cp_10 lucruri pe care geniile spun ca ar trebui sa le stii

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-descopera 

Care sunt secretele celor mai întelepti oameni de pe Terra? Care sunt modelele mentale si ideile pe care le folosesc ei pentru a întelege lumea? Cu siguranta, fiecare dintre noi si-a dorit la un moment dat sa afle cum gândesc cele mai luminate minti, însa putini au sansa de a dialoga cu eminentele zilei.

Una dintre persoanele care au acces la cei mai importanti gânditori ai zilei este John Brockman, agentul literar care a lansat platforma Edge.org, un salon virtual ce reuneste sute de întelepti din diferite domenii.

Anual, Brockman le solicita acestora sa raspunda la câte o întrebare, raspunsurile fiind adunate ulterior într-o carte. Una dintre întrebarile fascinante pe care Brockman le-a pus înteleptilor lumii este: „care este conceptul stiintific care ar îmbunatati echipamentul cognitiv al tuturor oamenilor daca l-ar cunoaste?”.

Iata 10 dintre conceptele despre care eminentele planetei cred ca ne-ar îmbunatati gândirea:

„Niciun lucru nu este atât de important pe cât crezi ca este atunci când te gândesti la el”

Daniel Kahneman, laureat al premiului Nobel în anul 2002, profesor de psihologie si autor al cartii „Thinking Fast and Slow”.

Educatia este unul dintre cei mai importanti factori ce determina venitul, însa este unul mai putin important decât crede majoritatea oamenilor. Daca toata lumea ar avea aceeasi educatie, inegalitatea veniturilor ar fi redusa cu mai putin de 10%. Atunci când ne concentram pe educatie neglijam multi alti factori care influenteaza venitul. Diferentele de venit între oamenii care au aceeasi educatie sunt uriase.

Venitul este un factor important în ceea ce priveste nivelul de satifactiei vietii, însa este cu mult mai putin important decât cred majoritatea oamenilor. Daca toata lumea ar avea acelasi venit, diferentele între oameni în ceea ce priveste satisfactia vietii ar fi reduse cu mai putin de 5%.

Venitul este chiar mai putin important în ceea ce priveste stabilirea fericirii emotionale. Câstigul la loterie este un eveniment fericit, însa bucuria nu tine mult. În medie, indivizii cu venituri mari se simt mai bine decât cei cu venituri mai mici, dar diferenta este cam de o treime din cât se asteapta oamenii sa fie. Atunci când va gânditi la oameni bogati si saraci, gândurile voastre se concentreaza în mod inevitabil asupra circumstantelor în care venitul lor este important, însa fericirea depinde de alti factori mai mult decât de venit.

Persoanele paraplegice sunt adesea nefericite, dar nu tot timpul, deoarece îsi petrec majoritatea timpului experimentând si gândindu-se la alte lucruri decât propria lor dizabilitate. Atunci când ne gândim la cum este sa fii paraplegic, orb, câstigator la 6/49 sau rezident al Californiei, ne concentram asupra aspectelor distinctive ale fiecarei situatii. Aceasta nepotrivire între alocarea atentiei atunci când ne gândim la o situatie si modul în care alocam atentia atunci când o traim este cauza iluziei concentrarii.

Specialistii în marketing speculeaza aceasta iluzie a concentrarii. Atunci când oamenii sunt facuti sa creada ca „trebuie sa detina” un anume bun, ei exagereaza dramatic îmbunatatirea pe care acel bun o va aduce calitatii vietii lor. Iluzia concentrarii este mai mare în cazul anumitor bunuri decât în cazul altora, în functie de masura în care respectivele bunuri atrag atentie de-a lungul timpului. Spre exemplu, este mai probabil ca iluzia concentrarii sa fie mai puternica în cazul unor manusi de piele decât în cel al unor carti audio înregistrate pe CD.

Politicienii sunt aproape la fel de priceputi ca oamenii de marketing în a-i face pe oameni sa exagereze importanta unor aspecte asupra carora li se atrage atentia. Oamenii pot fi facuti sa creada ca uniformele scolare vor îmbunatati semnificativ rezultatele la învatatura, sau ca reforma în sanatate va schimba considerabil calitatea vietii în tara. Reforma în sanatate va produce o diferenta, însa aceasta va fi mai mica decât pare atunci când ne concentram asupra sa.

