Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-gandul 

Cum arata cu adevarat ARMATA ROMÂNA. Militarul diagnosticat cu stres posttraumatic, ASCUNS DE OFICIALI: „Ma vedeam cu arma în gura”

- Gândurile de suicid le aveam din decembrie si poate nu am scapat de ele nici acum (...) Aveam arma la mine si tot timpul aveam gândul asta: ma vedeam cu arma în gura, cu....

- Câte tentative de sinucidere ati avut?

- Trei tentative. Ultima, acum doua-trei saptamâni.

- Când aveam programat primul interviu (...) De ce aceste tentative, de ce gândurile astea?

Discutia se opreste. Plânge si încearca sa se controleze. Îsi baga din când în când câte un deget în gura si strânge cu dintii de unghie, pentru a se calma. Îsi scoate o batista din buzunar si îsi sterge nasul. Îl lasam cu gândurile lui, sa se linisteasca.

Noi, românii, nu am avut niciun caz de stres posttraumatic în rândul militarilor nostri. Am trimis peste 30.000 în ultimii ani numai în Irak si Afganistan. Peste 130 s-au întors raniti. 25 au murit. Si totusi, zero cazuri. Asta ni s-a spus, timp de peste un an de zile, de câte ori am întrebat vreun oficial al Armatei române cum se face ca, dintre toate armatele aliate, a noastra este singura neatinsa de aceasta rana invizibila a razboiului care este stresul posttraumatic. Oficialii armatei spun ca românii sunt tari, sunt pregatiti, sunt testati, evaluati, monitorizati. Aceiasi oficiali ne explicau ca militarii români se apara "cu simtul umorului". Iata ingredientele care îl fac pe român infailibil în fata uneia dintre cele mai des întâlnite tulburari de sanatate mintala din istoria conflictelor armate.

Astazi, gândul va prezinta un om care, daca dam crezare Armatei, nu exista. Un militar român diagnosticat cu stres posttraumatic (TSPT/PTSD) chiar de specialistii Armatei si tocmai în perioada în care noua, jurnalistilor gândul, ni se spunea ca asa ceva nu exista. Un militar care nu mai e militar acum, pentru ca, dupa ce a fost diagnosticat cu TSPT, a fost scos repede din sistem. A fost pensionat pe caz de boala obisnuita, pentru ca, în ochii comisiei de pensionare, stresul posttraumatic survenit în urma unei misiuni în Afganistan nu este o boala profesionala. Acest militar invizibil în fata statisticilor Statului Major General s-a trezit, la un an dupa ce s-a întors din Afganistan, cu o pensie de 571 de lei, scos din sistemul în care si-a petrecut 20 de ani din viata.

În ziua primului interviu pe care urma sa îl avem cu Florin Jalaboi, a încercat sa se sinucida luând un pumn de pastile. Era a treia încercare. Dupa o zi în asteptarea unui semn de la el, ne-a sunat: „Am fost la spital, am avut niste probleme iar si nu am putut sa va sun”. L-am întrebat daca e bine, ne-a spus „acum, mai bine”. Am închis subiectul pentru câteva saptamâni.

Reactia omului care nu exista la Sindromul NU

„L-am vazut pe respectivul sef al psihologilor (col. Adrian Prisacaru, n.red.) caruia i-ati luat interviu la Statul Major General cu câta seninatate spunea ca nu exista militari cu stres posttraumatic în România. Si doamna psiholog Macarenco, tot la fel”, ne-a explicat barbatul, care ridica din umeri când îl întrebam de ce se spune despre militarii ca el ca nu exista.

Dupa multe discutii la telefon, am ajuns, la începutul lui octombrie, în casa plutonierului în rezerva Florin Jalaboi, din satul Poiana Marului, comuna Ceplenita, judetul Iasi. Ne-a asteptat la poarta. Înauntru, sotia lui facea un chec pentru musafiri. A scos o cutie frumoasa, cu cestile bune de cafea si le-a adus pe o tava arginite, împreuna cu desertul cald.

Primul lucru care te frapeaza la Florin Jalaboi si pentru care peste un an de documentare despre stresul posttraumatic nu reuseste sa te pregateasca este sentimentul de tristete profunda pe care îl emana. Stai în fata lui si el tace, se uita în jos, se joaca cu degetele, iar tristetea te loveste, o simti oricât de calit ai fi de viata. Îti povesteste ce vrei sa stii cu o voce joasa, soptit, fara speranta.

