cp_Radu Gyr

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-adevarul.ro 

Radu Gyr a facut 20 de ani de temnita. A fost condamnat la moarte, dar a trait. A lasat în urma cele mai sincere poezii-rugaciune, scrise fara hârtie si creion, dar care au rezistat timpului si închisorii. Despre aceasta mostenire, despre ce ramâne, familia sa vorbeste cu mândrie si cu regret.

„Au cotrobait peste tot,  au devastat toata casa. Au taiat pernele, au taiat plapumi, au distrus tot! Toate lucrurile noastre erau maldar în mijlocul camerei. N-au gasit nimic“, povesteste astazi Simona Popa, fiica poetului Radu Gyr. Nu le spune numele, dar sunt cei care aveau sa-l condamne la moarte pe tatal sau pentru poezia „Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane“. Dupa ce facuse 12 ani de temnita, aveau sa-l condamne la moarte pentru o poezie. Cautau un manuscris, o dovada, dar manuscrisul era împaturit într-o undita aruncata neglijent într-un colt al camerei. Nu l-au gasit, însa asta nu i-a împiedicat.

23 martie 1959. „Tribunalul, în numele poporului, hotaraste: facând aplicarea Articolului 211 Cod Penal, cu unanimitate de voturi condamna pe Demetrescu Radu Gyr la moarte pentru crima de insurectie armata. [..] îl condamna la 20 de ani detentiune grea pentru crima de activitate intensa contra clasei muncitoare si miscarii revolutionare. [...] îl condamna si la 10 ani de degradare civica“, decideau judecatorii Tribunalului Militar.

Renuntarile la vis
Radu Gyr a fost dus la Jilava, legat cu lanturi la mâini si la picioare si tinut acolo, în asteptarea ultimei nedreptati. „Hai, mortilor, ca a sosit moartea!“, le strigau temnicerii celor din aripa Jilavei ce aveau aceeasi condamnare. Câteodata, veneau noaptea si-l trezeau, dar numai pentru a-l muta în alta celula. Numai asa, pentru a simula ultimul drum, caci niciodata nu-l sfârseau. În urma recursului, pedeapsa fusese comutata în închisoare pe viata, însa Radu Gyr a stiut asta abia la un an dupa hotarâre.

Dupa un an în care moartea parea cea mai apropiata certitudine, Radu Gyr a fost aruncat în spatele gratiilor din Aiud. Aceasta ultima încercare i-a desavârsit, pentru multi, statutul de „sfânt al închisorilor“, caci versurile lui Radu Gyr au fost, poate, cea mai frumoasa alinare pentru sufletele libere ale detinutilor de la Aiud. „Înfrânt nu esti atunci când sângeri/ nici ochii când în lacrimi ti-s./ Adevaratele înfrângeri/ sunt renuntarile la vis“, le spunea Gyr.

Erau poezii scrise noaptea, când tavanul celulei tinea loc de hârtie, erau recitate dimineata, în cod Morse, la calorifere sau în plimbarile organizate, si erau rescrise pe talpa bocancilor, pe sapun sau pe orice se puteau încrusta cuvinte. Se foloseau chiar si bucati de sticla, suflate cu praful destinat deratizarii si scrijelite cu aschii sau ata desirata din zeghe si înnodata în forma de „As’noapte, Iisus mi-a intrat în celula“.
Era rezistenta prin credinta, caci despre Dumnezeu si rugaciune vorbea Gyr, era rezistenta, caci aceasta poezie în catuse dadea speranta vorbind despre patimire, despre demnitate si despre disperare. Iar Gyr n-a renuntat niciodata la nimic. Nici la trecutul, nici la credinta, nici la dragostea sa pentru oameni.

Cercetas brancardier în Primul Razboi
Despre Gyr s-a spus ca s-a nascut sa scrie poezie. La 10 ani, în casa parintilor – actorul Stefan Coco Demetrescu si muziciana Eugenia Gherghel –, îsi exersa lirica ludica în epigrame adresate profesorilor de la Liceul „Carol I“ din Craiova, iar la 14 ani, la 7 iunie 1919, punea în scena, la Teatrul National din Craiova, poemul istoric „În munti“. Primul volum de poezii, „Linisti de schituri“, i-a aparut la 18 ani, sub atenta îndrumare a Elenei Farago.

