|
Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa-roncea.ro
Este salvat numai textul daca nu este de ajuns si vreti "poze"intrati pe linkul spre sursa!
‘mircea cartarescu’
Rectorul
Mircea Dumitru, un impostor incompatibil cu pozitia de membru al
Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti. Fost redactor fraudulos
la Humanitas si bursier al Colegiului lui Plesu, a refuzat sa analizeze
Plagiatul lui Liiceanu dar l-a facut pe “Dr” Patapievici Dottore
Honoris Causa la UVT
Rectorul
Universitatii din Bucuresti, Mircea Dumitru, este incompatibil, atat
din punct de vedere moral cat si profesional, cu postura de membru al Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti.
Mircea Dumitru a refuzat sa analizeze plagiatele crase al lui Gabriel
Liiceanu, identificate de ziarul ZIUA in 2007, un caz cel putin la fel
de grav ca cel privind plagiatul lui Victor Ponta: Cazul Liicheanu.
Am reprodus deja cateva seturi de dovezi incontestabile privind
plagiatele lui Liiceanu, cu sprijinul filosofului Constantin Barbu,
discipol al lui Noica foarte cunoscut de Liiceanu din perioada Scolii de
la Paltinis, la Ziaristi Online. Dar sa revenim la amoralul judecator de azi, Mircea Dumitru, dovedit, dupa cum veti citi in continuare, ca fals traducator din germana a trei lucrari filosofice de Ludwig Wittgenstein, aparute la editura Humanitas.
Din prostie, membrul nostru fruntas al CNATDCU a recunoscut in propriul
CV ca… nu cunoaste limba germana. Detalii, fulminante si aproape
incredibile, mai jos.
Mircea Dumitru era in 2007 decan al Facultatii de Filosofie si membru
vocal-instrumental al CNATDCU, primul in drept care ar fi trebuit sa
solicite cercetarea acuzele de plagiat, insotite de dovezi, suspiciuni
care troneaza in CV-ul ascuns al lui Liiceanu inca de la doctoratul sau plagiat din Noica,
soldat cu un imens scandal la Academie, motiv pentru care a si trebuit
sa paraseasca Institutul de Filosofie si Psihologie al Academiei Romane,
gasind o pozitie oarecare la Institutul de Istoria Artei (!?), alaturi
de prepusul sau, Andrei Plesu.
Insa
tot in 2007, pe cand Mircea Dumitru era mult mai mutulica ca azi
(cacofonie pe merit), decanul surd, mut si orb de atunci era si membru
în “board-ul stiintific” al “New Europe College” (2002 – 2008), Colegiul
rectorului Andrei Plesu, unde, in anii ’90, fusese si “fellow”. Insa
tot in anii ’90, conform CV-ului sau, fostul instructor la Casa Pionierilor Buftea,
facea pe “redactorul principal II” la… Humanitas. Il vedeati pe marele
filosof fara opera G Liiceanu judecat de un fost redactor “II” de-al
sau, “fellow” de-al tovarasului sau A Plesu si co-autor de carte a trois
cu inca presedintele ICR, HR Patapievici?
Este vorba de o brosura intitulata pompos carte, aparuta la Editura LiterNet, in 2005. Cu un numar impresionat de pagini (50!),
tiparite cu un caracter de litera “prezidential”, volumul “autorilor”
Plesu, Dumitru si Patapievici impresioneaza insa prin calitatea
dilemelor enuntate in conferintele transpuse in “carte” de LiterNet: “În
încheierea conferintei sale, Andrei Plesu se întreba de ce
crestinismul, având o traditie de finete a judecatii care parea sa fie
incompatibila cu grosolania persecutiilor, a putut deveni intolerant, si
la fel si Islamul, despre care am aflat ca poseda un „tezaur de texte
despre toleranta”, care este „înca si mai amplu decât cel crestin”.
Într-adevar, de ce?”, se intreaba, aferat, fizicianul Patapievici?
Faptul ca azi il judeca cu aplomb pe Victor Ponta, premierul ante portas suspectat de plagiat exact ca si Gabriel Liiceanu, nu l-a impiedicat pe Mircea Dumitru sa-l sustina
la inceputul anului pentru Doctor Honoris Causa la Universitatea de
Vest din Timisoara pe un “doctor” inchipuit, prezentat ca atare timp de
12 ani!, inclusiv pe site-ul Universitatii de Vest, beneficiar fraudulos
al unor granturi post-doctorale la Berlin, nimeni altul decat fostul
sau coleg de carte a trois, Horia Roman Patapievici (Vedeti Imaginarul filosofic al doctoratului. Cazul Horia Roman Patapievici). Ne intrebam pe buna dreptate, fara a putea iesi din dilema lui Patapievici: “Intr-adevar, de ce?”
Dar bomboana pe coliva deonto-ologismului lui Mircea Dumitru i-a pus-o chiar ieri ziaristul Ion Spanu, care a dezvaluit in Cotidianul
ca distinsul filosof, pe cand era “redactor principal II” la Humanitas a
tradus din germana doua (ba chiar trei!) lucrari complexe de filosofie
ale lui Ludwig Wittgenstein fara insa sa si cunoasca… limba germana. Un
caz mai rar de… “anamnesis”?
“În CV-ul sau, depus la registratura Universitatii din Bucuresti, Mircea Dumitru precizeaza ca nu cunoaste limba germana: „citit – slab, vorbit – nu, scris – nu”.
Cu toate acestea, numele sau figureaza pe traducerea din germana a
lucrarii „Cercetari filosofice” a lui Wittgenstein, aparuta în 2004,
chiar înaintea filosofului Mircea Flonta”, dezvaluie Ion Spanu.
Cele trei lucrari “traduse” de Mircea Dumitru se afla prezentate si
pe portalul Facultatii de Filosofie a Universitatii din Bucuresti la
sectiunea Lucrari publicate ?i activitate ?tiin?ifica – Prof. dr. Mircea Dumitru. Cu adevarat “stiintifica”. Iata-le:
7. Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, (Bucuresti: Editura ‘Humanitas’, 1993), în colaborare cu M. Flonta si A. P. Iliescu
12. L. Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, (Bucuresti: Editura ‘Humanitas’, 2001), în colaborare cu M. Flonta.
13. L. Wittgenstein, Cercetari filosofice, (Bucuresti: Editura ‘Humanitas’, 2004), în colaborare cu M. Flonta.
“Traducerile” lui Mircea Dumitru sunt prezentate ca atare pe “Enciclopedia Wikipedia” in numeroase studii filosofice si pe site-ul Humanitas care, chiar anul acesta (!), a publicat a doua editie a volumului „Tractatus Logico-Philosophicus” in co-traducerea aceluiasi afon al limbii germane… Mircea Dumitru!
Ma intreb:
De ce l-a platit Liiceanu pe Mircea Dumitru daca nu a tradus o boaba din germana?
Cum se numeste, din punct de vedere penal, cel care instiga
si participa la o frauda intelectuala si academica, recte acelasi
Liiceanu cu editura sa, Humanitas?
Cine o sa se “auto”-sesizeze in acest caz de frauda academica si, repet, penala?
Tot CNATDCU? 
Cititi si “Dr”
Patapievici contra “dottore” Ponta. Care pe care? O autopsie vie pe
marii plagiatori Patapievici, Plesu si Liiceanu, executata de discipolul
lui Dinu Noica, Constantin Barbu
Liiceanu:
“Lasa?i-ne sa jucam, domnilor arbitri!”? Ce, bambilici? Din
“tulburatoarele” cacofonii de gandire ale celor doi tata si mama-omida a
plagiatorilor in serie, Lesu si Pliiceanu. A crescut “frontul unit”:
CTP – Adevarul – EVZ
“Tulburatorul
mesaj al lui Liiceanu catre politicieni: Te culci cu sinuciderea lui
Nastase ?i te scoli cu plagiatul lui Ponta”, este un titlu de anunt din
Libertatea despre “tata-omida” al scenei de plagiatori care urmaresc
meciurile zilei mai ales la loja si apoi mai scuipa cate o samanta in
capul sclavilor lor din fosta presa romana . Articolul tip promo
tiganesc, aparut in EvZ, face reclama la un alt site, iesit din
portofelul lui Gyuri Soros, unde s-ar gasi “mesajul”. In “mesaj”,
Liiceanu se caina cum a trebuit el sa se intrerupa din munca sa
“filosofica” pentru “câteva gânduri razle?e care, nepuse în pagina, ma
faceau sa ma sufoc”. “Un alt prieten – scrie auto-sufocatul – s-a oprit
din scris la cartea despre parabolele lui Isus ?i acum compune articole
furibunde despre felurile de trucare a realita?ii pe care le traim”.
