cp_"Ultimul cuvânt" al "tinerei generatii"

“Ultimul cuvânt” al “tinerei generatii” de odinioara este similar cu primul strigat al tinerei generatii de azi. Desi “fac oamenii ce pot”, avem persistenta unei spaime “care paste mai presus de orice tânara generatie de intelectuali”, si anume ratarea! “Ratare care nu-nseamna deloc insucces social, neascensiune politica sau literara; ci o anumita prabusire launtrica în raport cu o anumita icoana pe care o porti în suflet despre tine. Si nu atât o prabusire a ta însuti, cât o prabusire a icoanei care te sustine!” (Mircea Vulcanescu).

Ratare definita de Bacovia ca o vesnica învârtire într-un “cerc barbar si fara sentiment” în “tara grozavului întuneric”, unde tineretea este “streina de placere” si plina de “zbucium si de durere” (Stefan Petica). Ratare care îmbraca valul unei “tinereti ciudate” coplesita de o “moarte cotidiana” (Dinu Pillat).

Dintotdeauna mizeria este tot ce avem caci “nu vedeti ca nici nu suntem luati în seama atât timp cât ramânem intelectuali?!” Ne pîândeste “ratarea, sau sterilitatea, sau dezertarea. Suntem suprimati, asta suntem” (Mircea Eliade). Cauza acestei realitati seculare salasluieste în “destinul vietii sociale românesti” unde “politica trivializeaza totul; pentru ca tot ce e cultura, aspiratie catre valori, spiritualitate pura, tot ce nu e utilizabil în vreun fel, e marfa fara cautare…” (Mircea Vulcanescu).

Scriitorul I.D. Sîrbu descrie esafodajul social românesc al anilor '70-'90 astfel: “crudul adevar” este ca “50% din populatia noastra e alcatuita din – ca sa ma exprim cu finete, ca sa nu jignesc – din niste indivizi sub-inteligenti. Cretini, garaveti, papa-lapte, burta-verde, gogomani, haple. Recunosti, nu? Si, în acelasi timp, dar în alta ordine de idei, circa 30%, poate chiar mai mult, sunt hoti, smecheri, lichele, pramatii. Mai adauga procentul obligatoriu de escroci din nastere, de parveniti, de turnatori si snapani, de demagogi si fâlfâiti, huidume, troale, fufe, tufe, sferto-docti, cacanari, linge-blide. Adauga la acestia stocul de popi, ofiteri, artisti (manelisti n.m.) – si, uite dragul meu coleg, obtii frumos si repede o imagine aproape exhaostiva si inhaostiva a ceea ce noi, cînd ne grabim la sedinte, numim superficial popor. (…) Daca ne-am pune sa sacrificam numai prostii si lichelele – nu si celelalte categorii negative – am risca piederi demografice mai mari decît am avut dupa cele doua razboaie mondiale victorioase” („Lupul si Catedrala”, pp. 130-131).

Începând cu mijlocul anilor ‘40 cu extensie pâna astazi, cu variatii ale violentei si ale absurdului social, categoriile sociale de reala valoare – de altfel destul de subtiri demografic – au fost distruse cu buna stiinta, iar în ultima vreme sunt tinute la distanta de vârful piramidei sociale. Parafrazându-l pe N.T. Oraseanu, în aceasta tara “masa celor cu merit” nu exista caci acestia “nu au astazi cautare”. Dar vor avea oare? Posibil atunci când “oamenii cinstiti, inteligenti si bine pregatiti, care, prin simpla, dar cinstita si dezinteresata lor dragoste de idee si tara, sa înlocuiasca prostii, brutele si ageamiii care, profitând de conjunctura, s-au înfipt si la pâine, si la cutit” (I.D. Sîrbu).