Dar si pentru a-i obladui pe napastuiti, se spune, a trait Gyr. În toamna anului 1916, când avea numai 11 ani, iar Ardealul era zguduit de trupele germano-austriece, se ofera voluntar, fiind cercetas brancardier pe una dintre ambulantele trase de cai, lânga trupele de la Târgu-Jiu. „Zavoiul Jiului era plin de cadavre si raniti, iar albiile râurilor se învolburau de sânge si resturi de furgoane“, spunea, la întoarcere.

„Nelovind pe la spate“
La Bucuresti, la Facultatea de Litere si Filosofie, cunoaste adevaratul rafinament al cuvintelor, îndrumat de profesori ca Tudor Vianu, Constantin Radulescu-Motru, Nicolae Cartojan, P.P. Negulescu, Mihail Dragomirescu si Nae Ionescu. Cel mai frumos exemplu al acestui rafinament, dat de fiica sa: „Numele meu este Simona Luminita – al doilea prenume este chiar titlul unei poezii. Pâna sa fi scris tata acea poezie, nimeni nu s-a numit «Luminita»“.

Atras de unul dintre curentele politice specifice vremii, Radu Gyr ia contact, alaturi de Mircea Vulcanescu, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade sau Ion Barbu, cu tinerii Garzii de Fier, devenind ulterior membru de seama al Miscarii, comandant legionar si sef al regiunii Oltenia.

„M-am aratat necrutator în polemica politica din ziarele anilor 1937-1940, caricaturizându-mi adversarul, dar luptând în scris, cu lealitate, nelovind pe la spate si neatacând un om care ar fi avut mâinile legate sau un calus în gura, împiedicat de a-mi raspunde prin presa“, se vedea Radu Gyr în oglinda, purtând camasa verde. Dar, asa cum putea sa aline, asa  si zdrobea cuvântul lui Gyr. El este autorul poeziei „Sfânta Tinerete Legionara“, imnul oamenilor în camasa verde. Iar în strofele din „La lupta, muncitori!“,  vorbea despre „jertfe si trasnet de ciocane“ – pretul unui nou destin.

23 august: „Nu stiti ce va urma!“
Adeziunea fatisa la politica legionara l-a trimis în lagarele de la Tismana si Miercurea Ciuc, alaturi de Eliade si Nae Ionescu, însa revenirea Miscarii în politica îl propulseaza pe postul de Director al Teatrelor. Totusi, dupa rebeliunea legionara, Gyr e din nou închis. Aiud, 12 ani.

Este luat, dupa o scurta perioada, din spatele gratiilor si trimis în prima linie, pe frontul de Rasarit, în mijlocul luptelor de la Vîgoda-Vinogradov. Din cauza problemelor de vedere, este trimis înapoi, acasa. „Peste tot scrie ca a fost ranit pe front, dar n-a fost. A fost retras pentru ca avea dioptrii prea mari. A fost adus în tara sub paza unui soldat. Acest soldat i-a spus: «Domnule profesor, trebuie sa va spun ca eu am misiunea de a va ucide. Dar eu asa ceva nu pot sa fac»“, povesteste Simona Popa.

Actul de la 23 august 1944 l-a gasit, îngrijorat, acasa, în locuinta surorii sale din Râmnicu Vâlcea. „Pe 23 august, seara, când toata lumea era fericita, tata a spus: «Stati putin, nu va bucurati, ca voi nu stiti ce va urma!».“

Peretii celulei erau zgâriati cu poemele lui Radu Gyr. Rugaciunea a fost secretul salvarii noastre la Aiud si, lânga rugaciune, poezia lui Gyr a legat inima de inima si suflet de suflet. Versul lui se traia. Îl traiam. Era pentru noi haina si hrana, apa si caldura. Câti dintre tinerii care se dezvolta acum în libertate se întâlnesc cu aceste perle? Câti le cauta? Sunt pentru ei. Pentru cei de mâine.