Apophenia de toate zilele

David Pizarro, Universitatea Cornell

Creierul uman este o uluitoare masinarie de detectat tipare. Posedam o varietate de mecanisme care ne permit sa deslusim relatii ascunse între obiecte, evenimente si oameni. Fara acestea, valul de date care ne loveste simturile ar parea, cu siguranta, aleatoriu si haotic. Atunci când sistemele noastre de detectare a tiparelor esueaza, ele tind sa esueze în directia recunoasterii unor tipare în locuri în care nu exista niciunul.

Neurologul german Klaus Conrad a conceput termenul „apophenia” pentru a descrie aceasta tendinta a pacientilor ce sufera de anumite forme de boli mintale, dar este din ce în ce mai clar, din numeroase cercetari realizate de stiintele comportamentale, ca aceasta tendinta nu este o caracteristica exclusiva a mintilor bolnave sau needucate. Oamenii inteligenti si sanatosi comit erori similare în mod frecvent: un atlet superstitios vede o legatura între victoria sa si o pereche de sosete, un parinte refuza sa-si vaccineze copilul din cauza unei legaturi cauzale percepute între inoculare si boala, un om de stiinta vede rezultate care-i confirma ipoteza într-un set de date aleatorii, iar mii de oameni cred ca functia „shuffle” a player-ului audio este stricata deoarece confunda o coincidenta cu o legatura directa între melodii.

Pe scurt, detectorul de tipare care este responsabil pentru atât de mult din succesul speciei noastre poate la fel de usor sa ne tradeze. Aceasta tendinta de a vedea tipare este foarte probabil un efect secundar inevitabil al mecanismelor noastre adaptive de detectare a tiparelor. Ne-ar fi mult mai usor sa constientizam aceasta tendinta potential periculoasa si sa ne ferim de ea daca ar fi mai accesibil conceptul de „apophenia de fiecare zi”.

Umwelt

David M. Eagleman, specialist în neurostiinte la Baylor College of Medicine si autor al cartii „Incognito: The Secret Lives of the Brain”

În 1909, biologul Jakob von Uexküll a introdus conceptul de „umwelt”. Cercetatorul cauta un cuvânt care sa exprime o observatie simpla, dar adeseori trecuta cu vederea: animale diferite din acelasi ecosistem percep semnale diferite dinspre mediu. În lumea oarba si surda a capusei, semnalele importante sunt temperatura si mirosul acidului butiric. Pentru pestele Apteronotus albifrons, importante sunt câmpurile electrice. În cazul liliecilor, undele de compresie a aerului joaca rolul cheie. Aceasta mica parte a lumii pe care un animal este capabil sa o detecteze reprezinta umwelt-ul sau. Realitatea completa poarta numele de „umgebung”.

Partea interesanta este aceea ca probabil fiecare organism presupune ca umwelt-ul sau este întreaga realitate obiectiva existenta. De ce ar sta vreunul dintre noi sa se gândeasca la faptul ca exista si alte lucruri dincolo de cele pe care le putem percepe? În filmul The Truman Show, personajul Truman traieste într-o lume construita în totalitate în jurul sau de un producator de televiziune. La un moment dat, producatorul este întrebat de catre un reporter în cadrul unui interviu „De ce credeti ca Truman nu a fost niciodata aproape de a descoperi adevarata natura a lumii sale?”. Producatorul a raspuns: „Acceptam realitatea lumii care ne este prezentata”. Asadar, ne acceptam umwelt-ul si ne oprim în acest punct.

Pentru a constientiza cantitatea de lucruri nedetectate din vietile noastre, imaginati-va ca sunteti un câine de vânatoare. Botul dumneavoastra lung gazduieste doua sute de milioane de receptori ai mirosului. În afara sa, narile umede atrag si captureaza molecule de miros. Fantele situate la colturile fiecarei nari se deschid pentru a permite unei cantitati mai mari de aer sa patrunda pe masura ce adulmecati. Chiar si urechile ce atârna spre sol contribuie, atingând pamântul si ridicând molecule mirositoare spre bot. Toata lumea dumneavoastra e redata de simtul olfactiv. Într-o dupa-amiaza, pe masura ce va urmariti stapânul, va opriti din drum având un gând revelator. Cum ar fi sa ai nasul saracit si demn de mila al unei fiinte umane? Ce ar putea oamenii sa detecteze atunci când trag putin aer pe nas? Oare au o gaura acolo unde ar trebui sa aiba mirosul?

