787 cp_istoria tiganilor din Tarile Române

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-historia 

Pentru a defini etnonimul "tigan" apelam la prestigiosul "Oxford Dictionary" si aflam ca "gipsy" (termenul folosit de englezi) este "member of a wandering race (called by themselves Rommany) of Hindu origin with dark skin and hair, living by basket-making, horse-dealing, fortune telling etc." Este o definitie realizata la sfarsitul secolului al XX-lea, cand misterul originii lor a fost in mare parte elucidat. Dar, in continuare, circula mai multe ipoteze privind originea si procesul imigrationist spre Europa al tiganilor.

Denumirile tiganilor

Termenul "tigan" este unul greco-bizantin - atsigani - de neatins (din verbul athiggainein - a nu atinge), dat unei secte crestine din secolul al VIII-lea din Frigia, ai carei adepti considerau o intinare contactul cu anumite obiecte sau numai vederea lor. Printr-o rastunare de sens este atribuit tiganilor.
Grecii i-au numit "atsigani" si "cativeli", turcii le ziceau "arami" si "thingenes", ungurii i-au numit "czigany" si "faraontseg", italienii - "zingari", germanii - "Zigeuner", portughezii - "ciganos", popoarele slave - "tigani", francezii - "vomi" si"bohemiens", englezii - "gipsy", popoarele nordice - "tartares" si "saraceni", belgienii si olandezii - "idolatres" si "heiden", spanolii - "gitanos" si "egipsyano". Constatam ca numele exprima o posibila provenienta. M. Block scria in 1938: "La Egipt ar trebui sa ne gandim vazand proportiile impozante ale pieptului la femeia tiganca; asemanarea in destinele seculare ar vorbi de o origine iudaica; aspectul exterior, felul aparitiei ar viza pe tatari, mongoli. Aceasta ar fi dus adevar la oarecari convingeri daca tiganii n-ar fi avut idiomul lor particular". intr-adevar, limba tiganilor a fost cea care a oferit argumente privind originea lor: India. In 1763, Istvan Valvy, student maghiar la Universitatea din Leyden, cunoaste trei indieni din Malabra si constata asemanarea intre limba tiganilor din Ungaria, din districtul Comorn si limba indienilor malabrezi.

La astfel de concluzii au ajuns si filologii germani I.C. Rudier si Kraus Zippel si istoricul Grellman - origine industana6. J.J. Vaillant, in 1857, mentiona inrudirea limbii tiganilor cu limba neoariana din India de nord.

Istoricii si istoria tiganilor

In spatiul romanesc, cel care le-a acordat primul atentia sa a fost Dimitrie Cantemir, dar acesta se arata dezorientat in ceea ce priveste originea lor, iar D. Fotino, care le dedica spatii importante in "Istoria Daciei" din anul 1819, nu pomeneste despre locul de unde au venit in tarile Romane. M. Kogalniceanu, realizatorul unui prim studiu referitor la tiganii din tarile Romane in anul 1837, introduce in istoriografia romanesca cercetarile scolii germane de istorie, afirmand originea lor indiana. Pe aceeiasi pozitie s-au aflat si alti autori romani: M. Statescu (1884), Dimitrie Dan (1893), A.D. Xenopol (1895), N. Iorga (1930), G. Potra (1939), I. Chelcea (1944), A. Gonta (1986), V. Achim (1998) etc.
Studiile de mitologie romaneasca mentioneaza traditii conform carora tiganii sunt egipteni, urmasi ai oastei faraonului sau ca ar fi descendenti ai biblicului Ham, care ar fi fost blestemat de tatal sau Noe sa aiba o culoare negriciasa si sa fie nomad. Ham l-ar fi innegrit pe tatal sau cu taciuni, profitand de goliciunea in care se afla ca urmare a consumarii unei bauturi alcoolice puternice. tiganii erau numiti de popor hamiti, harapi sau faraoni. M. Block arata ca ei sunt socotiti a fi supravietuitorii oastei faraonului innecata in Marea Rosie.

