copy/paste "Diagnostic valah"

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-cotidianul 

    de Adrian Majuru

Am cunoscut în aceste zile doua repere care mi-au dat de gândit asupra viitorului îndepartat si am încercat sa vad daca exista un precedent istoric. Pe când foarte multi sunt preocupati de campionatul national de fotbal, un bun prieten si-a rezumat astfel existenta: „Macar sa-mi traiesc linistit ratarea!”. Este un contrast izbitor între cei multi si fericiti, ale caror probleme si suferinte s-ar evapora, daca ar veni antrenorul lor preferat si unii, mai putin numerosi, pentru care viata ar trebui sa se desfasoare în alti parametri sociali. Parca îl vad pe batrânul acela din 1870, pe care l-a întâlnit Ulysse de Marsillac la o rascruce de strazi în Bucuresti. Sedea turceste pe trotuar iar în privire i se citea neantizarea existentiala. Zeci de ani traiti în zadar, cu slalomuri printre epidemii de holera, schimbari de domni si razmerite arnautesti. Francezul nostru se ratacise si pe strada pustie s-a lovit de prezenta batrânului. L-a întrebat desigur unde se afla, unde nimerise? Iar raspunsul sosi abia soptit: „În cea mai nenorocita tara din Europa!”. Asemenea prietenului meu de azi, batrânul acela era probabil unul dintre putinii care au dorit sa traiasca altfel. Se pare ca destinul este locul si momentul în care te nasti.

Ce se întâmpla oare? Poate fi vorba de un spirit al locului sau o trasatura de caracter predominanta la români? Oare când România a „cazut din timp”, devenind „o tara de hapsâni si lenesi”, pentru a-l parafraza pe Petre Pandrea? Este dificil pentru un om harnic si lucid sa se nasca „într-o tara de mâna a doua”, unde moartea se traieste cu anticipare prin ratare latenta sau preocupari pentru detalii nesemnificative. Vechimea acestor lumi paralele vine cumva din secolul al XVIII-lea, când cei multi „ traiau aidoma mustelor” , precum si azi, iar puternicii zilei, care „mai au acces la câte un mic secret de stat”, legat de vreo integrare, rationalizare, nationalizare, denominare, numiti-l cum vreti, sunt precum regele din carul regal chinezesc, caruia nici ca îi pasa de viermele aflat sub rotile carului. Cam ce se afla prin capul acestor regi, baronasi si printisori s-a format într-un culturicid descris de I.D. Sîrbu: „Nu stramosii, voievozii, trecutul istoric ne dau forta si dreptul de a supravietui. Toate popoarele disparute au avut, la rându-le, asa ceva. Noi suntem azi ceea ce suntem fiindca am avut un pamânt al nostru – pe care l-am pierdut” (cel putin demografic, în favoarea ceandalei hinduse atât de prolifice si agresive socio-economic), „un popor al nostru – devenit o simpla populatie”, de-ierarhizata, naucita de saracie si dezorientata în spatiu si timp, si astfel neputincioasa în fata ierarhiei de satra, „si o Limba. Care si ea e în curs de criza prin trifalcare, asaltata fiind si de sus, si de jos”.

Oare prietenul meu lucid nu este el o „celula inteligenta si autogestionara, un simplu leucocit în lupta cu un microb strain, în cadrul unei rani infectate sau al unei septicemii avansate?”. Poate fi pus deja un diagnostic? Un diagnostic valah, pentru aceasta minoritate culturala, spiritualizata, oropsita în mod constient si progresiv pentru a neantiza România în profunzimea ei? Caci a fost o epoca în care „reputatul” Baranga afirma: „În cultura, domnule, noi nu admitem decât români prosti sau foarte prosti, cu conditia sa fie cât mai mari lichele!”. Inteligentul creeaza probleme întrucât îi desteapta si pe altii, care încep sa-si puna întrebari, sa caute raspunsuri legate de viata lor dincolo de meciuri de fotbal, gratare printre blocuri si berici fugarite cu bani împrumutati. Iar daca majoritarii, cei simpli, îsi pun probleme, ei bine, atunci, apar primejdii nebanuite pentru cei care conduc. Dar s-a reusit prin politica domnului Baranga „sa realizam un paradis al prostilor, lichelelor, nepriceputilor” în timp ce, „ni se termina pamânturile, padurile, apele: se împutineaza si sufletele – iar caractere abia daca mai exista, bine ascunse, unul sau doua pe judet”.

Scoala de culturicid a lui Baranga a dat roade si iata marturia: „Ceea ce m-a dezavantajat cel mai mult a fost Ion Ianosi, care mi-a fost conducator stiintific si care, când a fost consultat asupra problemei, în loc sa ma apere, sa zica ca mergând pe simbolismul interpretabil într-un sens plurivalent si, de fapt, ca atitudinea ce rezulta se refera la condamnarea totalitarismului de tip fascist... el a spus însa, «da, eu am fost constient de faptul ca Rosianu aluneca pe un teren foarte alunecos». Si, daca mai exista o speranta ca eu sa pot sa-mi sustin teza, prin aceasta atitudine a lui, n-am mai primit recomandarea Organului Judetean de Partid. Dupa revolutie am vrut sa-mi sustin totusi teza, ca era munca mea, si atunci, ce-mi spune Ianosi, de fata cu Vladutescu, cu Puiu Moraru si înca cineva, chiar la Universitate, «daca nu ti-ai luat teza atuncea, acuma ce te mai intereseaza sa ti-o mai sustii?»” (Ilie Rosianu, vezi „Anii ‘80 si bucurestenii”).

În timp ce reale valori erau astfel tratate în mod oficial si pasional, au iesit „generatii castrate de cuvânt, îndoiala, interes. Nimic nu-i pasioneaza, nimic nu-i excita, traiesc ca mustele, dupa ce termina facultatea uita sa si citeasca, uita sa si vorbeasca inteligent”.

Astfel s-a nascut o „placenta revolutionara, alcatuita din birocrati, ofiteri, activisti (multi dintre ei fii si nepoti ai unor fosti aparatnici din nomenclatura)”, care „va accepta un curent de opinie care s-o înlature din comodele ei fotolii. Adoram reformele, si-or fi zicând ei, dar cu conditia sa nu se schimbe nimic din statutul nostru de «cei mai buni, dintre cei mai buni»!”. Si pentru ca tot ei sunt „cei mai buni”, iar cei multi traiesc aidoma mustelor de sute de ani, lucidul meu prieten a pus adevaratul diagnostic. Un diagnostic valah, trait si de batrânul acela de la 1870: „Macar sa-mi traiesc linistit ratarea!”.