Ciudat intelectual, si “filosof” pe deasupra, care sa nu stiu cum se
scrie numele Mantuitorului Iisus si prefera stalcirea lui in varianta
necrestina. E drept, si din “frumosul nume Liiceanu” lipseste o litera.
Sa o punem noi: “mesajul” din putul gandirii lui Liicheanu este
intitulat “Lasa?i-ne sa jucam, domnilor arbitri!”. Vai, vai! Liigheanu
nu este lasat sa joace. Ce? Sotronul? Table? Bambicili? Ca tot el spunea
ca “a pierdut meciul nejucandu-l”.
“A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamna ca nici n-ai jucat
meciul (si n-aveai cum sa-l pierzi decât prin neprezentare), poate ca
nici nu erai chemat sa joci meciul; poate ca nu stii jocul (si atunci
stai în tribuna si manânci seminte). Nici autor, nici regizor, nici
actor. Simplu figurant. Si în fond ce-i rau a fi figurant? Singura
problema este: nu ne mai asasinati cu ideea ca ati fi cei mai importanti
figuranti…”, scrie Constantin Barbu, fostul coleg de la Paltinis al
celor doi filosofeni, Plesu si Liiceanu.
Vezi: Filosoful
Constantin Barbu ii pune la zid pe plagiatorii in serie A Plesu si G
Liiceanu, “cei mai importanti figuranti” ai zilei si filosofiei, care au
uitat sa raspunda la intrebarea lui Noica: „care va este opera, dragii
mei?“. “Lasa?i-ne sa jucam!”?
Interesant de observat ca “Adevarul lui Patriciu” (il stiti, cred:
mogulul acela rau care a vandut petrolul romanesc rusilor si acum nu-l
mai cerceteaza nici un Parchet) are aceeasi linie melodic-editoriala cu
EvZ-iul lui Finkelstein, pardon!, Silberstein. “Apelul” lui tata (sau
mama?) – omida Liiceanu (si-atunci Patapievici ce e?) este preluat la
tag-ul http://www.adevarul.ro/taguri/victor_ponta unde
se cere pe loc si imediat “DE-MI-SI-A” premierului. Pe chestiunea de
plagiat, “desigur”, la fel cum o face, cu spumele de rigoare, si
“procurorul natiunii”, rusofilul anticrestin CTP. Ce simbioza
desavarsita… Se vede treaba ca demantelarea Retelei Patapievici-ICR
chiar “a recreat un front unit demult disparut”.
Disparut din ochii orbilor de la SIE si SPP, poate… Interesant, cand a
fost vorba de plagiatul lui Liiceanu, acelasi spumegant CTP a sarit
chiar din baie in apararea tulburatorului fenomenolog, desi dovezile
erau la fel de zdrobitoare ca si in cazul Ponta.
Cotidianul, in schimb, ne reaminteste de Scandalul Liicheanu si observa si cum plagiatorul confuz Plesu a copiat s-a inspirat dintr-o carte despre ingeri si a crezut ca autorul ei este… traducatorul. Filosofia asta fara opera face ravagii. “Tulburator”, nimic de zis. Iata dovezile:
Politizarea plagiatului Liiceanu si Plesu – doua dosare ignorate cu grija
Ion Spanu / Cotidianul
cu "liiceanu si plesu doua dosare ignorate cu grija"
Filosoful
Constantin Barbu ii pune la zid pe plagiatorii in serie A Plesu si G
Liiceanu, “cei mai importanti figuranti” ai zilei si filosofiei, care au
uitat sa raspunda la intrebarea lui Noica: „care va este opera, dragii
mei?“. “Lasa?i-ne sa jucam!”?
(fragment)
Constantin Barbu: Sa fim sistematici. Am scris demult un text intitulat „A pierde meciul nemaijucandu-l?”, in care comentam „Provocarea lui Noica”,
text al lui Liiceanu. Liiceanu si Plesu incercau sa ne minta ca au
pierdut meciul regizat de Noica, doar nejucandu-l. Nu. Meciul nu l-au
putut juca niciodata, ei au ramas in afara stadionului, in afara
culturii de performanta (cultura de performanta nu l-ar fi putut
„otravi”decat pe Liiceanu – dar lipsa de caracter, de onoare,
lichelismul metastazic, dualitatea intelectuala de proasta calitate l-au
„ingropat” in lautarism cultural, politic, civic; pe Plesu, hermeneul
lui Radu Mischiu (poetul!), nu il putea privi cultura de performanta
fiindca histrionul este un farseur, un metalambanist de tip Volkswagen,
un aplaudac al sosirii minerilor in Bucuresti, exact cand el era membru
(al Guvernului), fost corespondent al secretarului general al PCR,
tovarasul Nicolae Ceausescu (antrenorul sau de dizidenta), gurist, la
Tescani). Hai sa va delectez cu textul meu despre meciul nemaijucat:
A pierde meciul nemaijucându-l?
Într-un text intitulat „Provocarea lui Noica“ Liiceanu încearca sa explice cum a reusit împreuna cu Andrei Plesu pierderea meciului în cultura de performanta: „Pe scurt, si Plesu si eu am pierdut meciul în unicul fel în care puteam sa-l pierdem: nemaijucându-l“.
Plesu s-a fortat sa devina „valet al Istoriei“ iar Liiceanu
administrator sef. Liiceanu încearca sa explice aceasta tradare a lui
Noica printr-o cedare în fata vanitatii. La întrebarea veche a lui
Noica, anume: „care va este opera, dragii mei?“, Liiceanu si Plesu n-au
nici un raspuns.
Noica le spusese în Jurnalul de la Paltinis ca este stranie
si dificila conditia de „fiu nelegitim al lui Stefan cel Mare“, fiindca
în cultura trebuie sa demonstrezi în fiecare zi ca meriti titlul de
print. În cultura nu exista ereditate. În Usa Interzisa
Liiceanu încearca un delir despre un altfel de meci, asa cum l-ar fi
iluminat Cioran. Numai ca strategia subversiva e simpluta: n-ar fi putut
juca nici meciul în varianta Cioran:
„Nu puteti pierde meciul decât într-un singur fel: nemajucându-l,
ne spuse Noica, lui Andrei si mie. Nu ne-am întrebat atunci nici o
clipa care era meciul pe care ni-l propunea Noica si daca nu cumva mai
exista si alt meci care ar fi putut fi jucat. Numai ca meciul lui Noica
nu lasa loc pentru un altul. El era Meciul, unicul care merita cu
adevarat sa fie jucat. Aici nu încapea negociere: era vorba de Meciul
Culturii, adica al Filosofiei, adica al Gândirii în numele unei Unice
Idei, în numele Conceptului. Autoritatea lui Noica era enorma. Andrei a
încercat la un moment dat sa conteste opunând, în Jurnal, legato-ului
noician al ideii legato-ul dintre idee si viata. Acest gând subversil,
pe care Noica s-a grabit sa-l condamne, ar fi trebuit sa ridice un semn
de întrebare asupra oportunitatii meciului pe care Noica ne propunea, ne
cerea, ne obliga (în cele din urma) sa-l jucam. Trebuia oare meciul
acesta jucat pâna la capat? Cioran a apucat sa-mi spuna în treacat ca
nu. Mesajul lui era simplu, dar greu de perceput de prima data:
„parasiti o vreme terenul acesta de joc, stati o vreme pe tusa, atât cât
sa întelegeti ca acesta nu e meciul vostru, plecati în cele din urma,
deschideti alt teren de joc, puneti premisele altui meci, al meciului
care va fi meciul vietii voastre“. Noica îmi lasase, înainte de plecarea
mea în Germania „cu limba de moarte“ (si Jurnalul de la Paltinis se
încheia aici) sarcina sa citesc Kant integral în editia lui Cassirer
(retele intermediare fusesera Hegel în editia Glockner si Goethe în
editia Propylaen) ca o conditie inconturnabila pentru ajungerea mea la
„concept“. Aceasta era etapa finala a unei programate uitari de sine, a
definitivei despartiri de tine pe drumul împlinirii „performantei
culturale“, a topirii eu-lui în spatiul impersonal al „Spiritului
obiectiv“. Acesta era capatul initierii paideice, punctul terminus
pentru mântuirea prin cultura. Mi-au trebuit ani si ani de zile ca sa
înteleg ca problema nu era cât si ce anume citesti, ci în ce masura
lecturile sale ramâneau atârnate de vibratia care esti, în ce masura o
slujeau, ajutându-te sa o modulezi catre expresia ei finala. „Vibreaza
si citeste ce vrei“, ar fi putut suna îndemnul lui Cioran. Iar Noica nu
avea sa opuna acestui îndemn decât reteta dopajului cultural. În numele
„uitarii bune“ pe care o aduce cu sine cultura, în numele
comandamentului de a-ti ucide „sufletelul“ (acest rezervor de remuscari
si regrete care bruiaza gândirea), Noica ne pregatise pentru un meci
care nu era al nostru. „Care îti e ideea? “, ne întreba periodic Noica.
