, de fapt, „apa fierbinte pentru ceai”.

În cultura japoneza, orice forma de arta este descrisa ca o „cale” spirituala. În acest sens întâlnim „calea florilor” (ikebana), „calea caligrafiei” (shodo), „calea poeziei” (haiku), „calea sabiei” (kendo) etc. Corespondentul pentru chanoyu este chado („calea ceaiului”), aceasta reprezentând calea spirituala a ceremoniei ceaiului.

Ceremonia ceaiului a jucat un rol important în viata culturala si artistica a Japoniei timp de mai bine de 400 de ani. Aceasta arta este mai mult decât o ceremonie a ceaiului, este un mod de disciplinare a sufletului omenesc. Esen?a ceremonialului este de natura spirituala si presupune o anumita stare sufleteasca din partea participantilor. Cei ce se aduna sa ia parte la ceremonial trebuie sa lase afara toate necazurile si grijile vietii cotidiene înainte de a intra în chashitsu pentru a petrece clipe de liniste într-o atmosfera calma.

Ceremonia ceaiului reprezinta prepararea si servirea ceaiului verde sub forma de pudra în prezen?a oaspetilor, conform unui ritual specific. O ceremonie completa include kaiseki sau chakaiseki , (servirea unui aperitiv) si servirea de doua ori a ceaiului (koicha si usucha). Aceasta dureaza aproximativ patru ore, timp în care gazda face tot ce-i sta în putinta pentru a crea oaspetilor un confort estetic, intelectual si psihic deosebit. Pentru aceasta, gazda poate petrece perioade foarte îndelungate nu numai însusindu-si procedurile de servire a ceaiului în fata oaspetilor, dar si învatând sa aprecieze arta, mestesugurile, poezia, caligrafia, aranjamentele florale, îngrijirea gradinilor, în acelasi timp dobândind gratie si sensibilitate pentru nevoile celor alesi.

Ritualul

Calea ceaiului se numeste sado sau chado (ambele scrise în kanji). Termenul sado este folosit de scoala Omotesenke, iar termenul chado este folosit de scoala Urasenke. Ritualul ceremoniei ceaiului este o traire rafinata care necesita un deosebit simt estetic, iar atunci când este bine stapânit ajunge sa nu mai fie o simpla petrecere a timpului ci una din caile autocunoasterii. Arta ceaiului reprezinta cultul frumosului, este o taina a armoniei si a puritatii, este o arta sa ascunzi frumosul ca sa fie descoperit, sa lasi doar sa se banuie ce nu îndraznesti sa destainui. Atmosfera ceremoniei nu este religioasa, este una de caldura sufleteasca, o cautare a odihnei si linistii, o detasare de cotidian, dar fara ca aceasta sa implice o evadare din realitatea imediata. Toate acestea ajuta la purificarea sufletului, la atingerea simplitatii, ofera o stare tonica, binefacatoare. Desi toate eforturile gazdei sunt îndreptate catre delectarea participantilor, aceasta nu înseamna ca ceremonia servirii ceaiului îi lasa pe acestia total neimplicati.

