Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-gandul 

Psihiatrul care are grija de OAMENII CARE NU EXISTA, fata în fata cu SINDROMUL:

vi-l prezinta azi pe psihiatrul care are grija de „oamenii care nu exista”. Este vorba despre Gabriel Diaconu, unul dintre principalii experti ai României în materie de stres posttraumatic, specializat în suicidologie si psihotraumatologie, precum si în interventie de criza si gestionarea conflictelor interetnice. La el merg oameni ca Florin Jalaboi, oameni din Armata, de la Interne sau din Servicii care nu au curaj sa îsi marturiseasca problemele în sistemele din care fac parte. Doctorul Diaconu îi asculta, le promite confidentialitatea pe care fiecare dintre ei o cere în secunda în care îi trec pragul si, foarte important, îi ajuta sa se trateze de aceasta tulburare negata în România, care, ramasa nedepistata si neîngrijita, distruge vieti. Despre pozitia oficiala a Armatei, aceea a obsesivului „zero cazuri” spune ca este o „gogomanie” care priveaza individul de tratamentul la care este îndreptatit. Diaconu îi avertizeaza pe psihologii militari ca, atunci când pun un diagnostic mincinos, pentru a fi conformi cu pozitia oficiala a institutiei lor, comit „un caz sever de malpraxis”.

„Daca eu n-as fi avut pacienti militari români cu PTSD...”

Gabriel Diaconu (MindCare - MedLife) a urmarit proiectul „Sindromul NU”, despre fenomenul negarii tulburarii de stres posttraumatic în Armata româna, care sustine ca nu a avut niciodata un asemenea caz, nici macar dupa 30.000 de militari trimisi în Irak si Afganistan. L-am întrebat, prin urmare, pe acest psihiatru care, lucrând în „civilie”, nu trebuie sa subscrie acestei obsesii a „NU”-ului dus pâna la absurd, daca este posibil ca România sa nu fi avut cazuri de stres posttraumatic: „Daca eu n-as fi avut pacienti militari români cu PTSD si daca probabil n-as fi trait si în alte sisteme de gândire decât în România si daca probabil as fi avut cu 30-40 de puncte mai putine de IQ si daca probabil as fi fost în industria moraritului si a panificatiei si daca probabil tot timpul mi-as petrecut ziua facând niste mantre despre ce cred eu despre lumea asta – probabil ca ar fi fost o sansa ca as fi putut sa cred o atare gogomanie. O sansa, atentie!, nu multe sanse”, a raspuns el. Iar acesta a fost doar începutul.

Evidentele sunt zdrobitor împotriva unei astfel de supozitii, atrage atentia Diaconu, dupa care se întoarce în zona lui „daca”: „Hai sa zicem, de dragul absurdului, ca acesti oameni au dreptate. Ar fi ceva nemaiîntâlnit. Dumneavoastra va imaginati cum ar fi daca în mod transparent am revizui sistemul de pregatire a soldatului român – nu sovietic, român -, sistemul de instructie psihologica - deci daca am lua reteta aceasta miraculoasa a Armatei Române si am duce-o înapoi catre NATO, catre fortele de aparare israeliene, catre tot ceea ce înseamna militarime detasata pe lumea asta într-un teatru de lupta, ar fi genial. România ar intra în analele istoriei ca tara care a descoperit elixirul anti-trauma! Or, oamenii astia - din nou, suntem în plin absurd -, dar admitem ca au solutii. Eu, scepticul, sunt asa: când cineva are o solutie minunata, o poseda si este în interesul umanitatii ca acea solutie sa fie împartita, ar trebui sa fie o forma de transparenta”.

15-20 de diagnostice: „Îti dai seama ca simplul fapt ca eu am venit sa vorbesc cu tine ma expune?”

Primul diagnostic l-a pus în urma cu patru ani, când s-a întors în România din Canada. Cel mai recent diagnostic a fost în septembrie. În acest interval, spune ca au existat 15-20 de persoane diagnosticate, din Armata, de la Ministerul de Interne, dar si de la Servicii. În ceea ce-i priveste pe militari, unii erau ofiteri activi si au ramas asa, pentru ca si-au tinut problemele pentru ei si pentru Gabriel Diaconu, altii erau în rezerva, postura din care s-au simtit mai confortabili în a cere ajutor.

