cp_Nostalgia „cu chip uman” | Andrei Plesu |

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-adevarul 

Cu ultimul film al lui Stere Gulea („Sunt o baba comunista”), tema „comunismului” nostalgic intra într-o etapa noua. Dezbaterea se muta din spatiul ideologic si politic, în acela al domesticului si al „general-umanului”.

Nu mai discutam „daca era mai bine sau nu, pe vremea lui Ceausescu”, „daca e mai important sa ai pasaport si libertate de expresie sau sa ai loc de munca asigurat si salariu decent”, „ce e de ales între neajunsurile comunismului si racilele capitalismului” etc.

Discutam cum arata viata oamenilor si a sufletelor indiferent de sistemul politic în care i-a azvîrlit istoria. Caci, în definitiv, problematica destinului individual, a vietii de familie, a prieteniei, a iubirii si a suferintei e marcata, fireste, de context, dar are si o dimensiune autonoma, etern omeneasca, aceeasi peste tot si în orice regim. Am mai spus-o si altadata: orice tip de „lume” include toate elementele „lumescului”, chiar daca în dozaje diferite. Pîna si universul concentrationar lasa loc pentru iubirea aproapelui, pentru lirism, pentru frînturi de umor, pentru frînturi de bucurie patetica, pentru revelatie si credinta.

Nu «pleci» din comunism capra si ajungi în capitalism, gazela. Sau viceversa.

În comunism, dincolo de toate oprelistile exterioare, oamenii treceau prin toate experientele unei vieti omenesti „clasice”: se îndragosteau, chefuiau (atît cît se putea), faceau haz (de necaz, dar si de dragul hazului), aveau sperante, aspiratii profesionale, prieteni, dusmani, satisfactii (sau exasperari) domestice. Dupa comunism, cu alt instrumentar si cu alte orizonturi, toate aceste experiente au continuat sa existe si ar fi saracitor sa le marginalizam, sau sa le reducem la „sosul” nou al circumstantelor social-politice. Marile schimbari sunt „mari”, trecerea de pe un mal pe altul al istoriei e radicala, spectaculoasa, eventual traumatizanta, dar fiecare ajunge „dincolo” cu acelasi temperament, cu aceleasi interese, cu aceeasi educatie, cu acelasi bagaj somatic si psihologic. Nu „pleci” din comunism capra si ajungi în capitalism, gazela. Sau viceversa. (Cu exceptia cazurilor de ipocrizie si duplicitate cronice).

Dupa 1989, am avut, de nenumarate ori, ocazia sa verific un cuvînt al lui Constantin Noica, pe care, atunci cînd ni l-a spus, nu l-am luat în seama cu suficienta atentie: „Va veni un moment cînd va veti da seama ca limitele interioare sunt mult mai greu de dus decît cele exterioare”.   Asa e: duci cu tine, în orice împrejurare noua, întregul balast al firii tale. As emenea calugarilor, despre care se povesteste, în Pateric, ca, descurajati de vreun esec spiritual, dau vina pe chilia inadcvata în care traiesc si hotarasc sa se mute în alta. „Nu faceti asta – le spune cîte un întelept – oriunde va veti muta, veti duce cu voi aceeasi chilie!”

Filmul lui Stere Gulea – în care, cum era de asteptat – se percepe minut de minut „gheara” maestrului, nu exclude, totusi, posibile comentarii de tip istoric. S-ar zice, de pilda, ca e foarte greu sa faci o ierarhie teapana între lumea falsa a comunismului si lumea dificila a capitalismului. Nu s-a trecut din regnul diavolului în acela al îngerilor. Am schimbat, într-un anumit sens, un drac cu altul, dracul terorii si al utopiei ucigase, cu cel al unui imanentism crîncen, egolatru si risipitor. Lucifer a facut loc lui Ahriman… Am stat sub un singur tais: acela al puterii arbitrare si schimonositoare, acum stam sub valori cu doua taisuri: libertatea, competitia oarba, democratia, descurcareala.

Un lucru trebuie spus, totusi: cu toate relele sale, capitalismul n-a produs niciun Gulag. Nu Sighet, nu Siberia, nu Pitesti, nu foametea ucrainiana, nu revolutia culturala maoista, nu genocidul practicat de khmerii rosii. Cei care vorbesc de ”blocuri” si ”metrou” ar face bine sa-si aminteasca si de Canal, de de Valea Jiului, de Brasov, de cele doua ceasuri de televiziune omagiala, de cozile la alimente elementare, de frig, întuneric, frica. s.a.m.d. Un singur „derapaj”  e de reprosat, dupa parerea mea, filmului: fiica Emiliei, emigrata în America, revine pentru scurt timp în tara, sa-si prezinte partenerul american. Aflam ca e însarcinata, ca o duc greu în Statele Unite, ca n-au bani de chirie. Si atunci parintii din România, asa saraci si nostalgici cum sunt, îsi amaneteaza apartamentul lor de bloc si-si salveaza astfel copilul cu ”un pumn de dolari”. Care va sa zica la noi se mai gasesc înca oameni de omenie care sa contrabalanseze ”duritatea” americanilor. Care va sa zica tot noi, asa prapaditi cum sîntem, putem, la o adica, sa-i salvam pe americani. Cam roza si tantosa sugestie!

Un lucru trebuie spus, totusi: cu toate relele sale, capitalismul n-a produs niciun Gulag.

Dincolo de toate, filmul lui Stere Gulea e o extraordinara victorie a experientei, talentului, mestesugului si umorului. Nimic din ce e dramatic pe ecran nu aluneca spre afectare melodramatica, nimic din ce e amuzant nu cade în deriziune triviala sau în poanta ieftina. Imaginea lui Vivi-Dragan, impecabila si ingenioasa. Uluitoare, pentru mine, este performanta actorilor. Luminita Gheorghiu are anvergura unei vedete planetare, pe care Oscar-ul are ghinonul de a o fi ignorat. E din stofa unor personalitati de prim rang: Anna Magnani sau Irene Papas. Rareori am vazut o combinatie mai convingatoare de forta si disciplina, de expresivitate si firesc. O alta, fermecatoare, prezenta este Marian Râlea, un actor departe de a fi folosit, îndeobste, la înaltimea înzestrarilor lui. Dar toti, chiar si cei distribuiti în rolul episodice, au pregnanta si eficienta adevarului trait, a profesionalismului de top. Ar trebui sa-i amintesc, alfabetic, pe toti. Deasupra întregii întreprinderi, se simte autoritatea cordiala si priceperea regizorului. Ma asteptam. Dar Stere stie sa fie, mereu, dincolo de asteptari.

Regret ca n-am putut fi de fata la lansarea bucuresteana a filmului. Era ziua mea. Cum mi-ar fi stat sa ies pe scena, pe 23 august, si sa pronunt fie si numele filmului: Sunt o baba comunista!