Sotia lui Silviu Brucan: „Esti un legionar demagog!“

2 iunie 1945. Tribunalul Poporului. Procesul „lotului ziaristilor fascisti“. Radu Gyr: „Eu am avut o credinta si am iubit-o. [...] Prabusiri de idealuri, naruiri de aspiratii înregistram cu totii. Si, poate, uneori gresim tocmai în credintele noastre cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am gresit si unde nu“.

Alexandrina Sidorovici, sotia lui Silviu Brucan, acuzatoare publica: „Esti un legionar demagog!“.

Radu Gyr: „Dumneavoastra va truditi, de trei luni, sa strângeti dovezi apasatoare împotriva mea si când eu, în zece minute, suflu în ele ca în niste baloane de sapun, va enervati si-mi întrerupeti apararea“.
Sentinta: 12 ani de închisoare. Brasov, Vacaresti si Aiud. Ironia: la 2 iunie 1945 a fost ultima zi de nastere pe care a sarbatorit-o maresalul Ion Antonescu.

Pâna la abdicarea regelui Mihai din 30 decembrie 1947, lui Radu Gyr i s-a permis sa aiba hârtie si creion, iar poeziile pe care le-a scris de pe patul de spital al închisorii din Brasov au ajuns acasa, chiar si asa, cu stampila „Cenzurat“. Apoi, gratiile închisorilor au devenit impenetrabile: hârtia s-a terminat si a fost înlocuita cu ata si talpile pantofilor. Familia n-a mai stiut de Gyr, iar el n-a mai stiut de familie. N-a mai stiut de Luminita.

„Perfect sanatos“
Radu Gyr n-a vorbit despre temnita. A ramas, însa, aceasta tulburatoare marturie a lui Gabriel Balanescu, coleg de celula: „«Gabi, ma duci? Încet cu lanturile, sa nu-i sculam!» Tineta era lânga usa. L-am apucat de un brat, sa-l ajut sa se ridice. M-am înfiorat! Apucasem un os complet descarnat. L-am asezat. «Stai cu spatele! Dar nu te departa.» Nu auzeam niciunul din zgomotele specifice unei astfel de împrejurari. Voiam sa întorc discret capul, dar m-amabtinut, pentru ca, dupa putin, sa aud un zgomot puternic. Radu Gyr lesinase“. Avea prolaps rectal cangrenat, cu hepatita, infiltrat pulmonar, TBC. I s-a refuzat orice ajutor pentru ca pe fisa sa de detentie scria: „perfect sanatos“. Pâna la finalul pedepsei, a compus peste 200 de poezii.
La finalul anului 1955, este eliberat si dus la spitalul de la Foisorul de Foc, din Bucuresti. „Era în asemenea hal de slabiciune si degradare fizica încât nu l-au lasat sa mearga acasa. A stat acolo câteva luni, fara sa stie nimeni, desi bunica (n.r. – sotia lui Radu Gyr) locuia la 100 de metri de spital, la câteva case distanta“, povesteste Radu Popa, unicul nepot al lui Radu Gyr. „«Trebuie sa mi-l faci sanatos, sa poata merge pe picioare acasa», i-au spus unui doctor internist, care l-a tratat“, adauga Dinu Popa, ginerele poetului.

„Lumea e în mâna noastra!“
În libertate, Radu Gyr s-a izolat. A copiat, de pe tavanul închisorii pe hârtie curata, toate poeziile din carcera. Asta facea, îsi amintea si scria. Pâna în 1958, când, în urma unei înscenari, a fost condamnat. Din nou. La moarte. Poezia „Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane“, careia i-a pus titlul „Manifest“, l-a îmbracat din nou în zeghe în temnitele din Aiud.

Ultima lovitura, pe care Gyr a resimtit-o cel mai crunt, a fost în 1962. Scriitorul Ioan Ianolide povesteste ca securistul i-ar fi spus atunci, concis: „Ori, ori. Alege între viata si moarte. Trebuie sa renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris. Tu poate esti gata sa mori, dar gândeste-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Ba, lumea este în mâna noastra si nu o scapam!“. Gyr s-a gândit la Luminita si la toti. În 1963, a fost eliberat de la Aiud. Semnase.