„Care ti-e vibratia?”, ar fi trebuit sa sune întrebarea. Punctul de
decurgere era totul. Vibratia, si nu ideea, trebuia sa ne ghideze
lecturile. Când am înteles asta era târziu. „Vreau sa fiu un
întârzietor“, asa îsi definea Noica rolul lui pe lânga noi. În cazul meu
a reusit în exces. Si mai spunea: „Vreau sa va învat dezvatul“, dar
uitase sa spuna: dezvatul de el“.
Povestea asta cu meciul pierdut pentru ca nu a fost jucat este
suprarealista si amuzanta. Sigur, e mai usor sa publici tot felul de
palavrageli decât sa scrii vreo metafizica un pic mai noua. Într-un
dialog purtat între Liiceanu si Plesu (Liiceanu, Plesu si îngerii,
Orizont) se vede cât de rigid este Liiceanu „în gândire“ (ca sa spuna o
vorba despre îngeri el ocoleste un pic prin Kant, un pic prin Heidegger –
exprimându-se cu greu, de parca se traduce singur), Plesu fiind ceva
mai plastic dar nereusind sa-si depaseasca dilema. Ca sa vorbesti despre
îngeri trebuie sa fi adulmecat un pic de Meinong, un pic de tetralema,
un pic de Corbin (Sohrawardi e prea subtil pentru Plesu, chiar daca nu
l-a citit), si ceva Florenski (desi treaba cu identitatea e altceva
decât o bârfa la Cocosatu’).
Sa fie oare Liiceanu o coarda în cultura?
Asadar, a pierde un meci prin neprezentare înseamna ca nu joci meciul
pentru ca esti rezerva, pentru ca nu esti pregatit sau practici alt
sport. Când încearca sa ni se spuna ca aveau poate alt fel de meci de
jucat noi întrebam care e celalalt meci de jucat? Liiceanu, probabil,
are de jucat meciul bârfei cu palavrageala de jurnale. Unde chiar are
succes, chiar daca mai produce câte o capodopera: „Totul este spus aici. A scrie nu înseamna a avea „idei originale“, ci a face sa intre în vibratie coarda care esti“.
Liiceanu ar sugera ca drama lui „destinala“, ca sa zic asa, îsi are
izvoarele în coarda care este. Sa fie oare Liiceanu o coarda în cultura?
Dupa propriile marturisiri privind tradarea lui Noica s-ar putea sa
fie. Nu-i este însa usor nici coarda sa fie: „Simetric, în cazul în care coarda e flasca, înseamna ca potentialul (…) s-a risipit într-o proasta gospodarire a lui“.
Desigur pretioasele ridicole aveau mai mult talent. Un meci nu-l joci
pentru ca esti figurant. Un meci îl poti juca daca stii regulile
jocului, daca rezisti în fata adversarului, sau daca stii un sport
omologabil. Bârfa si palavrageala par a fi viitoare sporturi olimpice.
Liiceanu are dreptate: n-are idei originare, dar este o coarda care
intra usor în vibratie. Faptul ca nu prea au opera poate fi trecut cu
vederea. Faptul ca Plesu nu l-a citit pe Kant nu-i un lucru remarcabil.
Ca nu vrea sa guste o portie din Sein und Zeit nu-i o mare tragedie
chiar daca vorbeste catre diverse cucoane cu oarece aplomb despre
Dasein, wissen si alte chestii subtile si vesele. Cei doi figuranti
mâncatori de mici la Cocosatu’ îmi amintesc de Sinan Pasa la Calugareni,
desi, ca sa fiu sincer, n-am participat la vremea cuvenita la filmari.
Problema acestor figuranti cu mult succes este nu plagiatul, nu lipsa de
cinste intelectuala, nu culturica de tip cascaval, nici limba româna
inflamata de cacofonii si pornografii fara voie – ci mentalul învechit,
retardat. Un mental în stare de coma, chiar ingomflabil.
A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamna ca nici n-ai jucat
meciul (si n-aveai cum sa-l pierzi decât prin neprezentare), poate ca
nici nu erai chemat sa joci meciul; poate ca nu stii jocul (si atunci
stai în tribuna si manânci seminte). Nici autor, nici regizor, nici
actor. Simplu figurant. Si în fond ce-i rau a fi figurant? Singura
problema este: nu ne mai asasinati cu ideea ca ati fi cei mai importanti
figuranti…
Demonstratiile lui Constantin Barbu despre plagiatele lui
Liiceanu, Plesu, Patapievici, Manolescu si Cartarescu continua, in
exclusivitate, la Ziaristi Online
Pana atunci, va recomand:
PLAGIICEANU.
Maestrul Constantin Barbu, filosof si eminescolog, probeaza plagiatul
din Teza de Doctorat a lui Gabriel Liiceanu. Marturie audio: o
inregistrare a lui Constantin Noica efectuata de Securitate. Scandalul
LIICHEANU II
Mircea
Cartarescu – Nascut Plagiator. Dovezile debutului de plagiator al
Mang-ului lui Manolescu, Liiceanu si Patapievici. FACSIMILE cu primul
plagiat si un prim document de la CNSAS. Faruri, Vitrine, Fotografii
copiate din Tristram Shandy
“Dr”
Patapievici contra “dottore” Ponta. Care pe care? O autopsie vie pe
marii plagiatori Patapievici, Plesu si Liiceanu, executata de discipolul
lui Dinu Noica, Constantin Barbu
Mircea
Cartarescu – Nascut Plagiator. Dovezile debutului de plagiator al
Mang-ului lui Manolescu, Liiceanu si Patapievici. FACSIMILE cu primul
plagiat si un prim document de la CNSAS. Faruri, Vitrine, Fotografii
copiate din Tristram Shandy
“Plagiatul
este proba unui dispret suveran pentru dreptul la proprietate, in acest
caz la proprietatea intelectuala. Plagiatorul este un hot si un
sarlatan.” – V.I. Tismaneanu
“Mircea Cartarescu este, de departe, cel mai important
scriitor care a iesit din literatura postbelica. Exista la el amprenta
geniului!” – Nicolae Manolescu
“’Orbitor. Aripa dreapta’ este o tâsnire a viitorului în prezentul nostru, una dintre marile carti ale lumii (…). Pe lînga cei trei boieri ai mintii (Plesu, Patapievici, Liiceanu), a aparut al patrulea!“ – Gabriel Liiceanu
“Cartarescu Mircea, nascut la 1 iunie 1956, Bucuresti. Fiul unui
activist.” Asa incepe o Nota a Securitatii, transpusa de Mihai Pelin in
Cartea Alba a Securitatii, aflata la vremea redactarii volumului Istorii literare si artistice
in Arhivele SRI, Fond D, dosar nr. 10 996, vol.13, f.150-152 si care,
in prezent, ar trebui sa se afle in Dosarul lui Cartarescu de la CNSAS.
Mai interesant este, insa, cum se incheie Nota: „Un fapt demn de
remarcat este acela ca dupa aparitia volumului lui Mircea Cartarescu –
este vorba de “Faruri, vitrine, fotografii“, nota mea – , caruia Nicolae Manolescu ii face o primire exceptionala in Romania literara,
incep sa apara articole de alerta, care denunta procedeul plagiatului,
cel mai spectaculos plagiat fiind reprezentat de copierea pura si simpla
a unui pasaj de o jumatate de pagina din «Tristram Shandy» de Lawrence
Sterne (Editura pentru Literatura Universala, 1969, pag. 194).”
O istorie mai mult sau mai putin cunoscuta dar care, in lumina
recentelor plagiate aparute pe piata media in avalansa, merita lamurita.
In primul rand pentru ca, de ani buni, in dosul lui Mircea Cartarescu
intra prin intermediului ICR fonduri substantiale ale statului roman
destinate promovarii rasfatatului tuturor regimurilor ca candidat la
Premiul Nobel pentru Literatura. Insa reputata Academie Regala de
Stiinte a Suediei, care confera Premiul Nobel, are o regula de baza in acordarea importantei distinctii: “NO PLAGIARISM!”. Asadar?