În mod evident, noi oamenii nu suferim de o absenta a mirosului, pentru ca acceptam realitatea asa cum ne este prezentata. Fara capacitatea olfactiva a unui câine de vanatoare, nu realizam ca lucrurile ar putea fi diferite. De asemenea, pâna când nu învata la scoala ca albinele percep semnale ultraviolete si ca sarpele-cu-clopotei se foloseste de undele infrarosii, copiii nu realizeaza ca numeroase informatii sunt transmise prin canale la care noi nu avem acces în mod natural. Din sondajele informale pe care le-am efectuat, foarte putina lume stie ca portiunea din spectrul electromagnetic pe care noi o putem vedea reprezinta mai putin de o miime de miliardime din totalul sau.

Lipsa constientizarii limitelor umwelt-ului nostru poate fi observata usor în cazul persoanelor daltoniste: pâna când nu învata ca alte persoane pot vedea culori pe care ele nu le pot vedea, gândul unor culori suplimentare nu le trece prin minte. La fel este si în cazul persoanelor care se nasc fara vedere: a fi orb nu este a si cum ai avea o „gaura” în locul vederii. La fel ca în cazul unui om comparat cu un câine de vânatoare, unui om nascut orb nu îi este dor de vedere. El nu o concepe. Radiatia electromagnetica pur si simplu nu face parte din umwelt-ul lor.

Pe masura ce stiinta patrunde tot mai mult în aceste canale ascunse, devine mai clar un lucru: creierul este programat sa detecteze o fractiune tulburator de mica din realitatea înconjuratoare. Totalitatea simturilor noastre ne ofera suficiente date pentru a ne descurca în ecosistemul nostru, dar nu aproximeaza paleta completa a realitatii.

Ar fi util daca acest concept, umwelt-ul, ar fi introdus în vocabularul public. Conceptul captureaza în mod elegant ideea cunoasterii limitate, cea a informatiilor ce nu pot fi obtinute si a posibilitatilor neimaginate. Gânditi-va la criticile politicilor publice, la afirmatiile ferme ale dogmelor si la opiniile pe care le auziti în fiecare zi — si imaginati-va ca toate acestea ar putea fi inspirate de smerenia intelectuala corespunzatoare ce apare atunci când constientizam totalitatea lucrurilor pe care nu le vedem.

Viata ca un efect secundar

Carl Zimmer, jurnalist si autor al cartilor „A Planet of Viruses” si „Science Ink: Tattoos of the Science Obsessed”

Au trecut mai bine de 150 de ani de când Charles Darwin a publicat „Originea Speciilor”, dar înca avem probleme în a aprecia cunoasterea sclipitoare si simpla ce formeaza miezul acestei carti. Mai exact, faptul ca diversitatea vietii nu exista pentru ca este necesara fiintelor vii. Pasarile nu au obtinut aripi pentru a putea zbura, iar noi nu avem ochi pentru a putea citi. De fapt, ochii, aripile si toate celelalte miracole ale vietii au aparut ca un efect secundar al vietii însesi.

Fiintele vii se lupta sa supravietuiasca, se reproduc si nu reusesc sa se copieze perfect. Evolutia apare ca un efect secundar al acestei bucle, precum caldura generata de un motor. Suntem atât de obisnuiti sa vedem agenti în spatele tuturor lucrurilor încât avem probleme în a recunoaste viata ca un efect secundar. Lumea ar face bine daca ar reusi sa treaca peste impulsul de a vedea agenti acolo unde nu exista niciunul. Acest lucru ne-ar ajuta chiar sa întelegem inclusiv de ce suntem atât de dornici sa-i vedem.

Suntem pierduti în gânduri

Sam Harris, specialist în neurostiinte, autor al cartilor „Letter to a Christian Nation” si „Free Will”

Va invit sa fiti atenti la orice — la faptul ca vedeti acest text, la propria respiratie, la senzatia produsa de contactul dintre corpul dumneavoastra si scaun — pret de doar saizeci de secunde, fara a fi distrasi de gânduri discursive. Pare un exercitiu simplu: nu trebuie decât sa fiti atenti. Veti descoperi, însa, ca aceasta sarcina este imposibila. Chiar daca vietile copiilor dumneavoastra ar depinde de asta, tot nu ati reusi sa va concentrati la ceva — nici macar la senzatia produsa de un cutit atunci va este tinut la gât — mai mult de câteva secunde înainte sa va cufundati din nou în vâltoarea gândurilor. Aceasta scufundare fortata în nerealitate este o problema. De fapt, este sursa tuturor celorlalte probleme cu care ne confruntam în viata.