Daca originea lor indiana a fost acceptata in cvasitotalitate de istoriografie, argumentul lingvistic fiind se pare hotarator, asupra perioadei si a modului de patrundere al tiganilor in Europa si in special in mediul romanesc sunt in circulatie mai multe teorii, cu mai multa sau mai putina greutate stiintifica. Dimitrie Cantemir scria despre "tiganii cei cu multi copii": "Acestia sunt imprastiati ici si colo in toata Moldova si nu exista boier sa nu aiba in stapanirea sa cateva salase de-ale lor. De unde si cand a venit acest neam in Moldova? Nu stiu nici ei insisi si nici nu se gaseste numic despre ei in cronicele nostre. Toti tiganii, din toate tinuturile, au acelasi grai amestecat cu multe cuvinte persienesti si grecesti". N. Iorga si C.C. Giurescu au emis ipoteza ca robii tigani au sosit in spatiul romanesc odata cu tatarii.
N. Iorga afirma: "tiganii arata prin organizarea lor actuala care era cea a romanilor in secolul al XIII-lea, capeteniile lor, voievozii, poarta parul lung, papuci de purpura, au sub ascultarea lor juzi; numele principilor romani au fost adoptate de robii lor: Vlad, Dan, Radu. Ei pastreaza chiar si unele particularitati de limba arhaica".

Dar "Evul Mediu intunecat" ofera destul de putine marturii despre pamantul romanesc si despre locuitorii sai, o situatie asemanatoare inregistrandu-se si in restul Europei. O marturie, dar nu indeajuns de bine verificata, apartine lui J.P. Ludwig, care a aflat dintr-o cronica ("Cronica boema", se pare) despre "cingarii" aflati in armatele lui Bela al IV-lea pe la 1250, dar documentar sunt amintiti pentru prima data in Serbia anului 1348.

Numele si prezenta in limba lor a mai multor cuvinte grecesti arata culoarul lor de sosire din Balcani spre tarile Romane. De altfel, numele pe care si-l dau ei insisi este de romi, o consecinta a locuirii lor mai indelungate in Imperiul Bizantin, ce devenise "romeu".

Teorii cu privire la originile tiganilor

Al. Gonta considera ca tiganii au sosit in Campia Romana odata cu pecenegii si cumanii, prin secolele al XI-lea - al XII-lea, dar in documente apar abia la sfarsitul secolului al XIV-lea, iar in cronicele straine referitoare la romani nu sunt pomeniti. Pentru prima data tiganii apar intr-un act de danie apartinand cancelariei lui Dan I, domnul tarii Romanesti, din anul 1385, in care sunt mentionate 40 de salase de tigani ce sunt daruite Manastirii Tismana, din vechile posesiuni ale Manastirii Vodita (deci, prezenta lor poate fi mai veche). Din timpul lui Mircea cel Batran, din anul 1388, dateaza un act de donatie catre Manastirea Cozia, ctitoria sa, a 300 de salase tiganesti, un numar destul de mare. Tot din timpul lui Mircea cel Batran provine si un document in care sunt mentionati tigani din Transilvania, dar acestia apartin domeniului Fagarasului, la acea vreme feud al voievodului muntean. Boierul Costea, supusul sau, care stapanea satele Vistea de Jos, Vistea de Sus si jumatate din Arapasul de Jos, avea printre robii sai 17 tigani de cort ("ciganus tentorianus").

Eudoxiu de Hurmuzaki descopera un act din 1422, prin care regele maghiar Sigismund de Luxemburg acorda unei cete de tigani, prin voievodul ei, Ladislau, dreptul de a umbla liber prin Transilvania. Voievodul tiganilor, in ciuda titlului, avea o autoritate destul de restransa, asupra uneia sau a mai multor cete de tigani; in Moldova si tara Romaneasca sunt pomeniti "cnejii de tigani" (la 1414 si respectiv 1458) si la fel ca in cazul voievodului Ladislau aveau atributii fiscale, administrative, judiciare, iar autoritatile le respectau aceasta autonomie.

Robia a fost o realitate a tarilor Romane in Evul Mediu si care s-a mentinut pana la jumatatea veacului al XIX-lea. in tara Romaneasca erau robi tiganii, in Moldova, chiar inaintea robilor tigani au fost robii tatari. Se considera ca prezenta lor dateaza din secolul al XIII-lea, dar documentar apar doar la inceputul domniei lui Alexandru cel Bun. Robii tatari sunt mentionati in hrisoave ale Manastirii Bistrita, Neamt, Moldovita, Poiana Siretului. Sunt denumiti - curtile, bordeiele sau colibele de tatari. Sa remarcam faptul ca intr-un document de la Alexandru cel Bun din 8 iulie 1828, Manastirea Bistrita primeste 31 salase de tigani, 12 bordeie de tatari si niste bulgari. in 1462, aceeasi manastire detinea mai multi tigani, tatari si bulgari.