“Cartea de debut a lui Mircea Cartarescu, Faruri, vitrine, fotografii, aparuta în 1980, se deschide cu un poem amplu (peste 30 de pagini), Caderea“, scria criticul Alex Stefanescu intr-un lung articol elogiator despre M. Cartarescu publicat – unde altundeva? – in Romania literara a lui N. Manolescu. Tot aici, de la Alex Stefanescu, aflam o alta versiune, mai edulcorata, privind meseriei de baza a tatalui lui Cartarescu:
“Mircea Cartarescu s-a nascut la 1 iunie 1956 în Bucuresti, ca fiu al
lui Constantin Cartarescu (economist si ziarist) si al Mariei
Cartarescu (înainte de casatorie, Badislav)” – de origine bulgareasca.
Adevarul
nu e la mijloc ci le cuprinde pe amandoua: tatal lui Cartarescu a fost
activist pe problemele colectivizarii, a lucrat la publicatia
“Agricultura Socialista” si, in ultimii ani ai regimului comunist, era
angajat la “Informatia Bucurestiului”
(“Ziar al Comitetului Orasenesc Bucuresti al PCR si al Sfatului Popular
al Orasului Bucuresti”. Fiul sau avea sa-i continue “opera”. Si nu
numai la “Convingeri Comuniste” (organ al UASCB – Uniunea Asociatiilor Studentilor Comunisti din Bucuresti). Conform confesiunilor
unui spion DIE: Mircea Cartarescu a coabitat cu Securitatea ca
sublocotenent, a fost antrenat ca politruc in caz de razboi si a scris
la revista “Activistul” a Comandamentului Trupelor de Securitate
Desi articolul “biografic” al lui Alex Stefanescu din Romania literara
era publicat in 2001, ca “fragment dintr-un studiu mai amplu”, criticul
uita sa aminteasca despre scandalul de plagiat cu care a debutat Mircea
Cartarescu.
Intr-o “Retrospectiva Nicolae Manolescu” din Observatorul cultural,
Sorin Alexandrescu observa ca despre “Cenaclul de luni” Manolescu nu
prea istoriseste nimic concret. “O singura data povesteste Manolescu
ceva concret – scrie Alexandrescu -, intrarea la cenaclu, prin 1978, a
unui student ‘uscativ, negricios, cu o fata mica adunata parca toata in
privirea teribil de fixa. Nu parea nici stingherit nici peste masura de
comunicativ’. A citit un poem lung, cu o voce monotona, contrastind – as
zice eu – cu imagistica „torentiala“. Manolescu nu l-a putut analiza pe
larg in acea imprejurare, dar a declarat ca s-a simtit ‘tintuit pe
scaun de imaginatia lirica a autorului’ (I, 392). Tinarul era Mircea
Cartarescu, poemul cu pricina se numea Caderea si va fi publicat trei ani mai tirziu in volumul Faruri, vitrine, fotografii.”
Asadar, in sfarsit, ceva concret: desi si Sorin Alexandrescu uita sa mentioneze problema plagiatului, aflam ca poemul cu buba, Caderea,
este citit prima oara, in 1978, la Cenaclul lui Manolescu. Peste
doi-trei ani, cand este publicat in volumul de debut, Mircea Cartarescu
i-l dedica, chiar in carte, lui Nicolae Manolescu, insotit de un citat
al gnosticului Valentin (din “Stromate” de Clement din Alexandria), a
carui intrepretare peste timp devine emblematica: “Caci atunci cand
dezagregati lumea si voi insiva nu sunteti dezagregati, voi sunteti
stapanii creatiei si ai intregii coruptii”.
O a doua dedicatie, la poemul “Calea Regala”, al doilea din acelasi volum, ii este acordata scrobitului Ovid S Crohmalniceanu (Moise Cohn),
la al carui cenaclu, “Junimea”, se produsese in paralel cu “Cenaclul de
luni”. Crohmalniceanu, unul dintre cei mai toxici marxisti
proletcultisti implicati in razboiul impotriva culturii romane – alaturi
de un Ion Vitner sau Paul Cornea -, avea sa-l debuteze pe juvenilul Cartarescu in proza, in 1983 (in volumul colectiv Desantul)
si sa-i insoteasca pasii chiar si dupa 1989, cand ii postfateaza
productia de serie “Levantul”, inainte de a se “expatria” la Berlin, in
1992, unde a si murit, linistit, in anul 2000.
“Dedicatul” Manolescu – pe care nu degeaba marele Calinescu il caracterizase drept “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc” – ii face protejatului o cronica ditirambica in Romania literara
(5 ianuarie 1981). Afirmand ca Cartarescu deschide “o viziune
cosmogonica”, Manolescu da ca exemplu laudativ al acestei “viziuni”
chiar si un sir de versuri “superbe” din Caderea:
„Afurisit fie el pre dinlauntru si pre din afara
afurisit fie el întru parul din capul sau
întru creierii sai, întru crestetul sau,
întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale,
întru sprîncenele sale, întru obrajii sai,
întru falcile sale, narile sale, dintii si maselele sale,
buzele sale, gîtul sau, umerii sai, încheieturile
mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale si degetele sale
afuristi fie el intru rarunchii sai, intru vintrele sale
intru coapsele sale, intru boasele sale
intru pulpele sale. intru picioarele sale, intru
laba picioarelor sale si intru unghiile picioarele sale.
afurist fie el intru toate imbucaturile si incheieturile
sale
din virful capului pana in virful calacielor.
si sa aiba parte doar de subrezime.”
Dar, ce ne facem, tovarasi, cand tocmai versurile laudate sunt,
de fapt, proza, si au fost furate de “hotul si sarlatanul” Cartarescu
(apud Tismaneanu) din autorul britanic Laurence Sterne (1713 – 1768) a
carui carte “Viata si opiniunile lui Tristram Shandy gentleman“, fusese publicata la Editura pentru literatura universala, in 1969?! Iata dovada:
Dupa mini-scandalul din lumea literara a acelei vremi, Cartarescu publica o “Precizare” (tot) in Romania literara
(12 februarie 1981), care, cred eu, ii poate servi lui Victor Ponta ca
aparare perfecta, in cazul in care acesta si-ar dori sa se explice pe
tema plagiatului intr-o editie retro a emisiunii TVR “Cascadorii
rasului”.
Cartarescu isi explica furtul literar sustinand ca preluarea
integrala a unei fraze altfel prezentate drept creatie personala este
“un simplu si foarte cunoscut procedeu artistic”. Insa uita sa-i dea si
denumirea: PLAGIAT. Imatur si inconstient, Cartarescu se apara prin
fraze rasucite, de-a dreptul tampe, de genul: poemul “cuprinde in
substanta sa cateva texte cu caracter de citat cultural (…). Valoare
acestor citate este nu este una literara, ci una de aluzie culturala. De
aceea, am considerat ca neadecvata interpretarii poemului… marcarea
prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferand
marci de alt gen” (?!) afirmand si ca “o parte din citate sunt date in
limba de origine”. Insa nu si cel disputat! “Aluziile culturale
indirecte (sic) sunt si ele usor de recunoscut”, mai sustine Cartarescu.
Dar iata ca nici marele sau maestru, criticul literar Nicolae Manolescu, la randul lui protejatul proletcultisului George Ivascu,
nu a recunoscut – timp de trei ani!, de la debutul cenaclist si pana la
publicare – aceste “aluzii culturale indirecte” (?!) din moment ce
tocmai pe acestea le-a evidentiat laudativ in cronica sa despre
“cosmogonica viziune” a viitorului tele-nobelist scatofag si pornografic
(“Sint creier care ejaculeaza si testicule ginditoare… dragule, da-mi-o si-n popou… aaaaah! aaaaaah!”) al lui Patapievici si Liiceanu. In 18 limbi a fost publicat, pana acum, de catre ICR, Mang-ul lui Manolescu, “geniul” care sustine ca “religia este o superstitie”
(?!). 18 editii pentru care ICR a platit drepturi de autor atat
plagiatorului nostru cu “aluzii culturale indirecte” cat si editurii
care l-a publicat “in original”, recte Humanitas. O afacere pe care
Curtea de Conturi ar trebui, cred, sa o mai investigheze nitelus.
