Despre intelectuali: O specie incomoda

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa Departe de a fi "fan" insa sunt de acord cu citeva din gindurile lui.

Subiectul relatiei dintre intelectuali si politicieni a revenit la ordinea zilei în ultima perioada. Excluderea profesorului si europarlamentarului Cristian Preda din PDL, o masura dezolanta, ma grabesc sa o spun, este o prea putin agreabila ocazie de a reflecta asupra unui raport adeseori tensionat, dar indispensabil. Intelectualii sunt o specie incomoda, rostesc adeseori adevaruri pe care politicienii le socot inoportune.

Intelectualii pot fi stingheritori cu insistenta lor pe dreptul de a gândi autonom. Se mai si plâng, nu aplauda la comanda, nu savureaza marsurile , odele si imnurile. Nu cedeaza presiunile variilor majoritati. Îsi apara ideile si dreptul de a le rosti fara a fi îngraditi de cenzuri vizibile ori invizibile.

Am scris despre aceste chestiuni în cartile mele., îndeosebi în "Reinventarea politicului" si în "Fantasmele salvarii". În volumul “Între trecut si viitor" despre revolutiile din 1989, coordonat de Sorin Antohi si de mine, aparut la Curtea Veche în 2006 în colectia “Constelatii" am un articol despre rolul intelectualilor critici în ceea ce numesc lupta pentru sfera publica. Editia initiala, în engleza, a aparut în 2000 la Central European University Press.

Nu e vorba aici de o categorie omogena, ci de ceea ce as numi, în traditia lui Max Weber, un tip ideal. Într-o democratie, intelectualii au rolul de a articula valori, de a formula strategii, de a refuza stereotipurile hipnotice, emascularea simtului critic. Pot fi de acord cu unii politicieni, pot fi în dezacord cu altii. Rolul intelectualului nu este de a aproba ori de a contesta aprioric, ci de-si folosi capacitatea de discernamânt pentru a aseza lururile într-o lumina cât mai putin emotionala si irationala. Pe scurt, civilitatea, buna-credinta si discernamântul sunt valorile esentiale pe care intelectualii le aduc în arena dezbaterilor politice, istorice, culturale. Acolo unde domneste amnezia, intelectualul este cel care aminteste si marturiseste. Comunistii defineau intelectualitatea drept "patura sociala" si o considerau (de fapt o desconsiderau) drept masa de manevra. Pentru bolsevici, intelectualul era specia inapta sa priceapa comandamentele Istoriei. De fapt, nici nu se înselau prea mult. Sa ne gândim la Iuri Jivago, personajul lui Boris Pasternak. Intelectualii trebuia înregimentati. Cei nesupusi erau eliminati, politic, social si adeseori chiar fizic. La fel stateau lucrurile în regimul national-socialist unde diversele "Camere ale Reichului" îndeplineau functiile "uniunilor de creatie" staliniste.

Ma gândesc asadar la intelectualii critici, ori publici (desi termenii nu sunt semantic identici): o persoana care se ocupa de idei, construieste în spatiul ideilor, propune prin scrieirile sale si prin alte interventii o viziune despre binele public. Nu idealizez intelectualii, multi au cazut în capcanele ideologiilor totalitare (v. cartea lui Fr. Furet despre “Trecutul unei iluzii", recenta carte a lui Lucian Boia, clasicul volum al lui Czeslaw Milosz “Gândirea captiva" etc) Nu cred ca intelectualul este oracol, ca are o pozitie "presdestinata", privilegiata din punct de vedere moral fata de alti cetateni. Dar exista intelectualii democratici, cum îi numeste filosoful francez Olivier Mongin, cei care s-au opus si se opun societatii închise, minciunii, ipocriziei, mentalitatilor gregare, colectivismelor de orice natura. Daca as fi întrebat care ar fi intelectualii la care ma raportez ca repere (fara a cadea în idolatrie), as aminti aici nume precum George Orwell, Arthur Koestler, Albert Camus, Raymond Aron, Manes Sperber, Boris Souvarine, Karl Jaspers, Hannah Arendt, Agnes Heller, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, N. Steinhardt, Jacek Kuron, Adam Michnik, Vaclav Havel, Daniel Bell, Andrei Saharov, Janos Kis, Martin Palous, I. D. Sârbu, N. Carandino, Mihail Farcasanu, Aleksandr Soljenitân, Andrei Siniavski, Leszek Kolakowski, Lev Kopelev, Tony Judt, Wolfgang Lepenies, Zbigniew Herbert, S. N. Eisenstadt, Ken Jowitt, Hilton Kramer, Paul Hollander, Gyorgy Konrad, Paul Berman, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, N. Manolescu, Ghita Ionescu, Livius Ciocârlie, Irving Louis Horowitz, Robert C. Tucker, Leo Labedz, Zbigniew Brzezinski, Octavio Paz, Enrique Krauze, Marcel Gauchet, Pierre Manent, Richard Pipes, Martin Malia, Adam Ulam, Annie Kriegel, Andre Glucksmann.

Fiecarare dintre acestia a avut curajul sa intervina în discutiile politice, unii s-au angajat în poilitica, s-au întâlnit cu intrigi, maliitii si tradari, dar au ramas loiali celor trei valori amintite mai devreme. Cazurile unor Havel, Kuron si Plesu mi se par, din acest punct de vedere, emblematice. Aceasta este grila prin care citesc eu evolutia politica a lui Cristian Preda.