Sunt articole care exemplifica ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa 

Plesu despre Plesu
„Citesc cu placere, īmi plac ideile si īl caut pe Dumnezeu. Dar īmi plac si cīrnatii de Plescoi, bufoneriile crude, brīnzeturile rascoapte, cheful, hetaira, romanta. Sunt, hélas, lacom, echivoc, usor de atras spre lejeritati de tot soiul... Asta e, vreau-nu-vreau, "reteta" mea existentiala, tensiunea primejdioasa a destinului meu. (...) Cine - atribuindu-mi perfectiuni geometrice - e dezamagit sa-mi vada ridurile, si-a creat un interlocutor fals si nu am de gīnd sa īncurajez o asemenea anomalie ”….. Sursa wiki 

Andrei PLESU | nici asa, nici altminteri

Despre compasiune

Nu sînt un „consumator“ al emisiunii Cîrcotasii. Am cazut de cîteva ori, întîmplator, asupra unor secvente ale emisiunii cu pricina si mi-am facut o oarecare idee despre dnii Huidu si Gainusa. Cel putin doua lucruri pot spune în favoarea lor (cu o mentiune speciala pentru dl Huidu). Mai întîi, n-am avut niciodata senzatia unei apartenente politice radicale. Nu puteam spune – si nu pot spune nici acum – de care parte marsaluiesc cei doi combatanti. Erau pro-guvernamentali? Erau pro-opozitie? Nu stiu. Iar aceasta suspensie ma încînta. Pe orice canal deschid televizorul stiu, îndeobste, cu cine am de-a face. Gazetarii nostri sînt, aproape fara exceptie, oameni politici. Combat mai abitir ca în Parlament. E clar pentru care tabara „activeaza“, e clar ce angajamente fatise, secrete sau discrete au, si asta garanteaza un ridicat coeficient de plictiseala al prestatiilor lor. Or, dl Huidu n-a încercat niciodata sa-mi bage pe gît o forma sau alta de partizanat, sa ma înregimenteze în hachitele si idiosincrasiile sale. Nu m-a îndemnat la ura, n-a proferat blesteme, nu si-a invitat adversarii sa moara, n-a etalat falos competente universale. Ai zice ca e un minim al cuviintei gazetaresti. Dar la noi acest minim a devenit o raritate. 

Al doilea lucru pe care îl pot semnala ca pozitiv în fragmentele de emisiune pe care le-am vazut este o anumita preocupare pentru limba româna. „Cîrcotasii“ erau între putinii, daca nu singurii, dispusi sa atraga atentia asupra unor licente de exprimare prezente, pîna la saturatie, în alte emisiuni. Un scrupul de asemenea rar, pe care l-am înregistrat cu satisfactie. Una peste alta, am ajuns sa-mi reprosez, la un moment dat, ca scriu mereu despre liotele de moderatori, moderatoare si redactori care ma indispun, seara de seara (nu, cum cred ei, pentru ca înjura puterea, ci pentru ca o fac atît de grosolan si ineficient), dar nu scriu nimic despre cei cîtiva insi mai cuviinciosi, care îsi vad de treaba cît de cît omeneste. 

Între timp, dl Huidu a trecut – si continua sa treaca – prin momente grele. Mi-am spus, în cîteva rînduri, ca nu merita. Dar dincolo de unele reflectii, inevitabile, despre ghinion si despre felonia destinului, ceea ce prevala era parerea de rau, compasiunea pe care o datoram, în mod normal, oricarui om aflat în necaz. Am fost cu atît mai uimit sa constat ca si dupa accidentul de schi din Austria, si dupa tragedia rutiera de zilele trecute, „colegii“ dlui Huidu au reactionat nemilos. S-au gasit voci (aceea, de pilda, a unui desucheat personaj feminin) care sa aplaude accidentul dintîi ca fiind bine-venit, o „pedeapsa“ pentru „prostie“. Victimei i s-a dorit disparitia în anonimat, daca nu direct moartea. În zilele din urma, un prompt consens a stabilit, în toate mediile, ca dl Huidu e defect, nomenclaturist, iresponsabil, „neica nimeni“ arogant, asasin etc. În tot acest vacarm, n-am auzit nici urma de compatimire. Pot accepta ca Serban Huidu a fost imprudent pe pista de schi si ca a condus periculos pe DN1. Ma gîndesc cu groaza la cele trei victime ale nesabuintei sale. Dar ma grabesc sa zic „Doamne, fereste!“. Nimeni nu e scutit de imprudente (eventual fatale) si orice conducator auto are pe creier un inventar cuprinzator al propriilor excese, al momentelor cînd si-a pus în primejdie viata si a primejduit-o si pe a altora. Cosmarul oricarui sofer lucid este sa se trezeasca brusc în situatia unui criminal: fie din vina sa, fie din vina victimei, fie din vina sortii. Doamne, fereste! Lucruri teribile, neprevazute, indigerabile se pot întîmpla oricui. Si n-as vrea sa fiu în pielea dlui Huidu, indiferent daca va face sau nu puscarie, stiind ca va trai tot restul zilelor sale cu trei morti pe constiinta. O condamnare mai severa nu e de închipuit. În aceste conditii, m-as fi asteptat sa ma întîlnesc si cu oarecari manifestari de mila. Reactia fireasca, omeneasca, crestineasca dinaintea unei asemenea nenorociri nu e aceea a urii dezlantuite, a spiritului critic sîngeros, a rasucirii pumnalului în rana vinovatiei. Trebuie sa te poti pune, o clipa, si în locul celui napastuit, asa cum te pui si în locul celor care, în urma nefericitului impact, au pierdut rude si prieteni.  

În fond, ceea ce ma nelinisteste este boala sinistra pe care astfel de întîmplari o scot la iveala într-o societate bolnava: pe de o parte, disponibilitatea fata de ura, resentiment si atac, iar pe de alta, opacitatea cronica la compasiune. Incapacitatea vicioasa de a te îndura de aproapele tau.