In secolul al XVI-lea, termenul rob tatar dispare, fie sunt eliberati de coetnicii lor, fie se pierd in randul robilor tigani.

Sa remarcam faptul ca Stefan cel Mare a adus foarte multi robi tigani in urma incursiunilor sale din tara Romaneasca. Face danii manastirilor din robii tigani luati dupa "arderea Targului de Floci si a Ialomitei", iar apoi, 17.000 de tigani a adus in Moldova dupa victoria impotriva lui Radu cel Frumos de la Soci din anul 1471, luati din Campia Baraganului. in 1474, "multi tigani a luat din tara Romaneasca" dupa razboiul purtat contra lui Basarab tepelus. Acest proces de migrare a tiganilor spre Moldova (fortat sau nefortat) este un fapt cert, ilustrat de documente, dar tiganii se indreapta si spre Transilvania, cautand conditii si statut social mai bun. ii aflam printre unguri si secui si sunt ortodocsi. Conditia sociala, abuzurile stapanilor, fie ei boieri sau calugari, au facut ca tiganii sa treaca adesea muntii si sunt consemnate "carti de urmarire" emise de domni la cererea stapanilor si mentionam pe Petru Schiopul, Aron Tiranul, Stefan Razvan.

Unul dintre primii calatori straini care scrie despre tarile Romane este Jehan de Wavrin, ce arata ca Vlad Dracul a trecut in nordul Dunarii 12.000 de oameni, pe care cronicarul ii vede ca fiind tigani.
Din secolul al XVI-lea apar tot mai multe marturii ale calatorilor straini prezenti in spatiul romanesc. tiganii le atrag atentia, prin statutul lor social, prin infatisare, comportament, indeletniciri, traditii.
Indeletnicirile lor nu sunt foarte diverse. in Transilvania, pentru priceperea lor in prelucrarea metalelor sunt considerati servitori regali (inca de pe vremea lui Matei Corvin) si era necesara invoirea regelui pentru a se aseza pe un domeniu nobiliar. La 1514, Ioan Zapolya a pus pe tiganii din Timisoara sa faca un tron, sceptru si o coroana de fier pentru Gheorghe Doja, pe care le-au inrosit in foc. Tovarasii lui Doja au fost siliti sa manance din carnea arsa a acestuia.

Calai in Evul Mediu
In mai multe tari ale Europei tiganii au indeplinit in numeroase cazuri meseria de calai. in tara Romanesca a devenit de notorietate cazul calaului lui Alexandru cel Rau, ce trebuia sa execute pe Mihai, viitorul domn al tarii si primul unificator al romanilor. Mihai Viteazul a fost urcat pe esafod, iar calaul luase securea sa-l decapiteze. Se spune ca tiganul fusese rob al lui Mihai si "intimidat de figura cea impunatoare a lepadat securea si-a rupt-o la fuga". Si Stefan Tomsa a avut un calau tigan. Miron Costin scria: "Avea un tigan calau, ce se zice pierzatoriu de oameni, tigan gros si mare la trup. Acela striga de multe ori aratand catre boieri: - S-au ingrasat, Doamne, berbecii, buni santu de giunghiat". Acelasi fapt il relata si T. Alberti, negustor italian, ce mentiona cruzimea deosebita a domnului. Ultimul calau al Moldovei a fost tot un tigan, Gavril Buzatu. Era descris astfel: "Un tigan colos la trup, pagan de slut la fata si cu o privire de te vara in friguri la cea din dintai cautatura". La 25 octombrie 1847 a efectuat ultima executie si se spune ca s-a sfarsit din viata calugar la Manastirea Secu.