Pentru o reala schimbare ar fi necesara sansa unui eveniment istoric sub a carui “înrâurire sufleteasca” sa se “modifice felul de a fi al celor care iau parte la dânsul”. Sa consideram schimbarile din decembrie 1989 evenimentul istoric potrivit schimbarilor radicale, dar “lucrurile se petrec cu totul altfel”. De ce? Pe de o parte, “cu cât un om are o mentalitate mai formata, cu atât influenta evenimentelor e mai mica asupra lui (vezi sloganul „Noi muncim. Nu gândim!” - n.m.) si pe de alta parte, “cu cât capacitatea lui de reducere a întâmplarilor e mai intensa, si plasticitatea lui intelectuala e mai redusa” (M.V.). Cu alte cuvinte, “influenta maxima a istoriei se resimte în perioada adolescentei”. Adolescentii din 1989-1990 sunt în pericol de a fi metamorfozati în ciupercari si capsunari caci, vorba unui refren, “tara te vrea prost” si manipulabil. Astfel devine explicabila “deprimarea care cuprinde pe orice tânar întors de la studii, umbra ratarii lui fata de orgia politicieneasca ce se desfasoara în toate partile” (Mircea Eliade), iar “comportarea extremista” reprezinta “reactiunea împotriva mizeriei si foamei, pe de o parte; revolta împotriva profitorilor de tot felul, pe de alta” (Mircea Vulcanescu). Salvarea generatiilor active, dinamic intelectual în general si a generatiilor tinere în special consta “într-o solidarizare de breasla a valorilor” care sa respinga în bloc favoritisimul, nepotismul, necinstea, demagogia. Toate acestea formeaza esafodajul unei coruptii “cinice si traditionale” de tip feudal. Daca coalizarea solidarizarii de breasla a valorilor esueaza (si din cauza politicii oficiale duse cu buna stiinta împotriva ei, n.m.), atunci avem “destinul celei mai triste generatii, pe care o pândeste foamea si ratarea iremediabila” într-o perpetua “tara a magarilor”.

Din nefericire au ramas “numai câtiva izolati care continua cu probleme serioase, însa pentru acestia vietuirea într-un astfel de mediu a devenit o imposibilitate”. Aceasta în timp ce politicienii “sunt niste nulitati, niste inconstienti, lipsiti complet de un spirit problematic, incapabili sa depaseasca ideea vulgara de eficienta. Din acest motiv, valorile politice sunt la periferia valorilor spirituale, iar a vorbi de primatul politicului echivaleaza cu un elogiu al platitudinii, nulitatii si exterioritatii”. Într-o astfel de atmosfera “nu au ce cauta decât mediocritatile” deoarece “înspre politic nu evolueaza decât oamenii fara substanta si fara posibilitati interioare, cu rezerve launtrice inexistente, incapabili de cea mai marunta problematica”. Faptul ca în România “problemele n-au nici o valoare decât puse în legatura cu realitatile de la noi” putem vedea în aceasta “înca un triumf al spiritului politic. Va mai mirati, atunci, de ce totul e caricatural, compromis si fad?”. Or, daca o generatie care-si traieste universul într-un astfel de context “caricatural, compromis si fad”, nu-si doreste si “altceva decât ceea ce primeste, ar însemna ca-si recunoaste ea însasi, prin aceasta, inutilitatea de a trai!”. O inutilitate care se defineste prin “lipsa de scop” a tinerilor smulsi din mediul lor spiritual, “dezradacinati, dezaxati, rupti de credinta parintilor lor si din privegherea dragostei acestora si aruncati pe drumuri, în nadejdea unei îmbunatatiri iluzorii a starii lor materiale, ajunsi sa-si dispretuiasca parintii, sa se rusineze de ei, fara a izbuti sa se integreze, în schimb, altundeva, plutind fara rost, lucid de goliciunea lui spirituala, vânator al unei ratari sigure si fara leac!”.

Dar sa ne silim sa fim oameni de nadejde caci “un om de nadejde nu poate spune niciodata ca nu mai este nimic de facut. Chiar împotriva evidentei” (Mircea Vulcanescu).