Pentru buna desfasurare a ceremoniei ceaiului trebuie îndeplinite o serie de conditii estetice legate de ustensilele, îmbracamintea participantilor si încaperea unde se desfasoara ceremonia. În camera ceaiului trebuie sa domneasca o curatenie desavârsita. Vechimea ustensilelor e o conditie care trebuie respectata, nimic nu trebuie sa para nou cu exceptia vasului de bambus si a servetelului pentru sters care trebuie sa fie de un alb imaculat. Culorile si forma ustensilelor nu trebuie lasate la voia întâmplarii. Frunzulitele din care se prepara ceaiul contin uleiuri eterice, cofeina, tanini, teofilina, care în cantitati moderate au un efect tonic asupra organismului. Calitatea frunzelor de ceai este evaluata în functie de pozitia lor pe tulpina. În ceea ce priveste tinuta vestimentara a participantilor (kimono, de cele mai multe ori) vesmintele trebuie sa aiba culori simple si sa fie curate. Miscarile corpului de asemenea trebuie sa fie armonioase, strict calculate, linistite, pline de calm interior. O deosebita importanta are felul de a saluta, de a se aseza, de a turna ceaiul în cesti, felul în care trebuie sa se tina ceasca, etc. Principiile ceremoniei cer participantilor sa admire doar camera, aranjamentul floral, dar niciodata kimonoul celorlalti, deoarece ei trebuie sa se detaseze de orice forma de egoism. Putem astfel afirma ca atunci când omul tinde sa realizeze ceva, când actioneaza pentru un anumit scop, exista totdeauna mai multe metode, dar metoda cea mai buna este aceea care se dovedeste a fi si cea mai armonioasa. Ceremonia în sine are de asemenea rolul de a îndrepta toata atentia oaspetilor asupra frumusetii celor mai simple manifestari ale naturii, cum ar fi lumina, clipocitul apei, dogoarea focului de carbuni si de asemenea manifestarile fortei creative a universului prin încercarea umana, de exemplu, în confectionarea de obiecte. Conversatia în camera în care se serveste ceaiul se axeaza pe astfel de lucruri. Oaspetii nu se vor lansa în discutii în soapta în grupulete restrânse, ci îsi vor limita conversatiile la originile ustensilelor si laudarea frumusetii gesturilor gazdei si a ceremonialului în sine.

China a fost patria ceremoniei ceaiului iar Japonia a perfectionat-o si i-a conferit sobrietatea si rafinamentul unei arte adevarate. Chanoyu a aparut si s-a dezvoltat într-o strânsa legatura cu ikebana, nelipsind de la ceremonia ceaiului aranjamentul floral. Exista însa mari diferente între ceremonia japoneza si cea chineza.

Esenta ceremoniei ceaiului

Esenta ceremoniei ceaiului este armonia. Fiecare miscare si fiecare componenta a acestui ceremonial sunt studiate pentru a crea imaginea serenitatii absolute. Aceasta traditie a fost începuta de calugarii budisti acum 700 de ani. 200 de ani mai târziu, Sen no Rikyu a transformat simpla ceremonie conceputa de calugari într-un adevarat ritual. Decoratiunile care însotesc aceasta ceremonie sunt de obicei simple, dar elocvente: fie o chabana, fie o caligrafie semnificativa. Instrumentele de pregatire sunt aranjate în stil ceremonios de catre gazda, reflectând armonia valorilor ceaiului. Toti invitatii folosesc aceeasi cescuta, în fata careia fac o plecaciune, o rotesc cu o gestica precisa si apoi o golesc prin înghitituri mici si rare. Dupa terminarea lichidului, marginea cestii este stearsa cu degetele. Traditia cere ca invitatii sa adreseze gazdei complimente si întrebari, si sa admire decorul, instrumentele si maiestria prepararii. Cu timpul, aceasta ceremonie a evoluat si a condus la aparitia teismului, care în esenta cere celui initiat puterea de a patrunde si a aprecia savoarea ceaiului, dar si a ceremonialului propriu-zis, si de a se bucura de lucrurile simple.

Ceremonia ceaiului este cunoscuta cu urmatoarele denumiri:

• Chanoyu (metoda antica),
• Sencha-do (metoda moderna),
• Misonodoma (metoda pentru occidentali)
• Ryakubon (metoda pentru exterior).

Baza spirituala a ceremoniei

Trei mari categorii pot fi utilizate pentru a descrie aceasta activitate artistica unica:

• esteticul,
• disciplina ?i
• interactiunea sociala.

Consideratiile estetice ale ceremoniei sunt legate de elementele întâlnite: figurile, formele si structura diverselor ustensile, frumusetea locului de desfasurare, gustul desertului oferit de gazda si al ceaiului în sine. Disciplina priveste atât gazda cât si invitatii si aceasta trebuie riguros respectata. În ceea ce priveste interactiunea sociala, cu toate ca este posibil de a savura în liniste, singur, o ceasca de ceai într-un ambient tipic ceremoniei, daca n-ar fi mai multe persoane implicate, grija pentru estetic si disciplina nu si-ar mai avea rostul.