Giovanandrea Gromo, care a vizitat Transilvania in anul 1564, scria, referindu-se la secuime, ca: "Printre ei locuieste un numar mare de tigani de care se slujesc pentru a lucra pamantul". Documentele de cancelarie ii mentioneaza pe tiganii, robi manastiresti sau boieresti, care lucrau in agricultura si se numeau "tigani de ogor" si care faceau parte din"tagma vatrasilor". L.P. Baltasar von Campenhausen, in 1787, ii aminteste pe tiganii lingurari, nu foarte multi, care locuiau la sate si se ocupau de agricultura.
O impartire pe categorii de meserii face si L. Spallanzani, care descrie Transilvania anului 1785: tiganii ce locuiau in mahalale si erau fierari si lautari, cei ce locuiesc in corturi si faceau lucruri marunte si cei nomazi, numiti "tigani egipteni" si care de cele mai multe ori erau hoti.
B. Haquet, care a cunoscut toate cele trei tari Romane, face o impartire a tiganilor in functie de proprietar, de altfel judicioasa: tigani domnesti, tigani boieresti, tigani manastiresti. ii vede ca fiind lenesi, muncind doar atunci cand ii mana nevoia si munca lor consta in prelucarea aramei, fierului, metalelor nobile, cei saraci faceau linguri, cosuri, le duceau din casa-n casa si astfel mai si cerseau. H. von Reimers, in anul 1793, ii afla pe tigani in Bucuresti pe toate ulitele si multi dintre ei lucrau in florarii.

Englezul W. Wilkinson, care a fost in tara Romanesca in timpul lui Caragea, considera ca tiganii sunt ai statului ("liberi sa umble peste tot", dar sa plateasca o dare anuala de 40 de piastri pentru toti cei ce depaseau varsta de 15 ani), ce se ocupau cu fabricarea si vanzarea de unelte din fier, muzica si zidarie, iar tiganii ce apartineau unor particulari erau servitorii boierilor sau lucrau in podgorii.

Tiganii domnesti
O categorie aparte erau tiganii domnesti "ce aveau rostul de a culege aur, care se gaseste mai ales primavara, dupa topirea zapezilor in raurile din tara Romaneasca, dar mai ales in Dambovita, care are aurul cel mai curat... Fiecare aurar, astfel se numesc, trebuie sa aduca pe un an un dram, acesta este impozitul lui", dupa cum nota L. Kreuchely, iar I. Iacovenco scria: "tiganii domnesti scot din aceste rauri pentru sotiile gospodarilor in fiecare an cate 2400 de drahme de nisip auriu" si de asemenea, C. Guiglemo Ludolf ne informeaza despre tiganii aurari ce aduna aurul din Dambovita si platesc o dare anuala in luna iunie. G. Griselini aminteste de tiganii aurari din Banat si-i numeste rudari pe cei din tara Romaneasca, ce obtin aurul prin spalarea nisipului si pietrisului adus de munti.
W. von Bauer realiza impartirea tiganilor astfel: robi ai domnilor (rudari, ursari, laieti si vatrasii - "cei ce traiesc in sate, sunt scutiti de impozite si lucreaza pentru stapanii lor") si robi ai boierilor. Despre rudari spunea ca sunt si lemnari, iar ursarii "se numesc asa dupa ursii cu care umbla prin tara sa castige un ban, ei sunt de asemenea potcovari", iar "laietii lucreaza arama si se indeletnicesc cu tot felul de mestesuguri brute".

J. Lebprecht considera ca tiganii se impart "in doua categorii si anume: aceia cu domiciliul stabil, care se ocupa in parte cu agricultura, parte cu mestesuguri si mai ales cu fieraria, iar o parte isi scot traiul din lautarie, progreseaza bine si duc o viata linistita, apoi sunt tiganii de satra, care nu sunt stabili si cutreiera toata tara". Baronul von Campenhausen ii aminteste pe "burcasi", o casta "cumplita", vara traiesc in paduri, iarna, pe gramezile de gunoi ale satelor si oraselor, plateau o mica dare. Se spunea ca furau copii si cai. Un grup aparte il constituiau "netotii"(cei cu mintea ne-toata); nu aveau un mestesug, traiau in conditii animalice, nu aveau locuinte, nici corturi, nici carute, rataceau prin tara, faceau jafuri, hotii, se hraneau chiar si cu mortaciuni. Erau vazuti ca fiind cruzi, fara lege si fara stapan. Au venit din Imperiul habsburgic la sfarsitul secolului al XVIII-lea si desi erau in numar mic, erau o mare problema pentru autoritati.

