cp_Religia - un instrument al supravietuirii? De ce cred oamenii în supranatural

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-descopera.ro 

Exista azi în lume peste 4000 de religii, estimeaza unii cercetatori. De milenii, cultura umana e dominata în mare masura de credinta în „ceva” aflat mai presus de firescul vietii de zi cu zi, în existenta unor entitati înzestrate cu puteri superioare celor umane - de la spiritele padurii pâna la un zeu unic si atotputernic. Pe baza acestei convingeri s-au nascut religiile – ansambluri organizate de credinte, de practici si de viziuni asupra lumii, care încearca sa explice Universul si locul omului în acest Univers. De fapt, însa, nu exista o definitie unanim acceptata a religiei, dupa cum nu exista consens nici în ceea ce priveste originea religiilor. De ce, cum au aparut ele? Iata o explicatie recenta, incitanta si surprinzatoare - o teorie care, analizând relatia dintre gândirea religioasa si comportamentul uman, în diferite culturi, pune similaritatile observate pe seama faptului ca anumite procese mentale umane s-au adaptat pentru a mari sansele de supravietuire, în vremurile preistorice. Religia, un instrument al supravietuirii? Dintr-o perspectiva psihologica, e foarte posibil sa fi fost asa, cred unii cercetatori care studiaza aparitia religiilor umane dintr-o perspectiva evolutiva.

Ei cerceteaza asa-numita teorie cognitiva a religiei, care sustine ca modul în care functioneaza mintea umana îi predispune pe oameni la adoptarea unor credinte în supranatural, ce formeaza baza religiilor; astfel, aparitia religiilor poate fi explicata în cel mai firesc mod, prin înclinatiile naturale ale oamenilor, determinate de modul lor obisnuit de a gândi.

Teoria a fost prezentata pe larg în urma cu 2 decenii, într-o carte publicata în 1994, The Naturalness of Religious Ideas, al carei autor, antropologul francez Pascal Boyer, este unul dintre initiatorii acestei viziuni.

Mai recent, în 2001, într-o alta lucrare, Et l'homme créa les dieux : Comment expliquer la religion, el a reluat acesta abordare evolutiva a originii conceptelor religioase, explicând în ce fel si-au alcatuit oamenii aceste concepte si de ce acestea s-au bucurat de un succes atât de mare, dainuind si dezvoltându-se de-a lungul timpului.

Ideea centrala este aceea ca noi, oamenii, ca urmare a modului în care functioneaza mintea noastra, avem o „predilectie” spre elaborarea unor credinte în supranatural; aparute la oamenii preistorici, asemenea credinte s-au diversificat si dezvoltat, luând forma numeroaselor religii care au existat si exista în culturile lumii.

Aceasta abordare evolutiva a religiei a fost prezentata recent într-un articol publicat în The Conversation, de catre dr. Steve Kelly, un cercetator de la Universitatea Strathclyde, Marea Britanie, specialist în neurostiinte si pasionat el însusi (pe lânga domeniul sau principal de interes – învatarea) de psihologia cognitiva a religiei.

Aceasta viziune porneste de la observatii asupra psihologiei umane si asupra felului în care modul nostru specific de a gândi i-ar fi ajutat pe primii oameni, în timpurile preistorice, sa supravietuiasca în conditiile extrem de dificile ale existentei lor. Azi avem, din fericire, si alte moduri de a cunoaste si a de a ne explica lumea. Dar in preistorie lucrurile stateau cu totul altfel.

Cum gândesc oamenii?

Una dintre caracteristicile mintii umane este urmatoarea: când se întâmpla ceva, survine un eveniment oarecare, noi suntem înclinati sa consideram ca a fost produs de o creatura vie, adica avem tendinta de a presupune existenta unui agent. Asa erau înclinati sa gândeasca oamenii primitivi si e usor de înteles de ce: asa îi învatase evolutia, care îi „forta” sa adopte comportamente ce mareau sansele de supravietuire. Dupa cum explica dr. Kelly în articolul sau, daca vedeau frunzele unui tufis miscându-se ori auzeau trosnetul unei ramurele, puteau sa presupuna ca sunt provocate de vânt, dar era mult mai bine sa presupuna ca era vorba despre un animal de prada si sa o ia la fuga; cei care faceau asa aveau sanse mult mai mari de a supravietui.