„Cât?“ „25“ „Eu sunt condamnat la moarte“

„Cântaret «oficial» al Garzii de Fier, Radu Gyr era foarte putin – aproape deloc – un om politic, ci mai mult un îndragostit romantic de o idee romantica. […] Vorbea uneori cu umor negru despre soarta poeziilor lui, facute – cele mai multe si mai bune – în cei unsprezece ani de puscarie, menite a fi memorate de unul si de altul si transmise oral din celula în celula si din penitenciar în penitenciar. Unele ajungeau înapoi la autor, dupa un circuit foarte larg si foarte cotit, ciuntite, deformate, cu versuri ori cuvinte înlocuite dupa priceperea celui ce le scapase din memorie sau le prinsese gresit prin alfabetul Morse. […] Duba adusese martori la mai multe procese. La început ne-au bagat pe toti într’o sala, dar, miracol!, de data aceasta nu cu fata la perete, ci pe niste banci în jurul peretilor. Ne vedeam, dar nu aveam voie sa vorbim. Gyr sedea în spatele unei mese mari. Era slab, foarte slab, cu obrazul galben, si nu stiam daca ma vede prin ramele groase ale ochelarilor. Am furat momentul sa-l salut cu o usoara miscare din cap. Mi-a raspuns tuguind buzele a «Te pup!» apoi tacere si priviri neputincioase, sub ochii încruntati ai gardienilor. Desi oameni mari, seriosi si în toata firea, detinutii devin copii când e vorba sa însele vigilenta supraveghetorilor si uzeaza de orice tertip care le-ar face posibila comunicarea. Primele semne dintre mine si Gyr descifrau nadejdea ca sergentul motaie de-a binelea, ca nu se preface. «Cât?», m-a întrebat el apoi cu degetul în podul palmei, pe linia destinului. «Douazeci si cinci», i-am raspuns eu, de doua ori cu toate degetele de la mâini si o data cu cele de la una. «Eu sunt condamnat la moarte», m-a informat el cu degetul pe un tragaci imaginar la tâmpla. «Dar nu te executa, am protestat eu.» «La moarte sunt condamnat», a repetat poetul, gândind ca eu n-am înteles sau ca nu-l cred. «N-ai teama, nu te împusca!», am staruit eu cum am putut. «Dumnezeu stie!», a conchis el cu ochii în tavan si mâinile a îndurare“, povesteste ÎPS Bartolomeu Anania în cartea sa de memorii.

Eliade si presedintele Indiei l-au scos pe Gyr din închisoare

Simona Luminita Popa (82 de ani) este unica fiica a lui Radu Gyr. E pensionara. Când vorbeste despre tatal sau are un nod în gât. Se împiedica în cuvinte si face pauze lungi, sa-si ascunda lacrimile. Nu reuseste mereu. Nu te priveste în ochi. Nici când descrie cele mai banale episoade ale familiei, nici când vorbeste despre razboi si închisoare. Simona Popa e înca tulburata de istoria pe care o mosteneste. Parca o urmareste permanent acea angoasa din timpul razboiului, când a învatat ce înseamna în limba româna „Davai ceas“, acea neliniste la care era condamnata în absenta tatalui, acea temere din fata securistilor si acea anxietate din camerele prafuite de la CNSAS. Totusi, Simona Popa domina aceasta mostenire anxioasa si povesteste. Simona Popa este o marturisitoare. Una neobisnuit de puternica.
Dinu Popa e fiu de preot ardelean, e pensionar si e ginerele lui Radu Gyr. Despre socrul sau, despre Corul Patriarhiei unde a întâlnit-o pe sotia sa si despre fiul lor povesteste cu o mândrie ravasitoare.

Radu Popa e dirijor permanent al Filarmonicii „Banatul“ din Timisoara si e unicul nepot al lui Radu Gyr. Despre bunicul sau vorbeste fara nostalgii, fara pasiuni istorice, dar cu cea mai sincera semetie: „Eu am fost în centrul atentiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic si Serban Cioculescu“. Pastreaza, însa, un soi de pietate bine dozata. Iar asta e evident chiar si într-o videoconferinta Bucuresti, Drumul Taberei-Timisoara.

„Weekend Adevarul“: De unde vine pseudonimul Gyr?
Radu Popa: Bunicul e argesean din Muscel, desi a facut scoala la Craiova. Acolo a început sa faca epigrame despre profesori si, ca sa nu fie deconspirat, si-a creat un pseudonim. De la Dealurile Gruiului, care sunt în Arges, printr-o anagrama, a facut Gyr. Radu Gyr.