Daca esteticul, disciplina si interactiunea sociala reprezinta functiile fizice ale chanoyu, putând fi percepute chiar de un observator neinitiat, ceremonia ceaiului în sine reprezinta un filon spiritual ce fuzioneaza cu arta. Pentru cine practica ceremonia e necesar un efort constant de a valoriza aspectul estetic, de a rafina disciplina si de a implica celelalte persoane, ceea ce în final va conduce spre o întelegere adevarata a ceremoniei ceaiului.

Principii fundamentale

Ceremonia ceaiului nu este o simpla pierdere de vreme pentru a conversa, ci reprezinta un mod rafinat de relaxare. Exprima mai degraba o filosofie de viata. Oaspetii ce participa la ceremonie trebuie sa gaseasca în aceasta o oaza de pace si liniste sufleteasca, departe de raul din lume, unde mintea se poate deschide spre meditatie. Ceremonia ceaiului e un moment, între numeroasele momente ale zilei, moment în care trebuie sa cautam de a fi constienti de tot ceea ce facem, de orice mica ac?iune, de cum actionam si de tot ceea ce ne înconjoara fara a ne lasa dominati de acestea, dar actionând în deplina armonie cu ambientul în care ne gasim. Este necesar sa facem un singur lucru o singura data. Orice mic efort al mintii noastre trebuie sa se concentreze spre singura actiune a momentului si spre nimic altceva.

Un mod de a învata sa respectam acestea sunt principiile fundamentale ale ceremoniei expuse de maestrul Sen no Rikyu (<1522- 1591), în patru cuvinte simple:

• Armonie (wa )
• Respect (kei )
• Puritate (sei )
• Linitte, seninatate (jaku )

Armonia trebuie sa fie creata între persoane, între obiecte, între persoane si obiecte. Ordinea si dispozitia obiectelor într-un anumit fel creeaza armonia: ochiul si implicit mintea primesc o senzatie linistitoare de ordine. Fundamentala pentru crearea armoniei este linistea, ca practica a meditatiei. Linistea ajuta la concentrarea atentiei spre ceea ce se întâmpla.

Respectul are o deosebita importanta: respectul fata de o regula, respectul fata de instrumentele ceremoniei, respectul fata de celelalte persoane si respectul fata de sine.

Puritatea se refera atât la puritatea interioara cât si la curatenia lucrurilor ce ne înconjoara, puritate raportata la starea corporala si spirituala.

Toate aceste trei principii, daca sunt respectate, duc implicit la Liniste si seninatate.

Reguli de baza

Sen no Rikyu a stabilit un set simplu, compus din sapte reguli de baza, în fapt instructiuni privind prepararea perfecta a ceaiului. El însusi afirma ca era dispus sa devina discipolul celui care ar putea sa îndeplineasca în chip desavârsit aceste sarcini aparent triviale:

1. Pregateste un bol de ceai delicios (la propriu si la figurat).
2. Creeaza senzatia de racoare în timpul verii si de caldura în timpul iernii.
3. Aranjeaza carbunii în asa maniera încât apa sa fiarba cum trebuie.
4. Aranjeaza florile în asa maniera încât sa creeze impresia ca se afla în mediul lor natural.
5. Fii gata întotdeauna înainte de vreme.
6. Fii pregatit în caz ca ploua.
7. Fii respectuos cu oaspetii tai.

Obiectele ceremoniei

Sen no Rikyu spunea „Cum sunteti cu obiectele, asa sunteti - mai mult sau mai putin - cu ceilalti.” În timpul ceremoniei ceaiului multe obiecte participa, nu se folosesc. Cel ce pregateste ceaiul trebuie sa renunte la orice idee de dominare a obiectelor. Obiectele ceremoniei sunt reunite, generic, sub denumirea de doguunelte). O gama vasta de dogu este necesara chiar si pentru o ceremonie nu foarte pretentioasa. O lista completa a tuturor obiectelor, modul în care acestea pot fi utilizate si diversele stiluri în care sunt facute, ar fi greu de realizat, astfel ca ceea ce urmeaza este o scurta lista cu unele dintre cele mai importante:

• chaire: recipient folosit pentru ceaiul koicha;
• chakin: servetel pentru curatat ceasca;
• chasen: tel de bambus;
• chashaku: lingurita de bambus;
• chashitsu: camera ceaiului;
• chawan: cana-ceasca, facuta de exemplu din ceramica Raku;
• daisu: dulapior din lemn lacuit pe care se pun obiectele;
• fukusa: batista de matase;
• fukusa-basami: cutiuta în care fiecare oaspete îsi pune necesarul (kaishi, kashi-yoji, sensu);
• furo: obiect de sprijin pentru tatami, folosit din mai pâna în octombrie;
• futa-oki: suport de sprijin, din bambus, pentru shaku;
• gotoku: trepied din fier pe care se asaza kama în interiorul ro-ului;
• hishaku ??: polonic de bambus (asemanator cu o pipa lunga) cu care se ia apa din kama pentru a se varsa în chawan;
• hanaire: vas pentru florile care participa la ceremonie (chabana);
• kashi-yoji: mic instrument de lemn folosit pentru a taia prajiturile oferite;
• kaishi : batiste de hârtie de orez;
• kashi: prajiturile oferite înainte de servirea ceaiului;
• kama: fierbator pentru apa;
• kensui: recipient pentru apa de spalat;
• ko: tamâie;
• kogo:cutiuta pentru ko;
• kobukusa: servetel pe care se asaza chawan-ul;
• kuromoji: mic instrument din lemn, ascutit, cu care se servesc prajiturile;
• mizusashi : recipient pentru apa;
• natsume : recipient lacuit, deseori decorat, folosit pentru ceaiul usucha;
• ro: groapa patrata în care se pune kama, folosita din noiembrie pâna în aprilie;
• shaku: capac pentru kama;
• shifuku: saculet în care se repune chaire;
• shomen: punct al partii externe a chawan, de exemplu o pata la marginea canii, ce ajuta la orientarea canii când este oferita invitatului sau când este tinuta în mâna;
• sensu: evantai pe care invitatul trebuie sa îl poarte cu sine;
• tatami: rogojina ce constituie pardoseala;
• tokonoma: locul în care se expun kakemono si chabana, numit „locul frumusetii”;
• tomobako: cutie de lemn în care gazda îsi pastreaza instrumentele.

Kakemono

• Kakemono: pergamentul pictat sau caligrafiat, din hârtie de orez (scrisul se numeste bokuseki - „dare de cerneala”) ce contine fie un proverb cunoscut, fie cuvintele referitoare la traditia ceaiului: „wa-kei-sei-jaku” (armonie-respect-puritate-lini?te) sau chiar o singura ideograma (vânt, pace, puritate etc.). Este unul dintre obiectele cu o mare importanta pentru ca simbolizeaza functia spirituala a ceremoniei. Gazda decide ce kakemono trebuie ales pentru a simboliza scopul ceremoniei.

Printre aceste "bokuseki", prezentate în forma de ideograme, cele mai des folosite sunt:

• wa-kei-sei-jaku: principiile fundamentale ale ceremoniei;
• kitsu-sa-ko: semnifica faptul ca o ceasca de ceai este servita tuturor acelor ce o doresc;
• ichi-go-ichi-e: o viata, o întâlnire pentru a exprima irepetabilitatea fiecarei actiuni, ceremonia pregatita zile în sir, nu va fi de doua ori aceeasi;
• en:libertate, egalitate si nediscriminare;
• mu: nu este en. Mu este format din toate obiectele si ideile lumii, ca si da, nu, zero, unu, etc.;
• shu-jin-kou: personaj principal.

Momentele ceremoniei

Ceremonia ceaiului se divide în trei momente distincte:

• kaiseki: un aperitiv;
• koicha: ceai dens;
• usucha: ceai usor.

Fiecare moment la care va asista un invitat la ceremonie descrie o „calatorie initiatica” în adevaratul sens al cuvântului.

Ceremonia ceaiului, în varianta ei completa, se desfasoara în cursul a patru-cinci ore si de aceea în mod uzual se reduce doar la momentul usucha. Un elaborat cod de eticheta impune toate fazele ceremoniei începând cu numarul de zile premergator invitatiei, cu ritualul cu care se spala mâinile înainte de a intra în chashitsu, cu locul ocupat în timpul ceremoniei atât de catre gazda cât si de catre invitati, cu desemnarea oaspetelui de onoare, cu modul de a servi si de a bea ceaiul.