În niciun caz nu neg importanta gândirii. Gândirea lingvistica ne este indispensabila. Este baza planificarii, a învatarii explicite, a rationamentului moral si a multor altor însusiri care ne definesc ca oameni. Gândirea reprezinta substanta fiecarei relatii sociale si a fiecarei institutii culturale existente. De asemenea, ea este fundamentul stiintei. Totusi, identificarea noastra constanta cu fluxul gândurilor — cu alte cuvinte, esecul în a recunoaste gândurile drept gânduri, adica aparitii trecatoare în constiinta — este sursa principala a suferintei umane si a confuziilor.

Relatia noastra cu propria gândire este atât de ciudata încât atinge punctul unui paradox. Atunci când vedem o persoana pe strada care vorbeste singura, de regula presupunem ca este bolnava mintal. Dar si noi vorbim cu noi însine în mod constant — doar ca suntem suficient de întelepti încât sa ne tinem gura închisa. Vietile noastre din prezent abia pot fi zarite prin valul discursivitatii noastre: ne spunem singuri ceea ce tocmai s-a petrecut, ceea ce era sa se întâmple, ceea ce ar fi trebuit sa se întâmple si ceea ce ar putea sa se întâmple. Ne repetam tot timpul sperantele si temerile despre viitor. În loc sa existam, pur si simplu, ca noi însine, pare ca presupunem existenta unei relatii cu noi însine. Este ca si cum am avea o conversatie cu un prieten imaginar dotat cu rezerve infinite de rabdare. Cu cine vorbim?

Desi majoritatea dintre noi traiesc cu senzatia ca suntem gânditorul din spatele gândurilor noastre si receptorul experientelor noastre, datorita stiintei stim ca aceasta perspectiva este distorsionata. Nu exista un sine sau un ego distinct care sa salasluiasca precum un minotaur în labirintul creierului. Nu exista nicio regiune a cortexului sau vreo cale de procesare neuronala care sa ocupe o pozitie privilegiata în ceea ce priveste persoana noastra. Ca sa folosim fraza lui Daniel Dennett, nu exista un „centru al gravitatiei narative”. Totusi, în termeni subiectivi, noua ni se pare ca exista unul.

Traditiile noastre contemplative (hinduse, budiste, crestine, musulmane, evreiesti etc.) sugereaza la rândul lor, în grade diferite si cu precizie variabila, ca traim în mrejele unei iluzii cognitive, dar alternativa la aceasta captivitate este aproape întotdeauna vazuta prin prisma unei dogme religioase. Un crestin va recita Tatal Nostru încontinuu de-a lungul unui weekend, va experimenta un simt profund de claritate si pace si va concluziona ca aceasta stare mentala confirma doctrina crestinismului. Un hindus va petrece o seara recitând cântece evlavioase catre Krishna, se va simti subit eliberat de simtul conventional al sinelui si va concluziona ca zeitatea pe care a ales-o l-a blagoslovit cu gratie. Un adept al sufismului va petrece ore învârtindu-se în cercuri, va strapunge valul gândului pentru o perioada si va crede ca a stabilit o conexiune directa cu Allah.

Universalitatea acestor fenomene respinge afirmatiile sectariene ale vreunei religii. Dat fiind ca majoritatea celor ce au aceste experiente auto-transcedentale le prezinta ca fiind inseparabile de teologia, mitologia sau metafizica pe care le-o asociaza, nu este de mirare ca oamenii de stiinta si cei ce nu le împartasesc crezul tind sa considere relatarile produsul unor minti dezorganizate sau exagerari ale unor stari mentale mult mai obisnuite, precum uluirea stiintifica, satisfactia estetica, inspiratia artistica etc.

Religiile noastre sunt în mod evident false, chiar daca anumite experiente asociate în mod clasic religiilor merita traite. Daca vrem sa întelegem cu adevarat mintea umana si sa depasim unele dintre cele mai periculoase si mai durabile surse ale conflictelor mondiale, trebuie sa începem sa ne gândim la întregul spectru al experientelor umane în contextul stiintei.

Controleaza-ti fluxul atentiei

Jonah Lehrer, autorul cartii „Imagine: How Creativity Works”

La finalul anilor ‘60, psihologul Walter Mischel a început sa faca un experiment simplu cu copii în vârsta de patru ani. I-a invitat pe copii într-o camera mica, în care se aflau un birou si un scaun, si le-a cerut sa aleaga un obiect de pe o tava pe care se aflau bezele, prajituri si covrigei. Mischel le-a facut o oferta copiilor: puteau sa manânce desertul ales imediat sau, daca erau dispusi sa astepte câteva minute cât urma sa fie el plecat din camera, puteau beneficia de doua portii atunci când revenea. Deloc surprinzator, aproape toti copiii au ales sa astepte.