Numele lui Radu Gyr a revenit recent în atentia publica, dupa ce un lider politic a recitat poezia „Manifest“. Au fost o serie de reactii negative...
Radu Popa: Stiti ce au uitat? Ca bunicul, în 1941, a înfiintat Teatrul Evreiesc „Baraseum“, când era director al Teatrelor. În 1941! Maia Morgenstern este directoarea unui teatru înfiintat de Radu Gyr.
Simona Popa: La procesul din 1945, au fost multi evrei martori care au spus: „Sa nu-l condamnati pe Radu Gyr, pentru ca el ne-a dat o pâine sa mâncam“. Leny Caler, spre exemplu, actrita la Teatrul Evreiesc, îi pupa mâna pe strada.
Radu Popa: Fiecare grupare, fie ea culturala sau politica, are si parti bune, si parti mai putin bune. Ar trebui sa aratam si istoria mai putin buna, dar si pe cea buna. Miscarii Legionare, în momentul acesta, i se atribuie numai petele negre.

Cum era Radu Gyr în familie?
Simona Gyr: Era foarte dragut. Foarte bun, foarte ... (plânge). Era foarte fericit ca avea un nepot. Si-a dorit enorm sa aiba un nepot. Asta a fost fericirea lui.
Radu Popa : Un termen cu care am putea descrie personalitatea lui este „delicatete“. Asa era felul lui.
Vorbea în familie despre agitatia politica din preajma razboiului? Ce stiati dumneavoastra despre razboi?
Simona Popa: Nu prea stiam. Eram la Râmnicu Vâlcea, stateam cu matusa, cu unchiul si cu vara mea si eram destul de feriti. Tin minte însa când au venit rusii în tara. Au navalit peste noi. Eu aveam 12 ani. Au venit cu pustile si ne-au somat: „Davai ceas!“. Eu aveam un ceas mai prapadit, pe care nu l-au vrut. Pe urma, s-au instalat în casa. Tot parterul era al lor. Au baut tot, pâna si coloniile, si spirtul.

Radu Gyr a facut închisoare si a luptat pe front. Avea, oare, o proiectie despre viitorul României de dupa 23 august?
Simona Popa: În ’44, la 23 august, era acasa. Seara, când toata lumea era fericita, la Râmnicu Vâlcea, a spus: „Stati putin, ca voi nu stiti ce va urma!“. Dar sa stiti ca în ’44 a avut masina la scara sa plece în Germania. A refuzat. „Eu nu plec din tara asta pentru nimic în lume!“

Asa ca a fost închis cu „lotul ziaristilor“. S-a repercutat asupra dumneavoastra sentinta?
Simona Popa: Am fost singura din liceu care nu a fost primita în UTM (n.r. – Uniunea Tineretului Muncitoresc). În rest, nu mi-au facut nimic, pentru ca învatam foarte bine. La facultate, la Petrol si Gaze, am fost si bursiera în primii doi ani, dar în anul III, când am mers sa ma înscriu, am vazut ca eram taiata de pe lista. Si eu, si ceilalti fii de mosieri si de preoti. La mine a venit doamna Alexandrina Sidorovici, care era decan al facultatii, si mi-a spus: „Nu mai ai ce cauta aici“. Am ramas cu mama, profesoara de româna data afara de peste tot. Ea facea croitorie pentru a-si câstiga existenta.

În ’56, Radu Gyr a fost eliberat.
Simona Popa: El coresponda cu Eliade, cu care era prieten. Din închisoare a iesit la interventia lui Eliade, care îl cunostea foarte bine pe Rajenda Prasad, presedintele Indiei. Acesta l-a înduplecat pe Dej si l-au eliberat. A fost pazit de Maica Domnului. Am stat împreuna, pe strada Zece Mese, lânga Foisorul de Foc. Era foarte retras, preocupat de opera lui.

Manuscris al poeziei „Întrebare“

Nu povestea?
Simona Popa: Era foarte preocupat, dupa ce a venit, sa-si scrie poeziile. Avea o memorie fantastica. Radu îl mosteneste (zâmbeste). Manuscrisele sunt scrise impecabil, fara nicio stersatura. Asternutul pe hârtie nu era decât o simpla executie.