Supravietuitorii transmiteau urmasilor aceasta tendinta de a presupune existenta unui agent (o fiinta vie) în spatele evenimentelor vietii de zi cu zi. Altfel spus, selectia naturala a favorizat prevalenta acestui fel de a gândi.

O alta particularitate a mintii umane tine de modul în care îi vedem ce cei din jur. Omul este o specie sociala, dar viata în grup are dificultatile ei. Pentru supravietuire, era important ca membrii tribului preistoric sa se înteleaga între ei, dar pentru asta era necesar ca fiecare sa înteleaga cum gândesc ceilalti, credintele lor, conceptiile lor. Atunci când suntem pusi în fata unor comportamente ale altor oameni, noi presupunem automat ca exista anumite motive pentru care se comporta în acel mod si încercam sa deslusim acele motive, pentru a întelege acel comportament. Aceasta capacitate este denumita de psihologi „teoria mintii”; nu toate speciile au aceasta teorie a mintii, se crede, dar la om ea este prezenta într-un grad înalt. Gratie ei, oamenii manifesta, în general, un grad înalt de empatie, fiind capabili sa îsi dea seama de starile de spirit ale celorlati si sa le înteleaga modul de a gândi si comportamentul. (Cercetari recente sugereaza ca si animale precum câinii si pisicile au o teorie a mintii, macar rudimentara.)

Cum au influentat aceste doua particularitati ale psihicului uman – teoria mintii si convingerea ca exista un agent care produce evenimentele – predispozitia umana spre credinta în supranatural?

Steve Kelly ne propune sa ne imaginam o scena în care un om preistoric, aflat într-o pestera, aude zgomotul unei pietricele cazând, undeva în fundul pesterii.

Înclinatia de a presupune existenta unui agent l-ar face sa creada ca acest lucru s-a întâmplat datorita cuiva. Deoarece nu vede pe nimeni, ar putea fi vorba despre o entitate invizibila? Una care se furiseaza prin preajma oamenilor, ca sa le afle tainele, sa descopere daca sunt buni sau rai?

Un alt exemplu dat de autorul articolului este cel al unei eruptii vulcanice. Noi, azi, stim multe despre felul în care este alcatuit Pamântul, despre magma, cratere si eruptii, dar stramosii nostri preistorici habar n-aveau de aceste cunostinte geologice.Tendinta de a imagina un agent în spatele evenimentelor i-ar fi facut sa presupuna ca eruptia era declansata de cineva si, având în vedere scara la care se petreceau lucrurile în cazul unei eruptii vulcanice, un asemenea cineva nu putea fi decât o fiinta cu puteri supraomenesti.

Dar de ce facea asta? s-ar fi întrebat apoi oamenii, sub imperiul teoriei mintii, care ne face sa cautam motivele comportamentelor la care suntem martori. Din nou, în lipsa datelor geologice, îsi puteau imagina ca eruptia înfricosatoare si periculoasa ar fi fost o pedeapsa, ceea ce însemna ca fiinta aceea supranaturala, imaginata de ei ca agent, era nemultumita de felul în care se purtasera ei.

Sunt doua exemple simpliste, care arata totusi în ce fel ar fi putut ajunge oamenii sa creada în zei, ca si în fantome ori alte creaturi supranaturale. Credintele stramosilor nostri în supranatural ar fi putut foarte bine sa aiba la temelie aceste doua porniri fundamentale (instinctuale, am putea spune): convingerea ca exista un agent si teoria mintii.