La acea vreme, psihologii presupuneau ca abilitatea de a amâna satisfactia (pentru a obtine a doua prajitura) depinde de vointa. Unii oameni pur si simplu aveau mai multa vointa decât altii, ceea ce le permitea sa reziste tentatiilor si sa economiseasca bani pentru pensie.

Totusi, dupa ce a urmarit sute de copii care au participat la experimentul cu bezelele, Mischel a concluzionat ca acest model este gresit. El a înteles ca vointa este prin natura sa slaba si ca multi copii care au încercat sa reziste în fata tentatiei au cedat în scurt timp, unii chiar si dupa 30 de secunde.

În schimb, Mischel a descoperit ceva interesant atunci când a studiat putinii copii care au asteptat cu succes cea de-a doua bezea. Fara exceptie, acesti copii apelasera la aceeasi strategie mentala: gasisera o cale prin care sa nu se gândeasca la desert, privind în alta parte decât la delicioasa bezea. Unii si-au acoperit ochii sau s-au jucat de-a v-ati ascunselea sub birou. Altii cântau cântece din desene animate, îsi legau în mod repetat sireturile sau pretindeau ca se culca. Dorinta lor nu era înfrânta, ci era doar uitata.

Mischel numeste aceasta abilitate „alocare strategica a atentiei” si sustine ca acesta este talentul ce sta la baza autocontrolului. De multe ori, presupunem ca vointa consta într-o fibra morala puternica. Dar acest lucru este fals — vointa înseamna de fapt alocarea potrivita a „reflectorului atentiei”, învatând cum sa controlam acea scurta lista de gânduri din memoria de lucru. Cu alte cuvinte, presupune constientizarea faptului ca, daca ne vom gândi la bezea, în cele din urma o vom mânca, asa ca este mai bine sa ne uitam în alta directie.

Ce este interesant este faptul ca aceasta abilitate cognitiva nu este utila doar celor ce tin dieta. De fapt, pare sa joace un rol esential în succesul din viata de zi cu zi. Spre exemplu, atunci când Mischel a contactat subiectii initiali la 13 ani distanta, când erau la liceu, a descoperit ca modul în care se comportasera în sarcina cu bezeaua prezicea cu un grad mare de acuratete numeroase elemente din viata acestora. Copiii care nu reusisera sa astepte la vârsta de 4 ani erau mai predispusi sa aiba probleme de comportament, atât la scoala cât si acasa. Acestia gestionau cu dificultate situatiile de stres, de multe ori nu reuseau sa fie atenti si le era dificil sa mentina prietenii. Poate cea mai impresionanta descoperire era în cazul performantelor scolare: copiii care asteptasera 15 minute pentru a obtine a doua bezea obtinusera, în medie, cu 210 mai multe puncte în testele scolare decât copiii care nu reusisera sa astepte decât 30 de secunde.

Aceste corelari demonstreaza importanta deprinderii de alocare strategica a atentiei. Când controlam cum trebuie acest reflector, putem rezista gândurilor negative si tentatiilor periculoase. Putem sa evitam bataile si se ne îmbunatatim sansele de a ne împotrivi dependentei. Deciziile noastre sunt declansate de faptele si emotiile care sunt active în creier, iar repartizarea atentiei ne permite sa dam directie acestui proces aleatoriu, pe masura ce selectam în mod constient gândurile de care vrem sa ne ocupam.

Mai mult, aceasta abilitate mentala devine din ce în ce mai importanta. Traim în epoca informatiei, ceea ce face ca abilitatea de a ne concentra asupra informatiilor importante sa fie extrem de pretioasa. Acest lucru a fost cel mai bine sintetizat de Herbert Simon: „O bogatie de informatie creeaza o saracie a atentiei”. Creierul este o masinarie limitata, iar lumea este un loc confuz, plin de date si de distractii — inteligenta este abilitatea de a procesa datele astfel încât sa aiba mai mult sens. La fel ca vointa, aceasta abilitate necesita alocarea strategica a atentiei.

Un gând de final: în ultimele decenii, psihologia si neurostiintele au erodat semnificativ notiunile clasice despre liberul arbitru. Mintea inconstienta este, se pare, cea mai mare parte a mintii. Cu toate acestea, noi putem înca sa controlam „reflectorul atentiei”, concentrându-ne asupra acelor idei care ne vor permite sa reusim. În cele din urma, acesta ar putea fi singurul lucru pe care îl putem controla. Asadar, nu suntem obligati sa ne uitam la bezea.

