cp_"Ce este în realitate România?"

Se întreba un mare iubitor al românilor, la 1869. Este vorba de publicistul si profesorul de limba franceza de la Colegiul National „Sfântul Sava”, Ulysse de Marsillac. Tot el a încercat sa schiteze si un raspuns despre „un nume care nu figureaza în nici un dictionar, pe nici o harta geografica si pe care limbajul diplomatic nu si l-a însusit înca”. Desi numele ei „a fost repetat de toate ziarele Europei”, cu variate subiecte de consumatie, precum si astazi, „viata sa intima, obiceiurie, bogatiile si frumusetile sale de orice fel sunt în general ignorate”. Ulysse de Marsillac a descoperit cum „moartea si voluptatea sunt doua surori apropiate la români”.

România a oferit publicului francez un spatiu al experimentelor interesante care puteau fi urmarite în timp, atent observate si minutios descrise, definite, comentate. România, de pilda, era locul unde puteai „studia mica burghezie. Mamele care au mai multe fete de maritat nu lipsesc niciodata” din spatiul oferit aratarii de sine, prezentarii modei, sau oferirea spre flirtare a copilelor lor pretendentilor de tot felul. Totul se petrece pe un spatiu redus ca întindere, la apele feruginoase din mahalaua Dobrotesii. Gasit destul de „primitiv” de Marsillac, pentru promenada, totusi aici se etalau „toalete exagerate, chiar tipatoare”, în contradictie cu înfatisarea locului.

Asa cum astazi multi îsi hârbuiesc jeepurile pe drumuri de tara sau îsi colbuiesc costumele extravagante pe strazi aglomerate si prost întretinute. Adesea asistam la spectacole ridicole cu masini oprite aiurea, cu portiera deschisa de unde lalaie o manea iar proprietarul mucos, abia trecut de 18 ani, se crede cel putin rajah, cu o mutricica de microcefal afectat. Avem o multime de rajahi de mahala! Importul de modele facut anapoda, doar pentru epatare, este un obicei vechi, s-a nascut odata cu tara noastra. La 1870, Marsillac consemna cu amaraciune faptul ca „surugiii români au un aspect ciudat. Un pretins reformator (câti nu se dau reformatori azi? n.m.) a avut strania idee sa le îndeparteze specificul national si sa-i transforme în surugii francezi. Costumul lor se compune dintr-o vesta, pantaloni si jambiere de lâna alba, cu sireturi bogate” si înzorzonati cu accesorii orientale precum brâul, care înfasoara mijlocul, brodat cu perle albe, caciula din piele de oaie sau o palarie larga de fetru negru, împodobita cu panglici lungi, viu colorate” alaturi de pantofii europeni „din piele fara toc”.

În ciuda acestui efort de adaptare la Europa, nu era usor sa descoperi ca distanta dintre Paris si Bucuresti era de „trei secole”. Adica, desi unii se îmbracau în haine pariziene, la moda si costisitoare, obiceiurile, mersul leganat, lentoarea gesturilor, gândirea întortocheata, smechereasca, se aflau tot prin colbul Orientului. Astfel de maimutoi zarim si azi, o multime de „muschi pictati”, parfumati si asezonati la Europa cu îmbracaminte de ultim sezon, dar care se mai scobesc în nas, sparg seminte în premolari si se mai scarpina îndelung prin partile moi asa cum au vazut ei la tatii lor dupa momentele de fericire.

Era foarte greu sa împaci moda cea noua cu moda veche, careia si ulitele strâmbe continuau sa-i fie tributare. Uneori erau adevarate spectacole grotesti, cu fetele mahalagiilor gatite în rochii scumpe chiar si pentru elegantele parizience, încercând sa travereseze o strada, iarna, spre renumitul bal de mahala. Pentru ca iarna nu-i ca vara, „un lampagiu mergea înainte cercetând drumurile pe care întunericul le facea si mai periculoase; al doilea servitor punea o scândura pe pamânt, alti doi sprijineau trecatoarele de brat; un al cincilea ridica poalele lungi ale rochiilor; un al saselea purta o alta scândura care o înlocuia pe prima si tot asa, schimbând scândura cu scândura, când cealalta, se înainta, exact cum îsi rostogoleau egiptenii obeliscurile pâna în mijlocul desertului. Toate acestea sunt adevarate. Orasul Bucuresti este asa cum vi l-am descris”... Parca vedem inundatiile de moment la o ploaie torentiala, cum apar inventivii servitori de acum 150 de ani, ajutând masinile sa treaca prin nivelul lacustru ridicat. Pentru atât amar de vreme, nu ar fi fost mai bine sa se repare drumurile?

Pentru 1860, „cabinetul de lectura” publica, de consumare bibliofila pentru publicul larg, „este o forma înca necunoscuta la Bucuresti”, de parca azi ar fi mai cunoscuta?! „Cabinet de lectura” nu este acela de biblioteca cu sala de lectura, unde accesul se plateste, ci libraria de unde cumperi carti si unde sa poti citi chiar, cu tihna, câteva ceasuri.

Emisiunile de divertisment ne aduc de-a valma „vedete” de împrumut, care se dau în vânt pentru a fi aruncate pe sticla, sa le vada mama, tata, mahalaua... Pe vremuri era la fel, dar se manifesta mai multa rabdare. Atractia marilor gradini publice precum Cismigiu sau Rasca era multimea de femei elegante care „vin sa-si etaleze aici toaletele splendide; se plimba în jurul gradinii cu un devotament neobosit. Sa priveasca si sa fie privite este scopul esential al plimbarilor la Rasca. În materie de barbati, societatea cuprinde tot ceea ce Bucurestiul are mai distins; în ce priveste femeile... este putin mai complicat”.

România devenise o tara a gesturilor fara acoperire. Unii se dadeau boieri, îsi pictau câte un blazon de moment pe trasuri închiriate cu ora: „Luxul echipajelor este mare si nu totdeauna proportional cu averea. Se abuzeaza putin de blazoane, pictate pe panouri si pe livrele. Ele sunt adesea un rezultat al fanteziei, iar livrelele de un gust îndoielnic”. Acelasi gust îl încerci astazi când îti lovesti privirea de mahalagioaice care se viseaza „mari cântarete” doar prin unduirea buricului si îngaimarea stresanta a unei vocale cu accent hindus.

Asadar, „ce este în realitate România?”. Ceva ar trebui sa fie, caci natura a facut din ea „o tara superba. Oamenii au stricat-o mult”. Si continua sa o strice. De curând, defrisarile samavolnice ale padurilor au determinat ample dezbateri în mass-media. Ei, si? Raspunsul la întrebare mai poate astepta. Vilele si limuzinele, nu.

Ulysse de Marsillac s-a nascut în Franta la 1821, pe care o paraseste definitiv pentru România, în 1852. A fost angajat ca profesor la Colegiul National, apoi la Facultatea de Litere. În anul 1861 a fondat gazeta bi-saptamânala „La Voix de la Roumanie”, ce va aparea pâna la 1866; apoi a fost redactor-sef pentru „Le Moniteur Roumain” între 1868 si 1870; editeaza între 1870 si 1876 „Le Journal de Bucarest”. S-a stins din viata „în plina forta creatoare, la Bucuresti, în luna noiembrie 1877, cu inima zdrobita de pierderea tinerei sale sotii, Elise, în iunie acelasi an”.