cp_Petre Pandrea

Motto: "Nu-i suficient sa fii în serviciul Patriei. Trebuie sa continui a o servi chiar când e nerecunoscatoare sau nedreapta cu tine” (Plutarh)

Unii dintre cititorii mei mi-au sugerat sa ofer si biografia unei personalitati care a sprijinit si a crezut în politica de stânga. I-a sprijinit pro bono pe multi dintre comunistii aflati cândva în ilegalitate, cu riscul oprobriului în profesie si în societate. Dar a izbândit de fiecare data sa se impuna. Era un avocat de mare talent. Dar, cu toate acestea, s-a înselat într-o singura directie: propriii tovarasi de credinta politica. Pentru ca era prea cultivat, teribil de profesionist si greu de marginalizat, tocmai de aceea va fi aruncat în închisoare de catre propriii camarazi! Este vorba de Petre Pandrea, altfel pseudonimul literar al avocatului Petre Marcu (1904-1968). Ca avocat a pledat adeseori gratuit, cu o impresionanta investitie de inteligenta si eruditie, în favoarea unor persoane sau organizatii aflate în dizgratia regimurilor politice ale vremii. Între 1933 si 1944 a aparat ilegalisti comunisti, dar si israeliti; între 1947 si 1948, membrii PNT vânati de noul regim comunist, iar între anii 1953 si 1958 a aparat ordinele calugaresti persecutate de regimul comunist si pentru care patriarhul României de atunci nu a miscat un deget. Dupa ce comunistii au preluat puterea în România, Petre Pandrea a facut zece ani de temnita, între anii 1948 si 1952, iar mai apoi între anii 1958 si 1964. A fost inclus în lotul Patrascanu pentru ca a fost cumnatul lui Lucretiu Patrasanu (alta personalitate politica marcanta a stângii, avocat de profesie). Petre Pandrea a fost condamnat la 20 de ani de temnita din care a executat sapte la închisoarea de la Ocnele Mari. Moare la patru ani de la eliberare, în temnita marginalizarii, în vara anului 1968.

Din punctul meu de vedere, Petre Pandrea, alaturi de I.D. Sîrbu, este unul dintre cei mai exacti biografi ai mentaliatilor românesti de adâncime. Analizele sale meticuloase, pentru anii 1946-1968, ne ofera un raspuns legat de absurdul obedientei dezvoltate de regimul comunist iar realitatile cartografite astfel ne ofera imaginea vietii pe care o traim astazi, cu fosti activisti comunisti în toate structurile vietii politice, economice, culturale si sociale.

Semi-colonialitatea: o realitate economica româneasca de ieri si azi

Petre Pandrea a construit si definit într-o maniera originala, îmbinând istoria cu sociologia, psihologia si antropologia, structurile socio-politice care sustin de peste 300 de ani societatea româneasca. Jurnalul sau scris în cursul anului 1947, în directa legatura cu evenimentele deloc pozitive care se derulau atunci cu repeziciune peste vietile românilor, a fost pus în slujba unei schimbari în bine, circumscrise termenului de „helvetizare”. Schema procesului de trecere de la o realitate la alta este una simpla în aparenta: schimbarea stilului de viata semi-colonial prin helvetizarea societatii românesti. Cum este definita semi-colonia? Semi-colonia este definita prin „quasi-autonomie politica si dependenta economica”.

Ce înseamna stilul de viata semi-colonial? Spre deosebire de tarile independente, unde „stilul de viata se formeaza în modul urmator: clasa dominanta hotaraste modalitatea, gustul si felul de viata”, în „semi-colonii, stilul de viata se impune de jos în sus”. În tari precum India (fosta colonie britanica) si România (dependenta economic si implicit politic de mari puteri), „stilul de viata este dictat din afara, dar pentru mentinere, intervin – hotarâtor – straturile populare”. Una dintre caracteristicile semi-colonialilor este aceea ca „nu pot avea un stil unitar de cultura si nici o limba unitara”. De pilda, limba româna „nu exista sub forma unei limbi culte, adica fixa si ordonata”. În interiorul limbii române coexista „pe picior de egalitate, mai multe limbi”: limba arhaica a plugarului, limba mitocanului, limba juristului (frantuzita), limba sportivilor anglo-americanizati, limba politicienilor recenti care sunt, „terminologic, incomprehensibili pentru masele largi populare”.

