cp_Gnosticism

    Sunt articole care exemplifica ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-wikipedia 

Gnosticismul (din grecescul gnosis, cunoastere, sau în sanscrita gnana), se refera la diverse miscari religioase sincretice, constând în variate sisteme de credinte, generalizat unite în învatatura ca oamenii sunt suflete divine închise într-o lume materiala, creata de un Dumnezeu imperfect, Demiurgul, care este frecvent identificat cu Dumnezeul lui Avraam.

Generalitati

Demiurgul poate fi descris ca o încorporare a raului, sau în alte instante la fel de imperfect si binevoitor atât cât insuficienta lui permite. Acest Demiurg exista alaturi de alta Fiinta Suprema îndepartata si incognoscibila ce încorporeaza binele. Pentru a se elibera de lumea inferioara materiala, este nevoie de gnostic, sau cunoastere ezoterica spirituala disponibila prin experienta directa sau cunoastere (gnostic) a acestui incognoscibil Dumnezeu. Printre sectele gnosticismului, totusi, numai pneumatici sau spiritualii obtin gnoza, materialistii, desi oameni, sunt condamnati. Iisus din Nazaret este identificat de unele secte gnostice ca o încorporare a Fiintei Supreme ce s-a încarnat pentru a aduce cunoasterea pe pamânt. În altele (de ex. Nazarinenii si Mandeenii) El este considerat un “mšiha kdaba” (Messia fals) ce a distorsionat învataturile încredintate de Ioan Botezatorul.

Pe când înainte Gnosticismul era considerat majoritar o coruptie a Crestinismului, acum este clar ca urme ale sistemelor gnostice pot fi distinse câteva secole înainte de Era Crestina. Gnosticismul a fost interzis înca din primul secol, astfel l-a precedat pe Iisus Hristos. Alaturi de Gnosticismul Mediteranean si Orientului Mijlociu înainte si dupa secolele al doilea si al treilea, Gnosticismul devenea o erezie dualistica credintei Iudaice (vezi Nazarinenii), Crestinismului si filozofiei elene în zonele controlate de Imperiul Roman, gotii arianisti (vezi Huneric), si Imperiul Persan. Conversia la Islam si Cruciada Albigensiana (1209-1229) a redus drastic numarul gnosticilor din toata perioada Evului Mediu, desi câteva comunitati izolate continua sa existe pâna în prezent. Ideile gnostice deveneau influente în filozofiile unor variate miscari ezoterice si mistice spre sfârsitul secolelor 19 si 20 în Europa si America de Nord, incluzând pe unele care în mod explicit se identifica ca o renastere sau chiar continuari ale grupurilor gnostice timpurii.

Natura si structura Gnosticismului"

Trasaturile principale ale Gnosticismului

Sistemele gnostice sunt de obicei centrate pe:

1. Notiunea de o Divinitate monadica, îndepartata si suprema- aceasta este cunoscuta cu o varietate de denumiri, inclusiv ‚Pleroma’ si ‚Bythos’ (Greaca „adânc”);
2. Introducerea emanatiilor de alte entitati divine, ce sunt oricum identificate ca aspecte ale lui Dumnezeu de unde provin; Emanatiile progresive sunt deseori concepute metaforic ca o distantare graduala si progresiva de Ultima Sursa, ce aduc o instabilitate în „tesatura” Naturii divine;
3. Identificarea urmatoare cu caderea omului ce apare ca fiind ultimele fundatii interioare ale Divinitatii însusi, decât ca un caz partial sau complet al factorului uman; aceasta etapa în emanatia divina este de obicei promulgata prin recurenta figuri Gnostice „Sophia” (Greaca Întelepciune), a carui prezenta într-o mare varietate de texte Gnostice indica importanta sa centrala;
4. Introducerea unui Dumnezeu Creator distinct, numit demiurgos în traditia Platonista. Exista dovezi despre conceptia Demiurgului din schitele Timaios si Republica lui Plato. În prima, Demiurgul este un creator binevoitor al Universului din materia pre-existenta, în limitarile careia este înrobit în crearea cosmosului; în cea de-a doua, descrierea psihicului în modelul lui Socrate poarta o puternica asemanare cu descrierea Demiurgului ca fiind în forma unui leu. În alte parti, aceasta figura este numita „Ialdabaoth”, „Samael” ((Limba aramaica sćm?a-?el, `zeu orb') sau „Saklas” (Syriac sćkla, 'cel prost'), ce uneori îl ignora pe superiorul Dumnezeu, si alteori i se opune; astfel în ultimele cazuri are o corespondenta malefica. Demiurgul creeaza un grup de co-actori numiti „arconi”, ce oficiaza asupra lumii materiale, si în unele cazuri fiind obstacole ale sufletului ce cauta ascensiunea de ei;
5. Estimarea ca Lumea, datorata Celui de Sus, ca fiind defecta sau o productie cu „erori” dar oricum nu atât de buna pe cât permite constituentul sau material. Aceasta lume este tipic un simulacru inferior a unui înalt nivel de realitate sau constiinta. Inferioritatea poate fi comparata cu inferioritatea tehnica a unei picturi sculpturi, sau alte artizanate ce sunt reprezentari ale unor originale. În alte cazuri mai este perceputa ca fiind rea si contractata, o închisoare intentionata pentru locuitorii sai;
6. Explicarea acestei stari, prin utilizarea unei drame cosmologice-mitologice complexe în care un element divin „cade” în lumea materiala si se stabileste printre anumite fiinte umane; de aici se poate întoarce înapoi în tarâmul divin printr-un proces de „Trezire” (ce duce spre salvare). Salvarea individului astfel oglindeste o refacere concomitenta a naturii divine; o inovatie gnostica centrala era aceea de a ridica pocairea individului la nivelul de eveniment cosmic semnificativ;
7. Cunoastere de un anumit tip si fel ca un factor central în procesul de refacere, obtinut prin intermediul unei figuri salvatoare (Hristos, sau în alte cazuri, Seth sau Sophia)

Modelul se auto-limiteaza la descrierea caracteristicilor scolii de Gnosticism Sirio-Egiptene. Aceasta este din motivul ca cea mai mare expresie a scolii Gnostice Persane – Maniheism si Mandeism – sunt tipic întelese ca traditii religioase pe deplin drept; într-adevar, folosirea caracteristica a „Gnosticismului” este aceea de a se referii numai la scolile Sirio-Egiptene, în timp de „Maniheism” descrie miscarile scolii Persane.

Relatia între Gnosticism si Crestinism în timpul primului si celui de-al doilea secol este vitala în ajutarea noastra pentru a întelege mai profund doctrinele principale ale Gnosticismului, datorita principal faptului ca, anterior descoperirii Bibliotecii de la Nag Hammadi, ce este discutata mai jos, majoritar ceea ce stim astazi despre Gnosticism a fost pastrat doar în învataturile parintilor Bisericii timpurii. Era Gnosticilor era foarte diversificata religios, si datorita ne-centralizarii unei autoritati Bisericesti, Sincretismul cu sisteme de credinta pre-existente cât si noile religii erau deseori îmbratisate. Peste toate, ideea centrala a Gnosticismului (o cunoastere superioara si independenta de credinta) a facut o bine-venire multora ce erau partial convertiti de la pagânism la Crestinism. Potrivit Gnosticilor, credinta era pentru cei multi, iar cunoasterea pentru putini.

Irenaeus declara ((Adversus Haereses, II, 27, 1. PG, VI, 802) gnosticismul ca totul fiind subiectul capriciilor individului, si face orice regula fixa a credintei imposibila. Asa cum Clement a spus (Stromata., II, 3, pp. 443-4),Gnosticismul fiind fara credinta, avea darul sacralitatii). Gnosticii sustineau ca împartasesc o cunoastere „mai mare si mai profunda” (Iren. I, 31, 2) decât cea a doctrinelor Crestine. Aceasta cunoastere, pentru cei care o meritau, reprezenta mijlocul pentru izbavire; Într-adevar, în majoritatea sistemelor Gnostice, era unicul si suficientul pasaport pentru fericirea perfecta. Dar pastra o asemanare cu Crestinismul, pentru ca aproape în toate sistemele Gnostice Hristos ocupa un loc central. Fara elementul sau Crestin, nu avea de ce sa intre în asa conflict apropriat cu Biserica; fara îmbracamintea sa mitologica, si-ar fi pierdut mult din popularitate.