„În ianuarie, m-am internat în Spitalul Militar prima data si acolo am fost diagnosticat”

Plutonierul de infanterie Jalaboi a fost în Afganistan între septembrie 2011 si martie 2012, într-o baza mica si prost securizata din districtul Shamulzai, provincia Zabul (sud-estul tarii). Înainte de aceasta misiune, a fost si în Bosnia-Hertegovina, în 1996.

Cu trei zile înainte de a pleca în Afganistan, s-a casatorit pentru a doua oara. Zice ca asa a fost sa fie. Din banii pe care i-a primit pentru aceasta misiune, el si sotia lui si-au facut o casa frumoasa, mare, cu un etaj, pe care nu au mai apucat sa o termine, pentru ca „au început problemele”.

„Dupa ce m-am întors din Afganistan, în martie anul trecut, am avut recuperarea care se da de obicei militarilor, dupa care m-am întors la serviciu, am fost detasat la un depozit în municipiul Iasi. Am lucrat la depozitul ala pâna în decembrie 2012, faceam si câte 240 de ore pe luna. Eram comandant de paza, 24 de ore întruna. În decembrie, ori din cauza oboselii pe care am acumulat-o, ori problemele pe care le-am mai avut în Afganistan, am avut o tentativa de suicid”, povesteste barbatul, hotarât sa îsi rezume povestea în câteva minute.

Continua: „În ianuarie, m-am internat în Spitalul Militar pentru prima data si acolo am fost diagnosticat cu depresie severa, stres posttraumatic si mai multe, nu mai stiu. Si la inima mi-au gasit câte ceva. De atunci, din ianuarie, au urmat trei internari consecutive la Spitalul Militar Iasi, tratamentul care mi-a fost schimbat de doua-de trei ori, dupa care am fost trimis la Spitalul de Psihiatrie din Iasi, Spitalul Socola. Acolo am fost internat 19 zile, mi-au schimbat tratamentul, dupa care am revenit în Spitalul Militar Iasi, iar comisia de expertiza a decis sa ma pensioneze pe caz de boala. Asta a fost în mai, cam asa. De atunci si pâna în 12 iunie, am fost în concediu medical, iar în 12 iunie am fost trecut în rezerva”. De atunci, sta si se gândeste. La ce s-a întâmplat, la ce s-ar putea întâmpla mai rau, la motive.

Prima tentativa. „De gândurile de suicid nu am scapat poate nici acum”

Ne vorbeste despre gânduri si se refera la ele de parca ar fi un nume pentru toate relele din viata lui. Gândurile de suicid. „Gânduri de suicid aveam din decembrie si nu am scapat de ele poate nici acum. De fapt, le aveam mai demult, din august-septembrie le aveam, dar abia în decembrie, când ma duceam la depozit, aveam arma la mine si aveam gândul asta: ma vedeam cu arma în gura..”.

Dupa prima încercare, primul pumn de pastile, au stiut doar SMURD-ul si familia. L-au gasit sotia si soacra si nu a vrut sa fie dus la spital. „Dupa ce mi-am revenit, au vrut sa ma duca la spital si am renuntat, din cauza serviciului, ca sa nu-mi faca probleme, daca se auzea treaba asta. La spital s-a dus pe urma, la insistentele familiei.

„Mi-a zis ‘tu ai soc posttraumatic’. Doamna psihiatru mi-a zis ca asta este boala celor care se întorc din misiune”

„Doamna psihiatru de la Spitalul Militar mi-a pus diagnosticul de soc posttraumatic. Cum am intrat la dumneai în cabinet si am început sa vorbesc, mi-a zis ‘tu ai soc posttraumatic’. A luat legatura cu seful sectiei, mi-au dat tratament, am schimbat tratamentul de doua sau de trei ori”. Îl întrebam daca stia ce este acest diagnostic. „Nu stiam nimic”. Contrar discursului oficial despre cum sunt pregatiti acesti militari înainte de misiunile internationale si cum li se tin mici cursuri de psihologie militara, acest plutonier nu stia nimic. „Doamna psihiatru mi-a zis ca asta este boala celor care se întorc din misiune”, ne explica el acum.

Abia în acest punct s-a aflat si în unitate despre problemele lui. „Dupa ce am fost internat prima oara în Spitalul Militar, am dus biletul de iesire din spital la unitate si concediul medical si m-a luat seful personalului – n-avea încredere, a chemat-o pe psiholoaga de acolo sa verifice peste doctorii de la spital. Am stat de vorba cu psiholoaga de la unitate si, nu stiu, nu a mai zis nimic de atunci. Am primit niste sfaturi de la psiholoaga si aia a fost singura oara când am vazut-o. Nici macar nu era psiholoaga de la noi din unitate, ca a noastra se pregatea pentru o misiune în Afganistan”, povesteste barbatul.