Lautarii
O "tagma" deosebita a tiganilor era cea a lautarilor, considerata privilegiata. O prima mentiune a unui tigan lautar dateaza din anul 1568, cand Petru cel Tanar intareste lui Dinga, mare postelnic, mai multe salase de tigani, intre care este amintit si "Stoica alautar". In 1645, comisul Apostolache detinea un tigan lautar: "Tudor viorariul, fiul lui Dumitru zlatar". Printre robii manastirii Bisericani din tinutul Neamtului se afla in anul 1634 si Radul - "tigan cimpoias". Uneori, boierii incredintau pe robii lor lautari in ucenicie la muzicanti otomani. in 1578, Stefan, fost mare clucer, l-a dat pe Stoica, fiul lui Opris tiganul la "un cobzar turc, anume Curtu, de l-au invatat cu cobuzul si i-au dat 1.500 de aspri si un cal si-o plosca". Sa mai amintim pe un anume "Marin guslar", in timpul lui Matei Basarab, in anul 1650.
W. Wilkinson spunea ca tiganii posedau o usurinta nativa si o rapiditate remarcabila in a deprinde arta muzicii pe care o preferau altor indeletniciri . Generalul C. von Tige ramane impresionat de "o multime de tigani care, cu tambalul si cu fluierele lor, faceau sa joace cu deosebita gratie 12 ursi", pe care ii intalneste la Brancoveni, in Oltenia, in anul 1727. tiganii ursari erau recunoscuti pentru maiestria lor in domeniul muzicii. Ei se opreau la intretaierea marilor drumuri, unde se organizau targuri locale. Faceau ursii sa joace "fie cu tamburine sau batand tactul cu un fel de pinteni mari pe care si-i legau de calcaie si care fac mult zgomot cand se lovesc intre ei", dupa cum scria F. Recordon.

A. Wolf mentiona ca tiganii lautari interpretau si cele mai vulgare "cantece de ulita", iar von Campenhausen afirma ca tiganii lautari cantau nu numai la ospete, ci si la inmormantari, dansul si cantul amestecandu-se cu bocetele. Boierul Ionita Canta avea la petrecerile sale un taraf format din sase tigani, scripcari si cobzari, iar vistiernicul Iordache Roset Roznovanu sau hatmanul C. Ghica aduceau la ospetele lor celebrele tarafuri ale lui Angheluta si Barbu Lautarul.
Au existat de-a lungul Evului Mediu mai multe eliberari din robie pentru servicii deosebite aduse stapanului. Dintre cei eliberati, unii au ajuns sa detina ranguri si bogatii. Un caz devenit celebru este cel al robului tigan Razvan, care a ajuns pana pe tronul Moldovei. N. Balcescu scria: "Cumplita moarte avu acest barbat care, prin meritul si nenorocirea sa, se ridicase din pulbere pe tronul patriei sale. Nascut tigan, dintr-un neam oranduit de veacuri la robie, el se arata in acele vremuri, mai patrioti decat cei mai neaosi moldoveni. Si ajutat numai de sabia sa cea viteaza isi inscrise numele in sirul celor mai viteji domni ai Moldovei".

Robii tigani numerosi in Moldova si tara Romaneasca
In Moldova si tara Romaneasca sunt mai multi tigani ca oriunde in Europa, spune generalul A. Langeron in 1790 si la fel, baronul von Campenhausen considera ca nici intr-o tara din Europa nu sunt atatia tigani. F. von Bauer mentiona faptul ca in anul 1778, in tarile Romane "toti romanii sunt liberi, fiind robi numai tiganii", reprezentantii unui popor ratacitor, care n-are nicaieri o patrie si se afla aici intr-un numar foarte mare. Ei au limba proprie dar stiu si romaneste si sunt crestini. Griselini, prezent in Banatul anului 1774, vorbeste de tiganii care vorbesc romaneste, dar, intre ei, foloseau un dialect ce nu apartinea "nici limbii unguresti, sarbesti, grecesti,turcesti, armenesti, nici limbii unei alte natiuni invecinate, europenesti sau asiatice". F. de Pavie, baron de Forquevaux, inca din anul 1585 incearca sa arate ca tiganii ar fi putut avea obarsia in tarile Romane, aflandu-i aici cu locuinte statornice in jurul Iasilor si prezinta si asemanarea dintre portul tigancilor si moldovencelor ca un argument in favoarea ipotezei sale. El afirma ca: "Doar aceasta este deosebirea intre aceste fiinte ratacitoare si femeile moldovence: anume ca acestea sunt albe si balaie si acealea negre, dar in mod artificial, folosind la spalat decoctii de burieni".