Pe „meleagurile semi-coloniale” înfloreste „speta sarlatanului egoist” care îsi „tradeaza patria pentru arginti sau din poltronerie lamentabila”. Printre acestia, „politicienii semi-coloniali sunt sarlatani pâna în maduva oaselor si egoisti pâna dincolo de marginea întelegerii: oare de ce? Fiindca n-au baza economica (de aceea fura pe rupte n.m.), n-au metafizica, n-au baza morala: au apetituri”.

În România semi-coloniala, „functionarul politic a înlocuit pe latifundiarul care-si papa mosiile ce pe o portie de masline”. În România, de peste 500 de ani, „când ai putere nu te mai temi de seceta si de intemperii, iar haremul îti sta la dispozitie”.

Semi-colonialului, om de rând sau nu, îi lipseste morala, „fiindca el are mai multe camasi: camasi de zi, camasi de noapte, camasi platronate pentru frac, camasi nationale cu râuri rosii, galbene si albastre”. Pe omul de rând îl întelegem la schimbatul camasilor, caci pentru a-si rezolva problemele cotidiene îi trebuie multe „camasi”. Pentru a te baga în seama portarul sau secretara, primarul sau învatatorul copilului, vânzatorul sau functionarul, musai sa te îmbraci precum ei. Infractorul semi-colonial este unul diminutival, neavând inteligenta sau forta vitala. El se defineste printr-un „spertar dedat la vesela ciupeala, ceva între bacsis, cadou si milogeala”.

În societatile semi-coloniale, „omul bogat nu poate avea prieteni saraci. Trebuie sa-si ia adio chiar de la prietenii de tinerete care au saracit – în semi-colonii seismele si zigzagurile de avere sunt dese”. Omul bogat din semi-colonii este recunoscut pentru „solitudinea lui totala când porneste printre oamenii saraci”. Cât de reala este aceasta portrertizare a baronilor nostri politici de azi, desi rândurile au fost scrise în 1947!?

Politicianul semi-colonial se caracterizeaza prin „ratoiala si neputinta. Neputinta este starea se colonialitate, iar ratoiala este expresia unei puteri castrate. Politicianul semi-colonial are ceva de biciclist: spinare curbata si picioare energice, cu pulpe dezvoltate adica servil fata de cei mai mari si impertinent cu cei mici”. Carierismul politicianului semi-colonial se reduce la un singur adevar: „vinde tara si pe maica-sa, intra în banda neconditionat, ca hotii de cai cu ochii la prada”.

Morala româneasca semi-coloniala „se aseamana cu un ghem de ata cu care s-au jucat o duzina de pisici” în fata caruia „strainii dau din cap, iar bastinasii avertizati pufnesc de râs”. Pe meleagurile noastre, „tabelele de valori sunt rasturnate, amalgamate si pline de surprize”.

Adesea ai impresia ca nu mai umbli „printre oameni normali, printre oameni sanatosi, ci printre cancerosi. Tot Bucurestiul este plin de cancer politic, de lenevie, de dezordine, de praf tuberculotic si de lipsa de frumusete”. Provincia escaladeaza decalajul alimentând „fascinatia Bucurestiului” care „creeaza dezechilibrul psihic mitocanesc”.

Care sunt coordonatele „helvetizarii României” vazute de Petre Pandrea, pentru o posibila iesire din semi-colonialismul tarii noastre? Sunt patru repere: neutralitate în caz de razboi; eliminarea politicianismului; respectarea cultului valorilor si primordialitatea gospodariei edilitare. Când „venitul national nu mai merge la capitole neproductive si va ajuta la refacerea paraginilor”, când „politicianismul se va reduce pâna la atrofie” iar „politica se va transforma în emulatie edilitara, asemeni unui concurs între urbanisti”, abia atunci si numai atunci „cultul valorilor se va instaura automat”.

În prezent, România se aseamana cu Mexicul si „republicile petroliere din America Centrala”. Doar acolo, în imundele favelas, „printre negri si negroizi, printre urmasi de azteci si piei rosii, printre sonde de petrol si razmerite, printre metisi si generali cu stele brusc aprinse si stinse pe epoleti si pe firmament politic, printre cavaleri de industrie si corsari politici, descifrez destinul tragi-comic al României moderne”.