Aceasta conceptie a Gnosticismului a ajuns în timpurile noastre sa fie contestata. În ciuda acestor lucruri, întelegerea prezentata mai sus ramâne cea mai obisnuita si este utila în ajutarea discutiilor pline de sens asupra fenomenului ce compune Gnosticismul.

Dualismul si monismul

În general, sistemele Gnostice sunt superficial descrise ca fiind „dualiste” în esenta lor, însemnând ca aveau perspectiva asupra lumii constând sau ce poate fi explicata ca doua entitati fundamentale. Hans Jonas scrie: “Trasatura principala a gândirii gnostice este dualismul radical ce guverneaza relatia lui Dumnezeu cu lumea, si corespunzator aceea a omului cu lumea” În aceasta definitie, parcurg gama de la Sisteme „extreme” sau „dualist radicale” Maniheiste, la miscari gnostice clasice „slabe” sau „dualist atenuate”; Dezvoltarile Valentiniene abordeaza o forma de monism, exprimata în termeni folositi anterior într-o maniera dualista.

1. Dualismul Radical – sau Dualismul absolut ce situeaza doua forte divine co-egale. Maniheismul concepe doua tarâmuri anterior coexistente de lumina si întuneric ce devin încurcate în conflict, datorat actiunilor haotice ale întunericului. Ulterior, anumite elemente ale Luminii devin captive în Întuneric; Scopul Creatiei materiale este acela de a decreta procesul lent de extractie ale acestor elemente individuale, la sfârsitul careia Împaratia Luminii va triumfa asupra Întunericului. Maniheismul mai de graba mosteneste aceasta mitologie dualista din Zoroastrism, în care Spiritul etern Ahura Mazda este opus antagonicul lui , Angra Maynu; cei doi sunt angajati într-o lupta cosmica, din care într-un final cu siguranta triumfator va fi Ahura Mazda. Mitul Creatiei Mandeene sta martor la progresivele emanatii ale Fiintei Supreme de Lumina, cu fiecare emanatie aducând progresiv mai multa coruptie rezultând cu aparitia inevitabila a lui Ptahil, Zeul Întunericului ce a avut participare în Creatie, astfel conducând lumea materiala.

În aditie, gândirea gnostica generala (în special identificabil în sectele Iraniene; spre exemplu, vezi „Imnul Perlei”) uzual includea credinta ca lumii materiale îi corespunde o intoxicare rauvoitoare adusa de puterile întunericului pentru a pastra elementele de lumina în ea, sau literal a o pastra „oarba” (în întuneric), sau ignoranta; într-o stare de distractie ametitoare.

1. Dualismul atenuat – în care unul din cele doua principii este într-un fel inferior celuilalt. Aceste miscari gnostice clasice, cum sunt Sethianii, concep lumea materiala ca fiind creata de o mai mica divinitate decât adevaratul Dumnezeu, cel din urma fiind obiectul devotamentului lor. Lumea spirituala este conceputa a fi radical diferita de lumea materiala, coexistând cu adevaratul Dumnezeu, si adevaratul camin al unor membrii iluminati ai omenirii; astfel, aceste sisteme aveau exprimarea unui sentiment de alienare acuta în lumea larga, si scopul lor rezultant era acela de a permite sufletului, evadarea din constrângerile prezentate de lumea fizica.
2. Monismul restrâns – unde a problema divinitatii sau semi-divinitatii celei de-a doua entitati este discutabila. Elemente ale versiunilor Valentineane ale miturilor gnostice sugereaza într-un fel ca întelegerea universului ar fi fost una monista decât una dualista: „Gnosticismul Valentinian […] în esenta difera de dualism” (Elaine Pagels, Evanghelia Gnostica, 1978); „Un element standard în interpretarea Valentineanismului si formelor similare de Gnosticism îl reprezinta recunoasterea ca ele sunt fundamental moniste” William Schoedel, William Schoedel, 'Gnostic Monism and the Gospel of Truth' în The Rediscovery of Gnosticism, Vol.1: The School of Valentinus, editata de Bentley Layton, E.J.Brill, Leiden, 1980). În aceste mituri, rautatea Demiurgului este îmblânzita; creatia sa a unei lumi imperfecte nu este din lipsuri morale, ci din onesta sa ignorare a lumii spirituale superioare Lui. Astfel, Velentinieni au mai multe motive sa trateze realitatea fizica cu mai putin dispret decât ar face-o un Gnostic Sethian.