Evaluarea post-misiune: „Am învatat întrebarile pe de rost, adica stim sa mintim... Si trecem testul psihologic”

Încercam sa întelegem cum a ajuns în acest punct, ce i s-a întâmplat. Povesteste ca primele probleme pe care le-a avut au aparut în timpul misiunii din Afganistan, când avea insomnii si îl dureau ochii si capul. Înainte de Craciun, în 2012, a fost trimis la un spital american din Kandahar. „Nu mi-au gasit nimic, au zis ca e din cauza nesomnului, asa ca mi-au dat 30 de pastile de somn”.

La întoarcerea din misiune, a trecut, ca toti militarii, prin evaluarea post-misiune. „Nu mi s-a spus (rezultatul evaluarii, n.red.), dar odata ce am ramas în Armata, am trecut”, explica barbatul si adauga: „Dar, cum sa va spun, cu examenele astea psihologice care se dau în Armata, inclusiv la plecarea în misiune – am dat examen psihologic la Statul Major General în Bucuresti. Raspunsul pe care mi l-a dat domnul colonel (cu care a facut evaluarea, n.red.) a fost: ‘Se vede ca esti de mult în Armata. Le stii pe de rost’. Si adevarul e ca asa e. E o serie de întrebari de personalitate care, din 1994 pâna acum... Nu stiu daca, în cazul în care ar raspunde corect, ar mai lua cineva testul. Si le-am învatat pe de rost, adica stim sa mintim, sa le... Si trecem testul psihologic”. Înca o data, sistemul perfect si infailibil cu care ni s-a mândrit Armata se clatina.

„Plecam câte o saptamâna de acasa, ma apucam de baut”. Decembrie: prima tentativa de suicid

De foarte multe ori, simptomele de stres posttraumatic nu apar imediat dupa o experienta traumatizanta, ci pot aparea multe luni mai târziu, chiar ani. Cu cât apar mai târziu, cu atât este nevoie de un declansator care sa scoata la iveala toate acele sentimente si trairi inhibate. Si în cazul lui Florin Jalaboi, simptomele au început sa apara la aproape jumatate de an dupa întoarcerea din Afganistan.

În vara lui 2012, spune ca a început sa i se schimbe comportamentul: „Am început sa consum alcool. Eu nu bausem, sapte ani de zile nu am consumat deloc alcool – asta pâna în Afganistan. Acolo am început sa consum. Nu pot sa îmi dau seama de ce. Noi eram mai izolati, acolo erau 15 români într-o baza, împreuna cu 50-100 de militari afgani. Lucram împreuna cu ei. Faceam noi alcool, în instalatii din astea improvizate, ca nu se putea aduce”. Nu poate sa îsi dea seama de ce a început sa bea. Ceea ce nu stie este ca dependentele – de alcool, medicamente, droguri – sunt printre cele mai comune consecinte ale aparitiei simptomelor de stres posttraumatic. Bautura, însa, a fost primul semn ca ceva s-a schimbat în el.

Pe urma, situatia s-a înrautatit: „Din decembrie, dupa ce am avut prima tentativa de suicid, plecam de acasa. Plecam pur si simplu, la o luna, la doua luni, plecam câte o saptamâna de acasa, ma apucam de baut, fumam chiar – cu toate ca din 2008 nu pusesem tigara în gura. Ma duceam în Iasi, pe la prieteni.

Al doilea pumn de pastile. „Am fost si la preot”

A doua tentativa de suicid a avut loc dupa ce a fost diagnosticat, în ianuarie. A întrerupt tratamentul, pentru ca, spune el, nu se simtea bine, nu putea face nimic de la medicamente, era molesit mereu. „La doua saptamâni, am avut o noua iesire. Am plecat iar de acasa, i-am facut numai probleme sotiei si atunci am fost internat în spitalul Sf. Spiridon din Iasi. Intoxicatie tot cu... (taiat gândul, n.r)”.

Acum zice ca se tine de tratament, dar tot e molesit de la medicamente. E greu, pentru ca au o gospodarie, animale, pamânt si e mereu mult de munca, iar el se simte constant obosit. „Mi-a fost rau când am lasat pastilele. Mi-a fost rau cam o saptamâna. Iar am plecat de acasa. Dupa aia, m-am întors acasa, ma simteam bine si am considerat ca ma pot vindeca si fara medicamente. Am fost si la preot. Exact dupa doua luni de zile – iar: la orice suparare...”. Si tace.