„De fiecare data, exista urmatoarea mantra, pe care oamenii mi-o spuneau: în primul rând, aveau o problema cu telefoanele, sa nu fim ascultati. Unii dintre ei si le puneau sub fund, altii ma rugau sa îl închid inclusiv pe al meu. Un al doilea lucru: insistau teribil de mult asupra confidentialitatii discutiilor, dupa care, fara discriminare, spuneau ca nu îndraznesc sa se duca la serviciile care le sunt afiliate. Le spuneam: stii, eu sunt cineva care face psihiatrie în practica privata, independenta, toata munca mea de terapie este cumva libera, eu nu sunt angajat, în acelasi timp nu am pârghiile sa îti facilitez vreo schimbare în viata ta profesionala de pe urma muncii noastre. Nu ma intereseaza si, în acelasi timp, nu este de competenta mea sa stiu despre superiorii lui si, de la un punct încolo, fiind o discutie confidentiala, eu nu am dosarul lui. Eu nu am decât povestea lui”, explica Gabriel Diaconu.

Veneau la el nu neaparat pentru ca nu îi considerau pe psihiatrii din Armata suficient de competenti, „cât de felul în care asta i-ar expune unor scenarii care sa fie în dauna lor profesionala si, cumva, teama de ziua de mâine”.

„Oamenii pe care eu i-am vazut se aflau într-o zona foarte precara pentru ei si asta este o chestiune pe care eu am învatat în timp sa o respect si sa o protejez. Pentru ca unii dintre ei mi-au spus „îti dai seama ca simplul fapt ca eu am venit sa vorbesc cu tine ma expune?””, mai povesteste psihiatrul.

„Bai, noi n-avem nici unu! Hai sa ne uitam la chestionarele alea!”

Pâna sa ajunga la el, însa, au fost, obligatoriu, pe la psihologii si psihiatrii din structurile din care faceau parte. Cum au trecut aceste evaluari? Au mintit, dând raspunsurile dezirabile, cum ne-a spus si militarul din Iasi diagnosticat cu stres posttraumatic sau sunt evaluari superficiale? „Oamenii, atunci când sunt supusi unui examen scris, au suficienta inteligenta functionala încât sa poata pacali testul”, raspunde psihiatrul Diaconu. Iar asta este o concluzie la care s-a ajuns deja în mediul stiintific.

„Nu ma îndoiesc de excelenta si competenta examinatorilor Armatei române. Nu vreau sa îi jignesc, Dumnezeule! Si nu vreau sa ma gândesc la posibilitatea ca probabil si pe ei i-a stârnit curiozitatea la un moment dat sa se uite pe toate chestionarele alea si sa vada ca la englezi si la americani exista 11, 15, 20% din soldati care au PTSD – „bai, noi n-avem nici unu! Hai sa ne uitam la chestionarele alea!”. Cam cât la suta dintre ele trec un screening de VT (validity testing). Toate, evident! Toate trec pentru ca noi suntem imbatabili”. Sunt numeroase cai, inclusiv analize de sânge, prin care se pot verifica aceste chestionare. „Nu e nevoie sa îi întrebi, e nevoie sa cauti si sa masori”, subliniaza psihiatrul.

„În Armata Româna, naivitatea de limbaj a unora este cuplata pe ideologia negarii”

Una dintre explicatiile pentru lipsa de cazuri oficiale de stres posttraumatic în România este rezilienta militarilor, rezistenta lor la socuri. Totusi, e o capcana si aici, crede psihiatrul Diaconu: „Armata româna confunda rezilienta – care s-ar putea sa fie robusta la soldatul român, nu neg asta – cu imunitatea. Rezilienta la boala este un lucru care face ca tu cel mult sa ai o forma atenuata, mai usor manageriabila. Asta, versus lipsa factorului de rezilienta sau a factorului de risc. Lipsa rezilientei nu e un risc în sine, e doar o forma de vulnerabilitate care face ca, atunci când vine taifunul, sa te loveasca pe tine mai tare. În Armata Româna, naivitatea de limbaj a unora este cuplata pe ideologia lor, care este o ideologie an negarii”.

