cp_Presa si politicienii, soldatii "asimetrici" ai razboiului din Siria

V-a placut sa cititi despre masacrele de la Timisoara? Despre copii asasinati în leagane în Kuweit de Saddam Hussein? Despre masacrele din Kosovo? Despre fiola prezentata de secretarul de Stat Colin Powell la ONU ca dovada a existentei armelor de distrugere în masa în Irak? Atunci veti adora si utilizarea armelor chimice în Siria.

Cazul Siriei, în momentul în care suspiciunile legate de folosirea gazelor toxice poate duce la o internationalizare a conflictului, este unul excelent pentru a sublinia pericolul viziunii în alb si negru asupra lumii, scrie revista franceza Marianne. La originile sale, razboiul sirian a fost o revolta populara autentica împotriva unei dictaturi mai dura decât cea a lui Hosni Mubarak. Totul arata ca o noua putere, mai moderna si mai democratica, va rasturna regimul Assad. Numai ca societatea siriana, mult mai diversa decât cea egipteana si mult mai organizata decât cea libiana, si istoria acestei tari, mult mai complexa decât cea egipteana, cu legaturi profunde în întregul Orient Mijlociu, a facut ca împartirea taberelor în îngeri si demoni sa duca la actuala drama.

„Vi-a placut sa cititi despre masacrele de la Timisoara? Despre copii asasinati în leagane în Kuweit de Saddam Hussein? Despre masacrele din Kosovo? Despre fiola prezentata de secretarul de Stat Colin Powell la ONU ca dovada a existentei armelor de distrugere în masa în Irak? Atunci veti adora si utilizarea armelor chimice în Siria. Confirmarea utilizarii lor este iminenta”, scrie Marianne.

Desigur, nu este nicio îndoiala ca Siria detine asemenea arme, pe care le poate utiliza. Bashar al-Assad este capabil de multe, în special de lucruri groaznice; trecutul sau o demonstreaza. Dar, pentru moment, nimeni nu stie nimic despre aceste arme.Regimul poate ca a folosit aceste arme, dar la fel de bine ar fi putut-o face si o factiune rebela sau un depozit sa fi fost aruncat în aer accidental. Nu se poate exclude nicio ipoteza.

Însa acum marile capitale au nevoie certitudini. Asa cum a spus-o purtatorul de cuvânt al Casei Albe, presedintele Barack Obama va fi responsabil pentru deciziile sale privind Siria în primul rând în fata poporului american. Iar poporul are nevoie de certitudini. Si astfel, în doar câteva zile, întreaga presa de mainstream a trecut de la conditional la prezent atunci când scrie despre folosirea armelor chimice de catre regimul Assad. Dovezile pe care se bazeaza sutele de articole si editoriale: elemente furnizate de “rebelii” sirieni, care nu sunt altii decât cei împotriva carora Occidentul a luptat, recent, în Mali si în Afganistan, oameni care reprezentau în urma cu câteva luni sau ani raul absolut.

Asadar, pentru legitimarea unei interventii umanitare, schema binara victima-criminal este cea mai sigura varianta. Ca, dupa zece ani, fostul secretar de Stat Colin Powell a declarat presei ca momentul în care a aratat la ONU o fiola ce ar fi continut bacili de antrax din arsenalul irakian a fost “penibil” putin mai conteaza.

Masacrul chimic de la Damasc si depasirea “liniei rosii” trasata de Obama au facut ca în cateva zile sa fie uitate articolele în care Zbigniew Brzezinski, fostul consilier pe probleme de securitate nationala al presedintelui Jimmy Carter si strateg al politicii externe democrate, sustinea ca Occidentul nu va interveni militar decât în momentul în care fortele lui Assad vor dovedi ca îi pot coplesi pe rebeli si ca pentru aceasta este nevoie de un accept al Chinei si al Rusiei si de depasirea etapei în care Assad ar refuza solutia organizarii unor alegeri cât de cât democratice.

Indiferent de cine a fos responsabil de moartea celor peste 100.000 de sirieni, pâna la atacul cu arme chimice, si de cine a fost reponsabil de moartea celor peste o mie de oameni pe 21 august, lucrurile trebuie sa devina mult mai clare decât sunt în realitate în aceasta tara, astfel încât repetarea complicatului scenariul egiptean sa nu mai fie posibila.

La Cairo, armata a ajuns sa masacreze, iar clericii muslmani sa asasineze. Iar diplomatiile statelor cu greutate în regiune nu au stiut daca sa condamne mai devreme militarismul potential dictatorial sau fanatismul religios totalitar. Turcia si Qatarul au fost solidare cu islamistii masacrati, Arabia Saudita, Kuweitul, Emiratele Arabe Unite sau Iordania au sprijinit ordinea restabilita de armata. Europa si America au sprijinit initial si doar declarativ puterea islamista aleasa democratic. Iar analistii presei de pretutideni au început sa se bâlbâie academic si sa transforme, în doar cateva fraze, Revolutia în Lovitura de stat revolutionara si apoi în Lovitura de stat.

Presa tinde sa nu considere legitime decât alegerile care îi promoveaza pe cei cu care simpatizeaza si tinde sa confunde vointa populara cu glasul strazii. Or, protestele din mai 1968 demonstreaza ca acest semn al egalitatii nu este justificat: “Ne-ar placea sa credem, dar protestele pariziene din mai 1968 nu au fost expresia unei aspiratii majoritare în Franta.” Cât despre legitimarea mediatica în functie de simpatii, un exemplu îl reprezinta ostilitatea presei fata de guvernele de la Kiev si Belgrad care nu au manifestat deschiderea asteptata fata de Occident, scrie Marianne.

La fel, liderii politici ai statelor mici au tendinta de a prelua versiunea sustinuta de marile puteri, precum soldatii în spatele ofiterului, “delegitimând” si “legitimând” regimuri, în calitate de mici poate mult prea vocali mesageri.