Poate din acest motiv, Valentinus concepe materialismul, decât sa fie o substanta diferita de divin, ca un atribut al unei erori de perceptie. Astfel concluzionam asupra conceptiei Valentiniene asupra Universului ca fiind poate de natura fundamental monista, în care toate lucrurile sunt aspecte ale Divinului; vederea noastra obisnuita este limitata la lumea materiala datorata erorilor perceptiei, ce devin simbolizate mitopoetologic în actul creatiei Demiurgului.

Practica rituala si morala

Problematica moralitatii gnostice poate fi rezolvata doar prin citirea pretentiilor contemporanilor. Numerosi scriitori Crestini acuzau pe unii învatatori gnostici ca în timp ce pretindeau ocolirea realitatii fizice, în acelasi timp îsi tolerau cu libertate poftele trupesti; totusi exista motiv de suspiciune asupra acuratetii acestor zvonuri.

Dovezile din textele sursa indica un comportament moral gnostic ca fiind la baza în general ascetic, exprimat fluent în practicile sexuale si dietare. Multi calugari aveau sa se desarcineze de mâncare, apa sau nevoile necesare de trai. Aceasta a prezentat o problema pentru ereziologii miscarilor gnostice; acest mod de comportament era unul pe care ei însisi îl preferau si suportau, astfel ca parintii Bisericii, probabil o scuza moderna gnostica, erau obligati sa sprijine practicile oponensilor lor teologici. Pentru a evita aceasta, o abordare ereziologica comuna era aceea de a evita subiectul complet si a se limita la afirmatii defaimatoare (si în unele cazuri excesive) de libertinism (vezi Cainiti), sau a explica ascetismul gnostic ca fiind bazat pe interpretari incorecte ale scripturilor, sau, simplu, fiind de fapt fatarnic. Epifanie ofera un exemplu când scrie despre Arconici „Unii dintre ei îsi ruineaza corpurile prin risipire, în timp ce altii simuleaza posturi obositoare si însala oamenii simpli, în timp ce sunt mândri de o forma de abstinenta, sub deghizarea calugariei” (Panarion, 40.1.4).

Prezentare generala

Unul din punctele centrale ale gnosticismului este problema raului: de ce exista raul în Univers, daca Dumnezeu este binele absolut? Raspunsul trebuia gasit prin înlaturarea confuziei dintre autorul lucrurilor rele si autorul lucrurilor bune din univers. Cei doi „autori” sunt Dumnezeul cunoscut evreilor si crestinilor (crud si razbunator) si, respectiv, Dumnezeul necunoscut pâna acum, inaccesibil, deci Strain (care nu intervine în treburile de pe pamânt). Profetii Bibliei au fost toti inspirati de un Dumnezeu care anunta numai catastrofe, deci de „Dumnezeul rau”. Gnosticii cautau pe Dumnezeul absolut, inefabil, inaccesibil, pe acel „Strain” din vârful ierarhiei tuturor dumnezeilor oricarei religii existente. Exista asadar o ierarhie cereasca ce include toate fiintele spirituale si toate identitatile divine, toti „Dumnezeii” în care cred reprezentantii religiilor existente. Structura acestei ierarhii era imaginata diferit de fiecare maestru sau secta gnostica, fiind dificil de descris într-un mod sintetic.

Nu putini au fost chiar crestinii care, întelegând ca trebuie sa atinga ultimele profunzimi ale revelatiei, s-au angajat în cautarea unei cunoasteri (gnôsis) perfecte, care sa depaseasca aparentele sensibile si preceptele morale elementare. Ei cautau o doctrina totala, care sa explice originea si ratiunea tuturor lucrurilor, vazute si nevazute. Mântuirea, considerau ei, este conditionata de o cunoastere a tainelor divine prin intermediul unor semne prezente atât în Evanghelii sau Apocalipsa lui Ioan, cât si în traditia vie, orala, transmisa de la Hristos, absenta din textele canonice datorita caracterului lor initiatic.