„E terminata si sotia. A crezut ca si-a gasit fericirea, dar vad ca mai multe necazuri îi aduc”

Acum, povesteste ca sotia nu îl mai lasa sa plece nicaieri singur. Se teme ca ar disparea din nou cu zilele. „E terminata si ea din cauza asta. A crezut ca si-a gasit fericirea alaturi de mine, dar vad ca mai multe necazuri îi aduc. De la începutul anului, noua luni de zile, a avut si ea noua luni de cosmar”. Ea, în schimb, ne povesteste cu zâmbetul pe buze despre crizele lui. Înca remarci mirarea din felul în care vorbeste despre cel care, uneori, este sotul ei. Departe de a fi omul pe care îl stie, uneori devine violent, „nu te poti întelege cu el”, explica ea. Mai sunt si crizele de plâns.

A treia tentativa, în ziua primul interviu

Îl întrebam pe Florin Jalaboi câte tentative au fost în total. „Trei. Ultima acum trei saptamâni-doua saptamâni”. Decembrie, ianuarie, septembrie, deci.

Ochii i se umezesc, devine mai agitat. Ultima tentativa a avut loc în ziua în care programasem primul nostru interviu. Nu a mai raspuns la telefon, l-a avut închis toata ziua. A doua zi, vorbeam la telefon si spunea ca a avut niste probleme si a fost dus la spital în Iasi si nu a putut sa ne sune. De ce aceasta noua încercare, de ce este haituit în continuare de aceste gânduri negre? Discutia se opreste. Plânge si încearca sa se controleze. Îsi baga din când în când câte un deget în gura si strânge cu dintii de unghie, pentru a se calma. Scoate o batista din buzunar si îsi sterge nasul. Îl lasam cu gândurile lui, sa se linisteasca.

Haituit de gândul unui „Împarat”

© Gândul

Câteva minute mai târziu, continuam discutia, dar schimbam subiectul. Îl rugam sa ne povesteasca ce facea el în Afganistan, care îi era rutina zilnica. Spune ca a facut parte dintr-o echipa de mentorizare si legatura între armata afgana si structurile NATO. Faceau pregatire cu militarii afgani si aveau misiuni împreuna cu ei. Dupa ce erau pregatiti de alte structuri înainte, ajungeau la ei pentru definitivarea pregatirii lor. Este ceea ce auzim în discursul politic drept pregatirea pentru transferul de putere în vederea retragerii post-2014. „Eram împartiti în doua echipe – jumatate eram la servicii curatenie si cealalta echipa mergea în misiuni de patrulare, cu militarii afgani. În afara de asta, eu mai eram si administrator de baza si electricianul bazei”.

Mergea si în patrula si mai avea si aceste sarcini suplimentare. Despre baza, nu are cuvinte de lauda, nici despre colegii afgani. Ne arata poze si vedem ca protectia bazei era un sul cu sârma ghimpata si un buncar improvizat în caz de atac. „Eram despartiti de un perete de lut de bazarul satelor de pe acolo, care era plin de afgani. Dupa mai multe controale, din câte am aflat, era cea mai proasta siguranta din toate bazele – 80 si ceva – ale structurilor NATO din Afganistan. Noi eram cel mai prost securizati. Aveam niste sârma pe post de gard. Baza era securizata de militari afgani – noi mai efectuam controale noaptea, tot timpul îi gaseam dormind, deci eram mereu la mâna lor”.

„Am înteles ca la trei luni dupa ce am fost noi acolo au desfiintat baza”, adauga el. Are multe poze din Afganistan, facute mai ales de un fotograf american. La un moment-dat, vedem un câine superb, printre militari. Seamana foarte mult cu ciobanestii mioritici ai nostri. În alta poza, cateaua are pui. „Au împuscat-o afganii”, spune si da mai departe la o alta fotografie. Întrebam de ce si spune ca animalul nu îi lasa pe afgani sa se apropie noaptea de cortul militarilor NATO, asa ca s-au enervat si l-au împuscat.

„Probabil ca daca nu eram tinut de unii colegi... Nu pot sa îmi dau seama ce putea sa urmeze”.