Revenim la plagiat. In ciuda furtului literar jenant, Manolescu isi
sustine protejatul prins cu chilotii in vine, pana in panzele albe, si
Cartarescu primeste premiul de debut al USR a RSR. Iar Crohmalniceanu il
propune la Premiile UTC. In recentul sau articol “Vreau guvern de plagiatori tineri!“,
Corneliu Leu aminteste cum “Ov. S. Crohmalniceanu avea o atat de mare
specializare in a folosi asemenea argumente, incat si-a inceput o carte
cu „Asa cum ne-nvata tovarasul Malenkov”; performanta pe care n-au
atins-o nici criticii literari sovietici, deoarece Malenkov a zburat de
la carma inainte de a ajunge la cultul personalitatii, pe care i-l
incepea inaintea lor un autor ce utiliza limba romana.”
Despre zborurile “orbitoare”, cand pe-o aripa cand pe alta
(“stango-dreapta” cum ar veni), ar fi trebuit sa ia aminte mai
bine sublocotenentul Cartarescu chiar de la magistrul sau, Ov. S.
Crohmalniceanu, care, in – cum altfel? – “magistrala” sa lucrare “Despre articolul lui Lenin: “Organizatia de partid si literatura de partid’”
afirma patruns de realitatile socialismului: “Pentru scriitorul care
s-a legat deschis de fortele sociale revolutionare, si care urmareste sa
le slujeasca prin scrisul sau nu mai exista contradictia tragica dintre
intentie si realitate. Lui nu i se mai poate intampla ca, dintr-o
constrangere exterioara sau interioara, sa fie nevoit a ascunde
adevarul, cu sau fara stiinta. (…) Filosofia marxista il smulge pe
artist din asemenea impasuri, ii ofera o perspectiva nelimitata si-l
inzestreaza cu un instrument exceptional de investigare a realitatii”.
In “viziunea cosmogonica” a lui Cartarescu acest instrument poarta o denumire aberanta, dar strict reglementata penal: PLAGIAT.
Victor Roncea / Ziaristi Online
PS: Pentru ca pe 8 octombrie 2010, M. Cartarescu o ameninta pe Herta Muller
ca ii va arata cat de mare luptator cu regimul comunist a fost el si au
trecut deja aproape doi ani si nu s-a intamplat nimic – ba mai mult, s-a aflat ca a fost locotenent la Securitate si politruc la revista “Activistul” – am solicitat, spre lamurirea opiniei publice asupra disidentei “senatorului EvZ” si parerea CNSAS. O astept cu incredere.
Cartarescu,
Marele Mang. Campania lui Patapievici de promovare a lui Cartarescu
pentru Nobel, o uriasa sifonare de fonduri ICR in conturile Humanitas:
Nobelul nu se acorda unui plagiator. Care mai si crede ca “religia este o
superstitie”
Cazul Cartarescu, Mang-ul lui Manolescu, Liiceanu si Patapievici
Roncea Ro va demonstra azi, cu dovezi zdrobitoare,
cum campania lui Patapievici de promovare a lui Cartarescu pentru Nobel
este o uriasa sifonare de fonduri ICR in conturile Humanitas: Nobelul nu se acorda unui plagiator. Pana atunci, urmariti mai jos cat de troglodit poate fi acest personaj:
Cartarescu: “Dupa parerea mea intoarcerea la religie este
de fapt o intoarcere la institutii… religioase si nu la credinta
propriu-zisa. Oamenii recurg la religie intr-un fel din disperare si nu
din credinta reala si curata (?!). Este ca un fel de superstitie…
Dar eu cred ca totul vine din lipsa de… lipsa de perspective si lipsa
de sens al vietii pe care le au oamenii astazi. Eu cred ca oamenii nu
mai simt ca au pentru ce trai… in Romania, nu mai simt ca se realizeaza
pe nici un plan, nici material, nici spiritual. Asa incat, a… nu avem
decat un, a… o masa de oameni disperati care nu reusesc sa alcatuiasca un popor, o civilizatie sau o cultura.” (sursa YouTube: attualitŕ politica)
Alte citate anti-crestine ale locotenentului Mircea Cartarescu,
activist comunist concentrat si antrenat de Securitate ca politruc in
caz de razboi (vezi VIDEO
EXCLUSIV. Confesiunile unui spion DIE: Mircea Cartarescu a coabitat cu
Securitatea ca sublocotenent, antrenat ca politruc in caz de razboi, si a
scris la revista “Activistul” a Comandamentului Trupelor de Securitate):
“Pentru mine, credinta este lucrul cel mai important, dar
nu in sensul religiilor institutionalizate, care sunt doar cojile goale
ale unor vechi si fantastice intamplari. De fapt, credinta, adevarul
stiintific si poezia sunt unul si acelasi lucru, si sunt acelasi lucru
cu ecuatiile matematice sau cu aura orgasmului.” – Interviu Revista Tarom
“Fanariotismul, balcanismul, ortodoxismul si comunismul,
toate “lumini venite de la rasarit”, ne-au tras mereu inapoi, cu sau
fara voia noastra, despartindu-ne de civilizatie. E inutil
sa le negam sau sa le consideram o fatalitate. Ele sunt parte din
fiinta noastra, sunt subconstientul nostru poate necesar. Unele dintre
ele vor trebui eliminate energic… Altele, ca ortodoxia si
balcanismul, ar trebui imblanzite, reconvertite, sublimate, transformate
din frane ale progresului in marci ale diferentei, ale specificului nostru cultural… Sunt
ortodox si balcanic, dar asta nu trebuie sa ma impiedice sa fiu
european si cetatean al lumii. Va trebui ca, de maine incolo, psihologia
noastra, cu componente ale ei vechi si puternice ca patriotismul,
sedentarismul sau faimoasa resemnare mioritica, sa-si revizuiasca
notiunile.”
Mircea Cartarescu – “Cele doua patrii”
2 ianuarie 2007 – Jurnalul National
Din “cultura” raspandita de ICR pe mapamond in 18 limbi:
Sa
ne cunoastem scriitorii. Azi, Mircea Cartarescu: “Orbitor, Aripa
stanga-dreapta”. A, am uitat, e si jurnalist. La EvZ. Atunci: Sa ne
cunoastem “intelectualii angajati”. Extrase de Nobel si Pulizer: “Sint
creier care ejaculeaza si testicule ginditoare… dragule, da-mi-o si-n
popou… aaaaah! aaaaaah!”
PORNO
ICR. Cartarescu si Patapievici au infestat Europa cu literatura
pornografica platita din pensiile si alocatiile taiate de la gura
batranilor, mamelor si copiilor: 18 limbi si 60 de editii
Marin
Mincu despre Cartarescu: “Un semidoct care-si da aere ca se pricepe la
orice”. Cum ii terfeleste Cartarescu pe Eminescu si Nichita Stanescu.
Polemos – Ultima carte a lui Marin Mincu
Fara sa vrea, Cartarescu a deconspirat linia KGB a retelei din care face parte: Basarabia este a rusilor
“Mircea Cartarescu este, de departe, cel mai important
scriitor care a iesit din literatura postbelica. Exista la el amprenta
geniului!” – Nicolae Manolescu
“Orbitor. Aripa dreapta” este o “tâsnire a viitorului în prezentul nostru”, una dintre marile carti ale lumii, a spus Gabriel Liiceanu. El a mai spus ca este incintat ca grupul celor care „terorizeaza“ si „manipuleaza“ cultura romana s-a marit cu un membru.
Astfel, acum, in opinia directorului Editurii Humanitas, ar fi patru
scriitori romani care domina piata cartii prin tirajele vindute: Mircea Cartarescu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Horia-Roman Patapievici. „Pe
lînga cei trei boieri ai mintii, a aparut al patrulea“. Ceilalti,
Andrei Plesu („Despre îngeri“) H.R. Patapievici („Omul recent“) si
Gabriel Liiceanu („Usa interzisa“).
Mircea Cartarescu, poetul preferat al troicii
Plesu-Patapievici-Liiceanu basca generalissimul Manolescu, bursier
Soros inca din anii ’90, dar nu numai, este si – cel putin! –
sublocotenent in rezerva al Scolii de Ofiteri ai Securitatii. Cel putin
acesta era gradului lui in 1981. Pana in 1989 este posibil sa fi fost
avansat la locotenent sau, cine stie?, chiar mai sus. Un mister de care
si-a privat fanii si fanele, cel putin pana acum, la 22 de ani de la
“revolutie”.