N.B. „Pentru ca o tara sa nu fie în dependenta de capitalul strain, trebuie ca procentul de investitii în industrie si banca sa fie trecut de 50%. Dupa cum într-o întreprindere sau într-o banca un capitalist nu poate dicta daca nu are un pachet de actiuni de minimum 51%, tot astfel si o tara nu poate fi considerata ca iesita din starea de semi-colonialitate daca nu are un capital bancaro-industrial autonom”.

Petre Pandrea catre finalul vietii

Nu trebuie sa mire ca „lupta pentru putere în Valahia ia forme hidoase”. La periferia Europei, unde Orientul stranuta prea des de cincizeci de ani încoace peste chipurile noastre, „cutumele satrapice si despotice sunt mai tari decât principiile constitutionale si administrative”. Astfel ca totdeauna „capetele cultivate anapoda si sufletele de neo-iobagi din puturosenia meleagurilor noastre” au suspinat „dupa despoti luminati, dupa egalitarism rau înteles si dupa biciul vatafului”. Aceasta probabil si din cauza faptului ca „exista multa ereditate tarata în Valahia: tâlhari, aventurieri-fantasti, psihopati religiosi al unui imperiu antic în decadere, ca acela roman, psihopati sectanti ai unui Imperiu în crestere, cel rus”.

În perpetua „miscare a cadavrelor” dupa putere, se disting cu usurinta „fauna cea mai monstruoasa si flora cea mai rau mirositoare”. De mai bine de trei generatii, omul sanatos „tinde la satisfactii elementare, în centrul carora se afla sexualitatea si alimentatia. Nici macar munca nu este la el primul plan. Omul sanatos se epuizeaza în pat si la masa. Iar restul energetic îl depune în munca anodina. Inventivitatea, creatia propriu-zisa încep din momentul unui surplus de energie, al unui neastâmpar cerebral, scaldat de lichid seminal, indiferent daca fiziologia este mizera sau sanatoasa”. Se constata mai pretutindeni o atitudine agresiva a majoritarului fata de omul activ, care-si respecta programul si principiile, o atitudine anti-veselie fata de semenul care se bucura de viata. Omul activ este împins catre o „tactica a supravietuirii” deoarece, „în Valahia, totul este fraza, exista o milenara împuticiune levantina, asiatica, fanariota, fara valorile aferente mandarinale si mistice ale Orientului, un pospai occidental pretentios si moftangiu, care-i face (pe majoritari n.m.) incapabili de viata reala viguroasa”.

Dintre toti cei care supravietuiesc pe meleaguri valahe, „românii sunt cei mai lasi, având traditii iobage, si dintre români, regatenii si, mai ales tiganii”. Din „învatamintele cantemiresti” retinute de Pandrea, în Moldo-Valahia, razesii si mosnenii au fost „singurele categorii umane care nu erau supuse unor socuri psihice derivate din continua obedienta politico-sociala si spaime intermitente”. Liderii societatii, domnitorii, prelatii si boierii, cunosteau „o înjosire morala fara de asemanare”.

În secolul valah care tocmai s-a încheiat, Partidul heghemonic a spart natiunea „în grupe de proletari heghemoni care conduc pe tarani, pe micii burghezi si pe intelectuali. Când privesc pe proletarii autohtoni, îmi vine sa râd. Nu sunt nici macar proletari adevarati. Sunt un fel de tinichigii, fiindca nu lucreaza, în majoritatea lor, în otel, ci în tinichea. Iar otelarii sunt idiotizati de munca grea fizica si de trascau, vinars sau adio, mama. Au bicepsi pe brate, pi picere si pe creier”. Dar iata ca acesti „broscoi metafizici, fariseici” care au predicat „o doctrina de satrapie asiatica în beneficiul unor tinichigii nemernici” au gâtuit totul: taranimea si paturile sociale mijlocii. A lasa pe mâna plebei care „nu are niciodata dreptate”, destinul tarii tale unde destinul te-a lasat prin hazard, viitorul societatii în care supravietuisti si în ultimul rând, pasii pe care vrei sa-i realizezi în scurta si imprevizibila ta viata valaha, este o sinucidere anticipata si traumatizanta.

Marea plebe care decide se structureaza în interiorul ei precum o societate: avem o plebe „cu titluri, asa-zisii inculti cu diploma”; avem o plebe conformista” adica „terna plebe guvernamentala” si apoi, marea masa, „fiara dezlantuita” de iobagi, serbi si robi, „cu instincte nezagazuite”.

