cp_Câini si oameni

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-gandul 

Am scris acest text acum mai rau de 10 ani. L-am republicat acum 3 ani. O fac din nou astazi.

Acest simplu fapt este un simptom sinistru al paraliziei societatii românesti, nu numai în ce priveste câinii si oamenii.

Daca mai traiesc, o sa va reamintesc textul sub alt titlu si peste înca 10 ani, pentru ca oamenii si câinii pier, în vreme ce prefacatoria fata de noi însine dainuie si creste.

Reporterilor care vâra microfonul sub nasul militantelor dragostei de câini nu le da prin cap sa puna o întrebare simpla: ati taiat vreodata un pui de gaina? I-ati pus talpile pe aripi, i-ati apucat capul cu o mâna, i-ati retezat gâtul cu cutitul tinut în cealalta? Ar obtine, cu siguranta, nuuu! - uri oripilate sau bâiguieli. Sensibilele cucoane "n-ar omorî o musca". Ele "au suflet". Ele au lasat totdeauna treaba asta pe seama sotului sau au rugat un vecin. Cele mai multe iau puii din magazin, gata omorâti de altii si înghetati, ceea ce le rezolva problemele cu naturelul simtitor.

Toata povestea asta cu câinii vagabonzi contrapune asa - zisei "cruzimi" a unor "criminali" ca primarul Basescu un fariserism mai mult sau mai putin constient. Existenta întregii societati omenesti se bazeaza pe un lung lant de crime fata de animale. Daca n-avem dreptul sa omorâm câinii vagabonzi, cine ne da dreptul sa decapitam vacile, sa înjunghiem porcii, sa înfigem în buza pestilor de buna credinta cârlige de otel? De ce practicam genocidul asupra sobolanilor sau gândacilor, venind peste ei cu deratizarea si dezinsectia? N-ar fi mai uman sa-i castram unul câte unul? Sau, ma rog, sa-i eutanasiem cu o injectie care costa cât un prânz pentru un om, în sunete de muzica preclasica, deoarece s-a demonstrat ca sobolanului îi place? Sau, si mai bine, sa-i lasam sa se "înfrateasca" cu copiii, pe care au ajuns sa-i sfâsie prin nordul Moldovei.

Castrarea câinilor vagabonzi, de care se agata cu încapatânare activistii protectiei animalelor, e o ipocrizie "umanitara". Nu omori specimenul, îi omori urmasii: "crima" e transportata în viitor, virtualizata, nu mai deranjeaza la umanism. Eutanasia, alta ipocrizie, plimbata de toti prin gura. Aceasta înseamna moarte provocata fara durere pentru a curma o suferinta incurabila. Or, în cazul maidanezilor, e vorba si de suprimarea celor sanatosi, pe care nu-i revendica nimeni în termen de zece zile - ca fapt divers, în imperiul democratiei, SUA, un câine fara stapân adunat de pe strada este lichidat în 48 de ore.

Într-un singur caz as fi suta la suta de acord cu societatile de protectie a animalelor: cel al ticalosiei numite vânatoare, "sportul" omorârii vietatilor de placere.

Asa-zisa iubire de animale, când ajunge la forme grotesti, semnifica altceva. Indivizii în cauza îsi construiesc de fapt un complex de superioritate prin mila asupra "brutelor" care cer sa nu le mai fie atacati copiii de haite de câini vagabonzi. Ei sunt buni, iar cel care scrie aceste rânduri - o bestie fara inima. M-ar privi asasin daca le-as spune ca mari criminali, psihopati, dictatori sângerosi din istoria omenirii au fost si mari iubitori de animale. Adesea, "dragostea" de animale se întâlneste cu dispretul fata de om. Cu frustrari în relatiile cu semenii. De pilda, madam Bardot, pe care vor s-o cheme unii în ajutor, si-a reprofilat preaplinul sufletesc pe animale dupa ce i-a mai scazut cota la barbati. Adesea, când mai înainteaza în vârsta, "fetele vesele" fac pasiuni pentru câini - o compensatie psihica: animalul e iubitor si credincios pâna la moarte, spre deosebire de lungul sir al barbatilor care le-au parasit fara un cuvânt. Populara zicere "Din bucata mea de pâine/ Am hranit un om si-un câine/ Câinele ma recunoaste/ Omul nu ma mai cunoaste" exprima nu atât trairi filocanine, cât neîncrederea apriorica în fiinta umana - uraste-ti aproapele, pentru ca el oricum te uraste.

Taraboiul acesta al milei e absurd. Problema a încetat de mult sa mai fie una de optiune afectiva, de împartire a oamenilor în cruzi si milosi - e o problema pur si simplu tehnica, sociala. În actiunea sociala, conceptul de mila e inoperant: aici au sens doar prioritatile, abordate în ordine. Întrucât administratiile locale anterioare si-au dovedit indolenta si în acest domeniu, numarul câinilor fara stapân din Capitala a depasit 200.000 si creste cu 15% pe an. Situatia e la fel de grava si în alte orase ale tarii. Anual, zeci de mii de oameni, între care multi copii, sunt muscati de aceste patrupede. Nu mai poti iesi noaptea pe strada, ba nici chiar ziua, prin locuri mai neumblate, fara un par în mâna. Masuri ca punerea câinilor în tarcuri sau castrarea lor ar fi fost suficiente daca se aplicau cu ani în urma. Acum e prea târziu: numarul imens deja existent, rata teribila de înmultire, capacitatile limitate de hranire sau "procesare" a lor fac inevitabila eliminarea fizica a acestor animale. Pâna când sunt castrati 5 câini, un singur dulau în putere poate însamânta 10 catele ramase fara partener pe strada. Si ca sa umpli tara cu târle de câini, animale complet neproductive, carora le dai de mâncare în conditiile în care statul n-are bani sa hraneasca bolnavii din spitale, înseamna sa transformi mila în crima.

Lucrurile sunt deci cât se poate de limpezi: avem de ales între oameni si câini. Restul e galagie sentimentaloida. Ar mai fi totusi o întrebare, doua: sunt câinii pericolul cel mai mare pentru cetatean? Dincolo de foame, agresivitatea lor nu e accentuata de miasmele violentei care plutesc în aer? În ce ma priveste, sunt pentru suprimarea câinilor strazii. Dar atunci când omul tâlhareste, violeaza, ucide alti oameni la fiecare pas, când vâneaza copii, la ce ne-am putea astepta de la câini? Si ma întreb: n-ar trebui sa se aplice si unor asemenea fiare bipede injectia terminala?