Mircea Cartarescu este cunoscut de opinia publica drept o voce de
prim rang a beletristicii “romane” de azi fiind chiar propus de Gruparea
Manolescu-Plesu-Liiceanu-Patapievici drept candidat la Premiul Nobel
pentru… literatura (!?). Foarte putina lume i-a si citit, insa, cartile,
produse, publicate si traduse pe banda de Humanitas si Institutul
Cultural Roman, chiar de pe vremea cand acesta era patronat de Ion
Iliescu. Daca le-ar fi citit, ar fi descoperit doar o serie nesfarsita
de expresii ale unor grave dereglari psihice de natura sexuala, bi si
homosexuala, transpuse in scris si multiplicate la nesfarsit pe banii
vaduvelor, pensionarilor, mamelor si copiilor ale caror venituri au fost
taiate drastic in numele “crizei”. Criza nu a ajuns si la ICR, unde, cu un buget de 44 de milioane de lei (lei noi, respectiv peste 10 milioane de euro), porno si scatografiile sale sunt slobozite la nivel planetar. Cateva exemple, “orbitoare”, aici, aici si aici (aviz: nu sunt recomandate minorilor!). Tradus in 18 limbi (inclusiv basca!) si raspublicat in 60 de editii, cu sprijinul directoarei Centrului National al Cartii ICR, turnatoarea DIE Catrinel Plesu, Cartarescu ar fi “castigat” din carti o jumatate de milion de euro.
Cu toate ca scrierile sale sunt bogat presarate cu amanunte biografice din cele mai picante, de la momentul in care si-a surprins parintii performand un act sexual
si a aflat ca “o armata de spermatozoizi tisnesc dintr-o pula” (din
“Orbitor. Aripa dreapta”) pana cand “si-a bagat botul în sexul
blond” al actualei sotii, Ioana Nicolaie, si “un tip mustacios, cu ochi
negri si cu nasul drept s-a itit dintre cârlionti si mi-a bagat limba
drept în gura” (din vol. „40238 TESCANI”) si, ajungand, mai nou, chiar
si la jurnalul sau “Zen”, nicaieri pana acum nu a aparut aceasta
informatie biografica, de culoare, cred eu.
Si anume: ca a facut armata la Scoala de Ofiteri ai Securitatii si
ca, in 1981, pe cand avea gradul de sublocotenent de Securitate, a avut o
concentrare de o luna la Comandamentul Trupelor de Securitate, unde a
fost antrenat pentru caz de razboi ca politruc, insarcinat cu
indoctrinarea comunista a trupelor de pe front, si unde a colaborat cu
sarg la revista meteorica “Activistul” a Securitatii (ca epigramist ). Eu cred ca ar fi putut iesi un roman pe cinste din povestea asta! “O luna in transeele Securitatii”…
Cu toate acestea, nici in memoriile sale fluviu, nici in prezentarile sale publice, nici in CV-ul sau de la ICR, nici in biografia romantata de pe Wikipedia,
nu apare acesta mica pata de culoare (maro). Nici macar tovarasii sai
apropiati – sa spunem – si mari cunoscatori ai secretelor literare si
ale Securitatii, cum este Dorin Tudoran (vezi la rubrica de comentarii), nu aveau habar, pana acum, de acest mic si insignifiant amanunt biografic.
Singura care, se pare, stia ceva mai multe, este Herta Muller,
laureata premiului Nobel pentru literatura, care l-a plesnit in
doua-trei randuri de i-a taiat piuitul.
Iata doar una dintre palmele primite de Cartarescu de la doamna Herta Muller: “Daca
iei notiunea de cenzura, îti dai seama ca te loveai de ea peste tot.
Si, ca sa închei paralela, eu niciodata n-am crezut ca fac parte din
ceva separat de societate, niciodata nu am putut gândi în maniera
aceasta. Si asa eram toti la Aktionsgruppe.
Din
pacate, multi scriitori români au gândit altfel. Mircea Cartarescu îmi
spunea ca el nici nu stia atunci ca exista scriitori urmariti si ca nu a
ascultat Europa libera. Pai, pentru mine ar fi fost de neconceput, eram un om matur, cum sa nu ma fi interesat?! (Interviu revista Corso – disparut de pe site, disponibil prin NapocaNews)
Dar piuitul i-a revenit imediat
tele-nobelistului nostru: Intr-un editorial din Evenimentul Zilei,
revoltatul Cartarescu, dupa ce l-a facut pe Havel disident polonez (!!! –
fraza corectata apoi online de EvZ dupa ce am sesizat tampenia autorului) a amenintat-o pe Herta Muller ca o sa-i arate el cum a luptat cu regimul si Securitatea.
“Mi-e sila sa ma laud eu insumi cu ce-am facut inainte de 1989 (?!)…
Iesit din adolescenta, comunismul m-a gasit student la Litere, apoi,
pâna la revolutie, profesor de româna la o scoala generala de la
marginea Bucurestiului. N-am colaborat cu Securitatea si n-am avut niciodata (pâna-n ziua de azi) nicio functie”, scrie saracul Cartarescu ca “senator” EvZ.
Desigur, a scrie la revista “Activistul” a
Securitatii, chiar si doar pentru o luna, a fi antrenat ca politruc si a
purta trese de sublocotenent de Securitate nu inseamna neaparat “a colabora cu Securitate”. Mai curand, a coabita cu Securitatea.
In acelasi articol de gazeta de perete, Cartarescu afirma transant ca
isi va cere imediat Dosarul de la CNSAS si va face lumina in sat, pentru
Herta Muller. Au trecut de atunci doar doi ani…
Noroc cu ziaristul de investigatii Ovidiu Ohanesian,
care, la numirea aradeanului Teodor Melescanu in functia de sef al SIE,
a publicat cateva fragmente din volumul II al cartii sale Puterea din Umbra (vezi capitolul Un spion gorjean la New York), aparut la editura Junimea 2011, preluate si de Ziaristi Online sub titlul Ovidiu Ohanesian despre noul sef al SIE, Teodor Melescanu, si un fost spion rupt in fund al DIE.
Spionul “rupt in fund” al DIE este Emilian Traian Ioan Andreescu, de 64 de ani, vorbitor de 11 limbi straine, licentiat a trei facultati, ultima la 62 de ani (vezi video mai jos),
si care, in 1967, la Misiunea ONU de la New York avea nume de cod
“Anton Traian” si era incadrat la UM 0920/V2 – Direc?ia Spionaj Politico
– Economic Americi ?i alte Regiuni. Ofiterul in rezerva Emil
Andreescu a avut placerea sa petreaca o luna in concentrare la
Comandamentul Trupelor de Securitate alaturi de Mircea Cartarescu si
alti activisti de seama ai Partidului si Securitatii care, pe parcursul
antrenamentului de politruci au publicat si revista “Activistul” si s-au
insturuit cu arma in mana alaturi de trupele”Directiei a V-a Securitate
si Garda (paza lui Ceausescu). Printre colegii sai de concentrare la
Securitate: cativa ofieri de Militie si Securitate dar si Ioan Popa,
redactorul sef al revistei “Drum Nou”, ziarul judetean de Partid Brasov,
dupa ’90 “Gazeta de Transilvania”; Doru Munteanu, activist la Sectia
Cultura a Judetenei de Partid Brasov, viitor director ProTV Brasov;
Parlog, asistent universitar la Academia de Partid “Stefan Gheorghiu”;
sau viitorul fondator al Curtea de Arbitraj Comercial de pe lânga Camera
de Comert, Industrie si Agricultura Timisoara, militianul Tiberiu Muia.
Scrie Ohanesian: “În 1981, pe când era trimis în pregatire la Regimentul I Securitate Baneasa (unde este acum Jandarmeria – foto în uniforma cu arma), l-a avut coleg de camera pe celebrul scriitor M. Cartarescu, sublocotenent de Securitate, adus într-o concentrare cu scoatere din productie de
o luna. Spionii externi îsi amintesc de astfel de concentrari ale celor
care facusera armata la Securitate (absolventi de drept, litere, limbi
straine, istorie, filozofie) ca fiind ceva normal. Era trecerea de la
ofiteri în rezerva, la activisti de partid. Un viitor activist
caricaturist desena, iar Cartarescu scria epigrame toata noaptea pentru
revista Activistul. Îi mâncau tântarii pâna adormeau.” Simpatic, nimic de zis. Ziaristi Online a avut onoarea sa stea de vorba cu fostul spion al DIE Emil Andreescu si pe teme literare care, din intamplare, l-au prins si pe Cartarescu. L-au prins in funduletul gol. Video mai sus.
(Va urma)
(*) Una dintre palmele cu care l-a plesnit Herta Muller pe Cartarescu: “Daca
iei notiunea de cenzura, îti dai seama ca te loveai de ea peste tot.