România aflata întotdeauna „în bataia tuturor vânturilor istorice, cu traditii de instabilitate politica si economica”, o cunoastem în perpetua imagine a unei fiinte „asuprite si canonite”. Aceasta suferinta continua a creat doua subterfugii de existenta: mascaraua si letargia protoistorica: „mascaraua este la oras si protoistoria în ruralitate”.

Este foarte adevarat faptul ca nicaieri, în nici un sistem, „câinii nu alearga cu covrigi în coada”, dar numai în România, exista o cumplita traditie care depaseste istoria si antropologia de bun-simt: „doi la suta (2%) din populatia tarii traieste din belsug. Ceilalti se uita si înghit în sec”.

Si apoi, ramân „formele ilegale” care înspaimânta si dezgusta „fiindca sunt crime contra umanitatii, ne degradeaza la forme primitive, tribale, de canibalism penitenciar”.

În concluzie, „tara mea este o tara de hapsâni si lenesi. Fiecare sa aiba cu minimum de efort, maximum de beneficii. Când lenesului i se prezinta ocazia sa aiba profituri mari, devine hapsân. Hapsân si lenes sunt cele doua fatete ale unei singure medalii: defintia românismului”. Între hapsâni si lenesi, „licheaua româna înfloreste în putregaiul tuturor idealurilor sfarâmate”. Idealuri distruse de o pecingine „de natura pur sociologica”. În Valahia contemporana gasesti la fiecare pas „disperarea clocotitoare în afunduri, iesita, la suprafata, sub forma de bolboroseli chinuite. Fiecare vrea sa ajunga în alt post, toti îsi urasc meseriile si vor alt loc sub soare. Lipsa de stabilitate creeaza psihoze sociale. Nimeni nu mai adera în bransa lui”. Nu-i de mirare ca „licheaua a devenit prototipul cetateanului din patria mea. E dureros. E adevarat”. Faptul ca ne aflam „în inanitie culturala” nu mai surprinde pe nimeni, ce sa mai vorbim de alarmare? Vom ramâne aici „înzapeziti si vegetativi, cu bratele încrucisate, în inactiune, pasivi si resemnati” asemeni unui „gandhism valahic” ca singura solutie la înzapezirea în care ne gasim”. Cât în ceea ce ar privi iluziile legate de schimbari politice, nu uitati „un singur lucru: partidul este o fictiune juridica si are exact valoarea oamenilor care-l conduc si-l îndruma”. De aceea, „lupta pentru putere în Valahia ia forme hidoase” iar „miscarea cadavrelor” împrospateaza mereu clica de lichele, în „tara mea de hapsâni si lenesi”.

România, între raia si ceandala

Melanjul improvizatiei alimentat de indiferenta fata de viitor. De aceea trecutul este recurent dupa profetia bacoviana, a tarii lipsite de umor si a „cercului barbar si fara sentiment” în care ne învârtim

În raia „a munci este o pedeapsa”. Aici cu mare usurinta „râtanul semidoct” ajunge conducator de popor, iar „cateaua turbata la menopauza” poate fi metamorfozata „în zeita de catre impostori, adulatori si carieristi”. Raiaua economica a fost exploatata cu satietate în „sistemul despotiilor asiatice, prin intermediul unor functionari fiscali de origine fanariota. România nu era stat liber, ci o semi-colonie a statului otoman, cu caracteristicile acestei stari: autonomie politica, depedenta economica si diplomatica”.

Semi-colonialismul turcesc din Evul Mediu a fost înlocuit cu semi-colonialismul capitalismului apusean, „caracteristic perioadei iobagiste”. Locuitorii raialei au „psihologia metisajului”, psihologie care cultiva si cauta cu disperare dorinta, legitimarea printr-un „parinte sau macar un stramos venit de la Soare Apune”. El nu se încadreaza, organic, printre indigeni si este asemeni unui „copac transplantat, pe care gradinarul a uitat sa-l ude”. Metisul are acute „sentimente de inferioritate”, se simte provincial, în afara lumii în marile metropole. Tocmai de aceea „si-a lepadat garderoba adecvata si se îmbraca dupa modelul Parisului, al Berlinului sau al Londrei, localitati cu clima temperata. Notarul satului Glodeni poarta vara si iarna pantofi usori de chevreau ca la Versailles, în locul tovalului. Rezultatul: reumatisme timpurii, sciatice, artritisme”. În raia „munca intelectuala este destin ingrat, munca de sisif sau condamnare la munca de salina. Conditiile exterioare nu sunt propice”.