Koicha si usucha reprezinta în mod vizibil doua momente diferite ale ceremoniei. Koicha prevede folosirea aceleiasi cani din care fiecare oaspete va sorbi de câteva ori. Protocolul prevede ca înainte de a-si lua cana în mâini, invitatul trebuie sa se adreseze oaspetelui urmator, cerându-si scuze ca bea înaintea lui („O-saki ni!”), iar acesta îi va raspunde ca poate servi linistit („Dozo!”). Apoi va face complimente pentru gustul deosebit al ceaiului, va sterge partea din care a baut si va reaseza cana pe tatami. Dupa ce ceaiul a fost gustat de toti invitatii (ideal nu mai multi de patru), oaspetele de onoare îi poate cere gazdei permisiunea de a admira vreuna dintre cani („O-chawan no haiken?” - „Pot observa cana?”).

În ceea ce priveste usucha, protocolul este altul. Fiecare oaspete nu va sorbi din ceai ci va bea tot ceaiul, apoi cu degetul va sterge marginea canii, îsi va sterge mâinile cu un servetel si apoi va înapoia cana gazdei. Cana se ofera invitatului cu partea cea mai frumoasa orientata înspre acesta.

Descrierea propriu-zisa

Urmatoarea descriere este valabila atât in cazul scolii Urasenke cât si pentru Omotesenke, chiar daca pot exista mici diferente în functie de scoala sau de ceremonie si cuprinde toate cele trei momente.

Pregatirea pentru ceremonie

Invitatii la ceremonie intra în machiai (camera de asteptare), de unde sunt preluati de catre hanto (asistentul gazdei), care le înmâneaza vasele cu sayu - apa calda ce va fi mai târziu fiarta din nou, pentru prepararea ceaiului. Între timp invitatii desemneaza unul dintre ei ca fiind invitatul principal (shokyaku) iar apoi hanto îi conduce pe invitati spre o gradina fara flori (roji) stropita în prealabil de catre gazda, astfel încât sa para ca e plina de roua proaspata. Aceasta portiune simbolizeaza curatirea de praful profan, în vederea intrarii într-o lume spirituala. Apoi musafirii se asaza (într-o liniste deplina, nu se rosteste nici un cuvânt) pe koshikake machiai (banca de asteptare de lânga „poarta de mijloc”, chumon), asteptând ca gazda ce are titlul oficial de teishu sa îi invite în chashitsu. Cu putin timp înainte de a-si primi oaspetii, teishu umple un tsukubai (bazin de piatra) cu apa rece. Luând apa cu un hishaku, teishu îsi purifica mâinile si gura apoi înainteaza spre chumon pentru a-si saluta oaspetii cu o plecaciune. Nu se vorbeste deloc. Teishu îi conduce pe hanto, pe oaspetele de onoare si pe ceilalti invitati (în aceasta ordine) spre chashitsu trecând prin chumon. Chumon (poarta de mijloc) are o înaltime de 91,50 cm astfel ca toti cei care trec trebuie sa se aplece. Aceasta poarta evidentiaza faptul ca toti sunt egali si ca pozitia sociala nu conteaza. Înainte de a intra, invitatii si hanto trebuie sa se purifice si ei cu apa din tsukubai si apoi vor intra în casa.

În interiorul casei ceaiului

În chashitsu nu exista decât masuta pentru ceai, tatami-ul si un kakemono - pergamentul pictat sau caligrafiat. Dupa ce fiecare invitat admira kakemono-ul si simplitatea camerei, se asaza în ordinea prestabilita în pozitia seiza: cu fesele asezate pe calcâie si cu spatele drept. Seiza înseamna, în japoneza, „pozitia corecta”. Se asaza si teishu si aprinde focul cu carbuni.