Marele risc al acestei ideologii a negarii, a Sindromul NU, este ca acesti oameni nu primesc sansa de a fi bine. Într-o alta formulare, avem de-a face cu ceea ce se numeste esecul de a oferi o sansa - atât celor care ajung sa sufere de PTSD, cât si inocentilor din jurul lor: de la camarazi, familie, copii, oameni de pe strada, oameni de acolo, din teatrul de operatii, care ajung în calea lui.

Dincolo de rezilienta, o alta explicatie oficiala pentru aceasta „performanta” a lipsei unor statistici este, dupa cum ne-a declarat chiar psihologul-sef al Armatei, evaluarea si monitorizarea continue. De la intrarea în sistem, din liceul militar chiar, si pâna la întoarcerea din misiune si pensionare, Armata sustine ca îsi evalueaza constant oamenii si ca este capabila sa detecteze din timp orice problema. Detalii, AICI

Ironic, Gabriel Diaconu intervine: „Asta spre deosebire de restul armatelor lumii care pur si simplu iau oameni de pe strada si îi înroleaza si îi trimit în Afganistan, Irak, Kenya, Algeria si Congo, cu un green card. Nu, Dumnezeule mare!”. Repeta ca, daca într-adevar am reusit aceasta performanta unica în lume de a „imuniza” oamenii la tulburarea de stres posttraumatic, el vrea reteta si, mai ales vrea dovezile, instrumentele folosite, scorurile evaluarilor psihologice.

„Mai mult decât atât, si aici intram într-o zona pestilenta a discutiei peste tot în lume, ce ne facem cu oamenii care sunt pe buza diagnosticului? Vedeti, campania de care vorbim se refera la un sindrom, „Sindromul Nu”. Ce fac eu, clinician fiind, e sa ma ocup de niste oameni, nu de niste sindroame”.

Problema cu oamenii, continua el, e ca, uneori, nu pot fi încadrati într-o anumita categorie. Viata adevarata, cea dincolo de manuale, teorii si modele psihologice, nu este doar alba sau neagra. Are si o zona gri, iar în aceasta zona gri ai oamenii care au anumite simptome, dar nu toate. Totusi, întreaba Diaconu, ce faci cu un militar care, la întoarcerea din Afganistan, are 75% din simptome, dat fiind ca Armata subliniaza cu fiecare ocazie ca e nevoie de cel putin opt criterii întrunite cumulativ si cel putin sapte simptome. „Îl mentii într-un program de monitorizare sau îi dai drumul ca pestelui în psicina? În lumea asta, oamenii au început sa fie din ce în ce mai sensibili la asa ceva, pentru ca se întâmpla si accidente”.

Aceste accidente pot fi acte de agresiune împotriva propriei persoane: Florin Jalaboi, de pilda, care are deja la activ trei tentative de suicid. „E un tip de accident prevenibil”, subliniaza psihiatrul. Al doilea tip de accident e heteroagresivitatea, un cuvânt lung care înseamna, pe scurt, ca cineva devine violent cu semenii lui – fie camarazi, fie civili.

Apel la Wikipedia

„Vezi, problema mea este urmatoarea: eu am auzit câteva lucruri de la reprezentantii Armatei Române care, pe cât sunt de corecte, pe atâta sunt de dubioase”, comenteaza Gabriel Diaconu pe marginea declaratiilor oficialilor din Armata publicate în ancheta „Sindromul NU”. „Primul lucru pe care eu l-am auzit si care este corect este ca în rândul militarilor români care au fost în teatrele de razboi exista simptome indicative de tulburare psihica la un moment dat. Eu am auzit lucrul asta. Am auzit ca unii dintre ei au probleme cu somnul, ca unii dintre ei sufera de anxietate cronica, ca unii pot sa aiba simptome de depresie, am auzit ca s-ar putea ca unii dintre ei sa aiba probleme de consum de alcool. Astea sunt niste adevaruri vizavi de care Armata Româna cred ca nu se fereste sa spuna „da, OK, e o realitate imperfecta””, continua expertul.