Iar pornind de aici, credintele simple si naive ale stramosilor nostri în supranatural, care explicau tot ceea ce era de neînteles altfel pentru ei, au evoluat si s-au diversificat, dând nastere religiilor lumii. Faptul ca acele doua particularitati fundamentale ale modului uman de a gândi exista si azi, bine „însurubate” în creierul nostru, explica de ce ideile religioase s-au dovedit atât de durabile, raspândindu-se în toate populatiile umane si persistând în timp, transmise de-a lungul generatiilor.

Întelepciunea copiilor

Aceste doua instincte ancestrale (si altele de aceeasi vechime) pot fi observate în cadrul unor cercetari asupra copiilor. Chiar copiii foarte mici prezinta o întelegere instinctiva, înnascuta, a legilor fizicii, a ceea ce este posibil si firesc în lumea obisnuita.

De pilda, ei stiu ca doua obiecte solide nu se pot uni spontan formând unul singur si stiu - fara sa-i fi învatat nimeni – ca un cal viu nu are înauntru angrenaje de metal.

Multe observatii de acelasi fel i-au facut pe specialistii în psihologia dezvoltarii sa considere ca puii de om cunosc, intuitiv, biologie, fizica, psihologie chiar. Au, în chip înnascut, un mod corect de a pricepe lumea naturala din jurul lor, chiar daca la un nivel rudimentar.

Aceste fel de a întelege lumea înconjuratoare ne însoteste si la vârsta adulta si face ca unele lucruri sa ni se para firesti. Dar ceea ce ne ramâne în minte, cu precadere, sunt lucrurile nefiresti, cele care par sa încalce legile naturii, întelegerea noastra intuitiva asupra lumii. De exemplu, o floare care vorbeste ar încalca acest mod de cunoastere fundamentala: doar stim, înca de la câtiva anisori, ca florile nu au gura si nu pot vorbi!

S-ar putea ca tocmai aceste aspecte ciudate sa ne retina atentia cu precadere, sa ne stârneasca interesul si sa ne ramâna în memorie. Multe istorisiri cu substrat religios contin asemenea concepte care încalca întelegrea noastra asupra legilor naturii: un tufis în flacari care vorbeste (în Vechiul Testament), un om mergând pe apa (în Noul Testament)... Neobisnuite, bizare în raport cu întelegerea noastra intuitiva asupra firescului, aceste povesti au persistat în memoria oamenilor si au fost transmise cu precadere de-a lungul generatiilor. Asa se face ca mitologiile lumii sunt pline de povesti despre fiinte care îsi schimba pe loc înfatisarea, despre creaturi care duc în spate cerul si pamântul, despre animale fabuloase care nu seamana cu cele despre care stim ca traiesc sau au trait pe Pamânt. Acestea sunt povestile care dainuie. Întâmplarile banale nu suscita interes si sunt repede uitate, caci nu au nimic care sa ne faca sa ne minunam; în schimb, ceea pare dincolo de firesc ne ramâne în minte si dainuie în memoria popoarelor.

Asadar, dupa cum cred Pascal Boyer si alti cercetatori de aceeasi orientare, psihologia dezvoltarii, care evidentiaza modul în care creierul uman este programat biologic sa opereze cu concepte despre lume, ar putea explica de ce e mai probabil sa dobândim, sa retinem si sa transmitem anumite aspecte ale reprezentarilor religioase. Aparent, religiile lumii sunt foarte diverse, dar, studiate în profunzime, sunt surprinzator de similare. Practic, toate contin aceleasi câteva idei de baza: exista entitati cu puteri supranaturale implicate în crearea Universului si a speciei umane si al caror comportament poate fi influentat de modul în care se comporta oamenii în relatia cu ele.

Iar aceasta similaritate se datoreaza trasaturilor universale ale mintii umane. Creierul nostru este cel care ne face sa credem în supranatural, iar în lumina acestei teorii, religia nu este altceva decât un produs al modului înnascut de a gândi al speciei umane, înca de pe vremea când eram oameni ai pesterilor.