Ne mai arata o alta poza. „El e Împaratul”. Asa îi spune comandantului de baza. De regula, expertii îti vor spune ca stresul posttraumatic apare la un militar dupa expunerea la o trauma profunda, la o situatie de frica extrema, o situatie de viata si de moarte, fie pentru tine, fie pentru cineva apropiat – un coleg, spre exemplu. Dupa ce i-am ascultat de doua ori povestea lui Florin Jalaboi, îti dai seama ca nu face parte din aceasta categorie, ci, mai degraba, din cea a militarilor, a oamenilor care au dezvoltat aceasta tulburare dupa ce s-au simtit umiliti o lunga perioada de timp. Vorbeste foarte mult despre „Împarat”, câte probleme au avut, cum s-a simtit umilit, cum a ajuns în situatii în care „nu stie ce putea sa faca”. „Probabil ca daca nu eram tinut de unii colegi... Nu pot sa îmi dau seama ce putea sa urmeze”.

„Am spus problema asta când mi-a venit ordinul de trecere în rezerva, i-am spus sefului de personal de la noi, inclusiv comandantului de unitate – comandantul unitatii mi-a fost si sef de echipa acolo, numai ca era la 20 de kilometri de noi, într-o alta baza, a venit vreo 3-4 ore în sase luni de zile sa ne vada. I-am zis si mi-a spus ca a fost greseala mea ca nu i-am zis, ca ma extragea din baza. Am mai avut un coleg care, tot asa, a vut probleme si l-au extras, l-au mutat în alta baza si înteleg ca tot din aceeasi cauza”, povesteste barbatul. De psiholog nu putea fi vorba acolo. Aveau un sanitar si el era omul-orchestra.

„Dupa atâta timp petrecut în unitatea aia, am ajuns pensionar la 41 de ani”

Ceea ce pare a fi originea tulburarii lui nu este deloc o poveste de eroism, cum am fi putut sa ne asteptam. Este pur si simplu o poveste umana, povestea unui om în uniforma departe de a fi omul de fier cu care se lauda Armata, un om care nu a primit ajutor la timp. În loc ca toate resursele acestei institutii care se mândreste atât de mult cu grija pentru camarazi sa fie concentrate acordarii unui ajutor de specialitate, l-au scos imediat din sistem.

Nici macar când se ducea sa fie pensionat nu i-au spus unde l-au trimis. „Am aflat dupa internarea în Spitalul de Psihiatrie Socola, la a patra internare, dupa aia în Spitalul Militar Iasi, am fost trimis la comisie si acolo s-a luat decizia pensionarii”. „Atunci am avut iar un soc din asta. Parca nu-mi venea a crede ca, dupa atâta timp petrecut în unitatea aia, am ajuns pensionar la 41 de ani”. În discutiile cu noi sau cu sotia, încearca de mai multe ori sa faca haz de necaz si sa se refere la el drept „pensionarul”.

De stiut n-a stiut ca urma sa fie pensionat, dar, daca stia, s-ar fi opus? Spune ca nu. „Prinsesem spaima de a intra în unitate. Nu stiu de ce. Când ajungeam în poarta unitatii, simteam o frica de a intra în unitate, frica, rusine. Aveam frica de superiori, de tot ce vedeam mai mare ca mine în grad. Îmi era frica de ei, pur si simplu, îmi era rusine, nu voiam sa dau ochii cu ei. De subalterni, de cei mai mici în grad decât mine îmi era rusine. Nu stiu, probabil din cauza internarilor”. În acest punct, stia toata lumea despre internarile lui.

În decizia medicala din dosarul lui de pensionare, la istoricul bolii, scrie: „Participant la misiuni externe în Bosnia, în perioada octombrie 1996-mai 1997 si apoi în Afganistan, perioada septembrie 2011-martie 2012. Dupa ultima misiune, debuteaza fenomenologie psihica de tip depresiv, pentru care a fost internat la Spitalul Militar Iasi, unde este diagnosticat cu tulburare depresiva severa si tulburare de stres posttraumatic, pentru care s-a instituit tratament (vezi decizia medicala)...”.

La o simpla lectura a deciziei medicale, relatia cauza (misiune) – efect (TSPT) pare evidenta. Totusi, pe a doua pagina, dupa întregul istoric si pomelnic de diagnostice, la rubrica „Legatura de cauzalitate/Cauza invaliditatii”, este completat: „Boala obisnuita, conform articolului 68, alineatul 1, litera c din Legea 263/2010”.