În ’58, a fost din nou închis.
Simona Popa: Au venit acasa, au cotrobait peste tot,  au devastat toata casa. Au taiat pernele, au taiat plapumi, au distrus tot! Toate lucrurile noastre erau maldar în mijlocul camerei. Dupa ceva timp, am gasit în usa o hârtie pe care scria: „Sa va prezentati la camera cutare de la Ministerul de Interne!“. M-am dus, desi eram convinsa ca ma cheama acolo ca sa ma retina. „Am venit.“ „Ne-am gândit sa-ti dam niste bani. Ca esti tânara, poate vrei sa te duci la o cofetarie, la cinematograf. Uite, 80 de lei.“ „Nu, multumesc, eu am tot ce-mi trebuie la matusa mea.“ „Ia banii astia, ca n-o sa-ti faca rau!“ „Nu îmi trebuie absolut nimic!“ „Dar ia-i odata, ca astia-s banii lu’ tac-tu!“

Nu a povestit niciodata despre temnita?
Dinu Popa : Dupa ce-a venit din închisoare, în ’63, am înregistrat câteva poezii pe magnetofon. Apoi l-am întrebat: „Ce faceati toata ziua?“. „În primul rând, trebuie sa te debarasezi de sentimente. Ca am o nevasta, ca am un copil, ca nu mai merg la facultate, la studenti. Dupa-amiaza, eu îmi faceam un plan despre ce aveam de vorbit cu studentii a doua zi. Dimineata, în gând, tineam un discurs de o ora-doua, ca si când le-as spune studentilor. Sau ma gândeam la o poezie, care se înregistra la plimbarea de seara.“ „Dar n-ai avut vreodata o situatie mai dificila?“, am insistat. „Ba da. Odata mi-am dorit sa ma ia Dumnezeu.“ De ce? Era o iarna grea, era la Brasov. În oras, fusese o conferinta a ofiterilor superiori ai Securitatii si era în curs marele banchet de dupa. Cineva si-a exprimat dorinta sa aduca „jivina legionara“.  Pe la ora 1.00,  noaptea, l-au trezit niste ofiteri: „Îmbraca-te, mergi cu noi!“. L-au adus acolo, l-au pus în mijloc, si îl scuipau si îl înjurau. Erau beti. Atunci, s-a rugat la Maica Domnului sa-l ia. A lesinat. S-a trezit dimineata în celula, când un gardian i-a spus: „Domnule profesor, sculati-va ca v-am adus un bors cald“. Totdeauna când povestesc acest lucru este emotionant.

Ce-a facut dupa eliberare?
Simona Popa: Dupa ’63, a lucrat timp de doi-trei ani la transcrierea poeziilor facute în închisoare. Avea o patima a recuperarii timpului pierdut. A fost apoi platit pentru traducerea unor balade germane în româna, publicat ulterior sub semnatura altcuiva. Asa era întelegerea. Dar aceasta munca l-a extenuat. Când a terminat de tradus, seara, a scris pe ultima hârtie: „Infernal de grea“. Si s-a culcat. A doua zi, la 16.00, am primit un telefon ca nu se mai trezeste. Era în coma. (n.r. – Radu Gyr a murit în acea zi. Era 29 aprilie 1975)
Radu Popa: În momentul de fata, bunicul se afla la închinare la Manastirea Petru Voda. Moastele lui, din care izvoraste mir, sunt puse într-o racla, iar credinciosii vin si se închina. Este în aceeasi linie în cimitir cu Parintele Calciu Dumitreasa.

„Bartolomeu Anania m-a învatat sa joc Popa-Prostu’“

Ce-ati facut dupa exmatricularea de la Petrol si Gaze?
Simona Popa: Am lucrat la Ceramica, la Cuptoare, cu muncitorii. Apoi, lucram la Editura Muzicala, la serviciul de copiatura. Scriam note în tus pentru tipar. Tiparul se facea în urma unei cartografieri pe calc. De-acolo m-am pensionat. În paralel, am fost primita de patriarhul Iustinian sa cânt în Corul Patriarhiei. Am cântat timp de 40 de ani.