De aici încolo se rupe, în opinia lui, un fir logic al lucrurilor, al bunelor practici: „Daca acesti oameni ar avea curiozitatea sa se duca sa citeasca pagina Wikipedia despre tulburarea de stres posttraumatic – desi Wikipedia nu e o sursa de informare, sper, pentru Armata Româna -, vor constata ca în momentul în care ai un militar care prezinta simptomele pe care eu tocmai le-am descris – nu doarme bine, este anxios, are simptome de depresie sau o forma de iritabilitate cronica si s-ar putea sa-si fi schimbat modul de a consuma anumite substante -, ar trebui sa îti pui un semn de întrebare daca nu cumva la o persoana care, culmea, este selectata, a trecut prin niste evaluari ca sa ajunga într-un teatru de lupta si am putea sa spunem ca e un „supersanatos” la origine, ei bine, la un supersanatos, daca începi sa constati lucrurile astea, de ce i se întâmpla lui lucrurile astea? E o întrebare rezonabila”.

Stresul posttraumatic, între isterici si detractori

Daca, adauga Gabriel Diaconu, expertii din Armata Româna ar avea asemenea curiozitati, vor constata ca aceste manifestari sunt vârful icebergului pentru o suspiciune rezonabila cum ca ar putea sa fie vorba la persoana respectiva de un sindrom de tip stres posttraumatic. „Detractorii notiunii de tulburare de stres posttraumatic au o mare problema cu ei însisi”, afirma Diaconu, care acuza, în acelasi timp si cealalta extrema, „a activistilor, a militantilor si a istericilor care vor sustine în anumite momente ca toti suntem traumatizati, toti suntem bolnavi”.

De aceea, o metafora precum „Sindromul NU” este utila, în opinia lui, în momentul în care vrei sa explici ceva unei populatii care în mod intuitiv rezista si se fereste de realitatea raspunsului. Cum este cazul Armatei Române.„PTSD (abrevierea de limba engleza pentru stres posttraumatic, n.red.) este doar un nume. Am putea la fel de bine sa îi spunem „Sindrom NU” sau mamaliga sau am putea sa îi spunem palmier. Este irelevant. Cumva trebuie sa îi spunem”, subliniaza Diaconu. Motivul: trebuie sa îi spunem cumva pentru a trece de acest prag si a trata acel „palmier”.

„Daca cineva în Armata Româna sufera de <mamaliga>...”

În fond, aici e problema negarii stresului posttraumatic. Netratat, are consecinte foarte grave, nu doar asupra persoanei respective, ci si a celor din jurul sau, mai ales asupra copiilor. „Daca cineva în Armata Româna sufera de „mamaliga” – refuz sa îi spun PTSD, pentru ca îmi pare ca oamenii astia sunt traumatizati de posibilitatea ca ar putea sa existe astfel de boli la militarul român -, simplul fapt ca vom merge cu interventie specifica si ca individul a profitat de asta este indicativ ca am avut dreptate”, spune psihiatrul. „Aici apare, de fapt, problema: eu nu cred ca cineva în Administratia româna, la orisice nivel, are vreo problema în a admite orice, atât timp cât acel „orice” pe care îl admite nu creeaza un spatiu în care oamenii vor veni sa puna, pe buna dreptate, întrebarea: având în vedere ca voi stiti treaba asta, stiti despre boala asta, având în vedere ca voi stiti cam la câti oameni se întâmpla în alte armate ale lumii boala asta, de ce nu faceti voi nimic?”.

În momentul în care astfel de întrebari apar si devin tot mai insistente si mai publice, acest sistem va trebui sa îsi recunoasca neajunsurile: „Nu doar în Armata, dar si în alte spatii publice din România, predomina o forma de – sa nu fiu foarte dur – suprematia imposturii. Suprematia imposturii în România face ca indivizi care au cât de cât un familiarism cu niste concepte – s-au dus la un congres, au citit o carte, s-au uitat pe canale al caror nume începe cu D si se termina cu –iscovery - , oamenii astia vulgar pricep. Si ai putea sa zici ca dincolo de vulgaritatea priceperii lor ar putea sa ia o decizie si sa invite niste experti la masa dialogului”.