Poti demonstra definitiv ca ceva este periculos, dar nu ca ceva este sanatos

Tom Standage, editor la The Economist, autorul cartii „The Edible History of the Humanity”

O mai ampla întelegere a faptului ca nu poti demonstra o asertiune negativa ar duce, din punctul meu de vedere, la o modernizare a dezbaterii publice pe teme de stiinta si tehnologie.

Ca jurnalist am pierdut sirul ocaziilor în care oamenii au cerut cu referire la o anumita tehnologie „sa se demonstreze ca nu face rau”. Acest lucru este, desigur, imposibil, asa cum este imposibil sa demonstrezi ca nu exista lebede negre. Poti cauta o lebada neagra (raul) în diferite moduri, dar în cazul în care esuezi sa descoperi una nu înseamna ca nu exista niciuna: absenta dovezilor nu este o dovada a absentei.

Tot ce poti sa faci este sa cauti în continuare raul, dar într-un mod diferit. Daca în continuare esuezi sa îl descoperi dupa ce ai cautat în toate modurile la care te-ai putut gândi, întrebarea continua sa ramâna deschisa: „lipsa dovezilor care sa arate ca face rau” înseamna atât „sigur din câte putem sa ne dam seama” cât si „nu putem înca sa fim siguri daca este sigura sau nu”.

Oamenii de stiinta sunt adeseori acuzati de faptul ca recurg la jocuri de logica atunci când explica acest lucru. Dar ar fi extraordinar de util discursului public daca mai multa lume ar întelege ca poti demonstra ca ceva este în mod cert periculos, dar nu poti arata ca este în mod cert sigur.

„Dependenta de cale”

John McWhorter, profesor de Lingvistica si Civilizatie Occidentala la Universitatea Columbia, autor al cartii „Doing Our Own Thing”

Într-o lume ideala, toti oamenii ar întelege de la sine ca acel concept supranumit de specialistii în stiinte politice „dependenta de cale” se refera la faptul ca, adeseori, ceva ce pare astazi normal sau chiar inevitabil a început cu o alegere din trecut care parea logica la acel moment, dar care a supravietuit în ciuda faptului ca motivul care a justificat alegerea nu mai este valid, deoarece odata ce a fost stabilita alegerea, diferiti factori externi au descurajat drumul înapoi pentru a încerca alte alternative.

Exemplul cel mai cunoscut este aranjarea aparent ilogica a literelor de pe tastaturile masinilor de scris. De ce nu au fost puse în ordine alfabetica, sau astfel încât cele mai frecvent folosite litere sa fie situate sub cele mai puternice degete? La început, primele masini de scris tindeau sa se blocheze daca cineva tasta prea repede, astfel ca inventatorul sau a facut în mod special ca litera „A” sa se situeze sub degetul mic. De asemenea, primul rând continea toate literele din cuvântul „typewriter” (masina de scris), pentru a permite persoanelor care vindeau masinile de scris si care nu aveau experienta în a le folosi sa scrie acest cuvânt folosind un singur rând de litere.

Curând, însa, îmbunatatirile mecanice au facut posibila tastarea mai rapida, astfel ca au fost concepute tastaturi noi care asezau literele în functie de frecventa folosirii lor. Dar era prea târziu pentru a da înapoi. Pâna în anul 1890 dactilografele de-a lungul Americii se obisnuisera cu tastaturile QWERTY, iar a le reînvata cu o noua tastatura ar fi fost costisitor si, în cele din urma, inutil. Asadar, QWERTY a fost transmis generatiilor urmatoare, astfel ca si astazi folosim tastaturi QWERTY la computere, unde blocajele mecanice sunt imposibile.

Conceptul în sine este simplu, însa majoritatea oamenilor cred ca se aplica doar povestilor „dragute” precum cea despre QWERTY, fara a se gândi ca explica o cantitate uriasa de procese istorice si stiintifice. În schimb, tendinta naturala a oamenilor este de a cauta explicatii pentru fenomene moderne în conditiile din ziua de azi.

Am putea presupune ca pisicile îsi acopera excrementele deoarece sunt foarte îngrijite, însa aceleasi fiinte îsi consuma cu placere propria voma si apoi ne sar în poala. Pisicile îsi îngroapa fecalele datorita unui instinct ce rezista din vremea în care traiau în salbaticie, acesta ajutându-le sa evite atentia pradatorilor, iar acum nu au niciun motiv pentru a renunta la acest obicei (spre bucuria proprietarilor). De multe ori mi-am dorit ca mai multi oameni sa aiba pornirea de a presupune ca explicatii de tip „dependenta de cale” sunt la fel de probabile ca cele orientate spre prezent, pe care tind sa le prefere.