Este una dintre primele descrieri ale tiganilor realizate de un calator strain si care exprima caracterul de inedit si de mister al acestora pentru calatorii apuseni. B. Haquet ii arata ca fiind cu parul negru ca taciunele, ochii mari si negri, cu privire ascutita si adesea salbatica. Doreau sa traiasca liber si fara constrangeri, avand niste "notiuni superstitioase si proaste despre religie, la care nu prea se gandesc".
Calatorii straini remarcau starea jalnica a celor mai multi dintre tigani, denuntand abuzurile boierilor. Contele d'Antraigues scria la sfarsitul veacului al XVIII-lea dupa ce strabatuse tarile Romane: "Boierii sunt stapanii lor cei mai absoluti. Dupa plac, ii vand si-i ucid ca pe niste vite. Copiii lor se nasc robi fara deosebire de sex". Jean Louis Parrant, prezent in Moldova in timpul revolutiei franceze, se intreaba: "Ce se poate spune despre aceste numeroase turme (caci nu pot fi numite altfel) de fiinte inca si mai nenorocite, care sunt numite tigani si care, pierdute pentru umanitate, sunt puse pe aceaeasi treapta cu vitele de povara si adeseori tratate mai rau decat ele de catre sapani barbari a caror odioasa si asa-zis proprietate sunt?"

Tiganii sunt vanduti, rapiti, despartiti de familiile lor, batuti si uneori chiar omorati, desi legea interzicea asta. Un scriitor german prezent in tara Romaneeasca in anul 1837 arata ca aceste situatii nu disparusera odata cu epoca moderna. El descrie lupta unei tinere tiganci ce nu se dadea vanduta unui boier ce dorea sa o alature celorlalti 500 de tigani, impresionat, se pare, de frumusetea ei. Boierul a refuzat cei 50 de galbeni oferiti de strainul induiosat de lupta fetei. Ermitul din Gauting (acesta este numele cu care s-a semnat scriitorul german) crede ca intre cei 40.000 de tigani din Muntenia sunt de aceia care deprinsi cu biciul zilnic si-ar fi pierdut si mainile dintr-un capriciu sadic al stapanilor.
Vechile legi romanesti arata situatia de rob a tiganului, biserica le accepta. Traditiile vechi arata ca nu erau considerati oameni. Tendintele de reforma de la sfarsitul secolului al XVIII-lea nu schimba nimic. Biserica recunoaste ca nu e drept a exista robi, dar se justifica prin faptul ca asa erau legile vechi, care s-au urmat din veac.

Au fost si cazuri in care tigani sositi din alte parti s-au oferit robi unor boieri sau manastiri. Mentionam pe "Patrana, tiganca straina de peste Dunare", care, in 1659, s-a inchinat roaba impreuna cu copilul ei schitului Doljesti, din tinutul Neamtului, obligandu-se de bunavoie sa slujeasca schitului pe veci, impreuna cu alti tigani, primind la schimb hrana, imbracaminte, vaca si vitel61. Prezentam si un document deosebit prin ceea ce defineste - o stare inumana - si de ce este in stare o fiinta omeneasca atunci cand iubeste. Este un zapis de invoire a unei casatorii a unei fiice de imigrant ungur, om liber, cu un tigan, un rob: "Adeca eu Odor Frentu, ungur si impreuna cu femeia mea Calara, adeverim cu acest zapis al nostru in cinstita mana a a dumneaei cucoana Anica Roset Baneasa, percum sa se stie ca avand dorire mare ca sa se boteze si sa mearga dupa un Ion Bogos rob a dumneaei cucoanei Anicai (...) si-am cerut voie de la noi ca dupa botez si maritis si sa nu aiba a avea vreo suparare de la noi si au cerurt acest zapis. Pe carele eu dau acest zapis ca sa fie derapta roaba cucoanei Anicai atat cat si cati copii va face fata mea cu Ion Bogos si copiii lor de copii iar toti robi ai dumneaei sa fie ci tot neamul dumnealor..."
O zicatoare populara spunea: "Nici salca nu e pom, / Nici tiganul nu e om!"