Si, ca sa închei paralela, eu niciodata n-am crezut ca fac parte din
ceva separat de societate, niciodata nu am putut gândi în maniera
aceasta. Si asa eram toti la Aktionsgruppe. Din pacate, multi
scriitori români au gândit altfel. Mircea Cartarescu îmi spunea ca el
nici nu stia atunci ca exista scriitori urmariti si ca nu a ascultat
Europa libera. Pai, pentru mine ar fi fost de neconceput, eram un om matur, cum sa nu ma fi interesat?! (Interviu revista Corso – disparut de pe site, disponibil prin NapocaNews)
Colegul
meu de proces cu Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu, dl Ion Spanu, probabil
atins putin de patima anti-Basescu a publicatiei online Cotidianul.ro,
cade in eroare identificandu-l pe Cartarescu cu un apologet al lui
Basescu. In realitate, sublocotenetul Cacartarescu este, la fel ca toti
membri gastii de profitori ai tuturor regimurilor din care face parte (foto mai sus),
un lingau de meserie al oricui este la putere. Incepand de la Ceausescu
incoace. Si aici, de dragul doamnei Herta Muller, o sa vin si cu
probele de rigoare.
De altfel, chiar in ianuarie anul acesta, numitul Cacartarescu ii
solicita demisia lui Basescu, in cor cu “protestatarii” de meserie din
Piata Universitatii. Grafomanul scatolog satofag si sccria asta chiar in
Evenimentul Zilei care, se spune, este “al lui Basescu”. Alta aiureala.
E a domnilor mediteraneeni la care presteaza dl Andronic de cand fostul
sef al “fantomelor” SIE l-a pus pe senile si a invartit de cheita cu
azimut Marea Moarta. Dar sa-l lasam pe micul gigant al porno-literaturii
ICR sa vorbeasca liber: “Eu nu cred ca revoltele din acest ianuarie
agitat sunt revolte anti-sistem, cum începe sa circule un fel de cuvânt
de ordine. Sunt revolte evident împotriva Puterii, considerata vinovata
de diverse rele, între care pe primul loc se afla scaderea nivelului de
trai. Personal, sunt foarte de acord si cu demisia lui Traian Basescu, si cu alegerile anticipate. Am tot spus-o de un an si jumatate, si doar reaua-credinta poate împiedica pe cineva sa recunoasca asta: Traian
Basescu si-a epuizat, în primii trei-patru ani ai primului sau mandat,
capitalul de încredere si popularitate, iar al doilea mandat l-a
surprins fara idei si proiecte noi, depasit de situatie din punct de
vedere politic. Am spus-o si o repet: Basescu este un om al trecutului. Nu el e problema României de azi” ( Evz.ro).
De altfel, chiar si in septembrie 2010, Cartarescu spunea acelasi
lucru, incercand sa-si scuze umplerea buzunarelor cu valuta lui
Ceausescu via “conservatorul” Voiculescu, la Jurnalul National, unde
juisa, intelectual, fireste, alaturi de mai dreptacii Dorin Tudoran si
Volodea Tismaneanu: “ Epoca Basescu mi se pare terminata, cu
bunele si relele ei. Ca si Emil Constantinescu, actualul presedinte e
azi un prizonier neputincios al sistemului politic românesc, corupt si
nenorocit.” ( Adevarul). Asa cum Plesu si Liiceanu “s-au lepadat de Basescu”, a facut-o, asadar, si micul gigant nerecunoscut al lui Manolescu, sublocotenentul scribulet la revista Activistul a Securitatii, Mircea Cartarescu.
Eroarea dlui Spanu, care publica articolul cu titlu vibrant “Îmi bag p… în regina Angliei” – Mircea Cartarescu, autorul preferat al lui Basescu, în “Orbitor”, reiese
chiar din propriul text, in care acesta argumenteaza ca limbile
dambovitene pe care i le-a plasat regulat dosului lui Basescu l-au facut
sa fie publicat in “n”-spe limbi straine de catre cosangeanul sau
galitian Patapievici, pe banii prostilor de patibulari romani si cu
concursul fostei informatoare DIE Catrinela Plesu, azi directoare ICR.
Dupa cum arata dl Spanu, Cartarescu a inceput sa fie tradus si publicat
de ICR pe vremea lui Constantinescu iar operatiunea onaneanua pe banda a
continuat, bine-mersi, si in epoca Iliescu! Iata: 1. Orbitor,
Editura Denoël, Paris, 1999; 2. Vakvilág – A bal szárny (Orbitor. Aripa
stânga), Editura Jelenkor Kiadó, Pécs, 2000; 3. Orbitor, Editura
Gallimard, 2002 (traducere în limba franceza de Alain Paruit); 4
Orbitór. Vänster vinge, Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2004
(traducere în limba suedeza de Inger Johansson). Sunt convins,
asadar, ca, daca Nastase iesea presedinte, Cacartarescu ar fi devenit
sinecuristul profund numarul unu al Cotrocenilor rosii, ca doar, dupa
cum scrie singur, “ii placea sa-si puna degetul pe fund si sa-l
miroase apoi” si, innebunit de placere, e posibil ca ar fi speriat tot
SPP-ul cu strigate reproduse artistic in “Orbitor”, ca “Dragule…
da-mi-o… te rog, te implor, da-mi-o si-n popou…aaaaah! aaaaah!” . Cu
exeptia acestor mici erori subsemnez la articolul colegului meu de
proces Ion Spanu si astept, cu incredere, continuarea!
Cititi si va cruciti:
Mircea Cartarescu, autorul preferat al lui Basescu, scrie în “Orbitor”:
“Îmi bag p… în regina Angliei”
Romanul pornografic al scriitorului dâmbovitean a fost tradus în mai
multe limbi pe bani publici din bugetul Institutului Cultural Român.
Cine l-ar fi tradus si publicat pe modestul poet optezecist daca România
i-ar fi puricat mai serios opera?
Laudat în mod desantat de „intelectualii lui Basescu”, romanul
„Orbitor” de Mircea Cartarescu, ajuns la vol. 3, se pare ca nu a fost
citit de nimeni, desi a fost tradus de catre ICR, pe bani publici, în
aproape toate limbile pamântului!
Întrebat ce carte a citit în ultima vreme, însusi presedintele Traian
Basescu a nominalizat invariabil o carte a lui Cartarescu, probabil la
sugestia vreunui consilier care aflase ca scriitorul a fost recomandat
la Premiul Nobel de gruparea Liiceanu-Plesu-Patapievici. Mai mult chiar,
în anul 2006, Basescu l-a decorat pe Cartarescu cu Ordinul “Meritul
Cultural” în grad de Mare Ofiter, categoria A “Literatura”.
Ce ar fi citit Basescu în romanul lui Cartarescu?
Daca ar fi lecturat chiar superficial romanul „Orbitor. Aripa
dreapta”, aparut, desigur, la Editura Humanitas, condusa de Gabriel
Liiceanu, presedintele Basescu ar fi citit urmatoarele:
- “Îmi bag pu… în regina Angliei” (pag. 241).
-“Ma fu… în ea de Casa Alba?” (pag. 241).
- “CIA ce cacat e” (pag. 242).
- “Îi placea sa-si puna degetul pe fund si sa-l miroase apoi” (pag. 84).
- “Uite cum e cu tara: cica limbricul iese cu fi-su dintr-un cur plin
de cacat, ca sa-i arate cum e afara (…). Limbricu-ala mic se gîndeste
ce se gîndeste si dup-aia zice: “Pai, taticule, dac-aici e atît de
frumos, de ce trebuie sa traim noi în gaura aia paroasa?, în duhoarea
aia de cacat, în bezna aia groaznica?” Da’ taica-su-i zise rastit:
“Fiule, sa nu mai vorbesti asa! Aia-i Patria!”” (pag. 58).
- “Îi placea sa-si puna degetul pe fund si sa-l miroase apoi” (pag. 84).
- “Dragule… da-mi-o… te rog, te implor, da-mi-o si-n popou…aaaaah! aaaaah!” (pag. 185).
- “Caci sfînt era sa lingi cu devotiune scrotul iubitului tau” (pag. 339).
- “La rîndul ei, femeia primea-n gura calda, rujata, tumefiata de
dorinta, capul umed al penisului, pe care-l sugea amintindu-si sfircul
matern, din care supsese odata certitudine si ocrotire” (pag. 339).
- “Vrei sa ne fu..em în cur? Mi-am amintit, fulgerator, din bancuri
si din palavrageala copiilor. Homosexualii. Poponarii. Curistii (…).