În primul rând, faptul ca prezentul se bazeaza pe un amestec dinamic de situatii stravechi si existente este mai interesant decât presupunerea ca prezentul reprezinta (în mare parte) tot ce este, iar istoria este doar „trecutul”, interesanta doar pentru ca ne permite sa vedem daca ceva ce s-a petrecut în trecut s-ar putea întâmpla din nou, ceea ce difera de „dependenta de cale”.

Spre exemplu, dependenta de cale explica foarte multe lucruri despre limba, lucruri carora li s-ar atribui altfel tot felul de explicatii ad hoc. De exemplu, o buna parte din public crede ca limba pe care o vorbeste o persoana structureaza modul în care ea gândeste. Robert McCrum considera engleza „eficienta” pentru ca nu are sufixele care complica majoritatea limbilor europene. El sugereaza ca acest lucru s-ar datora unui element din spiritul vorbitorilor de engleza care le-a permis sa conduca lumea prin explorare si prin Revolutia Industriala.

Dar engleza si-a pierdut sufixele începând cu secolul al VIII-lea e.n., atunci când vikingii au invadat Britania si foarte multi dintre ei au învatat limba incomplet, astfel încât copiii au început sa o vorbeasca la fel. Situatia era ireversibila, pentru nu poti recrea genuri si conjugari din aer, ci e nevoie de perioade uriase de timp ca acestea sa fie recreate. Asadar, sintaxa simplificata a englezei nu are nimic de-a face cu spiritul actual al englezilor, si nici cu cel de acum patru secole. Responsabila este dependenta de cale, asa cum este cazul în majoritatea elementelor care dau structura unei limbi.

Un alt exemplu: tot auzim în ultima vreme ca ne confruntam cu o criza în ceea ce priveste capacitatea oamenilor de a scrie si se spune ca ea este cauzata de emailuri si SMS-uri. Dar aici este vorba despre o circularitate — pâna la urma, de ce nu ar putea oamenii sa scrie emailuri si SMS-uri în acelasi stil literar pe care obisnuiau oamenii sa-l foloseasca în scrisori? De asemenea, auzim îngrijorari despre efectele televizorului, în ciuda faptului ca înca din anii ‘50 copiii petrec mult timp în fata sa, deci cu mult înainte de anii ‘80, când temerile despre amenintarea TV-ului au început sa atinge culmi nemaivazute.

Din nou, explicatia bazata pe prezent nu are logica, pe când una bazata pe o perspectiva istorica are. Aceasta ne arata ca în trecut a avut loc o schimbare ireversibila. În anii ‘60, limba engleza vorbita în SUA a cunoscut o schimbare rapida de la un stil pretentios la unul mai putin formal, vorbit, în contextul schimbarilor culturale provocate de contracultura. Acest lucru a afectat în mod direct modul în care erau compuse manualele de limbi si arte, implicit afectând si expunerea tinerilor la limbajul formal si atitudinea acestora fata de limba engleza. Rezultatul? O cultura lingvistica în care accentul era pus pe demotic, scurt si spontan. Dupa o singura generatie crescuta în acest context, a devenit imposibila revenirea la trecut. Oricine ar fi decis sa comunice folosind frazeologia grandilocventa a trecutului ar fi descoperit ca pare absurd noii generatii, astfel ca nu s-ar fi bucurat de influenta sau de expunere. Asadar, dependenta de cale identifica aceasta schimbare culturala ca fiind cauza a ceea ce ne tulbura, bucura sau doar intereseaza în modul în care este folosita în prezent limba engleza, si arata ca televizorul, emailul si alte tehnologii sunt doar epifenomene.

Cea mai mare parte a vietii îmi pare dependenta de cale. Daca as putea crea un curriculum national de la zero, as introduce acest concept printre cele care le sunt predate tinerilor cât se poate mai devreme.

Universul fara tel

Sean Carroll, specialist în fizica teoretica la Caltech, autorul cartii „The Particle at the End of the Universe”, câstigatoare în 2013 a 2013 Royal Society Winton Prize

Lumea este formata din lucruri ce respecta reguli. Daca punem încontinuu întrebari de tip „de ce” despre ceea ce are loc în univers, ajungem în cele din urma la raspunsul „datorita starii universului si legilor naturii”.