Legea la care se face trimitere este Legea pensiilor, iar art. 68 se refera la pensia de invaliditate. Daca, însa, citesti toata aceasta lege, vei observa ca, în cazul bolilor fizice, este foarte usor de stabilit si argumentat legal legatura cauza-efect, respectiv daca este vorba despre o boala profesionala sau nu. În cazul afectiunilor mintala, nu ai niciun îndrumar altul decât cum sa pui diagnosticul. Restul ramâne la latitudinea comisiei de expertiza. În cazul lui Florin Jalaboi, comisia a decis ca stresul posttraumatic dupa o misiune de lupta nu are de-a face cu misiunea.

571 de lei pensie

Privit din exterior, nu pare sa conteze prea mult eticheta. Privit, însa, din interiorul familiei lui Jalaboi, conteaza. Conteaza în primul rând, material. „Daca eram trecut cu boala profesionala, trebuia sa primesc niste salarii compensatorii si erau mai multe beneficii la boala profesionala decât la boala obisnuita”. Asa, are doar 571 de lei pensie, o suma pe care nu si-o explica. „Nu pot sa îmi dau seama. Am facut o contestatie la decizia de pensie, am 28 de ani de cotizare în total. Nu pot sa îmi dau seama cum s-a calculat”, spune el.

Decizia de pensie si primul cupon de pensie, primit în septembrie, cu banii pe iulie si august

Chiar si pentru aceasta pensie se teme. „La un an de zile, va trebui sa merg la comisie, la expertiza din nou. Ma gaseste sanatos, am pierdut si pensia asta si am ramas pe drumuri, fara niciun venit (...). M-ar linisti sa am venitul asta sigur, sa pot sa îmi cresc copiii în continuare si sa scap de problemele astea, de gândurile pe care le am în cap”.

În familia Jalaboi, sunt trei copii, doua fete si un baiat, toti premianti, se mândreste tatal. „Am o fetita de 11 ani – Carmen, este eleva în comuna noastra, aici. A trecut în clasa a V-a. E o frumusete, nu stiu daca ati vazut-o. Alexandra are 12 ani, este eleva în clasa a VII-a, la Scoala Generala din Hârlau. La fel, si ea. Toti copiii sunt premianti, au medii de la 9 în sus. Si am baiatul de 16 ani, elev la Seminarul Teologic din Iasi, în anul 2”.

Din pensia lui traiesc toti. Sotia nu poate pleca sa faca naveta, sa îsi gaseasca un loc de munca, în Hârlau sau la Iasi (mai aproape nu exista). Se teme sa îl lase singur. Merge, împreuna cu mama ei, si mai vinde la magazinul pe care îl au în sat, dar nu ies bani de aici. Tot profitul de anul trecut a fost 200 de lei. Lumea nu are bani sa cumpere, este o comuna saraca si sunt si prea multe magazine. Mai au niste pamânt, vie, dar anul acesta, în primavara, a venit o grindina care a distrus tot. Asa ca nu au strâns nimic nici de pe partea asta. Comuna a fost declarata loc de calamitate naturala. „Ca un facut”, spun sotii Jalaboi si ne servesc cu un must delicios, facut din singurii struguri pe care i-au strâns.

Bucuria (sic!) de a avea rani fizice în Armata româna

Dincolo de latura materiala, eticheta de boala obisnuita arata înca o data dorinta de a nu da nicio clipa impresia ca exista o vina a sistemului. Sistemul de pregatire, asistenta si evaluare psihologica al Armatei nu a dus niciodata la astfel de „boli profesionale” (sic!).

Potrivit unor experti americani consultati de gândul pornind de la cazul lui Florin Jalaboi, în armata SUA, militarii diagnosticati nu doar ca sunt rareori pensionati, dar de multe ori ramân ofiteri activi, tocmai pentru ca se întelege ca aceasta tulburare este tratabila. În cazul în care tulburarea este severa, militarul nu mai este cadru activ, dar i se da altceva de lucru (si în SUA, sistemul este în curs de evaluare), cum se întâmpla de multe ori (inclusiv în România) în cazul celor care au suferit rani fizice foarte grave.

Pe de alta parte, armata SUA are, potrivit unui studiu RAND Corporation din 2008, devenit de referinta (îl puteti citi AICI), pâna la 20% cazuri de stres posttraumatic printre militarii (1,64 de milioane la momentul efectuarii studiului) care au fost în Irak si Afganistan (mai multe statistici, AICI). România înca are zero cazuri, iar Florin Jalaboi înca nu exista în statisticile noastre, astfel ca tot ce s-a putut face a fost ca acest militar sa fie dat la o parte, cu boala lui obisnuita cu tot.