Intelectualii raialei „sunt sfiosi pâna la sperietura fata de Europa”, dar deosebit de intransigenti cu aceia dintre ei, care au curajul sa le descrie adevaratul chip. Fata de non-valorile în ascensiune financiara „sunt lipsiti de curaj”, iar fata de realele valori care se pierd în anonimat „sunt saraci în probleme, chiar daca sunt vioi cu duhul” si tocmai de aceea „au complexe de inferioritate nimicitoare, ajung ca niste harabale, cu frâne de otel ruginit, pe roti de lemn”.

Valahul orasenizat al raialei „îsi plaseaza capitalul supranumerar în toale sau obiecte usor transformabile în lichid”, de pilda un aragaz suplimentar. Orasenii de raia au descoperit talciocul. Oare cine îsi mai plaseaza capitalurile în suflete omenesti? În raia abunda deceptionistii pe care îi gasesti mai ales printre politicienii, „care una au gândit, una au spus si alta a iesit în practica”. În raia se traiesc „spaime nocturne” care navalesc în gândurile unora, putini la numar. Este foarte clar ca „fara pedagogia cotidiana a fiarei umane ajungem la salbaticii nemaipomenite”. Sau la ceandala. În zadar bietul Pandrea a predicat „un sfert de veac doctrina umanitatii într-o Valahie împutita moralmente”.

Raiaua politica a durat exact patru sute de ani însa raiaua moravurilor a supravietuit în sufletele oamenilor obisnuiti cu un anume fel de a trai, de a se manifesta social si mental. Raiaua tinde sa fie înlocuita treptat, în urma unui proces socio-cultural care a debutat în anii puterii populare, de o realitate similara, mai veche, dar foarte diferita: ceandalaua. Termenul nu este cuprins în dictionare. Este mai degraba circumscris unei istorii care vine de departe, dintr-un alt areal cultural, pe cale de a se împamânteni pe meleagurile noastre. Potrivit lui Petre Pandrea, „ceandalaua indiana si cinghineaua tiganeasca” sunt „urmasi ai criminalilor din India, pe care acest Imperiu îi revarsa de sase mii de ani peste Asia si Europa, cu blesteme si coercitiuni, consemnate în Upanisade, pentru a se purifica în lipsa de penitenciare, urmasi de criminali care au facut pui în penitenciarele, în ziaristica si în politica româna (Pamfil Seicaru si Nae Ionescu sunt hindusi an ovo si origina etnica)”. Termenul „cinghinea” apare ca regionalism învechit al limbii române (vezi Constantinescu-Dobridor) si însemna „obraznicatura”, iar „cinghia” erau numite „dansatoarele publice” al caror dans din buric era numit adesea „cinghie”.

Peste ceandalaua indiana sau tiganeasca „apasa un greu blestem vedic, un blestem biblic” reprezentat de „oroarea invincibila a omului moralmente sanatos împotriva insanitatii morale”. Ceandalaua indiana, ca structura socio-culturala „însemneaza lipsa de igiena fizica si de igiena morala derivata din instincte criminale înnascute. Ceandalaua este criminalul lombrozian, asa cum se cunoaste în lumea moderna, adica omul fara inhibitii, pravalit de porniri navalnice. Ceandalaua poate fi criminal brahial, varsator de sânge, dar si infractor în frac. Din primele doua straturi se recruteaza infractorii violentei brahiale, din straturile ultime rasare criminalitatea în frac (venalitatea, turpitudinea, lipsa de onoare)” - multi politicieni de azi, infractori verosi, apartin „an ovo si origine etnica” ceandalei).

Povestea invaziilor tiganesti „nu se cunoaste”. Doctorul Serban Milcoveanu este de parere ca satrele formau în timpul campaniilor militare turcesti, din secolul al XIV-lea pâna la asediul Vienei, accesorii de îngrozire a dusmanului. Satrele stateau ascunse în spatele trupelor de avangarda si urlau, zbierau, bateau în talere de metal, pentru a da senzatia unei multimi militare fioroase. Turcii i-au folosit astfel în timpul campaniilor lor – este de parere Milcoveanu. Cu regimul fanariot, când campaniile turcesti au încetat, devenind o problema supravietuirea militara, aceste populatii hinduse au fost aruncate peste Dunare, colonizate aici masiv, cu acordul dezinteresat al grecilor din Fanar care guvernau raialele economice ale Munteniei si Moldovei. Au fost asezati ca robi manastiresti, domnesti si mai putin boieresti. Petre Pandrea a cautat si el un raspuns acestor infiltrari hinduse în spatiul românesc: „În Upanisade am gasit texte relativ la infractori. Cum îi pedepseau? Prin izgonire din Imperiul Indian. I-au facut plocon Europei pe infractorii brahiali hindusi. Timp de sase mii de ani, criminalii au fost izgoniti din India. Printr-o judecata sumara a lui pater familias îl declara ceandala pe delincvent.