Acolo v-ati cunoscut cu domnul Popa?
Dinu Popa: Da, pentru ca si eu, ca o preocupare anexa a meseriei mele, cântam în Corala Patriarhiei, tenor. Ea cânta la alto. Dupa doi ani, fara sa stie nimeni, ne-am casatorit în casa la socri. Pentru ca, daca se afla ca sunt casatorit cu fiica lui Radu Gyr, zburam din minister, de la Transporturi, unde lucram. La trei saptamâni dupa ce ne-am casatorit, parintele Staniloae, care era la strana, a trimis vorba: „Chemati-l pe domnul Dinu pâna la mine!“. „Fatul meu, sunt mândru ca fata lui Radu Gyr a luat un fiu de preot ardelean“, mi-a spus.

Pe Bartolomeu Anania l-ati cunoscut?
Simona Gyr: El era cu 10 ani mai mare decât mine. Parintii mei mergeau vara la Polovragi, unde el era frate. Ma luau si pe mine. Eu aveam 11 ani, el 21 si, stând acolo, la Polovragi, m-a învatat sa joc Popa-Prostu’. Foarte dragut era! Apoi, când era închis tata, m-a protejat mereu.

Dar pe Nichifor Crainic?
Simona Popa: Sigur ca da! A fost prietenul tatei. Un batrânel atât de simpatic care adora copiii. Venea cu buzunarele pline cu bomboane întotdeauna. Când iesea pe strada, se tinea roiul de copii dupa el.
Dinu Popa: Venea dimineata la noi si ieseau la plimbare în Parcul Ateneului cu fiul meu, care era atunci în carucior. Cine credeti ca-i ajuta sa manevreze caruciorul în bloc? Razvan Theodorescu, academicianul, un tânar foarte politicos. Câteodata, mai iesea si batrânul Serban Cioculescu cu ei.
Radu Popa: Va dati seama de cine am fost eu împins în carucior? Eram în centrul atentiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic si Serban Cioculescu! Ce binecuvântare! (Râde)

Ati fost la CNSAS?
Simona Popa: Am fost, am facut cerere sa vad dosarele. Am stat acolo, în praful si-n mizeria din dosarele acelea. 30.000 de pagini erau! 30.000! Le-am parcurs cu cerberul lânga mine. Am gasit, la un moment dat, într-o foaie, un nume cunoscut care era informator. Când am vrut sa dau foaia si sa citesc mai departe, o domnisoara mi-a spus: „Mai departe nu se poate!“.
Când se întâmpla asta?
Dinu Popa: În ’96-’97. În fiecare zi o aduceam acolo.

Mostenitorii lui Gyr nu pot primi despagubiri

În anul 1995, când se împlineau 50 de ani de la sentinta data în procesul „lotului ziaristilor“, cei 14 acuzati din urma cu jumatate de secol, printre care Pamfil Seicaru, Nichifor Crainic, Stelian Popescu (fostul director de la ziarul „Universul“) si Avram Bunaciu, au fost reabilitati de instanta din România. Exceptie: Radu Gyr (foto). „Am facut un memoriu catre procurorul general de la acea vreme, Manea Dragulin, însa n-am primit niciun raspuns“, spune Simona Popa.

De altfel, în 2010, fiica poetului le-a cerut magistratilor de la Tribunalul Bucuresti revizuirea condamnarii primite de tatal sau în baza Legii 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic pronuntate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Mai cerea si constatarea judiciara a caracterului politic al condamnarii tatatului. Voia sa se constate distrugerea unor manuscrise, instituirea sechestrului asigurator asupra averii mobile a lui Radu Gyr cât si, evident, sa se dispuna reabilitarea tatalui.

La 21 februarie 2012, Curtea de Apel Bucuresti a decis irevocabil ca decizia de condamnare a lui Radu Gyr a avut caracter politic. Judecatorii au decis ca fiica acestuia nu va primi daune morale pentru suferintele tatalui din închisorile comuniste, pentru ca dreptul la despagubiri al condamnatilor politic legionari a fost declarat neconstitutional. Curtea de Apel Bucuresti a aratat ca decizia de reabilitare data de Tribunalul Bucuresti în acest caz este una corecta.