Unii oameni nu si-o bagau în gaura femeilor, ci în fundul altor barbati.
Erau cei mai rai dintre toti, caci oamenii mari faceau prostii cu
nevestele lor ca sa aiba copii, dar poponarii si-o bagau acolo, în caca,
pe unde trageai pîrturi, de unde-ti ieseau, cîteodata, cînd te mînca,
viermisorii” (pag. 381).
- “Fesele barbatului izbeau acum ritmic, neiertator. Ouale, vizibile
prin punga lor de piele, loveau anusul si fesele femeii, care-ncepu sa
scoata strigate aspre si indemnuri obscene, spuse brutal” (pag. 341).
- “Am avut milioane de tirfe, in masa lor colcaitoare de tite, cururi si vulve” (pag. 519).
“Am exersat sodomia” (pag. 519).
Cerem scuze cititorilor pentru reproducerea acestor obscenitati, cu
toate ca, din respect pentru ei, am pus puncte de suspensie acolo unde
textul din carte este explicit. Astfel de pasaje de o vulgaritate
extrema se întâlnesc la tot pasul, fara nici o motivatie estetica,
menita sa justifice prezenta lor.
Premiat, tradus si plimbat pe banii statului
Pentru simplul fapt ca a fost în ultimii opt ani editorialistul de
casa al lui Traian Basescu, pe care-l considera „un presedinte pentru
alte coordonate istorice”, Cartarescu a avut un statut privilegiat,
fiind tradus pe banii statului, într-un program national al ICR, în mai
multe limbi, fiindu-i platiti si banii cu care-si promova romanele sale
pornografice. Spicuim din aceasta risipa:
1. Orbitor, Editura Denoël, Paris, 1999
2. Vakvilág – A bal szárny (Orbitor. Aripa stânga), Editura Jelenkor Kiadó, Pécs, 2000
3. Orbitor, Editura Gallimard, 2002 (traducere în limba franceza de Alain Paruit)
4. Orbitór. Vänster vinge, Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2004 (traducere în limba suedeza de Inger Johansson)
5. Orbitór. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Albert Bonniers
Förlag, Stockholm, 2006 (traducere în limba suedeza de Inger Johansson)
6. Die Wissenden, (Orbitor. Aripa stânga), Editura Zsolnay Verlag, Wien, 2007 (traducere în limba germana de Gerhardt Csejka)
7. Mesanver vol. 1 (Orbitor vol. 1), Editura Nymrod, Tel Aviv, 2007 (traducere în limba ebraica de Yotam Reuveny)
8. Orbitor. Venstre vinge (Orbitor. Aripa stânga), Editura Bokvennen, Oslo, 2008 (traducere în limba norvegiana de Steinar Lone)
9. Orbitór. Höger vinge, (Orbitor. Aripa dreapta), Editura Albert
Bonniers Förlag, Stockholm, 2008 (traducere în limba suedeza de Inger
Johansson)
10. L’Aile tatouée, (Orbitor. Aripa dreapta), Editura Denoël, Paris, 2009 (traducere în limba franceza de Laure Hinckel)
11. Cegador (Orbitor. Aripa stânga), Editura Funambulista, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniola de Manuel Lobo Serra)
12. Orbitor. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Bokvennen, Oslo, 2010 (traducere în limba norvegiana de Steinar Lone)
13. De Wetenden (Orbitor. Aripa stânga), Editura De Bezige Bij,
Amsterdam, 2010 (traducere în limba neerlandeza de Jan Willem Bos)
14. Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Wien, 2011 (traducere în limba germana de Gerhardt Csejka)
15. Blinding, (Orbitor), Editura Archipelago Books, New York, 2013 (traducere în limba engleza).
Aparitia acestor traduceri a fost finantata de ICR, institutie aflata
sub patronajul Presedintiei României, cu un buget de peste 12 milioane
de euro, finantare care cuprinde dreptul de traducator, dreptul de
autor, plata tirajului si a actiunilor de promovare! Un bun subiect
pentru Garda Financiara.
Despre felul în care se lanseaza în strainatate volumele lui
Cartarescu, recomandam lectura unui articol publicat de scriitorul Eugen
Mihaescu, membru de onoare al Academiei Române, în „Napoca News” din 26
octombrie 2006: „În afara fondurilor risipite pentru traducerea
volumului «L’aile tatouée» (în româneste «Orbitor-Aripa dreapta»),
Institutul Cultural Român i-a oferit autorului Mircea Cartarescu, din
bani publici, si un sejur la Paris. L-am zarit, pe 7 octombrie, în
libraria «L’écume des pages», învîrtindu-se printre standurile de carti,
cu un pahar de carton în mîna, strivit de notorietatea cîstigata pe
banii Statului Român. Astepta «asaltul» admiratorilor invitati sa-i
solicite autograful pe volumul mirosind înca a cerneala. N-a fost sa
fie! N-avea cum sa fie, cu toti banii cheltuiti de România!”.
Dar iata ce spune chiar Cartarescu despre o alta lansare, opinie
consemnata într-o stire Mediafax din 28 august 2007: „Traducerea în
limba germana a volumului «Orbitor. Aripa stânga» va fi promovata
ulterior de Mircea Cartarescu în cadrul unui turneu în Austria si
Germania. «Voi face de fapt un lung turneu de promovare în toata luna
octombrie, la Viena, Graz, Stuttgart, Berlin, Basel, Frankfurt», a
declarat pentru MEDIAFAX Mircea Cartarescu”.
De ce nu a luat Premiul Nobel?
Dar, daca a spus cineva raspicat cine este, de fapt, Mircea
Cartarescu, aceasta este Herta Müller, laureata Premiului Nobel pentru
Literatura, care, auzind ca autorul romanului „Orbitor” nu asculta în
vremea dictaturii nici macar radio „Europa libera” si ca nu stia ca
scriitorii erau urmariti de Securitate, a declarat pentru ziarul
„România libera”:
„Acesta este scriitorul român cel mai cunoscut în strainatate, iar
ceea ce spune oglindeste o stare de fapt. Ce a vrut el sa spuna: ca a
fost apolitic, ca nu s-a interesat de nimic si a trait cu nasul în vânt.
Eu n-am avut stabilitate si, din pacate, în nici o zi n-am stiut ce ma
asteapta a doua zi. Mie în fiecare zi mi-a fost teama ca seara nu voi
mai fi în viata. Ceea ce spune Mircea Cartarescu arata multe despre el…
În limba germana exista termenul «Mitläufer», cel care merge cu ei:
tace, încearca sa nu iasa în evidenta, nu deranjeaza pe nimeni, se face
gri”.
Precizam ca “Mitläufer” este un cuvînt foarte dur în germana, care-i descrie pe sustinatorii pasivi ai unei dictaturi.
Tot Herta Müller a explicat si de ce nu a luat Cartarescu Premiul
Nobel, sustinând ca a aflat neoficial ca motivul pentru care scriitorul
român nu a luat premiul a fost descoperit de catre Serviciile de
Informatii ale Academiei Norvegiene Nobel: Mircea Cartarescu a avut rude
recunoscute ca active în cadrul miscarilor anarhiste din Europa.
Strabunicul acestuia de pilda, Witold Czartarowski, a ajuns în România
dupa cunoscutul atentat asupra tarului Rusiei Alexandru al II-lea. De
asemenea, fratele geaman al poetului, Victor Cartarescu, a activat în
cadrul Legiunii Straine, dupa care a contribuit la alte numeroase
atentate anarhiste sub conducerea vestitului Errico Malatesta!
Ion Spânu / Cotidianul
Cititi si : Imbecilul
Cartarescu. Intr-un atac la adresa Hertei Muller il plaseaza pe Vaclav
Havel in inchisorile… Poloniei. Cum a luptat Cartarescu cu regimul
comunist in… “Flacara”: “Fluierând Lennon, sucindu-mi gâtul dupa
femeiusti rasate”
Sa
ne cunoastem scriitorii. Azi, Mircea Cartarescu: “Orbitor, Aripa
stanga-dreapta”. A, am uitat, e si jurnalist. La EvZ. Atunci: Sa ne
cunoastem “intelectualii angajati”. Extrase de Nobel si Pulizer: “Sint
creier care ejaculeaza si testicule ginditoare… dragule, da-mi-o si-n
popou… aaaaah! aaaaaah!”
Inapoi la insemnarea sursa Boc of Rachitele
| |
© 2009~2085 OSCII-Lab Home
Popescu-Colibasi