Cuvântul indian are echivalentul pe româneste în cuvântul cinghinea, adica lepadatura morala. Pater familias indian îl chema pe fiul infractor în fata familiei. Era sobor mare. Cel declarat culpabil trebuia sa paraseasca imediat casa. Nu avea voie sa ramâna în satul sau în orasul sau si în nici un sat sau oras indian. Pleca în emigratie. I se luau vesmintele si i se dadeau zdrente. Nu avea voie sa poarte podoabe de aur sau argint, ci numai fier sau de tinichea” (de aici probabil colanele de aur masiv, kilogramele de inele din acelasi metal si palatele nelocuite ale tiganilor valahi, venite dintr-o interdictie milenara si razbunate, astfel, în emigratie n.m.). Nu avea voie sa bea apa din fântâni, din râuri sau balti. Bea apa numai din urma copitelor de elefanti sau bovine. Blestemul ceandala indica imperios exilul voluntar. Daca criminalitatea se mosteneste, avem multe explicatii la moravurile, naravurile si delincventa tiganeasca. Expluzarea prin blesteme s-a practicat în Babilon câteva mii de ani, în Egipt si Asia Mica. Regiunile române sunt infectate de ceandalale indiene si de infractori greci izgoniti din regiunea Levantului (tot sub administratia otomana a tarilor române n.m.). Oamenii din India si Asia Mica sunt admirabili în tara lor si fara instincte infractionale. A trai într-un vast penitenciar, fara a fi avertizati, cum o facem noi, reprezinta o grava imprudenta. Criminalistii nu accepta amestecurile. Dixi et salvavi animam meam” (Petre Pandrea). Si totusi, „al lor este viitorul... copiilor nostri” (I.D. Sîrbu).

P.S. Se fura în România pe rupte? Spaga a devenit o cutuma mai puternica decât principiul juridic care o interzice? Nu trebuie sa mire, doar Ceandalaua guverneaza România!

România si psihologia „tipului digestiv”

În psihologia „tipului digestiv” domina „arta supunerii si a disimulatiunii”. Se stie ca „liberarile psihice se obtin prin ritual si gesturi simbolice”, dar, cu toate acestea, oamenii pot trai fara probleme de constiinta si în plina „inanitie culturala”. Un om complex nu poate trai „fara lux intelectual si sufletesc”. Constantin Beldie afirma ca tot ceea ce-si doreste un întelept sunt „o carte buna si un sân de femeie rara”.

Continuam sa traim în „epoca atacurilor perfide, chiar în tramvai”, unde „oamenii nu mai au retinerile politetii, nici inhibitiile moralei religioase”. Din fericire, „oamenii amorfi si oamenii morti, prin banalitate, ai societatilor, nu fac istoria. Ei sunt obiecte de istorie”. Cu conditia sa nu se gaseasca în functii decizionale de prim rang.

Sediul gândirii si imaginatiei „tipului digestiv” salasluieste în burta; acolo se afla „chiar si sensibilitatea lor artistica si tonalitatea sufleteasca” de om amorf, cadavru-viu. „Tipul digestiv” se îndoieste de sine însusi, de umbra sa, de femeia sa, de amanta sa, de prietenul sau. Este banuielnic si prepuselnic. Iubeste sarada, spune da si gândeste nu, când a spus nu înclina mult spre da.

Ocupatia princiara a tipului digestiv este „de la buric în jos” iar calea regala porneste de la buze, trece prin esofag la intestinul gros. Ocupatia favorita este aceea de a „stoarce placeri din hoitul sau, ca dintr-o lamâie”.