„Psihologia militara realmente a pierdut contactul cu realitatea”

În acest context, trebuie sa existe o discutie despre stres posttraumatic, dusa la nivel de minister, de stat major, de oameni care coordoneaza Armata româna, dar nu pentru a le „sensibiliza lor inimile, ci sa le deschida ochii”, recomanda Diaconu.

„Eu nu cred ca represia asta de limbaj este rau-voitoare, la fel de bine cum nu cred ca este o naivitate ideologica. Mai degraba cred ca este o forma de delegare a responsabilitatii catre o profesie, în rândul psihologiei militare în România, care a pierdut contactul cu realitatea la un moment dat. Realmente a pierdut contactul cu realitatea. Sunt oameni în interiorul breslei asteia pe care îi cunosc eu si care nu pot sustine ca nu stiu despre stres posttraumatic si care din punctul meu de vedere se afla într-un impas”.

„Un diagnostic mincinos este un caz sever de malpraxis”

Într-un impas se afla si el de fiecare data când ajunge sa îsi spuna ca nu este treaba lui, ca nu are voie, sa duca problemele pacientului mai sus, în institutia din care provine. „Dar psihologii aia, care sunt acolo si care fac parte din astfel de servicii, aceia sunt oameni care, spre deosbire de mine, în momentul în care neaga un diagnostic sau prefera sa treaca un alt diagnostic decât cel real, se afla într-o zona extrem de compromitatoare a profesiei lor. Un diagnostic mincinos este un caz sever de malpraxis, o rea practica profesionala – în orice profesie”, avertizeaza Diaconu, adaugând ca mai exista o greseala în abordarea Armatei. Nevorbind despre stres posttraumatic altfel decât din carti si experientele celorlalte tari - dat fiind ca noi nu avem cazuri (sic!) - , îi tine pe oameni insularizati, singuri cu problemele lor.

„Îi tine într-o forma de paradox al bolii, pentru ca doar ei se stiu pe ei bolnavi. Doar ei se stiu pe ei suferinzi si se uita la altii, vad ca si colegul bea, e încercanat, si-a schimbat comportamentul, dar spune „OK, eu sunt mai slab decât ei, pentru ca realmente sunt bolnav”. Or, asta este un context intens neobisnuit, intens neobisnuit pentru mine ca medic, pentru ca ne-am obisnuit de ani de zile, ca vorbim despre depresie, despre anxietate, exista tot felul de ONG-uri care militeaza pentru drepturi... Aici... Este ceea ce este, nu? Dar este ceea ce este si se poate schimba”, remarca optimist Gabriel Diaconu.

Desi discutia noastra s-a concentrat pe problema negarii tulburarii de stres posttraumatic în Armata Româna si necunoasterea ei în civilie, problema la nivel macro este mai mare, mai grava. Înca nu stim sa vorbim, sa ne îngrijim de sanatatea mintala: „În ceea ce priveste psihopatologia populatiei române, e nevoie de enorm de mult timp si si de niste oameni care cât de cât sa vorbeasca pe întelesul altor oameni, încât om cu persoana, om cu rang si om fara rang, sa deprinda limba asta a sanatatii mintii, care era presupusa, implicita în sistemul de stat comunist pre-decembristi, pentru ca noi eram sanatosi si capitalistii degenerati. În interiorul nostru, degeneratii sunt trimisi pe o tangenta si sistemul are grija de sanatatea individului din scutec pâna în sicriu. Ei bine, lucrurile sunt un pic altfel la 25 de ani de la Revolutie. Si acest „un pic altfel” ridica posibilitatea ca oamenii nu mai sunt la fel de sanatosi. Totusi, n-as sari în caruta în care sa lamentez traumele acestui popor”. Pe scurt, avem nevoie aici de bun simt si un limbaj calibrat, dincolo de zonele albe si negre, de isterici si detractori.