Acesta nu este un mod de gândire evident oamenilor. Privind universul prin ochii nostri antropocentrici, nu putem decât sa vedem lucrurile prin prisma cauzelor, telurilor si a modului nostru natural de a fi. În Grecia antica, Platon si Aristotel vedeau lumea într-o perspectiva teleologica — ploaia cade pentru ca apa vrea sa fie mai jos decât aerul, animalele (si sclavii) slujesc în mod natural cetatenilor.

Înca de la început au existat sceptici. Democrit si Lucretiu erau naturalisti timpurii, care ne îndemnau sa gândim în termeni de materie care urmeaza reguli, care nu cauta cauze si care nu serveste nici teluri ascunse.

Însa abia atunci când întelegerea fizicii a cunoscut progrese datorita unor gânditori precum Avicenna, Galileo si Newton a devenit rezonabil sa concepem universul ca evoluând sub propria sa putere, fara sa fie ghidat sau sustinut de forte exterioare.

Teologii invoca uneori „sustinerea lumii” drept o functie a lui Dumnezeu. Dar noi stim mai bine; lumea nu are nevoie de sustinere, ea poate pur si simplu sa fie. Pierre-Simon Laplace a articulat tipul foarte specific de regula pe care lumea o respecta: daca specificam starea completa a Universului (sau a oricarei parti izolate a Universului) într-un anumit moment, legile fizicii ne spun care va fi starea sa în momentul imediat urmator. Aplicând aceste legi din nou, putem spune care va fi starea sa un moment ulterior. Si asa mai departe, pâna când (cel putin în principiu) putem sa construim o istorie completa a universului.

Acesta nu este un univers care progreseaza catre un tel; este unul prins în strângerea de fier a unui tipar implacabil.

Aceasta perspectiva asupra proceselor ce compun miezul lumii fizice are consecinte importante asupra modului în care ne raportam la lumea sociala. Oamenilor le place sa insiste ca exista motive pentru care lucrurile se întâmpla. Moartea unui copil, prabusirea unui avion sau un atac armat aleatoriu trebuie explicate drept actiuni dintr-un plan ascuns. Atunci când Pat Robertson a sugerat ca uraganul Katrina a fost provocat partial de mânia lui Dumnezeu rezultata din scaderea moralitatii americane, el încerca sa ofere un context care sa explice un eveniment aparent inexplicabil.

Natura ne învata altceva. Lucrurile se petrec deoarece legile naturii spun ca vor avea loc — pentru ca sunt consecintele starii universului si ale caii evolutiei sale. Viata pe Pamânt nu apare ca împlinire a vreunui plan maret, ci ca un efect secundar al cresterii entropiei într-un mediu aflat departe de starea de echilibru. Creierele noastre impresionante nu se dezvolta deoarece viata este ghidata catre un nivel din ce în ce mai mare de complexitate si inteligenta, ci ca rezultat al interactiunilor mecanice între gene, organisme si împrejurimile lor.

Acest lucru nu înseamna ca viata este lipsita de scop si sens, ci doar ca acestea sunt lucruri pe care noi le cream, nu le descoperim în arhitectura fundamentala a lumii. Lumea continua sa se întâmple, în concordanta cu regulile sale. Depinde doar de noi sa o întelegem si sa-i dam valoare.

Cum ti-ai infirma propriul punct de vedere?

Howard Gardner, profesor de cognitie si educatie la Harvard Graduate School of Education, autor al cartii „Truth, Beauty, and Goodness Reframed”

Datorita lui Karl Popper avem un instrument simplu si puternic: fraza „cum ti-ai infirma propriul punct de vedere?”.

Într-o societatate democratica si demotica precum a noastra, cea mai mare provocare la adresa gândirii stiintifice este tendinta de a adopta perspective pe baza credintei sau a ideologiei. Majoritatea americanilor nu cred în evolutie deoarece este contrara învataturii religioase; de asemenea, o minoritate considerabila este sceptica în ceea ce priveste încalzirea globala — sau, mai exact, în ceea ce priveste contributia oamenilor la încalzirea globala — deoarece eforturile de a contracara schimbarile climatice ar afecta „piata libera”.

Popper a popularizat notiunea ca o asertiune este stiintifica doar în masura în care poate fi infirmata — si ca stiinta functioneaza prin eforturi perpetue de a infirma asertiuni.

Daca cetatenii americani, sau cetatenii de oriunde din lume, ar fi motivati sa descrie conditiile în care ar renunta la crezurile lor, atunci ar începe sa gândeasca stiintific. Si daca ar recunoaste ca dovezile empirice nu le-ar schimba punctul de vedere, atunci macar ar indica faptul ca perspectiva lor are o baza religioasa sau ideologica si nu una stiintifica.