Dupa „tipicul latifundiarului”, baron regional sau local, manelist sau iubitor de muschi tatuati, „tipul digestiv” dispretuieste, energic, munca. „Are relatii de afaceri în lumea mare unde se plictiseste. Nu poate renunta, fiindca n-ar fi sic”. Nu are prieteni iar când s-a împrietenit cu cineva, „primul lui gând este sa-i seduca nevasta, soacra, doica sau servitoarea, daca sunt frumoase, pentru a le spurca si pentru a-si arata potenta. Daca sunt slute, le pisca de fese în vazul lumii”.

Cum s-a ajuns aici? Probabil din obisnuinta. Ne-am dezobisnuit sa vedem în jurul nostru oameni bine crescuti, politicosi, la locul lor; copii care sa vorbeasca frumos; ne-am dezobisnuit sa mai fim oameni. Ne-am dezobisnuit de a mai avea o constiinta cetateneasca, nu ne mai consideram de mult membri cu drepturi egale, în cadrul unei societati civile libere si civilizate. Ne-am dezobisnuit sa fim cineva si un simplu numar din ceva, ne-am dezobisnuit sa refuzam sau sa ne revoltam. Timp de 50 de ani, „nu Cezarul s-a adaptat nivelului si specificului sufletului poporului (asa cum au facut-o regii nemti la vremea lor), ci poporul s-a coborât – tâmpindu-se, imbecilizându-se, ticalosindu-se – la nivelul de gândire si simtire al cezarului si tribului sau” de baroni. Nu ar trebui ignorat faptul ca „poporul e inclus în istorie, dar, fiind o simpla minoritate fata de putere, se comporta ca orice sclav: se bucura de tot ce nu reuseste, de tot ce atinge si demonstreaza incapacitatea, rautatea si tirania celor care au în mâna si pâinea si cutitul, si dreptul la cartela de pâine si de tacere” (I.D. Sîrbu).

Traim integrati atât de bine în metafora chinezeasca: „Semanam cu viermele calcat de roatele carului regal. Ce poate sti viermele ce este în capul regelui?”. Ce au stiut zecile de mii de oameni-viermi (pentru rege, se întelege), când se declama „dormiti linistiti! Noi avem noi grija de linistea dvs...!? Si asta în timp ce „regele” împartea prada cu apropiatii sai!

Dupa 1947 am lichidat elitele si valorile noastre europene, ne-am dezbracat de subtirile noastre vesminte de libertati si democratie, „pentru a ajunge, repede si pe cheltuiala noastra, la nivelul continental de suferinta, nerentabilitate, saracie ... .” Bismarck, la vremea sa, a spus: „Popoarele ar fi înnebunite de spaima, daca ar afla cu cât de putina întelepciune sunt conduse”. Noi, românii, suntem fortati sa vizionam o derulare de spaime caci numai întelepciune nu se poate citi pe chipurile morbide ale celor care ne conduc.

Nu sunt altceva decât birocratii unei „dictaturi satrapiale” care dantuie ideologic sub umbrela „totemismului calmuco-african”, care este clientela de partid. Asa s-a nascut „tipul digestiv”. Prin micul favor, mica ciupeala, micul bacsis. Aceasta este reteta „colonialista prin care se poate alcatui acel alai de imbecili si lichele de care are nevoie orice tiran, despot sau dictator ca sa poata stapâni peste masele largi ale celor care murmura, sovaie si înjura. Neputinciosi”. Sunt stapâni absoluti peste întreaga suita de accesorii care se numesc, social vorbind, privilegii: uniforme, decoratii, titluri si functii, soferul, vila, masina, celularul, secretara, iscalitura, prezidiul, tribunele, microfonul apoi copii, rudele, cumnatii si nu în ultimul rând, casa de odihna, casa de oaspeti, casa de nebuni, spitale speciale, doctori speciali, medicamente speciale... etc. Astfel, „orice român poate ajunge un moromete, daca se lasa morometizat de o sotie, prieten sau de o ispita. Orice moromete poate ajunge ciocoi, fiindca el poarta în traista condeiul sau pulanul de ciocoi. Dar nici un moromete sau ciocoi nu mai poate redeveni un român oarecare; chiar daca e trimis la munca de jos, el ramâne un hibrid si un deseu nerecuperabil”. Ce este de facut cu imensitatea de deseuri morometizate care conduc astazi tara noastra, pâna la cel mai mic detaliu birocratic? Desi orice popor „îsi are comediantii sai pe care îi si întretine”, este „absurd sa speram ca niste comedianti vor putea sa întretina un întreg popor” (I.D. Sîrbu).