Imi place domnul Andrei Plesu. Gasesc admirabile, ba chiar aspirationale, cateva dintre trasaturile domniei sale. Sigur ca aprecierea mea ia in calcul prezenta domnului Plesu in spatiul public si mai putin opera care, de altfel, intr-o buna masura, este contaminata de preocupari extroverte. Pornind de la conturul generos al domniei sale, subordonat mimetic unui chip bonom, la randu-i incadrat de un coerent chenar alb, pana la firescul exprimarii si tonul blajin, totul conspira spre un calin trafic de influenta catre imagini arhetipale. De la reprezentarile naive ale divinitatii pana la pozele idilice cu bunicul in livada.
Mai mult, vasta si complexa cultura, dublata de o inteligenta nativa originala, nu copiata, imitata, sau scremuta ca a lui Liiceanu, conduce la o lipsa totala a dorintei de a epata sau de a umili, tentatie facila si obscena la care nu pot ceda decat spiritele mici. Urmarindu-l pe domnul Plesu, redutabil in orice Olimpiada a gandului si a cuvantului, ramai cu descoperirea incantatoare a supremului de omenie, a transcendentului accesibil, a metafizicului cordial. Superb. Gandurile mari, globale, te coplesesc lin, pline de speranta, in fata spectacolului oferit de un titan pe care il banuiesti , legitim, de compasiune, probabil cel mai minunat sentiment accesibil umanitatii.
Dar domnul Plesu are un chitibus, un comutator ca un sabotaj , un loc dur, taios, care intrerupe strident coerenta lina si pufoasa. In acel mic loc, determinant ca un defect de fabricatie, bizar ca o insurectie armata in chilia unui isihast, inadecvat ca flatulenta la un demiurg, se gaseste punctul fix care rastoarna complet universul minunat al domnului Plesu.
E ca un hemoroid la un model Victoria Secret, ca o mustata desenata cu pixul pe Mona Lisa, ca un ciocan administrat in barna divinei capodopere “Pieta”. Si pentru ca acest chitibus trebuia sa poarte un nume i s-a spus vulgar: ecler. Aici se termina sau, dimpotriva, incepe totul.
Domnul Plesu capituleaza neputincios si ireversibil in fata plamadirii din coca banala si umplutura frantuzita. Respiratia intelectuala abstracta se gatuie crancen si fizic in fata tentatiei prajiturelii smirifonflite. Colosul depune armele, vai noua, cand simte boare de glazura. Apare dependenta, chinuitoare si persisenta, ardenta si potenta, insitenta nu latenta. Ce fenta ?! (aici m-am autoapreciat). Daca domnul Liiceanu isi da cu crema pe organism, domnul Plesu o foloseste pentru uz intern. Ce desfatare !! Teluricul dulcelui tarnoseste in clisa gandu’ naripat.
Si atunci se intampla cedarea totala, neconditionata. Inregimentarea orba sub orice stindard, oricat de ticalos, doar pentru ca el falfaie peste o naveta cu eugenii, epigoni fara fite ai eclerului. Acesta declanseaza in filozof porniri teribile, instincte primare si energii intunecate. Imaginea domnului Plesu strivind babute la intrarea unui supermarket care, la promotie, ofera nu tigai, ci prajituri are un nimb de autentic .
A nu se intelege ca eu condam eventuale optiuni politice . Nimeni nu poate fi tras la raspundere pentru asta dupa cum bine ne explica domnia sa. Corect. La domnul Plesu optiunea fundamentala este eclerul sub toate formele sale in forma de ecler, iar acesta e afla mereu in posesia sau chiar la discretia potentatilor zilei. De ceea n-a ratat pe nimeni. I-a slujit pe toti, cu egala devotiune, cu abandon de sine si de mine. Chiar daca de multe ori prestatiile sunt antagonice. As mai fi scris, poate o s-o mai fac, trebuie sa plec.
P.S. 1 Domnul Plesu se afla sub impresia ca ar exista ceea ce dansul numeste “teolog adventist”. Ei bine, pentru un teolog neadventist domnia sa are un apetit cat “Oastea Domnului”.
P.S. 2 Atentie! Consumul eclerului in exces si din orice proveniente dauneaza grav nemuririi.