Gnosticii se considerau urmasi si pastratori ai acestei traditii orale si postulau ca revelatia este stratificata, continând mai multe niveluri de întelegere, în acord cu puterea intelectiva a fiecarui om. Valentin, de exemplu, considera ca oamenii se împart în hylici (materialistii sortiti pierzaniei), psihici (oameni dominati de activitate sufleteasca si care se vor mântui prin fapte bune), respectiv pneumatici sau gnostici (singurii capabili sa ajunga la adevarata iluminare) .

Sistemul doctrinar gnostic are particularitati importante care-l diferentiaza net de crestinism, din multe puncte de vedere. De aceea, ei pot fi considerati eretici numai dintr-un punct de vedere, anume prin perspectiva polemicii dusa din interior (atâta cât se poate afirma acest lucru ) cu crestinismul. Pe de alta parte, ei aveau un sistem de gândire care mai degraba a rivalizat cu crestinismul, motiv pentru care ei pot fi considerati reprezentanti ai unui curent independent . Mai trebuie spus si ca doctrinele gnostice se dezvolta în acelasi context cu platonismul mediu, apelând la surse compatibile si rivalizând adesea. Gânditorii la care crestinii se raportau cu apelativul „eretici” puteau include la fel de bine platonicieni (în sensul platonismului mediu si chiar neoplatonismului) sau gnostici, fara ca cele doua curente sa se confunde.

Miezul filosofiilor neoplatonice statea pe doctrina emanatiei (indiferent de particularitatile acesteia, de la Plotin la Proclus, de pilda), în vreme ce gnosticii trebuie reperati prin cosmologia lor dualista. Cu toate acestea, sistemele gnostice contin elemente emanationiste si chiar par uneori mai platonice decât celelalte prin ipostazierea la nivel inteligibil a unui numar aparent excesiv de entitati si niveluri. Ceea ce îi apropie este si soteriologia: ambele sisteme mizau pe rolul cunoasterii (initierii) în salvarea sufletului. Totusi, daca neoplatonicii se legitimau explicit prin traditia platoniciana, asumându-si o identitate elena, gnosticii îsi asumau o cuprindere mai larga, considerându-se posesorii unei învataturi universale, capabila sa includa toate celelalte religii.

Ei au fost principalii învatatori, de secol II, ai doctrinei gnostice. Explicatiile oferite de crestinism cu privire la existenta raului, la natura umana, au parut nesatisfacatoare din punctul de vedere al acestor gânditori. Ei au apelat la filosofia pagâna pentru solutii mai bune, refuzând sa accepte învatatura crestina. Teoria lor era aceea ca Hristos ar fi avut, în afara de învatatura exoterica, împartasita tuturor celor care-l ascultau, si o doctrina esoterica, secreta, pe care nu a comunicat-o decât discipolilor sai. Aceasta doctrina secreta, gnôsis, este adevarata esenta a ceea ce ar trebui sa fie crestinismul. În fond, ei refuzau sa accepte crestinismul popular, evanghelic, încercând sa identifice si sa urmeze aceasta presupusa doctrina secreta.

Acest sistem este o cosmologie si o teologie în acelasi timp, o supra-doctrina menita a unifica toate notiunile cunoscute si a justifica gnoza. Ea este în fond un amestec de învataturi recognoscibile în operele lui Platon, Philos si Plotin, continând însa si elemente ortodox crestine. În esenta, ei sustineau opozitia fundamentala între spirit si materie, precum si doctrina emanatiei. Dumnezeu creeaza „emanând” acest numar de eoni care în final se vor întoarce la El printr-o mântuire universala (aceasta este doctrina resurectiei totale sau apokatastazei, sustinuta si de Plotin, respinsa intens de crestinism întrucât excludea responsabilitatea persoanei). Ca fenomen istoric, Gnosticismul a luat sfârsit în secolul al V-lea, odata cu victoria crestinismului în Imperiul Roman. În paralel se dezvoltase însa Maniheismul, care a supravietuit mult timp, fie ca atare (în secolul al XI-lea, de exemplu, mai existau biserici maniheiste în Turkistan), fie sub forma unor reluari cum ar fi bogomilismul.