Chakaiseki

Fiecarui invitat i se serveste chakaiseki pe o tava cu betisoare de cedru. Chakaiseki consta în trei feluri: orez fiert într-un vas de ceramica, supa de orez si peste crud sau legume în saramura. Se serveste sake si din nou orez si supa. Apoi se serveste kosuimono, un alt fel de supa si un hassun cu uminonomo si yamanomono, mâncare de la mare si munte astfel elogiindu-se natura. În final se serveste o prajitura numita omogashi iar invitatii trebuie sa curete obiectele folosite cu un servetel. Dupa ce au servit chakaiseki, teishu îsi invita oaspetii de a se retrage în gradina, timp în care el va prepara ceaiul si va înlocui kakemono-ul cu un aranjament floral numit chabana, de aceeasi inspiratie zen-into-budista ca si ikebana. Chabana semnifica „flori pentru ceai”.

Servirea ceaiului. Koicha

Daca ceaiul se serveste ziua se va bate un gong iar seara un clopot. Când gongul sau clopotul suna de cinci sau sapte ori, invitatii sunt rechemati în chashitsu, îsi purifica din nou mâinile si gura si intra. Acum admira chabana, kama si ro si apoi se asaza în aceeasi ordine. Teishu intra cu o chawan, (cana-ceasca), chasen (tel de bambus), si un chakin (servetel pentru curatat) din in alb. Teishu se retrage într-o alta camera de unde se întoarce cu un kensui (recipient pentru apa de spalat), hishaku (polonic de bambus) si futaoki (suport de sprijin, din bambus, pentru shaku). Folosind o fukusa (batista de matase) teishu purifica chawan-ul apoi varsa apa calda în interior, clateste hishaku-ul, goleste apa din chawan si se sterge cu chakin-ul. Apoi prepara ceaiul ?i îl ofera primului invitat care face o plecaciune, înalta cana, o roteste si apoi gusta, sterge marginea canii si o ofera urmatorului invitat care va proceda în acelasi mod. Dupa ce toti invitatii au gustat ceaiul, cana îi revine gazdei care o va clati. Toate obiectele folosite se purifica.

Sfârsitul ceremoniei, usucha

Se reaprinde focul pentru prepararea ceaiului, nu la fel de dens si concentrat ca primul ceai servit, ci un ceai usor menit sa racoreasca cerul gurii si sa pregateasca invitatii sa lase lumea spirituala a ceaiului pentru a reintra în lumea fizica. Se ofera posibilitatea de a fuma dar în casa ceaiului se fumeaza foarte rar. E doar un semn de relaxare. Pentru a acompania ceaiul se ofera higashi (un fel de prajituri). În final invitatii îsi exprima aprecierea si admiratia fata de momentele oferite de teishu.

Studiul ceremoniei azi

„Cine studiaza Ceremonia ceaiului învata a aranja obiectele, a întelege ritmul si pauzele, a aprecia gesturile si a transpune toate acestea în viata de zi cu zi. Tot ceea ce se poate realiza printr-o simpla actiune de oferire si primire a unei cani de ceai are un singur scop: acela de a se ajunge la linistea sufleteasca în strânsa comuniune cu aproapele nostru... Aceasta este semnificatia caii ceaiului. O cana de ceai poate, într-adevar, sa propage pacea: linistea astfel dobândita poate fi împartasita devenind fundalul unui mod de a trai...

O întrebare care ar aparea aici în legatura cu ceremonia servirii ceaiului este daca japonezii practica acest ritual acasa, pentru relaxare. Raspunsul este desigur „nu”. Se întâmpla foarte rar în Japonia de azi ca cineva sa-si permita luxul de a detine acasa spatiul si cele necesare unei asemenea ceremonii. Recrearea data de servirea ceaiului a fost întotdeauna, cu exceptia perioadei budiste, doar privilegiul clasei înstarite. Cu toate acestea, exista si astazi milioane de japonezi, barbati si femei, saraci sau bogati, ce merg în fiecare saptamâna la cursuri de prepararea ceaiului care dureaza circa doua ore, în clase cu grupe de câte patru-cinci cursanti. În timpul orelor, cursantii învata nu numai cum se prepara ceaiul, dar si cum se face un bun foc de carbuni, cum se folosesc ustensilele, dar si cum sa aprecieze arta, poezia, ceramica, gradinile traditionale si sa recunoasca toate florile salbatice si în ce anotimp înfloresc ele. Un alt detaliu foarte important este si modul de asezare pe tatami (un fel de rogojina de trestie) si cum sa se gândeasca întotdeauna la ceilalti mai întâi. Îndrumatorul unui astfel de curs descurajeaza practicantii de la învatarea din carti, asigurându-se ca toate miscarile sunt învatate cu corpul si nu cu creierul. Toate artele traditionale - servitul ceaiului, caligrafia<, ikebana,artele martiale etc. - au fost la început predate din generatie în generatie fara ajutorul manualelor.