Calatorii straini despre tigani
O alta spunea: "Feciorul de roman sa ia o tiganca, ferit-a Dumnezeu, tiganul nu-i privit de roman ca om. Nu cumva sa fie de alta lege, ca necinseteste neamul si painea fiilor lor o dau cainilor". Calatorii straini ilustreaza aceeasi stare de fapt. L. Toppeltinus arata ca lumea ii evita pe tigani, nu-i saluta, nu le arata niciun respect, iar W. Wilkinson nota: "Cu toate ca tiganii alcatuiesc o parte insemnata a comunitatii, ei sunt priviti cu cel mai mare dispret de catre ceilalti locuitori ca care, intr-adevar, se poarta cu ei putin mai bine dect cu animalele si epitetul insultator de hot sau oricare altul echivalent ar putea fi tolerat mai usor decat acela de tigan".

M. Kogalniceanu isi amintea din copilaria sa din Iasi, despre "fiinte umane cu lanturi la maini si la picioare, cu cercuri de fier in jurul fruntii sau cu zgarda metalica la gat. Biciuri sangeroase si alte pedepse precum infometarea, atarnarea deasupra focului fumegand, regimul de carcera si aruncarea, despuiat fiind, in zapada sau apa inghetata a vreunui rau, acesta este tratamentul aplicat nenorocitului de tigan"66. Marele om politic si de cultura a fost primul roman care a realiza un studiu asupra istoriei tiganilor, ilustrand o stare de fapt ce contrazicea principiile generoase ale miscarilor revolutionare si modernizatoare ale generatiei sale, una de exceptie in istoria romanilor. Gratie eforturilor sale si ale congenerilor sai, tiganii sunt dezrobiti.

Note:

1.
2. N. Djuvara, intre Orient si Occident, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1996, p. 385 si urm.
3. Al. Gonta, Satul in Moldova medievala-Institutiile, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986, p. 303
4. M. Block, Moeurs et coutumes des tsiganes, Payot, Paris, 1936, p. 57
5. M. Block, op. cit., p. 37 si I. Chelcea, tiganii din Romania, Bucuresti, 1944, p. 11
6. Al. Gonta, op. cit., p. 304
7. J. Vaillant, Les Romes. Histoire vraie des vrais Bohemiens, Paris, 1857, p. 9 si urm.
8. D. Cantemir, Descrierea Moldovei, ESPLA, Bucuresti, 1956, p. 230-231 si D. Fotino, Istoria generala a Daciei, Ed. Semne, Bucuresti, 2008, p. 341
9. M. Kogalniceanu, Schita despre tigani, trad. Gh. Ghibanescu, Iasi 1908, p. 7
10. M. Olinescu, Mitologie romaneasca, Ed. Minerva, Bucuresti, 1944, p. 101
11. M. Block, op. cit., p. 32-33
12. D. Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 297
13. N. Iorga, Istoria romanilor, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1993, p. 110 si C.C. Giurescu, Istoria romanilor, vol. II, Ed. All, Bucuresti, 2000, p. 388
14. N. Iorga, Locul romanilor in istoria universala, ed. R. Constantinescu, Bucuresti, 1985, p. 128
15. A. Poissoinier, Les esclaves tsiganes dans les Princpautes Danubienes, Payot, Paris, 1866, p. 11
16. A. Gonta, op. cit., p. 315
17. DRH, B, tara Romaneasca, I, Bucuresti, 1966, p. 19-20
18. DRH, B, tara Romaneasca, I, p. 22-25
19. DRH, B, I, p. 32-33
20. E. Hurmuzaki, Documente privitoare la tarile Romane, I/2, Bucuresti, 1890, p. 527
21. V. Costachel, A. Cazacu, Viata feudala in tara Romaneasca si Moldova, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1957, p. 154
22. DRH, A, Moldova, I, Bucuresti, 1957, p. 124-126 si M. Costachescu, Documente moldovenesti inainte de Stefan cel Mare, vol. I, p. 212 si M. Costachescu, Documente de la Stefan cel Mare, Iasi, 1948, p. 11-12
23. Cronica lui Stefan cel Mare, ed. I. Chitimia, Bucuresti, 1942, p. 40, 62 si M. Costachescu, Arderea Targului de Floci si a Ialomitei la 1470, Iasi, 1935, p. 1-2
24. Calatori straini depre tarile romane, II, ed. M. Holban, Ed. Stiintifica si Enciclopedia, Bucuresti, 1970, p. 322
25. A. Gonta, op. cit, p. 316
26. Calatori straini depre tarile romane, I, ed. M. Holban, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1968, 112-113
27. Hurmuzaki, XV/1, p. 152
28. A.D. Xenopol, Istoria romanilor din Dacia Traiana, vol. V, Ed. Cartea romaneasca, Bucuresti, 1927, p. 130
29. M. Costin, Opere complete, ed. P.P. Panaitescu, Bucuresti, 1958, p. 61 si N. Iorga, Istoria romanilor prin calatori, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1981, p. 162
30. Albina romaneasca, 25 oct. 1847
31. Calatori straini depre tarile romane, II, ed. M. Holban, Ed. Stiintifica si Enciclopedia, Bucuresti, 1970, p. 322
32. Calatori straini depre tarile romane, X/2, p. 858
33. Calatori straini depre tarile romane, X/1, p. 773
34. Calatori straini depre tarile romane, X/2, p. 843
35. Calatori straini depre tarile romane, X/2, p. 1167
36. Calatori straini depre tarile romane, X/2, p. 157
37. Calatori straini depre tarile romane, X/1, p. 424-425
38. Calatori straini depre tarile romane, X/1, p. 162
39. Calatori straini depre tarile romane, X/1, p. 746-747
40. Calatori straini depre tarile romane, X/2, p. 858
41. V. Achim, Istoria tiganilor din Romania, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1998, p. 78
42. DRH, B, tara Romaneasca, vol. VI, Bucuresti, 1985, p. 73
43. DRH, B, tara Romaneasca ,XXX (1645), Bucuresti, 1998, p. 276
44. DRH, A, Moldova, XII, 1634, Bucuresti, 1974, p. 196
45. DIR, B, tara Romaneasca, IV, Bucuresti, 1952, p. 356
46. DRH, B, tara Romaneasca, XXV, p. 452
47. Calatori straini depre tarile romane, sec. XIX, vol. I, p. 653
48. Calatori straini depre tarile romane, IX, p. 156
49. Calatori straini depre tarile romane, sec. XIX, vol. I, p. 635
50. N. Iorga, Istoria romanilor prin calatori, p. 612 si Calatori straini depre tarile romane, X/2, p. 1264
51. N. Iorga, O gospodarie moldoveneasca la 1777 dupa socotelile cronicarului I.Canta, AARMSI, s.III, Tom VIII, 1927-1928, p. 91-92 si Gh. Ungureanu, Veniturile si cheltuielile unei mari case boieresti din Iasi in anul 1816, in "Studii si articole de istorie", I, 1956, p. 133
52. N. Balcescu, Puterea armata si arta militara la romani, Ed. Militara, Bucuresti, 1990, p. 118
53. Calatori straini depre tarile romane, X/2, p. 858 si 941
54. Calatori straini depre tarile romane, X/1, p. 149
55. Calatori straini depre tarile romane, X/1, p. 382
56. Calatori straini depre tarile romane, III, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971, p. 183
57. Calatori straini depre tarile romane, X/2, p. 861
58. Calatori straini depre tarile romane, X/1, p. 300 si X/2, p. 1312
59. N. Iorga, Romanii prin calatori, Ed. Casei Scoalelor, Bucuresti, 1929, p. 2
60. Istoria dreptului romanesc, II/1, Bucuresti, 1984, p. 244
61. Istoria Romanului, Societatea culturala - Roman-600, Roman, 1992, p. 59
62. N. Iorga, Documente refritoare la familia Climachi, I, Bucuresti, 1903, p. 483
63. I. Muslea, O. Barlea, Tipologia folclorului. Din raspunsurile la chestionarele lui Hasdeu, Ed. Minerva, Bucuresti, 1970, p. 527
64. E. Sevastos, Literatura populara, vol. I, Ed. Minerva, Bucuresti, 1990, p. 150
65. A. Fraser, tiganii, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2008, p. 70 si Calatori straini depre tarile romane, X/2, p. 158
66. M. Kogalniceanu, Dezrobirea tiganilor, Bucuresti, 1891, p. 14

The Concise Oxford Dictionary of current english, Ed Oxford, p. 1989, p. 517