scoli importante

• Urasenke
• Omotesenke
• Mushanokojisenke

Pâna în secolul al VII-lea, ceremonia ceaiului se transmitea de la maestru la discipol si fiecare era liber sa desfasoare ceremonia în stilul propriu. Când clanul Tokugawa ajunge la putere, se instaureaza ca forma de respect, statutul privilegiat al maestrului de ceai.Sen Sotan ( 1578-1658), nepot al maestrului Sen no Rikyu a fost primul care a formulat principiul unei forme de studiu în scoala, a ceremoniei ceaiului. Legenda spune ca înainte de moarte, Sen Sotan, si-a împartit proprietatile celor trei fii ai sai iar aceste proprietati aveau sa dea numele celor trei scoli importante ale ceremoniei ceaiului: Urasenke,Omotesenke ti Mushanokojisenke.

Aceste scoli au evoluat în timp pâna în zilele noastre, fiecare cu ritualurile ei prestabilite, având ca punct de sprijin traditia transmisa de succesorii lui Sotan si Rikyu. Diploma pentru care cei care studiaza în aceste scoli este înmânata doar de marele maestru (Iemoto). În prezent scoala Urasenke este cea mai frecventata mai ales în afara Japoniei, iar maestrul în viata al acestei ?coli este Soshitsu Sen XV. În Omotosenke se practica ceremonia traditionala la care pot asista vizitatori non-japonezi. Mushanokojisenke reprezinta o scoala a ceaiului ermetica, accesibila doar maestrilor ceaiului si celor alesi de acestia. Toate scolile, desi au modalitati diverse de predare si sunt structurate diferit, au un scop comun: ceremonia ceaiului presupune prepararea si servirea ceaiului de catre gazda invitatilor.

Ceremonia ceaiului reflecta arta, este o traire rafinata care necesita un deosebit simt estetic. Arta ceaiului reprezinta cultul frumosului, este o taina a armoniei si a puritatii. Gestica, atentia asupra oricarui detaliu al unui act simplu împins pâna la perfectiune permit fiecaruia de a-si gasi linistea sufleteasca si de a împartasi o fericire contemplativa. Ceremonia nu include nici actori, nici spectatori, ci doar fiinte, lucruri ce actioneaza împreuna, unul pentru celalalt, cu scopul de a crea o clipa de perfecta armonie.

Film

Unul dintre filmele cele mai cunoscute ce trateaza acest domeniu este filmul Moartea unui maestru al ceaiului (1989), al regizorului japonez Kei Kumai, premiat cu Leul de Aur” la Festivalul de film de la Venetia. Subiectul filmului este centrat pe figura marelui maestru Sen Rikyu (interpretat de Toshiro Mifune). Un discipol al marelui maestru decide de a cerceta motivele care l-au împins pe Rikyu la sinucidere si depasind unele obstacole descopera un dezacord între împaratul Toyotomi Hideyoshi si maestru, privind câteva uzante ale ceremoniei. Neavând puterea de a-si contrazice propriul suveran, Rikyu decide sa-si ia viata, în 1591, pentru a-si pastra onoarea si pentru a crea remuscari împaratului.

Filmul este bine interpretat si plin de flash-uri ce ilustreaza minutios fazele chanoyu. Chiar daca nu foarte apreciat de spectatorul obisnuit ce nu va putea întelege perfectiunea miscarilor actorilor, pauzele impuse de ritualul ceremoniei, privirea si momentele de liniste, filmul Moartea unui maestru al ceaiului ramâne un film remarcabil pentru genul sau.

end copy/paste Inapoi la insemnarea sursa   856 Empatie